,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu

Neomodernismul este asociat cu generația poeților anilor 1960, care, după aproximativ 15 ani de proletcultism,
redescoperă esteticul literaturii și refac dialogul peste timp cu valoarea artistică a marii literaturi interbelice. Pentru a
nu se supune cerințelor sistemului politic comunist, care cerea o poezie festivistă, poeții neomoderniști cultivă lirica
puternic metaforizată, abstractizarea, ermetizarea și spiritul parodic. Nichita Stănescu este considerat vârful generației
sale, cel mai original poet postbelic, care a reușit o înnoire a liricii românești, asemeni lui Eminescu sau lui Arghezi în
epocile lor, propunând o viziune nouă asupra lumii și mijloace inedite de expresie poetică.

Textul poetic ,,Leoaică tânără, iubirea” aparține primei etape a creației poetice stănesciene, în care se
încadrează volumele ,,Sensul iubirii” și ,,O viziune a sentimentelor” (1964), poezia aparținându-i celui de-al doilea.
Sub aspect estetic, e un text reprezentativ pentru trăsăturile neomodernismului, în sensul că propune o viziune nouă
despre iubire prin apelul la mijloace specifice acestui curent literar prin conceptele de necuvânt și depersonalizarea
cuvintelor, concretizarea abstractului, asocieri inedite sau chiar incompatibile de termeni pentru a spori expresivitatea
textului, ambiguitatea sensurilor unor structuri sau, la nivel prozodic, cultivarea versului liber, a tehnicii
ingambanemtului, poetizarea limbajului simplu.

O primă trăsătură neomodernistă prezentă în textul poetic este concretizarea abstractului. Ceea ce a reușit ca
element de noutate poetul Nichita Stănescu este reprezentarea abstracțiilor în forma concretă, având ca efect crearea
unui univers poetic original. Prin conceptul de concretizare a abstractului se înțelege faptul că relația dintre concret și
abstract se realizează pe baza unui transfer semantic care dă expresie ,,unei trăiri care altfel ar rămâne mută”. În această
poezie, concretizarea abstractului presupune o asociere insolită între dimensiunea abstractă a manifestării sentimentului
de dragoste care dobândește valoarea unei revelații și un element concret asupra căruia se realizează un transfer
semantic prin asociere cu apariția neașteptată și agresivă a unei ,,leoaice tinere”. Sau Metafora ,,deșert în strălucire”
conotează cel puțin două semnificații: în absența iubirii, viața, existența pare un deșert sau ,,în strălucire” sugerează
universul inefabil către care se deschide sufletul care cunoaște iubirea ca pe o stare de grație a ființei

O altă trăsătură neomodernistă, care ilustrează înnoirea expresiei poetice, constă în asocieri inedite sau chiar
incompatibile de termeni care contribuie la o multiplicare a sensurilor conotative ale cuvintelor. Astfel, structura
metaforică ,,Și privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat în două”, alături de structura ,,și auzul o-ntâlni/ tocmai lângă
ciocârlii”, sugerează, prin simbulorile curcubeului și ciocârliei, asociate cu manifestarea simțului văzului și cel al
auzului, ideea că iubirea devine o punte de legătură între două lumi: real-ireal și contingent- transcendent. Ciocârlia, ca
pasăre solară, e sugestia ideii că iubirea devine o menifestare superioară care generează bucurie, exaltare, fericire,
sentimente care copleșesc, și, în același timp, înalță sufletul îndrăgostitului.

Din punct de vedere tematic, poezia cultivă o idee tipic neomodernistă, iubirea percepută ca formă de
cunoaștere de sine și a lumii. Elementul inedit este conferit de faptul că, spre deosebire de alte poezii din aceeași
categorie, aceasta nu e o poezie de dragoste, ci e despre dragoste: discursul poetic devine o amplă definire metaforică a
primei manifestări a iubirii, percepută ca o experiență cu valoare de revelație. Pentru Stănescu, iubirea este sentimentul
definitoriu al ființei poetice și a propriei existențe. Viziunea poetică propusă de acest poet este a unei lumi reconstituite
sub impulsul iubirii, ca sentiment peren ce provoacă metamorfoze nu doar asupra eului, ci și asupra întregului univers
poetic.

O primă structură poetică relevantă pentru ilustrarea temei în această poezie este ,,Și deodată-n jurul meu,
natura/ se făcu un cerc, de-a dura/când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de ape” din cea de a doua secvență
poetică. Cea de-a doua secvență este conturată în jurul ideii schimbării îndrăgostitului cu lumea: trăind pentru prima
dată sentimentul superior al iubirii, îndrăgostitul își schimbă perspectiva asupra universului înconjurător, perceput ca o
lume perfectă, prin asociere cu simbolul cercului. Perfecțiunea conotată de acest simbol geometric e sugerată prin
structura pleonastică ,,cerc de-a dura”, prin comparația ,,ca o strângere de ape”, imagine a unei mișcări concentrice care
amintește de capacitatea genezică a iubirii. Mișcarea sugerată de cercurile concentrice ale căror contururi se schimbă
conotează atât ideea de reorganizare a lumii după legile iubirii, ca percepție subiectivă a îndrăgostitului, cât și percepția
acestuia de sine ca un ,,centrum mundi”.

Cea de-a doua structură relevantă pentru ilustrarea temei poeziei este cea din secvența a treia a poeziei, ,,Mi-am
dus mâna la sprânceană/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”, care conturează, ca nouă idee, reconfigurarea
raportului îndrăgostitului cu sine, sugerată prin simbolurile metaforice ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie”. ,,Sprânceana”
preia semnificațiile ochiului ca organ al cunoașterii, iar tâmpla sugerează capacitatea contemplativă și reflexivă a
omului, pe când bărbia, care preia prin asociere simbolistica gurii, poate sugera atât comunicarea, cât și senzualitatea.
Relația dintre cele trei metafore-simbol se realizează prin sugestia unei mișcări cu predispoziție meditativă, dar care
circumscrie o jumătate de cerc, sugestie că, în absența iubirii, omul se poate percepe pe sine ca imperfect. În acest
context, structura negativă ,,mâna nu le mai știe” trimite la constatarea unei metamorfoze interioare, semn că
îndrăgostitul și-a schimbat atât percepția asupra realității, cât și asupra sinelui.

Un prim element de structură și de compoziție este titlul, care este construit din punct de vedere gramatical ca o
apoziți, căci prezența virgulei înlocuiește verbul ,,a fi”, ceea ce sugerează, în plan stilistic, crearea unei metafore pe
baza unui transfer semantic între un element concret: apariția neașteptată a unei ,,leoaice tinere” și un element abstract:
manifestarea nepremeditată a primei iubiri. Semnificațiile asociate simbolului leoaicei sunt vitalitate, frumusețe,
agilitate, ferocitate, instinctualitate, libertate, elemente care pot fi asociate printr-o comparație subînțeleasă inversată
asupra cuvântului ,,iubire” pentru a anticipa ideea de bulversare indusă de trăirea pentru prima dată a acestui sentiment.
Titlul susține ideea că iubirea este un sentiment complex, delicat, dar răvășitor. Astfel, imaginând iubirea ca o leoaică
în timpul ritualului mitic, sacru al vânătorii, textul se distinge prin complexitatea viziunii poetice asupra acestei teme.
Simbolul leoaicei este recurent atât în secvența I, cât și în secvența a patra, dovedind rolul de simbol central.

Din punctul de vedere al structurii poeziei, cele trei strofe, inegale cantitativ ca număr de versuri, se
organizează în patru secvențe poetice. Prima secvență este constituită din prima strofă, organizată în jurul ideii că
iubirea apare ca un sentiment ce se manifestă agresiv în sensul efectelor pe care le are asupra identității de sine a
îndrăgostitului. Cea de-a doua secvență este constituită din cea de-a doua strofă, care surprinde raportul îndrăgostitului
cu lumea ca univers ce se reorganizează în funcție de percepția subiectivă. Cea de-a treia secvență e constituită din
primele trei versuri ale strofei finale, fiind o constatare a metamorfozei determinată de sentimentul iubirii care modifică
nu doar raportul îndrăgostitului cu sine, ci și cu lumea. Ultimele patru versuri constituie ea de-a patra secvență poetică,
care este construită prin reluarea simbolului leoaicei pentru a sugera identificarea cu sentimentul de dragoste, ca și
relevarea caracterului etern al acestui sentiment. În prima secvență poetică, prin transferul semantic dintre concret și
abstract, iubirea are manifestarea agresive a unei leoaice astfel că se conturează nu doar ideea de libertate, de frumusețe
sau vitalitate, ci și de frică indusă prin manifestarea premeditată și agresivă sugerată prin intermediul verbelor ,,a înfipt
(colții)”, ,,mi-a sărit”, ,,m-a mușcat”. Aceste forme verbale nu traduc doar caracterul de apariție bruscă, neașteptată a
iubirii, ci și caracterul irevocabil al primei înâlniri cu acest sentiment. Epitetul cromatic ,,colții albi”, creat inedit prin
asocierea unui termen din câmpul semantic al agresivului, anunțând efectul devastator asupra identității de sine a
îndrăgostitului, cu un termen care conotează ideea purității punctează sensul manifestării primare a acestui sentiment.
Lexemul ,,față” intră, la nivelul ultimelor două versuri ale secvenței, în susținerea aceleiași relații între concret și
abstract prin sensul denotativ la care trimite structura ,,mi i-a înfipt în față” în legătură cu ambiguitatea din versul final
în care structura ,,azi, de față”, poate avea atât o conotație fizică, cât și una temporală, anunțând instalarea
înstăpânitoare a sentimentului, cu cinsecințe ireversibile. În ultima secvență, reluarea simbolului ,,leoaicei”
dobândește noi conotații: dacă inițial apariția ,,leoaicei” era o manifestare surprinzătoare și copleșitoare, acum ideea de
agresivitate de estompează, fiind înlocuită de seducție. În acest sens trebuie înțeles epitetul ,,mișcări viclene” ca o nouă
manifestare a sentimentului iubirii, iar epitetul cromatic ,,leoaică arămie” devine sugestia ideii de maturizare survenite
în urma instalării depline și a consumării acestui sentiment. Metafora ,,deșert în strălucire” conotează cel puțin două
semnificații: în absența iubirii, viața, existența pare un deșert sau ,,în strălucire” sugerează universul inefabil către care
se deschide sufletul care cunoaște iubirea ca pe o stare de grație a ființei. În acest context, utilizarea verbelor la prezent,
,,alunecă”, ,,trece”, induce ideea persistenței acestu sentiment ăn sufletul omului. Valoarea de prezent etern e
completată de plasarea în final a repetiției ,,înc-o vreme/ și-ncă-o vreme”, accentuând ideea că iubirea este un sentiment
etern și o manifestare superioară a sufletului uman.

În concluzie, noutatea viziunii poetice, surprinzatoarele asocieri metaforice, concretizarea, prin limbaj, a unor
abstractiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, semnificatii obtinute prin plasarea unor clisee verbale din poezia
inaintasilor in noi contexte, dau poeziei ,,Leoaica tanara ,iubirea” de Nichita Stanescu o nota neomodernista mai mult
decat evidenta.