Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator

postbelic, caracterizat prin: respingerea formelor grave; redarea temelor grave într-o
manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul; revenirea la lirismul poeziei moderniste
din perioada interbelică, intelectualismul, cultivarea marilor teme existențiale, lirismul
abstract, ambiguitatea limbajului; puternic metaforism și imagism.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea’’ face parte din al doilea volum al lui Nichita
Stănescu, ,,O viziune a sentimentelor’’, 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare de
certitudine. O primă înnoire este viziunea insolită asupra sentimentului, concretizat în
imaginea leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este
reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători,
iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa. O altă caracteristică a
neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele insolite: ,,Leoaică tânără,
iubirea’’; ,,un cerc, de-a dura’’, ,,privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două.’’ De
asemenea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de interpretare.
Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului cu
inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un
univers propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația,
reflecția, rostirea poetică (sugerate de metaforele ,,sprânceană’’, ,,tâmplă’’, ,,bărbie’’).
Creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.
Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea, ,,ca întâmplare a fiintei’’.
Apariţia bruscă, surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existenţa
umană transformă definitiv percepţia bărbatului îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa.
Iubirea este o stare de vibraţie continuă, o cale spre revelaţie şi o modalitate de integrare
în armoniile universale. În prima strofă, scena vânătorii scoate în evidență atributele
iubirii: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența revelației este sugerată de imaginea
colților albi și de sugestia rănirii: ,,Colții albi mi-a înfipt în față’’. În strofa următoare,
situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor; el se
afirmă ca sursă de energie afectivă: ,,Și deodată-n jurul meu natura/ se făcu un cerc, de-
a dura’’ (metaforă cosmogonică). Motivul central al textului, care prin repetare devine
laitmotiv este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie
copleşitoare. Viziunea asupra lumii se transpune într-o imagine inedită asupra
sentimentului concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul trăieşte
plenar iubirea, sub semnul certitudinilor; el se afirmă ca sursă de energie afectivă.
Un prim element de structură îl constituie titlul, reluat în incipit, ce defineşte
iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii
imaginate ca o ,,leoaică tânără’’ propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie
clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi o ,,leoaică tânără’’, evidenţiată
în opoziţie, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi
stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage. Totodată, lirismul subiectiv are ca
repere transmiterea, în mod direct, a sentimentelor şi prezenţa mărcilor eului liric,
pronumele şi verbele la persoana I singular: ,,mi (-a sărit)’’, ,,mă (pândise)’’, ,,mi-(am
dus) și adjectivul pronominal posesiv, la persoana I ,,(jurul) meu’’.
De asemenea, compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei
strofe: în prima este prezentată întâlnirea neaşteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie,
într-un tablou cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvenţă
este redată constatarea metamorfozei finite ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecţia
în eternitate a sentimentului. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-
leoaica, plasate la începutul şi la sfârşitul textului poetic. Metaforele ,,leoaică
tânără’’si ,,leoaică arămie’’ se corelează cu două percepţii diferite ale eului asupra lumii,
ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă. Discursul liric
ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
Prima secvenţa prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-
zise, ca o întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista
deja în starea latentă în sufletul omului: ,,Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă. /
Mă pândise-n încordare/ mai demult.’’ Scena vânătorii atribuie iubirii însuşiri, precum:
sălbatică, necruţătoare, puternică. Violenta revelaţiei este sugerată de imaginea colţilor
albi şi de sugestia rănirii: ,,Colţii albi mi i-a înfipt în față.’’
Cea de-a doua secvenţa poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea
într-o altă stare a existenţei. Totul în jur se transformă sub influenţa dinamizatoare a
iubirii: ,,Şi de-odată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg,
când mai aproape,/ ca o strângere de ape’’. Viziunea poetică a universului pulsatoriu şi
în expansiune, perceput prin simţuri aparent autonome, ca privirea şi auzul, se
completează prin imaginea universului ca un cerc, simbol al perfecţiunii. Metaforele
insolite ,,Şi privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă
ciocârlii’’ redau prin mişcarea ascensională, starea extatică provocată de întâlnirea
fiinţei cu iubirea şi cu aspiraţia spre transcendent.
Ultima secvenţă ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după
întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările
sufleteşti se reflectă în plan fizic: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă şi la
bărbie, /dar mâna nu le mai ştie.’’ Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoaşterii
poetice: ,,sprânceana’’, ,,tâmpla’’, ,,bărbie’’ (contemplaţie, reflecţie, rostire), iar ,,mâna’’,
metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete, palpabile. Finalul poeziei evidenţiază
ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, accentuată de epitetul cu
valoare metaforică ,,leoaică arămie’’ şi de repetiţia ,,încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme...’’
Precizia temporală din strofele anterioare (,,azi’’, ,,deodată’’) este înlocuită cu abolirea
timpului, în starea de graţie a iubirii.
Tema iubirii neaşteptate şi viziunea inedită asupra sentimentului concretizat în
imaginea leoaicei se reflectă într-un mod original. Textul liric poate fi ,,citit’’ şi ca ,,
întâlnire’’ a poetului cu inspiraţia acaparatoare a fiinţei, care are ca efect transformarea
lumii reale într-un univers propriu de creaţie, iar a omului obişnuit într-un creator, ale
cărui însuşiri sunt contemplaţia, reflecţia si rostirea poetică. Creaţia izvorăşte din iubire
şi îl proiectează pe creator în eternitate. Sentimentul se corporalizează sub forma unei
leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga fiinţă a celui îndrăgostit. Poezia
neomodernistă ,,Leoaică tânără, iubirea’’ ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea
omului cu dragostea.