Capitolul 1

INTEGRAREA ECONOMICĂ DIN EUROPA OCCIDENTALĂ ŞI

INFLUENŢELE ACESTEIA ASUPRA COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

La 25 martie 1977, au fost semnate, la Roma, două noi tratate de integrare de către aceleaşi
şase ţări (Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1951, au pus bazele
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Esta vorba de Tratatul cu privire la crearea
Comunităţii Economice Europene (C. E. E. ) şi de Tratatul privind crearea Comunităţii Europene
pentru Energia Atomică (EURATOM). Ele se înscriu pe linia continuării procesului de integrare
Economică din Europa Occidentală, îndeosebi primul având o sferă de cuprindere mult mai largă
decât Tratatul de la Paris din 1951, care a pus bazele C. E. C. O.
Potrivit Tratatului de la Roma şi a dispozitiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale,
Comunitatea Economică Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai intâi sub forma unei
uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea
liberei circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei
de muncă şi adoptarea unei monede unice în interiorul Comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea
şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.
Prevederi care au vizat crearea uniunii vamale, întelegând prin uniune vamală un teritoriu
vamal unic al ţărilor membre şi o politica comercială comună faţă de terţi, Tratatul de la Roma a
prevăzut pentru realizarea acesteia următoarele:
a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export în relaţiile
comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale, cât şi pentru produsele
agricole; ca bază de pornire pentru reducerea acestora s-a ţinut să fie luate taxele vamale în vigoare
la 1 ianuarie 1957;
b) înlăturarea completă, dar treptată, în decursul aceleiaşi perioade de tranziţie ca şi pentru
taxele vamale, a restricţiilor cantităţive şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc al
ţărilor membre, pentru a se asigura o liberă circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii;
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică a unui regim similar de
impozite interne (indirecte) pentru a nu fi discriminate produsele importate din ţările membre faţă
de produsele autohtone şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea
concurenţei în cadrul Comunităţii;

1
 d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de tranziţie
prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare din calea schimburilor
comerciale reciproce; aceasta implica, în primul rând, instituirea unui tarif vamal comun faţă de
terţi, conceput de Tratatul de la Roma ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale ale ţărilor
membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Roma a mai prevăzut ca, odată cu instituirea
tarifului vamal comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica
uniform de către toate acestea.
Prevederi care au vizat crearea uniunii economice şi monetare
În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea Economică şi monetară implica unificarea
politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre, respectiv fuziunea pieţelor naţionale
ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor în cadrul Comunităţii, ci şi a
serviciilor, a capitalurilor şi a fortei de muncă, precum şi o convertibilitate reciprocă totală şi
irersibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice.
Spre deosebire de prevederile referitoare la realizarea uniunii vamale, cele privind uniunea
Economică şi monetară au un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor
comunitare. Principalele prevederi înscrise iniţial în Tratatul de la Roma, pentru realizarea celei de-
a doua etape în construcţia Comunităţii Economice Europene au fost:
- înlaturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia forţei de muncă în cadrul
Comunităţii;
- înlaturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia capitalurilor şi serviciilor în cadrul
Comunităţii;
- instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice comunitare, a unei
politici comune în domeniul transporturilor, instituţiilor, în domeniul monetar şi a unor măsuri
comune pentru remedierea deficitelor din balanţele de plăţi.
Un modul special din Tratatul de la Roma (partea a IV-a), cu implicaţii asupra comerţului
internaţional, este şi cel referitor la asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări la CEE, cu scopul
oficial afirmat de a dezvolta cu acestea schimburile comerciale reciproce şi de a le sprijini pe linia
dezvoltării economice şi sociale.
Din motive lesne de înţeles, Tratatul de la Roma nu a prevăzut în mod expres de la început
şi alte măsuri importante pe linia realizarii uniunii economice şi monetare (unificarea bugetară, a
rezervelor valutare, etc), sarcina aceasta revenind instituţiilor comunitare în funcţie de evoluţia
evenimentelor interne şi internaţionale.

2
 1.1 Măsuri întreprinse în cadrul CEE pe linia realizării uniunii vamale; stadiul
înfăptuirii uniunii economice şi monetare

INSTITUIREA TARIFULUI VAMAL COMUN FAŢĂ DE TERŢI

Formal, Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri
pentru traducerea în fapt a prevederilor lui au fost luate abia la 1 ianuarie 1959, anul 1958 fiind
considerat un an de preţranziţie. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare
vamală în relaţiile reciproce dintre ţările semnatare ale Tratatului. Perioada de realizare a uniunii
vamale a fost scurtată la zece ani (faţă de prevederea iniţială din Tratat de 12-15 ani) şi în funcţie de
aceasta a fost adoptat şi pus în aplicare un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de
import la produsele industriale şi la o parte din produsele agricole (care nu au intrat sub incidenţa
politicii agricole comunitare) care s-a încheiat la 1 iulie 19681.
Paralel cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import în relaţiile comerciale reciproce
dintre ţările membre au fost înlăturate şi marea majoritate a restricţiilor cantităţive, precum şi alte
bariere, cu efecte similare, iar taxele vamale de export au fost desfiinţate integral încă din anul
1960. Totodată, au fost adoptate de către ţările membre aşa-numitele contingente tarifare
comunitare (adică au fost stabilite cantităţile de mărfuri exprimate fizic, fie valoric, pe care ţările
membre ale CEE le puteau importa din afara Comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de
import), în conformitate cu angajamentele asumate de CEE în cadrul GATT.
Concomitent cu reducerea treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate şi trei
ajustări ale tarifelor vamale naţionale la nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi. Prima ajustare
cu 30% a tarifelor vamale naţionale a avut loc la 1 ianuarie 1961, a doua, tot cu 30%, la 1 iulie 1963
şi ultima, cu 40%, la 1 iulie 1968, adica odată cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import.
Cu alte cuvinte, la 1 iulie 1968, a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de terţi.
Se poate, deci, aprecia că la 1 iulie 1968 s-a realizat, în linii generale, primul obiectiv
înscris în Tratatul de la Roma şi anume înfăptuirea uniunii vamale a CEE. Acest obiectiv a fost
realizat doar în linii generale şi nu integral, cel puţin din două motive. În primul rând, datorită
faptului ca până la 1 iulie 1968 nu au putut fi reglementate integral problemele comerţului cu
produse agricole, atât în ce priveşte comerţul intracomunitar cu aceste produse, cât şi cel
extracomunitar. Bazele politicii agricole comunitare au fost puse cu o anumită întârziere faţă de
termenul planificat initial. În al doilea rand, până la 1 iulie 1968, nu au putut fi luate toate măsurile
pentru a se asigura o circulaţie liberă deplina a mărfurilor între partenerii din comunitate. Pentru
realizarea acesteia era nevoie de înlăturarea tuturor obstacolelor netarifare, de armonizarea
legislaţiilor vamale, fiscale şi administrative ale ţărilor membre, precum şi elaborarea şi adoptarea

3
unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul Comunităţii. Or, toate aceste măsuri
au fost puse în aplicare cu mare întârziere, după expirarea perioadei de tranziţie.
POLITICA AGRICOLĂ A C. E. E.
Politica agricolă este o parte componentă a politicii economice generale a CEE, cu
implicaţii directe şi asupra politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele mai dificile
module ale procesului de integrare Economică. Începutul acestui proces a fost marcat de adoptarea,
în ianuarie 1962, a Acordului de la Bruxelles care schiţa viitoarea politica agricolă a CEE şi care se
referea la următoarele produse sau grupe de produse agricole ce urmau să fie supuse unor
reglementări comunitare (prin acestea înţelegându-se regulamentele comune de piaţă, care, în
termenii acordului, înseamnă reglementări unice, comunitare, privind producţia, preţurile, importul
şi exportul produselor agricole vizate): cereale, carne de porc, carne de vită, lapte şi produse lactate,
ouă, păsări, legume, fructe, materii grase de origine vegetala, zahăr, vin, tutun, hamei, in şi cânepă;
începând din 1980 a fost inclusă şi carnea de oaie sub incidenţa politicii agricole comunitare.
Acordul de la Bruxelles din ianuarie 1962 a mai stabilit principiile politicii agricole comunitare,
obiectivele acesteia şi mecanismele de funcţionare.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:
- liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi
comercializarea lor la preţuri unice, comunitare; în principiu, s-a stabilit ca preţurile comunitare să
reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;
- preferinţa din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale Comunităţii; acest
principiu se asigură în practică punându-se în sarcina ţărilor membre care ar prefera să cumpere
produsele agricole din afara CEE, la preţuri uneori mai scăzute decât cele practicate în interiorul
CEE, diferenţa respectivă de preţ prin instituirea taxelor de prelevare (prelevările variabile la
import);
- compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale
ţărilor membre în afara CEE în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât
cele comunitare; compensarea acestor pierderi se realizeaza prin sistemul asa-numitelor taxe de
restituire (care nu sunt altceva decât subventii directe la export);
- protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară printr-un sistem
foarte complex de măsuri de politica comercială (tarifare şi netarifare) şi restructurarea acesteia
pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse
regulamentelor de piaţă şi pentru ridicarea continuă a eficienţei acesteia;
- finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politica agricolă prin intermediul unui
organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garantie Agricolă
(FEOGA).

4
 Mecanismul de funcţionare a politicii agricole comunitare a fost pus treptat în funcţiune
(1962-1969). Una dintre problemele spinoase ale politicii agricole comunitare în jurul căreia s-au
manifestat puternice divergenţe între ţările membre, în principal între Franţa şi R. F. Germania
(ulterior şi Anglia), a fost şi continuă să fie finanţarea acestei politici. Finanţarea vizează atât
comerţul intracomunitar cu produse agricole cât şi politică de restructurare, modernizare şi
eficientizare a agriculturii ţărilor membre pentru a spori gradul de autoaprovizionare cu produse
agricole şi pentru ridicarea competitivităţii acestora în raport cu concurenţa extracomunitară.
Organismul specializat în finanţarea politicii agricole comunitare este, după cum s-a vazut,
Fondul European pentru Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), la care se varsă, începând chiar
din 1962 şi taxele de prelevare care constituie una din sursele de finanţare a politicii agricole
comunitare, pe lângă contribuţia fixă stabilită anual pentru fiecare ţară în parte potrivit criteriilor
convenite. Din fondurile puse la dispoziţia FEOGA se finanţează stocarea produselor agricole
atunci cand oferta acestora depaşeste cererea şi, tot de la FEOGA, se subvenţionează agricultura
ţărilor membre şi exporturile de produse agricole în afara CEE.
Cu toate că prevederile Acordului de la Bruxelles din 1962 au fost puse integral în aplicare
cu peste două decenii în urmă, nu se poate aprecia că politica agricolă comunitară a funcţionat
satisfăcător, atât în ce priveşte relaţiile intracomunitare cât şi cele extracomunitare.
Problematica politicii agricole comunitare, ca de altfel şi alte aspecte ale integrării
economice est-europene, s-a complicat într-o anumită măsură după lărgirea CEE prin aderarea
Angliei, Danemarcei, Irlandei, Greciei şi ulterior a Spaniei şi Portugaliei, cât şi datorită impactului
cumulat al fenomenelor negative cu care s-a confruntat şi se confruntă economia mondiala de mai
bine de două decenii. Acestea sunt motivele pentru care unele ţări membre ale CEE, şi în primul
rând Anglia, au cerut cu insistenţă o reformă a politicii agrare comunitare. Politica agricolă
comunitară a generat grave contradicţii extracomunitare îndeosebi cu principalii producători şi
exportatori de produse agricole similare (SUA, Canada, Australia şi un număr mare de ţări în curs
de dezvoltare). Contradicţiile vizează atât politica de subvenţionare a agriculturii, cât şi măsurile de
protejare a acesteia.

POLITICA COMERCIALĂ A CEE FAŢĂ DE ŢĂRILE TERŢE

Politica comercială a CEE faţă de terţi implică nu numai adoptarea şi punerea în aplicare a
unui tarif vamal comun, ci şi alte măsuri şi reglementări comunitare care stau la baza relaţiilor
comerciale cu ţările terţe.
Măsuri pe linia statuării treptate a unei politici comerciale comunitare faţă de terţi au fost
luate încă din primii ani de aplicare a Tratatului de la Roma. Astfel, în anul 1961, organele
comunitare ale CEE au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor acorduri comerciale cu ţările terţe,

5
statele membre ale CEE să ceara introducerea "clauzei Comunităţii" în aceste acorduri, clauza prin
care partenerul să recunoască limitele impuse de Tratatul de la Roma în ce priveşte măsurile de
politică comercială care vizau schimburile comerciale intracomunitare. În cursul anului 1962,
organele comunitare au elaborat şi adoptat un memorandum cu privire la politica comercială în
cadrul căruia relaţiile comerciale ale CEE cu ţările terţe au fost împărţite pe trei grupe: relaţii
comerciale cu ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi ale GATT; relaţii comerciale cu
ţările în curs de dezvoltare, membre ale GATT; relaţii comerciale cu alte ţări terţe, inclusiv ţările
socialiste, faţă de care s-a preconizat un tratament discriminatoriu în raport cu celelalte ţări terţe.
Pe baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, organele comunitare au elaborat un
program concret, eşalonat în timp, menit să ducă până la sfârşitul perioadei de tranziţie (1968) la
stabilirea şi aplicarea unei politici comerciale comunitare faţă de terţi. Programul se referă în special
la patru categorii de măsuri:
1) întocmirea de liste comune de liberalizări cantităţive la importul provenind din ţările
terţe;
2) elaborarea şi aplicarea în practică a unor reguli comune privind contigentările şi alte
măsuri de politică comercială din domeniul netarifar;
3) elaborarea şi aplicarea unor reguli comune privind relaţiile comerciale cu ţările
socialiste;
4) transformarea treptată a acordurilor comerciale bilaterale încheiate cu terţii în acorduri
comunitare. În ce priveşte politica comercială faţă de ţările socialiste, programul a prevăzut
împărţirea importurilor provenind din aceste ţări în trei grupe:

1) produse supuse unui sistem de contingente restrictive;

2) produse liberalizate la importul din ţările socialiste;
3) alte produse care să fie supuse unor reguli comune la import. Totodata, programul a
prevăzut şi măsuri privind coordonarea politicii ţărilor membre ale CEE referitoare la exportul de
mărfuri către ţările socialiste, discriminându-le în această privinţă în raport cu celelalte ţări terţe.
Unele măsuri înscrise în acest program au fost puse în aplicare la termenele convenite,
altele însă au fost aplicate cu mare întârziere. Problema cea mai spinoasă din cadrul programului a
fost transformarea acordurilor comerciale bilaterale în acorduri comunitare, aceasta însemnând
transferarea dreptului de a negocia astfel de acorduri cu ţările terţe organelor comunitare. Din cauza
puternicelor divergente intra şi extracomunitare, această măsură de politică comercială a început să
fie pusă efectiv în aplicare la 1 ianuarie 1973 pentru ţările terţe nesocialiste şi la 1 ianuarie 1957
pentru ţările socialiste.

6
 Momentul cel mai important în politica comercială faţă de terţi a avut loc la 1 iulie 1968,
când a fost pus efectiv în aplicare tariful vamal comun.
Un alt moment important al instituirii politicii comerciale comunitare faţă de terţi îl
constituie adoptarea în iunie 1971 de către organele comunitare a Schemei de preferinţe vamale
nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, schemă care a intrat în
vigoare la 1 iulie 1971 şi care se revizuieşte anual atât în ce priveşte lista produselor ce intră sub
incidenţa sistemului preferenţial, cât şi lista beneficiarilor. Lărgirea CEE prin aderarea, iniţial, a
Angliei, Danemarcei şi Irlandei, nu a determinat o stagnare în acţiunea de elaborare a politicii
comerciale comunitare faţă de terţi, cele trei ţări aderente aliniindu-se "din mers" în acest domeniu.
În cursul anului 1973, primul an de funcţionare a CEE în formula "celor noua", Comunitatea a
trebuit să-şi precizeze oficial poziţia faţă de negocierile comerciale multilaterale iniţiate în cadrul
GATT-ului (Runda a VII-a, Tokyo, 1973-1979). Făcând parte din grupul ţărilor iniţiatoare ale
acestei runde de negocieri din cadrul GATT (împreună cu SUA şi Japonia), CEE şi-a făcut
cunoscută poziţia faţă de problematica ce urma să fie negociată la această rundă.
În sfârşit, o altă măsură de politică comercială care a stat în atenţia organelor comunitare la
începutul deceniului opt vizează domeniul promoţional şi de stimulare a exporturilor şi se referă la
armonizarea reglementărilor din ţările membre privind acordarea creditelor de export, asigurarea şi
garantarea acestora, precum şi garantarea instituţiilor de capital efectuate în ţări terţe.
Reglementările comunitare adoptate în aceste două domenii au intrat efectiv în vigoare chiar din
anul 1973.
Deşi s-au facut paşi importanţi pe linia elaborării şi punerii în practică a unor importante
măsuri de politică comercială faţă de terţi, nu se poate trage concluzia că această politică a fost
definitiv şi integral elaborată şi că punerea în aplicare a măsurilor convenite se face lin, fără greutăţi
şi divergenţe de interese între ţările membre.
POLITICA ENERGETICĂ A CEE. În domeniul energetic, organele comunitare au
adoptat încă din februarie 1962 o reglementare care stabileşte principiile ce urmau să guverneze
politica energetică a CEE şi anume: aprovizionarea ieftină cu produse energetice, asigurarea
aprovizionării, stabilitatea aprovizionării, evoluţia armonioasă a înlocuirii surselor tradiţionale de
energie cu surse noi de energie, libertatea de alegere pentru consumatori a produselor energetice,
unitatea "pieţei celor şase" în domeniul produselor energetice. În condiţiile izbucnirii crizei
energetice pe plan mondial la începutul deceniului opt, aceste principii au devenit în mare măsură
inoperante.
În aprilie 1964 au fost luate primele măsuri concrete în domeniul politicii energetice de
urmat în viitor şi au fost stabilite obiectivele în domeniul politicii energetice: armonizarea politicii
comerciale a "celor şase" în domeniul energetic şi elaborarea de reguli comune privitoare la

7
concurenţa dintre diferite feluri de produse energetice (cărbuni, petrol, gaze naturale, energie
atomică, etc). În 1969, Comisia executivă a CEE a adoptat un memorandum în domeniul politicii
energetice, potrivit căruia ţările membre erau obligate să informeze organul executiv cu privire la
producţia, importul şi exportul de produse energetice, inclusiv de energie electrica pentru a se putea
elabora o strategie comună în această privinţă.
Criza energetică mondială care s-a declanşat la începutul deceniului opt a avut şi continuă
să aibe grave implicaţii şi asupra ţărilor membre ale CEE. Politica energetică a Comunităţii nu a
putut preîntampina efectele negative ale crizei energetice si, ca urmare, CEE a fost nevoită să ia, în
decembrie 1973, primele măsuri de urgenţă, pentru a înlătura, măcar parţial, implicaţiile acesteia.
Măsurile adoptate vizau:
- crearea unui comitet interimar la nivel inalt care să coordoneze politicile energetice
naţionale ale ţărilor membre până cand CEE va putea să adopte măsuri comunitare care să
preîntâmpine sau să atenueze incidentele crizei energetice asupra ţărilor membre;
- coordonarea în cadrul CEE a mişcării stocurilor de materii prime energetice pentru a
satisface cu prioritate nevoile ţărilor membre cu astfel de produse;
- impulsionarea activităţii Euratomului pe linia intensificării construcţiei de centrale
atomo-electrice în ţările membre şi pentru descoperirea de noi resurse de energie în vederea
reducerii dependenţei de petrol;
- raţionalizarea consumului de produse petroliere, reducerea importurilor de ţitei şi un mai
mare accent pe consumul de cărbune energetic din producţia ţărilor membre.
Toate aceste măsuri vizau: creşterea gradului de autoaprovizionare cu produse energetice
din producţia proprie, raţionalizarea consumului de produse energetice şi reducerea dependenţei de
importul de materii prime energetice din ţările terţe.
Problemele politicii energetice au stat în atenţia CEE şi în anii următori la cele mai înalte
nivele, încercându-se o relansare a acesteia pe alte baze, pornind de la incidenţele crizei energetice
mondiale. O asemenea relansare n-a putut avea însă loc, obstacolul principal în calea acesteia fiind
dependenţa diferenţiată a ţărilor membre de importul de resurse energetice (Anglia depinde în
proporţie de cca 30-35%, R. F. Germania în proportie de 55-60%, Franţa în proportie de cca 70-
75%, celelalte ţări în proporţii şi mai mari). De mai mulţi ani, Anglia a început să se profileze ca un
mare producator de ţitei (peste 150 mii. tone în 1990), prin exploatările din Marea Nordului, ceea ce
face ca poziţia ei să între în contradicţie cu a celorlalte ţări membre ale CEE.
Ca urmare, singurul domeniu în care s-a ajuns la anumite înţelegeri la nivel comunitar în
sectorul energetic este cel al cercetării în vederea valorificării resurselor energetice alternative,
domeniu în care a şi fost elaborat un prim program concret şi de ale cărui rezultate va depinde
reconsiderarea politicii energetice la nivel comunitar.

8
 O altă măsură adoptată la nivel comunitar în martie 1974 în domeniul politicii energetice a
fost reducerea treptată a importului de ţitei pentru ca până în anul 1985 dependenţa de petrol a
ţărilor membre să se reduca la cca 50%, faţă de cca 75% cât era în 1979. Această măsură a fost pusă
în aplicare şi s-a reflectat şi în comerţul exterior al ţărilor membre, după cum se va vedea în
continuare, dând rezultatele scontate.

"PLANUL WERNER" ŞI EŞECUL LUI

Pe baza hotărârilor adoptate la Conferinţa la nivel înalt a CEE din decembrie 1969, de la
Haga, a fost elaborat şi aprobat un plan concret de realizare treptată, în decursul unei perioade de
zece ani (1971-1980), a uniunii economice şi monetare a CEE (aşa numitul " Werner" - după
numele primului ministru al Luxemburgului sub presedinţia căruia a fost adoptat). Obiectivele mari
înscrise în acest plan vizau: asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi a
capitalului în cadrul CEE; transferarea de către statele membre în sarcina organelor comunitare a
responsabilităţilor privind problemele de politică Economică, comercială, financiară şi monetară;
asigurarea convertibilităţii depline, ireversibile între monedele ţărilor membre ale CEE; eliminarea
marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare şi introducerea în circulaţie a unei monede unice
comunitare. S-a stabilit ca planul să fie pus în aplicare în doua etape: 1971-1975 şi 1976-1980.
Evenimentele care au avut loc în prima etapă (criza valutar-financiară, criza energetică şi a
resurselor de materii prime, criza ciclică din 1974-1975 - cu toate implicaţiile lor) au impiedicat
CEE să realizeze obiectivele înscrise pentru această etapă care coincidea şi cu aderarea Angliei,
Danemarcei şi Irlandei la Comunitate. Această concluzie se desprinde din Raportul-bilanţ (Raportul
Tindemans) prezentat de premierul Belgiei guvernelor ţărilor membre ale CEE la sfârşitul anului
1975 şi care a fost discutat la reuniunea la nivel înalt din aprilie 1976. Raportul consemnează eşecul
"ului Werner" şi conchide că este necesară reelaborarea unui alt plan care să ia în considerare noile
condiţii interne şi internaţionale. Persistenţa şi adâncimea crizei economice mondiale şi
amplificarea divergenţelor dintre ţările membre nu au permis imediat relansarea unui nou program
privind construcţia uniunii economice şi monetare.
La reuniunea la nivel înalt de la Copenhaga, din aprilie 1978, printre problemele discutate
s-a înscris şi proiectul de relansare a construcţiei uniunii economice şi monetare care nu a putut fi
însă adoptat. Discuţia a fost continuată în martie 1979 la Paris dar, datorită aceloraşi divergenţe
intracomunitare, nu a putut fi adoptat un plan închegat privind relansarea construcţiei uniunii
economice şi monetare. Singurul acord a fost cel cu privire la intrarea în vigoare a Sistemului
Monetar European (SME), a cărei unitate monetară este denumită ECU (European Currency Unit),
adoptat însă numai de opt ţări ale CEE (fără Anglia). În noiembrie 1981, la cea de a 21-a reuniune
la nivel înalt a CEE care a avut loc la Londra, s-au reluat discuţiile pe tema reformei Comunităţii

9
Economice Europene (vizând în special politica agricolă comunitară, bugetul comunitar, construcţia
uniunii economice şi monetare) fără a se înregistra progrese substanţiale. Reuniunea a scos în
evidenţă faptul că în ultimii ani a început să se producă, treptat, o redistribuire a raportului de forţe
între ţările membre în funcţie de interesele specifice ale acestora. Negocierile începute la Londra au
continuat la nivelul Consiliului Ministerial al CEE în ianuarie-februarie 1982 la Bruxelles şi, cu
acest prilej, a fost adoptat un program de compromis privind relansarea uniunii economice şi
monetare denumit "ul Genscher-Colombo"'.

1.2 Locul CEE in comerţul internaţional; Comerţul intra şi extra-comunitar

Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse nivele în perioada anilor
1983-1985 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările comunitare. În cele
din urmă ele s-au finalizat printr-un compromis -adoptarea în iulie 1985 a aşa-numitei "secţiune
Alba" pentru desăvârşirea pieţei unice interne a CEE până la finele anului 1992. La începutul lunii
decembrie 1985 a avut loc la Luxemburg o reuniune la nivel înalt a CEE, la care au participat şi
reprezentanţii Spaniei şi Portugaliei (întrucât fuseseră semnate acordurile pentru aderarea acestora
la CEE de la 1 ianuarie 1986), care a adoptat proiectele de reforma a CEE, Italia şi Danemarca
rezervându-şi dreptul de a se pronunţa ulterior asupra acestor proiecte.
Proiectele de reformă a CEE vizau în principal:
- posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în cadrul organelor comunitare;
- lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european;
- creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar, tehnologic, mediului
înconjurător şi politicilor sociale; realizarea unei uniuni economice şi monetare pe baza Sistemului
Monetar European (SME) şi a unităţii de cont vest-european (ECU);
- instituţionalizarea Consiliului European, care a funcţionat doar ca o reuniune formală a
şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale CEE;
- întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii;
- realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în anul 1992.
În februarie 1986 nouă ţări membre ale CEE (din cele 12) au semnat documentul privind
reforma CEE, denumit "Actul Unic Vest-European"', Italia, Grecia şi Danemarca nu au semnat
atunci acest document.
Acordul privind reforma CEE trebuia să intre în vigoare după ratificarea lui de către
parlamentele ţărilor membre. După cum se ştie, parlamentul danez a respins proiectele de reformă,
dar ulterior referendumul din 27 februarie 1986 le-a aprobat (cu 57% din voturi). Cunoscând
rezultatul referendumului din Danemarca, celelalte două ţări, Italia şi Grecia, au semnat documentul

10
adoptat în februarie 1986 de cei nouă şi l-au ratificat ulterior aşa încât "Actul Unic Vest-European"
a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987.
Piaţă unica internă a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării uniunii economice şi
monetare în cadrul Comunităţii şi ea nu implică desfiinţarea entităţilor naţionale. Obiectivul
acesteia constă în asigurarea condiţiilor ca până la finele anului 1992 să circule libere în cadrul CEE
mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile. Actul unic Vest-european introduce noţiunea de
"spaţiu fără frontiere" în cadrul CEE, înţelegându-se prin aceasta că se va putea circula fără
formalităţi, fiecare cetătean comunitar putând să muncească şi să intre oriunde în perimetrul
Comunităţii. Piaţa unică internă a început să funcţioneze efectiv de la 1 ianuarie 1993.
Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost convenită în secţiunea Alba şi Actul Unic
Vest-European, implică şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne şi anume:
- coeziunea Economică- adică crearea condiţiilor ca fiecare stat membru să facă efortul de
a-şi conduce politica Economică într-un mod convergent cu cele ale partenerilor săi din comunitate,
în acest fel contând pe sprijinul CEE;
- armonizarea politicii sociale - adică posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi
implementa în toate ţările membre reglementări în domeniul social (vizând armonizarea condiţiilor
de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din ţările membre);
- coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a tuturor ţărilor membre cu
sprijinul multilateral al Comunităţii - inclusiv pe plan financiar;
- cooperarea monetară - adică consolidarea Sistemului Monetar European la care să adere
toate ţările membre ale CEE (ECU).
- votul prin majoritatea calificată - care, cu anumite excepţii (puţine la număr), să
înlocuiască principiul unanimităţii; repartizarea voturilor pe ţări în cadrul Consiliului Ministerial al
CEE (cei 12) fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia, Anglia, câte 10 voturi fiecare; Spania 8
voturi; Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia câte 5 voturi fiecare; Danemarca, Irlanda câte 3 voturi
fiecare şi Luxemburgul 2 voturi; din totalul celor 76 de voturi, majoritatea calificată trebuie să fie
de 54 de voturi, iar minoritatea de blocaj este de 23 de voturi ;
- sporirea competenţelor Parlamentului comunitar, care va fi ales prin vot universal direct
şi care primeşte o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu majoritate
calificată.
Sectiunea Alba, adoptată de către organele comunitare în iulie 1985, a prevăzut 279 de
măsuri privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei mărfurilor. Toate
aceste măsuri au fost puse în aplicare în perioada stabilită, şi începând cu 1 ianuarie 1993 CEE
dispune şi aplică o procedură unică la frontierele cu ţările terţe privind comerţul extracomunitar şi
de o totală liberă circulaţie în interior a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

11
 Incidenţe ale crearii pieţei unice interne în cadrul CEE

a) Incidenţe intra-comunitare
Experţii în materie apreciază că realizarea pieţei unice interne va avea atât efecte pozitive
cât şi negative. Efectele pozitive mai importante ar putea fi următoarele:
- menţinerea în interiorul CEE a unei mai mari stabilităţi monetare prin întărirea Sistemului
Monetar European şi a unei mai strânse cooperări pe planul politicilor monetare;
- accelerarea procesului de inovare tehnologică în ţările membre sub incidenţa cooperării,
dar şi a concurenţei intracomunitare; aceasta implicaă şi un sprijin material şi financiar din partea
Comisiei CEE care va determina o diseminare rapidă a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnice
atât la nivelul firmelor cât şi la nivelul ţărilor mai puţin dezvoltate din comunitate;
- crearea pieţei unice interne va reprezenta şi un stimulent suplimentar pentru intensificarea
schimburilor comerciale intracomunitare, fără a fi blocate schimburile economice cu terţii;
- în sfârşit, se apreciază că impactul global al realizării pieţei unice interne se va traduce
printr-o scădere a costurilor de producţie şi a preţurilor în interiorul CEE, cu efecte pozitive asupra
competitivităţii produselor şi a suplimentării locurilor de muncă în cadrul CEE.
Dintre efectele negative ale realizării pieţei unice interne a CEE ar putea fi reţinute ca fiind
mai importante următoarele:
- sporirea treptată a competenţelor supranaţionale acordate instituţiilor comunitare, fapt
care va impieta asupra capacităţii guvernelor naţionale din statele membre ale CEE de a promova
programe economico-sociale în interesul propriilor popoare;
- renunţarea la principiul unanimităţii în adoptarea multor hotărâri importante în cadrul
CEE, fapt care va conduce la afectarea suveranităţii şi intereselor unor ţări mai mici, membre ale
Comunităţii;
- contradicţiile intracomunitare pe plan economic nu se vor diminua întrucât nivelul
dezvoltării economice al statelor membre şi interesele acestora nu vor putea fi pe deplin armonizate
în perioada stabilită pentru realizarea pieţei unice interne; nivelul competitivităţii multor produse
din ţările mai mici şi mai slabe economic nu se va putea ridica la performanţele ce vor fi atinse de
principalele state membre; aceasta va avea efecte negative atât asupra economiei cât şi asupra
comerţului ţărilor mai mici etc.

b) Incidenţe extra-comunitare
Şi acestea pot fi pozitive şi negative, după aprecierea specialiştilor comunitari, precum şi
din alte ţări terţe.

12
 Dintre efectele pozitive ar putea fi reţinute următoarele:
- realizarea pieţei unice interne în cadrul CEE va conduce la formarea unei grupări
economice relativ omogenă şi cu o deosebită forţă concurenţială; ea s-ar putea transforma, apreciază
experţii, într-un factor dinamic cu rol de motor principal în întreaga economie mondială; va
prezenta, totodată, o mai mare stabilitate economică, ceea ce va atrage într-o măsură mai mare
investitorii şi creditorii din alte ţări;
- sporirea potenţialului economic şi a capacităţii de absorbţie a pieţei comunitare va oferi
noi debuşee pentru ţările terţe, dar acestea se vor putea transforma în realitate numai în măsura în
care produsele şi serviciile acestora vor fi de cea mai bună calitate etc.
Ca efecte negative poate fi reţinut în principal faptul că CEE, devenind un puternic centru
economic, comercial şi politic, ar putea fi un concurent periculos pentru celelalte state şi grupări de
state ale lumii (SUA, Japonia, ţările recent industrializate etc), fapt care va genera noi contradicţii
de interese pe piaţa mondială; de asemenea, se apreciază că, relativ, schimburile comerciale cu
ţările terţe vor cunoaşte o diminuare în condiţiile intensificării celor intracomunitare, fapt care va
avea incidenţe nedorite şi în planul politicii comerciale a ţărilor terţe faţă de CEE.
În aprilie 1985, preşedintele Franţei a propus în cadrul unei reuniuni la nivel înalt a CEE,
care a avut loc la Paris, adoptarea unui proiect de cercetări în domeniul tehnologiilor de vârf,
denumit "ul Eureka", vizând dezvoltarea competitivităţii ţărilor vest-europene şi înlăturarea
decalajelor faţă de avantajul tehnologic înregistrat de către SUA şi Japonia. În iunie 1985 a avut loc
o reuniune similară la Milano, care a dezbătut planul propus de Franţa, hotărându-se crearea unui
comitet adhoc care urma să se reunească în iulie 1985 la Paris pentru stabilirea detaliilor acestui
plan. Au fost invitate să participe la acest plan şi ţările membre AELS. Ca urmare, la 17 iulie 1985,
miniştrii de externe şi ai cercetării din 18 ţări vest-europene au aprobat la Paris "ul Eureka"
[Agentia de Coordonare a Cercetarilor Vest-Europene), iar în noiembrie 1985 a avut loc a doua
conferinţă ministerială a celor 18 ţări, la Hanovra (Germania) care a aprobat definitiv textul
secţiunii pentru realizarea proiectului de cooperare tehnologică vest- Europeană şi o Declaraţie de
principii privind edificarea unei Europe Occidentale a tehnologiilor de varf.
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht - Olanda)
După mai multe runde de negocieri, începand din 1989, s-a finalizat în decembrie 1991 la
Maastricht (Olanda), la întâlnirea la nivel înalt a Comunităţilor Europene, acordul pentru
desăvârşirea uniunii economice, monetare şi politice, denumit Tratatul asupra Uniunii Europene,
care a fost semnat în aceeaşi localitate, în februarie 1992, de către ministrii de externe şi de finanţe
ai Comunităţilor Europene. După ratificare, el a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul aduce noi modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO-
1952, CEE-1957 şi Euratom - 1957) pe linia reformei începută de Actul Unic Vest-European. Odată

13
cu introducerea acestor modificări, CEE se va numi Comunitatea Europeană (iar cele trei
Comunităţi se vor numi Comunităţile Europene). După punerea în aplicare a acestui tratat, acestea
se vor numi Uniunea Europeană.
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt:
- introducerea unei monede comune europene cel mai târziu în 1999;

- drepturi civice europene (cetăţenia uniunii);

- noi competenţe pentru Comunitatea Europeană (intensificarea protecţiei comunitare a
consumatorilor; politica de sănătate, politica de vize; realizarea infrastructurii de transporturi,
telecomunicaţii şi de distribuire a energiei (reţele transeuropene); instituţionalizarea cooperării
pentru dezvoltare; politica industrială; educaţia; cultura; intensificarea protecţiei mediului
înconjurător; cercetare şi dezvoltare; politica socială (fără Anglia); cooperarea în materie de justitie
şi de afaceri interne;
- puteri suplimentare pentru Parlamentul European (participarea la procesul legislativ;
aprobarea componenţei Comisiei; aprobarea tuturor tratatelor internaţionale importante etc);
- instituirea unei politici externe şi de securitate comune.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, obiectivele Uniunii Europene sunt:
- promovarea unui progres economic şi social echilibrat, în special prin crearea unui spaţiu
fără frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice
şi monetare, cu obiectivul final al introducerii unei monede unice;
- afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a
unei politici externe şi de securitate comună si, pe termen lung, a unei politici de apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
-"dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- mentinerea acquis-ului (experienţei, legislaţiei etc. ) comunitar şi dezvoltarea lui în
scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui
să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.
Principiile care vor guverna activitatea Uniunii Europene sunt: subsidiaritatea, codecizia şi
solidaritatea. Prin principiul subsidiarităţii se înţelege faptul că Uniunea îşi asumă numai sarcinile
pe care le poate rezolva mai bine (decât statele membre, sau organele locale ale acestora), cum ar fi,
de pildă, problemele ecologice sau problemele de securitate comună etc. Noul articol 3B defineşte
astfel acest principiu: "Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi de
obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa

14
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în
care obiectivele acţiunii nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi
pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii, să fie mai bine realizate la nivel
comunitar. Acţiunea Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele
prezentului tratat".
Codecizia şi solidaritatea se referă la modul de adoptare a deciziilor şi a răspunderii
comune, solidare în tot ce se întreprinde pe linia realizării obiectivelor tratatului.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene are două părţi: prima se referă la
Uniunea Economică şi monetară, iar cea de-a doua la Uniunea politică şi ar trebui să fie pus în
aplicare până în anul 1999 în trei etape:
- Prima etapa a început în iunie 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor între statele
membre ale Comunităţii Europene şi a expirat în decembrie 1993 prin realizarea convergenţei
economice a statelor (coordonarea politicilor economice ale statelor).
- A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi se va încheia la finele anului 1996. Ea
vizează realizarea Uniunii monetare. În cadrul acesteia va fi creată Banca Centrală Europeană
(EUROFED), al cărei statut a fost elaborat şi adoptat de statele membre (fără Anglia) încă din
noiembrie 1990. Crearea băncii centrale a fost precedată de înfiinţarea Institutului Monetar
European, care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene şi care a început să funcţioneze de
la 1 ianuarie 1994. Are sediul la Frankfurt (Germania).
- A treia etapa a început la 1 ianuarie 1997 şi s-a încheiat în anul 1999. în cadrul acesteia a
intrat în funcţiune Banca Centrală Europeană şi a fost adoptată o monedă unică (ECU) care a
înlocuit monedele statelor membre. Anglia a manifestat rezerve, prevăzându-se pentru ea o clauză
de opţiune (derogare) care îi va permite să se alăture, atunci când va dori, celorlalte state membre
fără a fi legată de un calendar precis.
În cadrul acestei etape s-a înfăptuit faza finală a Uniunii economice şi monetare în care au
intrat numai ţările (cel putin 7) care au îndeplinit următoarele criterii de performanţă (convergenţă)
la finele anului 1992:
Ulterior, în septembrie 1992, Anglia a ieşit din Sistemul Monetar European. A ieşit apoi şi
Danemarca din SME.
Cât priveşte politica socială a Comunităţii, deşi în acest domeniu nu s-a înregistrat nici un
progres, s-a hotarât că această problemă să nu submineze adoptarea Tratatului de la Maastricht.
Anglia este îara care s-a opus la adoptarea reglementărilor privind politică sociala, dar nu a
condiţionat de aceasta adoptarea Tratatului de la Maastricht.
La baza adoptarii acestui modul din Tratat trebuie să stea Carta sociala elaborata şi
acceptata în 1989 şi care se refera la:

15
 - dreptul de a exercita toate profesiile în ţările comunitare;
- dreptul la o remunerare corespunzatoare;
- dreptul la ameliorarea condiţiilor de viata şi de muncă;
- dreptul la protecţie socială asigurată de sistemul în vigoare din ţările comunitare;
- dreptul la formare profesionala;
- dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei;
- dreptul la informare, consultare şi participare (întrunire);
- dreptul la protecţia sănătăţii şi la securitate la locul de muncă;
- dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor;
- garantarea unui venit minimal pentru persoanele în vârstă;
- dreptul la integrarea profesională şi socială pentru persoanele handicapate.
- Partea a doua a Tratatului de la Maastricht se referă la Uniunea politică, adică la politica
externă şi de securitate comună.
Potrivit tratatului, obiectivele politicii externe şi de securitate comună sunt:
- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi independenţei Uniunii;
- întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele sale;
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale conform principiilor secţiunii ONU ca şi a
principiilor şi obiecţilor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) care sunt
înscrise în Actul final de la Helsinki (1975) şi în Carta de la Paris din 1990;
- promovarea cooperării internaţionale;
- dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, ca şi respectul drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Tratatul de la Maastricht prevede că cei "12" vor putea desfăşura din momentul intrării lui
în vigoare "acţiuni comune" pe baza unui nou mecanism de cooperare politică. Şefii de state şi
guverne din ţările membre ale Uniunii vor decide în unanimitate asupra subiectelor ce pot face
obiectul unei "acţiuni comune", urmând ca miniştrii de externe să hotărască, tot în unanimitate,
detaliile concrete ale acţiunilor respective. Numai după această deciziile pot fi luate pe baza
majorităţii calificate şi vor avea ca obiect punerea în practică a acţiunilor convenite.
Primele domenii în care se preconizează "actiuni comune" sunt:
- procesele CSCE;
- politica de dezarmare şi controlul armamentelor în Europa;
- neproliferarea armelor nucleare;
- aspecte economice ale securităţii, îndeosebi controlul transferului de tehnologie a
armamentului către ţări terţe şi controlul exportului de arme.

16
 Cât priveşte securitatea comună s-a convenit o amânare în luarea deciziilor până la finele
anului 1996 când urmează a fi precizată politica de aparare comună a Uniunii Europene. Până
atunci, NATO şi CSCE vor rămâne stâlpul apărării Europei Occidentale.
Intrarea de noi membri în Comunităţile Europene (Austria, Suedia, Finlanda, precum şi
alte ţări care au făcut cereri, cum sunt Turcia, Elveţia, Polonia, Ungaria) va complica punerea în
practică a Tratatului de la Maastricht.
De aceea, era puţin probabil ca să fie atinse toate obiectivele sale până în anul 1999.
Viitorul va arăta în ce măsură Comunităţile Europene sunt pregatite pentru a atinge obiectivele
Tratatului de la Maastricht.
În cadrul Comunităţilor Europene au fost create şi funcţionează următoarele instituţii:
Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Comunităţilor Europene,
Curtea de justiţie, Curtea de Conturi şi Comitetul Economic şi Social.
1) Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală a Comunităţii Europene şi
reuneşte miniştrii celor 12 ţări membre în funcţie de problema înscrisă pe ordinea de zi: afacerile
externe, agricultura, industria, transporturile, mediul înconjurator, cercetarea ştiinţifică şi
tehnologică etc.
Fiecare dintre ţările membre ale Comunităţii deţine preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin
rotaţie, pentru o perioadă de 6 luni.
Hotărârile Consiliului sunt pregătite de Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor
membre (COREPER), ajutat de către comitetele alcătuite din funcţionari ai ministerelor naţionale.
Consiliul dispune şi de un Secretariat general, stabilit la Bruxelles, care pregăteşte şi
execută hotărârile.
Conform art. 145 al Tratatului de la Roma privind crearea CEE, Consiliul asigură
coordonarea politicilor economice generale a statelor membre. Câmpul său de activitate s-a extins
pe măsură ce Comunitatea i-a lărgit atribuţiile.
Consiliul, reprezentând în principal statele membre, adoptă norme juridice: regulamente,
directive, decizii. El dispune de o putere cvasi-legislativă, pe care o împarte, în unele domenii
precizate de Actul Unic European şi de Tratatul asupra Uniunii, cu Parlamentul European. El
exercită, tot împreună cu Parlamentul European, puterea asupra bugetului. El adoptă acordurile
internationaţionale negociate în prealabil de către Comisia Europeană.
Articolul 148 din Tratatul de la Roma privind crearea CEE face distincţia între deciziile
luate de Consiliu prin majoritate simplă, prin majoritate absolută (54 voturi din 76) şi prin
unanimitate.
Cât priveşte deciziile luate prin majoritate absolută, voturile sunt repartizate după cum
urmează:

17
 - Germania, Franţa, Italia şi Anglia - câte 10 voturi fiecare;
- Spania - 8 voturi;
- Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia - câte 5 voturi fiecare;
- Danemarca şi Irlanda - câte 3 voturi fiecare;
- Luxemburg - 2 voturi.
Cea mai mare parte a hotărârilor trebuie să fie luate cu majoritate absolută de voturi,
unanimitatea fiind rezervată deciziilor esenţiale, precum: aderarea unui nou stat la Comunităţile
Europene, modificarea tratatelor sau iniţierea unei noi politici comune.
2) Consiliul European s-a născut din necesitatea de a se organiza regulat o întâlnire a
şefilor de state sau guverne din Comunitatea Europeană, însoţiti de miniştrii de externe ai ţărilor
respective. Întâlnirile au loc în prezenţa preşedintelui şi a unuia din vicepreşedinţii Comisiei
Comunităţilor Europene. Această practică a fost instituţionalizată prin Actul Unic European în
1987. Din acel moment Consiliul Eupropei s-a reunit cel puţin de două ori pe an, din el făcând
parte, ca membru de drept, preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene.
Consiliul European este centrul care impulsionează principalele iniţiative politice ale
Comunităţii şi organul de arbitraj al chestiunilor litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul
de Miniştri. El abordează, de asemenea, problemele actualităţii internaţionale prin Cooperarea
politică (CPE), mecanism de apropiere şi exprimare concertată a diplomaţilor statelor membre.
3) Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de control al
Comunităţilor Europene, care participă, de asemenea, la procesul legislativ. Este ales prin sufragiu
universal începând din iunie 1989 şi numără 518 deputaţi, aleşi din 5 în 5 ani: 81 de deputaţi din
cele patru ţări cu o populaţie mai mare (Germania, Franţa, Italia, Anglia), 60 din Spania, 25 din
Olanda, câte 24 din Belgia, Grecia şi Portugalia, 16 din Danemarca, 15 din Irlanda şi 6 din
Luxemburg. După unificarea Germaniei mai participă la lucrări şi 18 observatori din partea de
răsărit (fosta RDG).
Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg. Cele 19 comisii ale sale, care
pregătesc lucrările şedinţelor plenare, precum şi grupurile politice se reunesc de obicei la Bruxelles,
iar Secretariatul său general funcţionează la Luxemburg.
Parlamentul exercită, împreună cu Consiliul de Miniştri, o funcţie legislativă. El participă
la elaborarea directivelor şi reglementărilor comunitare, pronunţându-se asupra propunerilor
Comisiei Europene şi invitând-o pe aceasta să-şi modifice propunerile pentru a ţine cont de poziţia
Parlamentului.
Actul Unic European, care a revizuit tratatele europene, a prevăzut o procedură implicând
două lecturi în Parlament şi la Consiliul de Miniştri. Această procedură, numită procedura de
cooperare, intăreşte puterile legislative ale Parlamentului.

18
 1.3 Asociatia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
AELS își are originile în Convenţia de la Stocholm (1959) semnată de către 7 state: Marea
Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria şi Portugalia. Ulterior au aderat Finlanda,
Islanda şi Liechtenstein.
Crearea Comunităţilor europene nu a fost agreată de Marea Britanie, care le-a găsit
dirijiste, greoaie şi restrictive şi a preferat formula zonei liberului schimb. O zonă de liber schimb
nu presupune decât suprimarea barierelor vamale, nu şi o politică economică comună.
În acest context, în anul 1959, Marea Britanie a pus bazele Asociaţiei de Comerţ Liber
(Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) a celor 7 naţiuni.
Astfel, s-a semnat la Stocholm (1959) Convenţia pentru AELS de către 7 state: Marea
Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria şi Portugalia. Ulterior au aderat Finlanda,
Islanda şi Liechtenstein.
Asociaţia urmărea ca între statele semnatare să se organizeze liberul schimb de produse
industriale, suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a restricţiilor cantitative
- context care a dus la definirea organizaţiei ca fiind un amplu câmp de concurenţă internaţională.
Totodată, s-a prevăzut ca în relaţiile comerciale cu terţii, ţările membre să desfăşoare o politica
comercială independentă.
Organele principale ale AELS: Consiliul de Miniştri, care adoptă decizii şi recomandări şi
asigură îndeplinirea obligaţiilor privitoare la suprimarea barierelor vamale. Consiliul este alcătuit
din reprezentanţii statelor membre; Secretariatul AELS, cu vocaţie administrativă.
Comunităţile europene şi AELS au dezvoltat între ele legături economice, de exemplu, s-au
încheiat acorduri de comerţ cu fiecare dintre statele membre ale AELS care sunt în măsură să
comercializeze anumite produse agricole în condiţii favorabile.
În anul 1984 AELS şi CE au hotărât să creeze o zonă economică unică şi să-şi extindă
cooperarea în domeniul economic, monetar şi al politicii industriale, al cercetării şi tehnologiei, al
mediului înconjurător, al pescuitului, al industriei siderurgice şi al transportului.
Pe tema creării unei Zone Economice Europene (ZEE), AELS şi CE au semnat în mai 1992
un acord asupra ZEE.
În anul 1994 s-a semnat un nou tratat CE - AELS, dând naştere Spaţiului economic
european (SEE).
Intre timp mai multe state s-au retras din AELS şi au aderat la Comunităţile europene (in
prezent Uniunea Europeană) astfel incat, membrii actuali ai Asociației Europene a Liberului
Schimb sunt doar: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

19
1.4 Noi grupări economice recent apărute sau în curs de constituire:

1) Acordul de liber schimb Nord American (North American Free Trade Agreement -
NAFTA)
Acordul cunoscut sub numele de NAFTA include şi Mexicul în acordul bilateral încheiat în
1989 între SUA şi Canada.
Acest acord a fost încheiat în august 1992 şi semnat de cei trei şefi de state în 18 decembrie
1992; apoi a fost ratificat de parlamentele celor trei ţări şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Această zonă - America de Nord - reuneşte economii cu stadii diferite de dezvoltare şi va
oferi noi perspective comerţului regional şi internaţional. NAFTA va fi una din grupările economice
cele mai puternice din lume (în 1990 cele trei ţări aveau un PNB de 6 270 miliarde dolari, o pondere
de cca 20% din comerţul mondial şi o populaţie de cca 370 milioane de locuitori).
NAFTA urmăreşte în primul rând înlăturarea progresivă a taxelor vamale şi a barierelor
netarifare în comerţul cu mărfuri între ţările membre şi o liberalizare totală a serviciilor. Potrivit
acordurilor încheiate, zona de liber schimb urmează să fie creată până la sfarşitul deceniului actual.
SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latina
într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei) .
2) Forumul pentru cooperare Economică în Asia şi Pacific (APEC) Acest forum s-a
constituit în noiembrie 1993 la Seattle (SUA). Iniţial la nivel de miniştrii apoi la nivel de şefi de state
şi guverne, 15 ţări sau teritorii membre ale APEC (Australia, Brunei, Canada, China, Hong-Kong,
Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelanda, Filipine, Singapore, Taiwan,
Thailanda şi SUA) au constituit forumul pentru cooperare Economică ca un prim pas spre realizarea
unei grupări economice puternice. Ulterior au aderat la acest forum Mexicul şi Papua Guineea şi
Chile.
Statele din regiunea Asia- Pacific (APEC) vor juca un rol important în economia mondială
şi în comerţul internaţional, depăşind cu mult toate celelalte grupări în ce priveşte populaţia şi PNB-
ul şi ocupând locul doi, după Comunităţiile Europene, în ce priveşte comerţul exterior .

3) Noi grupări europene

a) Cooperarea Economică din zona Marii Negre

La 25 iunie 1992 s-a semnat o Declaraţie la nivel inalt privind cooperarea Economică în
zona Mării Negre de către următoarele 11 state: Albania, Armenia, Azerbaidjean, Bulgaria, Georgia,
Grecia, R. Moldova, Federaţia Rusă, România, Ucraina şi Turcia. Între ţările semnatare ale
declaraţiei se intenţionează crearea unei zone de liber schimb. Iniţiativa creării acestei zone a

20
aparţinut Turciei. Datorită instabilităţii social- politice din această parte a lumii nu s-a putut constitui
până în 1994 zona de liber schimb. Demersurile pentru atingerea acestui obiectiv se desfăşoară lent.
Gruparea din zona Mării Negre nu urmăreşte numai crearea unei zone de liber schimb ci şi
încurajarea cooperării dintre statele semnatare ale declaraţiei în domeniile transporturilor, energiei,
informaţiilor, comunicaţiilor şi protejării mediului înconjurator.
Reuniunea statelor din zona Mării Negre din iulie 1993, al cărui scop a fost de a face
bilanţul unui an de activitate de la semnarea declaraţiei, a decis crearea unui Secretariat, format din
15 persoane şi a unei Bănci de Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, al cărui sediu nu s-a stabilit încă.
Participanţii la această reuniune au acordat Tunisiei statut de observator la lucrările
respectivului for internaţional.
Consiliul oamenilor de afaceri din cadrul acestei zone, care are, deasemenea, statut de
observator, a alcătuit o listă ce include opt mari proiecte prioritare din domeniul infrastructurii.

b) Iniţiativa Central- Europeană

Este o grupare politico- Economică subregională care a luat fiinţă în 1989, având iniţial
patru membri: Italia, Austria, Ungaria şi Iugoslavia. Ulterior au fost admise Cehoslovacia (1990) şi
Polonia (1991) şi au fost adoptate succesiv denumirile de "Pentagonala" şi apoi "Hexagonala".
Din cauza evenimentelor interetnice din Yugoslavia, practic, această grupare nu a început să
funcţioneze.

c) Acordul central european de comerţ liber s-a constituit în decembrie 1992 la Cracovia
(Polonia). Acordul a intrat în vigoare la 1 martie 1993 pe o bază provizorie până la ratificarea lui de
către parlamentele celor patru ţări: Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. Acordul privind crearea
zonei de liber schimb al ţărilor de la Visegrad s-a dorit iniţial a fi o grupare închisă altor ţări. Ulterior
unele din ţările membre ( Cehia şi Slovacia) au acceptat să încheie acorduri de liber schimb şi cu alte
ţări din estul Europei.

d) Consiliul Baltic
A fost format în 1992 de către următoarele ţări: Suedia, Finlanda, Norgia, Danemarca,
Federatia Rusa, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia şi Germania.

21
 Capitolul 2 PARTICIPAREA UE LA GRUPĂRI DE INTEGRARE
ECONOMICĂ MONDIALĂ SI EFECTELE ACESTEIA ASUPRA
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Prima putere comercială din lume, Uniunea Europeană efectuează aproape 20 % din totalul
importurilor şi exporturilor realizate în lume. De asemenea, în prezent există tendinţa de a include
serviciile în schimburile comerciale ale UE.
SCHIMBURI COMERCIALE

A. Locul Uniunii în comerţul mondial

1. În 2006, UE a realizat aproape o cincime din comerţul mondial:

— cu 19,2 %, aceasta este primul exportator înaintea Statelor Unite;
— cu 19,0 %, aceasta este al doilea importator după Statele Unite.
2. Poziţia sa relativă este totuşi în regres pe termen lung, întrucât în 1980 aceasta realiza
(cu doar 9 state membre) 21 % din exporturi şi 27 % din importuri. Se va compara această evoluţie
cu cea din China, cu excepţia Hong Kong-ului care, în aceeaşi perioadă, a trecut:
— de la 1,3 % la 11,2 % din exporturi;
— de la 1,3 % la 7,9 % din importuri.
3. În perioada 2002-2006, balanţa comercială a UE este uşor deficitară, în timp ce balanţa
Statelor Unite acuză un deficit în creştere. Balanţa Chinei înregistrează un excedent în creştere, iar
cea a Japoniei un excedent în diminuare constantă.
 
C. Principalii parteneri comerciali ai Uniunii
Pe parcursul perioadei 2000-2007, Statele Unite, cu mai mult de 16% din comerţul total,
rămâne principalul partener comercial al UE, fiind în acelaşi timp primul client şi primul furnizor.
Să remarcăm totuşi că această parte s-a diminuat în mod simţitor începând cu anul 2000.
În acelaşi timp, China, trecând de pe al patrulea pe al doilea loc, a înlocuit Japonia. China
şi-a înmulţit exporturile către UE de patru ori, iar importurile de trei ori.
În acelaşi timp, Japonia a coborât de pe locul al doilea pe locul al cincilea după Rusia şi
Elveţia. Se remarcă de asemenea progresul considerabil al Rusiei, care a trecut de pe locul al
cincilea pe locul al treilea.

22
 Să remarcăm, în sfârşit, că India şi Brazilia au înlocuit Taiwan şi, respectiv, Canada. În
perioada 2000-2007, exporturile UE către principalele zone economice cunosc evoluţii
contrastante. Acestea sunt:
— stagnante în cazul Americii Latine, al ASEAN, al Economiilor dinamice din Asia
(EDA) şi al Japoniei;
— în uşor progres în cazul Statelor Unite;
— în progres mediu în cazul ţărilor ACP, AELS, al ţărilor din sudul şi din estul
Mediteranei (MEDA) şi al Spaţiului Economic European (SEE);
— în progres considerabil în cazul Chinei, al ţărilor din Comunitatea Statelor
Independente (CSI) şi al ţărilor din OPEC, precum şi al ţărilor candidate la UE (Croaţia, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia).
Şi cu excepţia Statelor Unite, a ţărilor candidate la UE şi a ţărilor din sudul şi din estul
Mediteranei (MEDA), soldul balanţei comerciale a UE rămâne deficitar în cazul majorităţii
zonelor economice, în particular al Chinei.
 
 
SCHIMBURI DE SERVICII
La comerţul propriu-zis, cel cu bunuri materiale, trebuie adăugate schimburile de servicii
care au dobândit o importanţă considerabilă de câţiva ani.
A. Situaţia globală
Uniunea Europeană contribuie la mai mult de o treime din comerţul mondial cu servicii.
Aceasta este încă primul importator şi primul exportator.
Pe parcursul perioadei 2004-2007, UE a avut un excedent în creştere, care este în prezent
superior celui din Statele Unite. În ceea ce priveşte Japonia, aceasta acuză un deficit persistent.
 
B. Tipuri de servicii
Se subliniază că primul loc la exporturi ocupat nu de mult de transporturi sau de turism
este în prezent ocupat de serviciile furnizate întreprinderilor (asigurări, servicii financiare, servicii
de informatică, autorizaţii).

23
 Capitolul 3 PARTICIPAREA UE IN RELAŢIILE COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Până în prezent şi de la întemeierea sa, Comunitatea Europeană a înregistrat şase valuri de

aderări. Al şaselea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, când România şi Bulgaria s-au alăturat UE.
Cu toate acestea, perspectiva obţinerii statutului de membru al UE rămâne deschisă în special ţărilor
din Balcanii de Vest.

BAZĂ JURIDICĂ
Articolele 49 şi 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).

OBIECTIVE
Extinderea Uniunii Europene nu este un obiectiv în sine. Cu toate acestea, a fost una dintre
cele mai importante şi mai reuşite politici, care au contribuit la o mai bună integrare a continentului
european prin mijloace paşnice şi au determinat extinderea zonei de stabilitate şi prosperitate la noi
membri.

CONTEXT

A. Cadrul juridic
1. Condiţii de aderare
Conform articolului 49 din TUE, orice stat european care respectă principiile cuprinse în
articolul 6 alineatul (1) din TUE poate candida pentru obţinerea statutului de membru al Uniunii
Europene. Articolul 6 alineatul (1) descrie aceste principii ca fiind principiile libertăţii, democraţiei,
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii pe
care statele membre le au în comun.
În contextul celei de a cincea runde de extindere, Consiliul European de la Copenhaga din
iunie 1993 descria criteriile de bază pentru aderare pe care viitorii membri ar trebui să le
îndeplinească, pe lângă condiţiile din Tratat, şi anume:
— stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
respectarea şi protejarea minorităţilor;
— o economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii competitive şi
forţelor de piaţă din interiorul Uniunii;

24
 — capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de statutul de membru, inclusiv adeziunea
la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare şi adoptarea normelor, standardelor şi
politicilor comune care alcătuiesc corpul legislativ al UE – acquis-ul comunitar.
2. Procesul de luare a deciziilor
Ţara candidată înaintează cererea să Consiliului, care acţionează în mod unanim după ce se
consultă cu Comisia şi primeşte avizul conform al Parlamentului European, care acţionează printr-o
majoritate absolută a membrilor săi. Condiţiile de aderare şi ajustările aduse Tratatelor implicate de
aceasta sunt prezentate într-un tratat de aderare, care face obiectul unei ratificări de către statul
aderent şi de către toate statele membre (articolul 49 din TUE).
Practic, Comisia Europeană pregăteşte şi adoptă un aviz privind cererea de aderare în
cauză, evaluând situaţia fiecărei ţări în raport cu criteriile de aderare. Comisia ia în considerare
informaţiile furnizate de ţările candidate însele; evaluările realizate de statele membre; rapoartele şi
rezoluţiile Parlamentului European; activitatea altor organizaţii internaţionale şi instituţii financiare
internaţionale (IFI); şi progresul înregistrat în cadrul asocierilor existente şi al altor acorduri. Avizul
Comisiei constituie, de obicei, de asemenea, o analiză prospectivă a progresului aşteptat. Pe baza
acestei evaluări, Comisia Europeană emite o recomandare privind eventuala începere a negocierilor
de aderare.
În urma deciziei unanime a Consiliului de a adopta un mandat de negociere, negocierile
de aderare pot fi începute între ţara candidată şi toate statele membre. Pentru fiecare ţară candidată
se stabileşte un cadru de negociere, care fixează orientările generale pentru negocierile de aderare.
Înainte de începerea efectivă a negocierilor, Comisia şi ţara candidată, în cadrul unui exerciţiu
comun cunoscut sub denumirea de examinare analitică (screening), stabilesc nivelul de pregătire al
ţării candidate. Fiecare ţară candidată întocmeşte un Plan de acţiune în care descrie ceea ce va face
şi când, pentru a-şi aduce administraţia şi sistemul judiciar la nivelul cerut pentru aderare. Cu
ajutorul Parteneriatelor pentru aderare (sau europene), UE identifică reformele şi adaptările pe care
ţara candidată trebuie să le realizeze pentru a se alătura Uniunii. Negocierile se desfăşoară la nivelul
miniştrilor şi ambasadorilor. Acestea se concentrează asupra condiţiilor şi calendarului adoptării,
punerii în aplicare şi executării de către ţara candidată a normelor UE deja în vigoare („acquis”-ul,
care nu este negociabil). În cadrul negocierilor de aderare, legislaţia UE este împărţită în 35 de
capitole tematice. Comisia informează Consiliul şi Parlamentul European în legătură cu ţările
candidate pe durata întregului proces, prin rapoarte de evoluţie şi documente strategice
periodice. Aceasta monitorizează îndeplinirea criteriilor de evaluare şi progresul înregistrat de ţara
candidată în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei UE şi respectarea angajamentelor.
După ce negocierile privind toate capitolele au fost încheiate într-un mod satisfăcător
pentru ambele părţi, termenii şi condiţiile detaliate sunt înscrise într-un Proiect de tratat de

25
aderare, în care sunt enumerate toate măsurile şi termenele tranzitorii, precum şi detalii privind
reglementările financiare şi eventualele clauze de salvgardare.
B. Extinderi deja realizate
Celor şase statele membre fondatoare li s-au alăturat:
— în 1973, Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;
— în 1981, Grecia;
— în 1986, Spania şi Portugalia;
— în 1995, Austria, Finlanda şi Suedia.
C. A cincea extindere
A cincea extindere a UE a fost, în opinia Parlamentului European, o sarcină unică de
dimensiuni politice şi istorice fără precedent, care a oferit oportunitatea de a continua integrarea
continentului prin mijloace paşnice. PE a considerat că toate ţările candidate au dreptul de a li se
permite să adere la Uniune. Cu toate acestea, Parlamentul European şi-a exprimat, în câteva rânduri,
preocupările cu privire la caracterul inadecvat al cadrului instituţional al UE şi la resursele
suplimentare necesare pentru finanţarea Uniunii extinse. Pe întreaga durată a negocierilor ulterioare,
acesta a subliniat nevoia de a evalua ţările candidate pe baza meritelor şi în conformitate cu
principiul diferenţierii.
1. Cereri de aderare
Cipru (iulie 1990) şi Malta (iulie 1990, reactivată în 1998), Ungaria şi Polonia (martie şi
aprilie 1994), România şi Slovacia (iunie 1995), Letonia şi Estonia (octombrie şi noiembrie 1995),
Bulgaria şi Lituania (decembrie 1995), Republica Cehă şi Slovenia (ianuarie şi iunie 1996). (Turcia
candidase deja în 1987. )
2. Procesul de aderare
Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a susţinut avizul Comisiei
privind cererile de obţinere a statutului de membru şi a hotărât să lanseze procesul de extindere şi să
înceapă negocierile iniţial cu şase ţări candidate: Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă,
Slovenia şi Cipru. De asemenea, a fost de acord cu o strategie de preaderare îmbunătăţită. Consiliul
European de la Helsinki din decembrie 1999 a decis începerea negocierilor cu România,
Republica Slovacă, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta şi recunoaşterea statutului de ţară candidată
Turciei.
Negocierile au fost ghidate în funcţie de două principii fundamentale:
— un singur cadru de negociere;
— negocieri separate cu fiecare ţară, începând, în fiecare caz, la momentul potrivit, în
funcţie de nivelul de pregătire al ţării candidate, şi continuând în ritmul acesteia.

26
 3. Strategia de preaderare– instrumentele
În 1994, Consiliul European de la Essen a definit o strategie de preaderare pentru a pregăti
ţările candidate din Europa Centrală şi de Est (CEEC) pentru statutul de membru al UE, pe baza
punerii în aplicare a acordurilor europene, a programului PHARE de asistenţă financiară şi a unui
„dialog structurat” care să reunească toate statele membre şi ţările candidate pentru a discuta
probleme de interes comun. Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 a decis o
strategie de preaderare îmbunătăţită pentru cele zece CEEC. Strategia cuprindea două instrumente:
— parteneriate de aderare, reunind toate formele de ajutor din partea UE într-un singur
cadru de lucru, în scopul punerii în aplicare a unor programe naţionale pentru a pregăti ţările
candidate pentru aderare. Programele cuprind priorităţile pe termen scurt şi mediu care trebuie
respectate în adoptarea acquis-ului şi mobilizează resursele financiare disponibile în acest scop;
— ajutor comunitar: Consiliul European de la Berlin din martie 1999 a decis să mărească
în mod considerabil ajutorul de preaderare şi să creeze două instrumente specifice, ISPA (pentru
transport şi mediu) şi Sapard (pentru agricultură şi dezvoltare rurală), pentru a suplimenta
programul PHARE, care se va concentra acum asupra consolidării sistemelor administrativ şi
judiciar şi asupra susţinerii investiţiilor legate de adoptarea acquis-ului comunitar. Ajutorul a fost
sporit odată cu adoptarea în 2002 a planurilor de acţiune pentru consolidarea capacităţii
administrative, judiciare şi instituţionale şi a facilităţii de tranziţie speciale pentru dezvoltarea
instituţională, susţinută de Consiliul European în octombrie 2002.
Cipru şi Malta au primit ajutor de preaderare în temeiul unui regulament specific al
Consiliului pentru 2000-2004. Ajutorul s-a concentrat asupra procesului de armonizare, iar în cazul
Ciprului, asupra unor măsuri bicomunitare care ar putea ajuta la obţinerea unor acorduri politice.
Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a decis că Turcia, la fel ca şi toate ţările
candidate, va beneficia de o strategie de preaderare pentru susţinerea reformelor.
4. Aderarea istorică a zece noi state membre în 2004
a. Aderarea de la 1 mai 2004
Consiliul European de la Copenhagadin 12-13 decembrie 2002 a încheiat negocieri de
aderare cu zece ţări (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Slovacă şi Slovenia).
În cadrul unui vot istoric, la 9 aprilie 2003, Parlamentul a adoptat, la Copenhaga, o
rezoluţie privind încheierea negocierilor de extindere şi a aprobat în mod oficial cererile de obţinere
a statutului de membru ale celor zece ţări care încheiaseră negocierile de aderare, permiţând astfel
semnarea Tratatului de aderare. Ulterior, membrii parlamentelor naţionale ale ţărilor aderente au
putut să participe la activitatea Parlamentului European în calitate de observatori începând cu 1 mai
2003.

27
 A fost semnat un singur Tratat de aderare cu cele zece noi state membre, la Atena, la
16 aprilie 2003. În toate ţările aderente, cu excepţia Ciprului, aderarea la Uniunea Europeană
constituise subiectul unui referendum naţional, pozitiv în toate cazurile.
Noile state membre s-au alăturat Uniunii Europene la 1 mai 2004.
b. Monitorizarea după aderare
Monitorizarea de către Comisia Europeană a angajamentelor noilor state membre a urmărit
oferirea unor orientări suplimentare ţărilor aderente în ceea ce priveşte eforturile acestora de a-şi
asuma responsabilităţile pe care le presupune statutul de membru, precum şi liniştirea statelor
membre actuale. Pe lângă o clauză generală de salvgardare economică, în Tratatul de aderare au fost
incluse clauze de salvgardare specifice privind funcţionarea pieţei interne, a justiţiei şi a afacerilor
interne, pentru a face faţă evevenimentelor neprevăzute care încă ar mai putea apărea în primii trei
ani de după aderare.
După mai bine de un an de la aderare, nu au apărut probleme majore privind integrarea.
Acest succes poate fi atribuit în mare măsură accentului pus de UE pe o pregătire minuţioasă a
statelor aderente, ajutate şi sprijinite de Comisia Europeană în perioada pregătitoare de dinaintea
aderării. Acest proces de pregătire a făcut posibilă identificarea şi abordarea principalelor deficienţe
înainte de aderare, prevenind nevoia de a utiliza clauzele de salvgardare.
5. Bulgaria şi România
Negocierile de aderare cu Bulgaria şi România au fost încheiate în decembrie 2004, în
vederea aderării acestora la 1 ianuarie 2007. Termenii de aderare stabiliţi au fost similari cu cei ai
celor zece state membre care s-au alăturat Uniunii Europene la 1 mai 2004. Această aderare a fost
considerată, din punct de vedere politic, ca făcând parte din aceeaşi „a cincea extindere”. La 13
aprilie 2005, Parlamentul European a aprobat admiterea Bulgariei şi a României în UE. Un singur
Tratat de aderare a fost semnat la 25 aprilie 2005 şi a fost ratificat ulterior. În vederea aderării din
2007, Parlamentul European a găzduit, începând din 26 septembrie 2005, 35 de observatori români
şi 18 observatori bulgari, membri ai parlamentului.
Perioada cuprinsă între încheierea negocierilor de aderare şi data aderării a fost mai lungă,
întrucât Bulgaria şi România încă mai trebuiau să depună eforturi considerabile. Un accent deosebit
a fost pus deci pe o monitorizare îmbunătăţită a angajamentelor rămase, pentru a asigura faptul că
ambele ţări vor fi pe deplin pregătite pentru statutul de membru până la momentul aderării. În cazul
în care s-ar fi identificat dificultăţi grave, în ciuda eforturilor întreprinse de cele două ţări şi a
asistenţei furnizate de UE, s-ar fi luat măsuri pentru a permite Comisiei să folosească un anumit
număr de garanţii, inclusiv posibilitatea de a amâna aderarea cu un an. Această clauză nu a
existat pentru cele zece noi state membre. Cele două ţări s-au alăturat, în cele din urmă, Uniunii la 1
ianuarie 2007.

28
 D. Adaptarea Uniunii (măsurile instituţionale)
Pentru a depăşi provocările pe care le presupune extinderea, asigurând în acelaşi timp
faptul că aceasta nu pune în pericol nivelul de integrare realizat deja şi continuarea progresului
privind integrarea, Uniunea a trebuit să îşi adapteze, de asemenea, măsurile instituţionale. Într-un
„Protocol privind instituţiile”, Tratatul de la Amsterdam descria liniile generale şi procedura de
adaptare a acestor măsuri.
Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 şi care a intrat în vigoare la 1 februarie
2003) şi Protocolul privind extinderea şi declaraţiile anexate acestuia descriau principiile şi
metodele de stabilire a numărului de locuri din Parlamentul European şi de distribuire a acestora,
numărul de voturi din cadrul Consiliului şi pragurile pentru majoritatea calificată care votează,
precum şi alcătuirea Comisiei. Acesta fixează numărul maxim de locuri din Parlamentul European
la 732 pentru o Uniune alcătuită din 27 de state membre (anticipând deja aderarea României şi a
Bulgariei în cadrul celei de a cincea extinderi), existând posibilitatea ca acest număr să fie depăşit
temporar în conformitate cu datele reale de aderare a diferitelor ţări candidate. În cazul Bulgariei şi
al României, Tratatul de aderare din aprilie 2005 pentru aceste două ţări se baza deja pe mediul
juridic al Tratatului constituţional, care fusese programat să între în vigoare la 1 noiembrie 2006.
Cu toate acestea, în caz de complicaţii în ceea ce priveşte procesul de ratificare a Tratatului
constituţional, care s-a materializat în cele din urmă prin votul francez şi olandez negativ din cadrul
referendumurilor respective, organizate în mai şi iunie 2005 în vederea aprobării acestuia, Tratatul
de aderare s-a referit, de asemenea, la posibilitatea ca noile state membre să se alăture „vechii”
Uniuni.
La 19 octombrie 2007, la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au fost de acord
cu textul „Proiectului de tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”, cunoscut în continuare sub denumirea de
Tratatul de la Lisabona. Noul Tratat de la Lisabona a fost semnat oficial de către şefii de stat sau
de guvern în cadrul Consiliului European din 13 decembrie 2007. Acesta este ultimul pas în
eforturile continue de a reforma instituţiile Uniunii Europene, eforturi lansate în februarie 2002
odată cu Convenţia europeană şi care au continuat cu nefericitul Tratat constituţional. Tratatul de la
Lisabona ar trebui să între în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ce va fi ratificat de către cele 27 de
state membre. Cu toate acestea, există o anumită nesiguranţă în ceea ce priveşte procesul de
ratificare a Tratatului în urma „nu”-ului irlandez din cadrul referendumului din iunie 2008 destinat
aprobării acestuia. Există şanse reduse ca termenul de 1 ianuarie să fie respectat.
Deşi principalele articole din TUE [articolele 49 şi 6 alineatul (1)] privind condiţiile de
extindere nu sunt modificate substanţial, Tratatul de la Lisabona cuprinde principalele inovaţii în
materie de politică externă conţinute în Tratatul constituţional. Printre acestea, tratatul prevede că

29
înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politică în materie de securitate va fi în acelaşi timp
preşedintele Consiliului de afaceri externe şi vicepreşedintele Comisiei Europene şi, în această
calitate, va fi ajutat de un Serviciu european pentru acţiune externă.
E. Viitoarea extindere a Uniunii
1. Turcia
Turcia candidase pentru obţinerea statutului de membru al UE în 1987. La Consiliul
European de la Helsinki din decembrie 1999 Turcia a fost recunoscută oficial ca stat candidat în
condiţii de egalitate cu alte state candidate. Aceasta a marcat începutul unei strategii de preaderare
pentru Turcia, concepută pentru a stimula şi a susţine procesul de reformă al acesteia prin asistenţă
financiară şi alte forme de cooperare. Consiliul European din decembrie 2004 a decis să înceapă
negocierile de aderare cu Turcia la 3 octombrie 2005. Această decizie s-a bazat pe Recomandarea
Comisiei din octombrie 2004 privind începerea negocierilor de aderare, cu condiţia ca Turcia să
pună în aplicare anumite elemente-cheie ale legislaţiei în domeniul judiciar. În urma unei dezbateri
intensive care a avut loc în cadrul Consiliului şi al Parlamentului European, precum şi în statele
membre, negocierile de aderare cu Turcia au fost începute la 3 octombrie 2005. La 28 septembrie
2005, Parlamentul European a susţinut începerea discuţiilor de aderare cu Turcia. Cu toate acestea,
PE şi-a manifestat nemulţumirea faţă de nerecunoaşterea oficială de către Turcia a guvernului
cipriot, amânând un vot privind extinderea uniunii vamale UE-Turcia la cele zece noi state membre.
De asemenea, PE a invitat Ankara să recunoască genocidul armean.
Deşi Turcia a înregistrat progrese în ceea ce priveşte legislaţia şi punerea în practică a
acesteia, durabilitatea şi caracterul ireversibil al procesului de reformă vor trebui confirmate într-o
perioadă de timp mai lungă. În rezoluţia să din 15 decembrie 2004, Parlamentul European a
remarcat faptul că procesul de negociere cu Turcia „[. . . ] prin însăşi natura sa, este un proces
deschis şi nu duce a priori şi în mod automat la aderare [. . . ]”.
În cea mai recentă rezoluţie a sa, din 21 mai 2008, referitoare la raportul Comisiei privind
progresul înregistrat de Turcia în 2007, Parlamentul European a reiterat faptul că negocierile de
aderare se află într-un „proces deschis” şi a subliniat faptul că „modernizarea este, în primul rând, în
interesul Turciei”, remarcând, de asemenea, faptul că alte întârzieri în ceea ce priveşte programele
de reformă „vor afecta grav ritmul negocierilor”. Membrii Parlamentului European au adăugat că „o
nouă constituţie este singura cale prin care guvernul poate să asigure separarea dintre stat şi religie
şi toţi reprezentanţii societăţii civile trebuie implicaţi în acest proces”. Noua constituţie ar trebui, de
asemenea „să asigure egalitatea de gen [. . . ] şi să reafirme drepturile femeilor ca drepturi
individuale”.

30
 În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, PE a considerat că abrogarea Articolului 301
din Constituţia turcă şi a altor prevederi juridice „care reprezintă o limitare nelegitimă a libertăţii de
exprimare garantată de dreptul internaţional ar fi cea mai bună soluţie”.
Raportul a invitat, de asemenea, forţele armate să „recunoască în totalitate şi fără echivoc
controlul societăţii civile”.
PE a îndemnat guvernul turc să lanseze „o iniţiativă politică prin care să se favorizeze o
rezolvare de durată a problemei kurzilor”, inclusiv un „plan general cuprinzător pentru a intensifica
dezvoltarea socio-economică şi culturală a sud-estului Turciei”, îndemnând, în acelaşi timp, Turcia
„să nu se implice în nicio operaţiune militară disproporţionată care să încalce teritoriul Irakului. ”
2. Croaţia
Croaţia şi-a depus cererea de obţinere a statutului de membru în februarie 2003. În urma
avizului pozitiv şi a recomandării Comisiei Europene din aprilie 2004, Consiliului European din
iunie 2004 a hotărât statutul de ţară candidată al Croaţiei. Consiliul European din decembrie 2004 a
decis că negocierile de aderare vor fi începute la 17 martie 2005, cu condiţia ca Croaţia că
coopereze pe deplin cu Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie de la Haga (TPII) al
ONU. Cu toate acestea, Consiliul a concluzionat, în martie 2005, la fel cum a făcut anterior şi
procurorul-şef al Tribunalului de la Haga, că Croaţia nu coopera în totalitate cu TPII. Într-un
important semnal pozitiv adresat Croaţiei, UE a adoptat un cadru de negociere, astfel încât singurul
obstacol rămas care mai trebuia depăşit înainte ca negocierile să poată începe să fie acela ca Croaţia
să adopte măsuri suplimentare pentru a asigura cooperarea deplină cu Tribunalul. Întrucât mai târziu
s-a considerat că acest ultim obstacol trebuie înlăturat, negocierile de aderare cu Croaţia au fost
începute oficial la 3 octombrie 2005. În concluziile sale, Consiliul a confirmat, însă, că o
cooperare incompletă cu TPII ar putea duce, în orice moment, la suspendarea negocierilor.
În cea mai recentă rezoluţie a sa, din 10 aprilie 2008, referitoare la raportul Comisiei
privind progresul Croaţiei în 2007, Parlamentul European reaminteşte că „viitorul tuturor ţărilor din
Balcanii de Vest se află efectiv în Uniunea Europeană” şi afirmă că „Croaţia se află pe drumul cel
bun în ceea ce priveşte obţinerea statutului de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene”, cu
condiţia să continue să respecte condiţiile necesare. PE felicită Croaţia pentru progresul înregistrat
până în prezent în ceea ce priveşte începerea capitolelor de negociere, respectarea referinţelor
pentru începerea de noi capitole şi alinierea corpului legislativ al Croaţiei la normele UE. Însă
rezoluţia a evidenţiat, de asemenea, unele preocupări cu privire la reforma judiciară, la capacitatea
administrativă şi la corupţie, precum şi la problemele legate de graniţe pe care această ţară trebuie
să le rezolve cu vecinii săi, în special cu Slovenia şi Bosnia şi Herţegovina. Parlamentul European
„este de acord cu opinia Comisiei conform căreia, prin eforturi mărite din partea Croaţiei şi cu

31
sprijin continuu din partea instituţiilor UE, negocierile de aderare ar trebui încheiate, în orice caz, în
2009”.
3. Alte ţări din Balcanii de Vest
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRIM) a candidat pentru obţinerea statutului
de membru al Uniunii Europene în martie 2004. Comisia Europeană a adoptat avizul său privind
această candidatură la 9 noiembrie 2005, remarcând progresul substanţial realizat de această ţară. În
urma recomandării Comisiei, Consiliul European a decis, la 17 decembrie 2005, să acorde
statutul de ţară candidată acestui stat. Încă nu a fost propusă sau indicată o dată pentru începerea
negocierilor de aderare de către Comisie sau Consiliu. Priorităţile din cadrul reformelor politice,
legislative, instituţionale şi economice au fost identificate în cadrul unui parteneriat european
(adoptat de Consiliu la 30 ianuarie 2006).
Negocierile de aderare nu vor începe până când ţara nu va atinge un grad suficient de
conformitate cu criteriile de aderare. Acestea din urmă vor fi reevaluate de către Comisie în raportul
său de activitate de la sfârşitul anului 2006.
În cea mai recentă rezoluţie a sa, din 10 aprilie 2008, referitoare la raportul Comisiei
privind progresul înregistrat de FRIM în 2007, Parlamentul European reiterează faptul că disputa
bilaterală asupra numelui dintre Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Grecia nu ar trebui să
obstrucţioneze procesul de aderare a FRIM la UE. Raportul salută realizările guvernului „în ceea ce
priveşte punerea în aplicare a Acordului-cadru de la Ohrid”, care tratează aspectele politice ale
relaţiilor interetnice din ţară, observând „discriminarea continuă împotriva comunităţii rome. ” PE a
lăudat, de asemenea, performanţa economică a guvernului şi adoptarea mai multor legi esenţiale
privind procurorii.
Membrii regretă semnarea unui acord bilateral de imunitate între SUA şi Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, prin care s-a acordat o derogare de la jurisdicţia Tribunalului Penal
Internaţional de la Haga, care „contrazice standardele şi politicile UE. ”
În ceea ce priveşte problema complet litigioasă a disputei bilaterale asupra numelui dintre
această ţară şi Grecia, raportul salută cooperarea bilaterală mărită, precum şi contactele dintre
popoarele Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei şi Greciei.
Raportul remarcă cu satisfacţie faptul că au avut loc discuţii bilaterale în regiune, sub
auspiciile ONU, la care a participat trimisul special Matthew Nimitz, în vederea găsirii unei soluţii
acceptabile pentru ambele părţi privind neînţelegerea apărută cu privire la numele ţării. PE invită
ambele părţi să profite de această şansă pentru a ajunge la o soluţie de compromis, astfel încât
problema să nu continue să reprezinte un obstacol pentru statutul de membru al Fostei Republici
Iugoslave a Macedoniei în cadrul unor organizaţii internaţionale, după cum prevede Acordul
provizoriu din 1995, care continuă să fie în vigoare.

32
 Celelalte ţări din Balcanii de Vest [Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Kosovo (în
temeiul rezoluţiei 1244/1999 a Consiliului de Securitate al ONU) şi Muntenegru] au, de
asemenea, perspectiva obţinerii statutului de membru al UE. Acest aspect a fost recunoscut de
Consiliul European de la Feira din 2000 şi confirmat în cadrul Consiliilor Europene ulterioare.
Ţările vor avansa spre UE pe baza meritelor lor individuale, respectând criteriile de la Copenhaga
din 1993 în ceea ce priveşte statutul de membru al UE şi criteriile specifice prevăzute prin Procesul
specific de stabilizare şi asociere. Cooperarea deplină cu Tribunalul Penal Internaţional pentru
Fosta Iugoslavie (TPII) al ONU rămâne un element sine qua non pentru a înregistra progrese în
sensul UE. Procesul de stabilizare şi asociere (PSA), îmbogăţit de Consiliul European de la Salonic
din 2003, va rămâne cadrul politicii UE pentru relaţiile cu regiunea până la viitoarea aderare.
ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Cea mai importantă putere a PE în ceea ce priveşte extinderea este aceea de a-şi da acordul
(articolul 49 din TUE) înainte ca orice ţară să se poată alătura UE. Această putere este exercitată
doar în faza finală, odată ce negocierile au fost încheiate.
Cu toate acestea, având în vedere rolul esenţial al Parlamentului, a fost în interesul
celorlalte instituţii să asigure participarea acestuia încă de la început. Parlamentul joacă, de
asemenea, un rol important în ceea ce priveşte aspectele financiare ale aderării, fiind unul dintre
cele două „braţe” ale autorităţii bugetare a UE. În Parlamentul European, Comisia pentru afaceri
externe este responsabilă de coordonarea activităţii referitoare la extindere şi de asigurarea
consecvenţei între poziţiile adoptate de Parlament şi activităţile comisiilor specializate ale acestuia,
precum şi între cele ale comitetelor parlamentare mixte şi ale ţărilor candidate.
În cea mai recentă poziţie a sa, adoptată la 10 iulie 2008, referitoare la raportul Comisiei
intitulat „Strategia de extindere şi principalele dificultăţi 2007-2008”, Parlamentul European îşi
reiterează „angajamentul ferm faţă de toate ţările candidate şi faţă de cele cărora li s-au acordat
perspective clare privind obţinerea statutului de membru,” însă remarcă, de asemenea, că „Uniunea
trebuie să depună eforturi pentru a-şi întări capacitatea de integrare şi că această capacitate ar trebui
luată în considerare în totalitate”. Parlamentul European insistă, de asemenea, că sunt necesare
politici mai concrete pentru a acoperi diferenţa dintre politicile Uniunii privind vecinătatea şi cele
privind extinderea.
În acel raport din proprie iniţiativă, Parlamentul remarcă faptul că „extinderile din trecut au
avut un mare succes, fiind atât în avantajul vechilor state membre ale UE, cât şi în avantajul celor
noi” şi reaminteşte că „fiecare extindere trebuie urmată de o consolidare şi o concentrare politică
adecvată” în cadrul Uniunii în sine, dacă se doreşte ca UE să poată funcţiona în continuare în mod
eficient.

33
 În consecinţă, Parlamentul consideră că „succesul procesului de extindere (şi astfel
succesul procesului de integrare politică a UE) poate fi asigurat numai dacă există sprijin clar şi
durabil pentru statutul de membru al UE al fiecărei ţări candidate. ” Rezoluţia PE „reaminteşte
guvernelor şi parlamentelor statelor membre că le revine responsabilitatea de a informa în mod
adecvat opinia publică în legătură cu realizările pozitive din cadrul fostelor extinderi. ”
În ceea ce priveşte subiectul viitoarelor extinderi, raportul insistă asupra faptului că
„Uniunea trebuie să depună eforturi pentru a-şi consolida capacitatea de integrare. ” Parlamentul
„reaminteşte în acest context nevoia de a întreprinde reformele interne necesare, menite, printre
altele, să mărească eficienţa, coeziunea socială şi să întărească responsabilitatea democratică”. De
asemenea, membrii Parlamentului sunt „convinşi că orice stat aderent ar trebui să îşi rezolve
propriile probleme interne, în special în ceea ce priveşte alcătuirea teritorială şi constituţională,
înainte de a se putea alătura Uniunii. ” Parlamentul subliniază faptul că principiile directoare ale
Strategiei de extindere a UE ar trebui să fie „consolidarea, condiţionalitatea şi comunicarea”.
Membrii Parlamentului European remarcă faptul că „această capacitate de integrare [a UE]
este legată de abilitatea Uniunii la un moment dat de a decide şi de a-şi realiza astfel obiectivele
politice”, şi definesc termenul de „capacitate de integrare” ca având patru elemente: statele aderente
ar trebui să contribuie la obiectivele politice ale UE, nu să le dăuneze, instituţiile Uniunii ar trebui
să fie eficiente şi eficace, resursele financiare ale acesteia ar trebui să fie adecvate şi ar trebui
elaborată o strategie de comunicare pentru a informa opinia publică în legătură cu implicaţiile
extinderii.
Raportul afirmă că „participarea la Politică europeană de vecinătate (PEV) nu constituie
nici în principiu, nici în practică un înlocuitor al statutului de membru sau o etapă care conduce
neapărat la statutul de membru. ” Cu toate acestea, în raport se afirmă că există o diferenţă
conceptuală şi juridică între Politică europeană de vecinătate şi politică Uniunii privind extinderea,
diferenţă care trebuie acoperită. În consecinţă, membrii Parlamentului European susţin că UE ar
trebui „să stabilească o zonă bazată pe politici comune” legate de democraţie, drepturile omului şi
statul de drept.
Parlamentul susţine continuarea cooperării regionale în regiunea Mării Negre, propunând
stabilirea unui „Acord de cooperare pentru zona Mării Negre, care ar trebui să includă UE, Turcia şi
toate statele de pe litoralul Mării Negre, în calitate de parteneri egali, vizând implicarea totală a
Rusiei, şi care ar putea să se dezvolte, mai târziu, într-o Uniune a Mării Negre”.

34
 3.1 Dinamica fluxurilor de import-export realizate între statele UE în perioada 2005-
2011
Anul 2010 a marcat ieşirea din recesiune a economiei mondiale, dar celelalte laturi ale
crizei: financiară, socială, a datoriilor suverane au continuat sa se manifeste cu frecvenţe majore
diferite de la o ţară la alta.
Ţările emergente şi în dezvoltare au fost „motorul” creşterii economice mondiale în 2010,
în timp ce ţările dezvoltate au înregistrat o relansare lentă a activităţii productive şi investiţionale.
Măsurile deosebite de stimulare a activităţii economice şi de însănătoşire a sistemului
bancar adoptate cu repeziciune de guvernele acestor ţări, au avut pe termen scurt (3-6 luni) efectul
scontat, dar, ulterior, au determinat un derapaj al finanţelor publice, prin creşterea fără precedent a
deficitelor bugetare şi a datoriilor publice, interne ale statelor respective. Acest fapt a obligat multe
din ţările dezvoltate să adopte măsuri de austeritate fiscală (majorări de impozite şi taxe, reduceri de
cheltuieli publice), care în mod evident au frânat, în partea a II-a a anului 2010 şi vor frâna probabil,
în continuare, în acest an ritmul creşterii economice.
Relansarea creşterii volumului comerţului internaţional în 2010, după prăbuşirea acestuia
în 2009, a fost decisivă pentru ieşirea din recesiunea economică, dar sechelele crizei financiare
mondiale şi ameninţarea recrudescenţei protecţionismului netarifar sunt încă prezente.
Anii 2011-2012 se vor caracteriza printr-o încetinire a ritmului creşterii economiei
mondiale (faţă de 2010), existând opinii (FMI, OCDE, OMC) că, efectele crizei mondiale,
declanşată în toamna anului 2008, vor continua să fie resimţite încă mult timp de acum înainte.
Creşterea peste aşteptări a preţului ţiţeiului, conflictele sângeroase din Africa de Nord şi
Orientul Mijlociu, cutremurul devastator urmat de tsunami din Japonia (a treia economie a lumii)
sunt de natură să mărească sensibil gradul de incertitudine a evoluţiei economiei mondiale. În
context, există opinii că, economia mondială ar putea intra într-o „criză postcriză” în condiţiile în
care pieţele financiare sunt încă fragile din cauza datoriilor suverane în creştere alarmantă.
La 11 aprilie 2011, la Washington, a fost dat publicităţii Raportul economic de
“primăvară” al FMI (“World Economic Outlook”), care analizează evoluţia conjuncturii economiei
mondiale pe ansamblu, regiuni şi principalele ţări, în semestrul I a.c. şi evaluează perspectivele
acesteia pentru anul 2011, precum şi pentru anul 2012.

35
 Privit numai prin prisma unui singur indicator macroeconomic de bază – ritmul de creştere
a P.I.B. - noile previziuni ale FMI indică o relansare puternică a economiei mondiale în 2010, după
recesiunea înregistrată în 2009. Pentru 2011, analiştii FMI prognozează o uşoară reducere a ritmului
de creştere a P.I.B.-ului.
Actualele prognoze, incluse în Raportul FMI menţionat, relevă atingerea unui ritm real de
creştere a P.I.B . mondial de 5,0% în 2010 (cu 0,2 puncte procentuale mai ridicat decât cel
prognozat în Raportul de “toamnă” din 2010). În 2011 prognoza actuală relevă atingerea unui ritm
de creştere a P.I.B. mondial, uşor mai redus, respectiv de 4,4% (vezi tabelul de mai jos).
Economistul şef al F.M.I., Olivier Blanchard, aprecia, în Preambulul Raportului actual, că
înviorarea activităţii economice continuă şi în 2011-2012, deşi în ritmuri mai scăzute decât în 2010,
temerile privind o evoluţie de tip „W” (double-dip recession) nefiind materializate.
Tabelul nr. 1: Evoluţia ritmului de creştere a economiei mondiale şi a comerţului
internaţional în perioada 2008-2011
-

- modificări anuale, în termeni reali, în % - 2009 2010 2011 2012

2008 prognoz
e
P.I.B. mondial, din care: 2,8 -0,5 5,0 4,4 4,5
1. Ţări dezvoltate, din care: 0,2 -3,4 3,0 2,4 2,6
- SUA 0,0 -2,6 2,8 2,8 2,9
- Japonia -1,2 -6,3 3,9 1,4 2,1
Zona Euro, din care: 0,5 -4,1 1,7 1,6 1,8
- Germania 1,0 -4,7 3,5 2,5 2,1
- Franţa 0,1 -2,5 1,5 1,6 1,8
- Italia -1,3 -5,2 1,3 1,1 1,3
- Spania 0,9 -3,7 -0,1 0,8 1,6
Uniunea Europeană, din care: 0,8 -4,9 1,8 1,8 2,1
- Marea Britanie -0,1 -4,9 1,3 1,7 2,3
2. Ţări emergente şi în dezvoltare, 6,0 2,7 7,3 6,5 6,5
din care:
Asia, din care: 7,7 7,2 9,5 8,4 8,4
- China 9,6 9,2 10,3 9,6 9,5
- India 6,4 6,8 10,4 8,2 7,8
America Latină, din care : 4,3 -1,7 6,1 4,7 4,2

36
- Brazilia 5,1 -0,6 7,5 4,5 4,1
- Mexic 1,5 -6,1 5,5 4,6 4,0
Orientul Mijlociu şi Africa de N 5,0 1,8 3,8 4,1 4,2
- Africa subsahariană 5,5 2,6 5,0 5,5 5,9
- Europa Centrală şi de Est 3,0 -3,6 4,2 3,7 4,0
Comunitatea Statelor 5,3 -6,4 4,6 5,0 4,7
Independente, din care:
- Rusia 5,2 -7,8 4,0 4,8 4,5
- Alte ţări 5,4 -3,2 6,0 5,5 5,1
Volumul comerţului internaţional 2,9 -10,9 12,4 7,4 6,9
(mărfuri şi servicii)
IMPORTURI
- Ţări dezvoltate 0,4 -12,7 11,2 5,8 5,5
- Ţări emergente şi în dezvoltare 9,0 -8,3 13,5 10,2 9,4
EXPORTURI
2008 2009 2010 2011 2012
prognoz
e
- Ţări dezvoltate 1,9 -12,2 12,0 6,8 5,9
- Ţări emergente şi în dezvoltare 4,6 -7,5 14,5 8,8 8,7
Preţul produselor de bază (calculate în dolari SUA, în%)
- Ţiţei1) 36,4 -36,3 27,9 35,6 0,8
- Produse de bază, exclusiv 7,5 -15,8 26,3 -25,1 -4.3
combustibili (medie simplă
ponderată cu exporturile mondiale
ale produselor de bază)
Notă: Media simplă a preţurilor ţiţeiurilor Brent (Anglia), Dubai, W.T.I. (SUA). Preţul
internaţional mediu în 2008 a fost de 97,03 dolari/baril, în 2009 de 61,78 dolari/baril, în 2010 de
79,03 dolari/baril, în 2011 este prognozat la 107,16 dolari/baril, iar în 2012 la 108,0 dolari/baril
Sursa: IMF – “World Economic Outlook”, April 2011, Washington
De menţionat că, în 2007 - anul premergător declanşării crizei financiare – ritmul de
creştere a P.I.B. mondial s-a situat la 5,2%, iar în anul 2008, acesta s-a redus la 2,8%. În 2009 –
anul crizei economice mondiale – ritmul P.I.B.-ului mondial a scăzut, în mod absolut, cu 0,5%.
Pentru 2010, ritmul de creştere a P.I.B-ului mondial, de 5,0%, aproape îl egalează pe cel
premergător declanşării crizei şi denotă o înviorare sensibilă a activităţii productive şi

37
investiţionale. Dar, dacă se are în vedere şi evoluţia altor indicatori macroeconomici principali:
cererea internă, cu componentele ei de bază - consum privat şi investiţii productive, rata şomajului,
deficitul bugetar şi nivelul datoriei publice, relansarea economiei mondiale şi, în special, a
economiilor ţărilor dezvoltate rămâne fragilă, fiind supusă unor riscuri însemnate, după cum se
consemnează şi în preambulul Raportului actual de către economistul şef al FMI, Oliver Blanchard.
Aceste riscuri pot proveni, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, din evoluţia negativă a unor
factori de influenţă, ca urmare a apariţiei unor dezechilibre economice şi comerciale majore şi a
sporirii puternice a preţurilor la ţiţei şi produse petroliere din lunile martie-aprilie 2011.
Pe plan intern, riscurile ce pot frâna relansarea economică, în special în ţările dezvoltate
ale lumii, ţin de:
- evoluţia slabă a cererii interne, în special a consumului privat;
- activitatea scăzută în sectorul construcţiilor; în special de locuinţe;
- nivelul ridicat al şomajului;
- pericolul apariţiei presiunilor inflaţioniste;
- nivelul ridicat al deficitelor bugetare şi al datoriilor publice;
- fragilitatea pieţelor financiare şi instabilitatea cursurilor de schimb.

Pe plan extern, prognozele optimiste de creştere economică sunt supuse unor riscuri, cum
ar fi:
- boomul preţurilor materiilor prime de bază şi al semifabricatelor;
- escaladarea protecţionismului comercial, ca efect al protejării economiilor naţionale,
slăbite după recesiune;
- perspectivele incerte de încheiere a actualei runde de negocieri comerciale multilaterale
din cadrul OMC (Runda Doha).
- existenţa, fără perspective imediate de reducere, a unor dezechilibre majore în balanţele
comerciale ale principalelor puteri ale lumii (deficit uriaş în cazul SUA, excedente însemnate în
cazul Chinei, Germaniei şi Japoniei).
În context, în preambul actualului Raport economic de “primăvară”, economistul şef al
FMI, Oliver Blanchard, preciza că, realizarea unei creşteri “sănătoase” pe termen mediu a
economiei mondiale depinde de “reechilibrarea cererii globale“, respectiv ţările cu surplusuri
masive în balanţele comerciale să stimuleze mai mult cererea internă, să elimine într-o măsură
sporită obstacolele netarifare la import şi să nu utilizeze cursul de schimb al monedei naţionale ca o
măsură de promovare a exporturilor.
În opinia experţilor FMI, noile prognoze optimiste de evoluţie a economiei mondiale au la
bază, în principal, performanţele mai bune din trimestrul IV 2010 şi trimestrul I 2011 ale

38
economiilor ţărilor asiatice şi latin-americane (în special China, India, Coreea de Sud, Brazilia,
Mexic) şi relansarea activităţii productive şi investiţionale în principalele ţări dezvoltate (SUA,
Germania, Franţa, Canada).
Recentul Raport de “primăvară” al FMI prognozează, pentru prima putere economică a
lumii - SUA (20,4% din P.I.B.-ul mondial în 2009) - o creştere economică de 2,8% în 2011,
identică cu ceea realizată în 2010, ceea ce reflectă, în opinia experţilor, ieşirea definitivă din criză a
acesteia.
Potrivit datelor publicate de Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M), în 2010 circa 205
milioane de oameni ai planetei erau şomeri, cu 30 milioane mai mult decât în 2008. Această creştere
a şomajului este mai severă în ţările dezvoltate decât în cele în dezvoltare şi este mai puternică în
rândul tinerilor.
Dar, aceeaşi experţi ai Fondului atrag atenţia că, relansarea activităţii productive şi
investiţionale este încă, îngreunată de persistenţa slăbiciunii cererii interne şi externe, de procesul
lent de restabilire a încrederii în sistemul bancar şi, nu în ultimă instanţă, de evoluţia cursului
dolarului şi a preţului internaţional al ţiţeiului. Toate acestea pot conduce la o agravare a situaţiei
şomajului, greu de suportat pentru autorităţile guvernamentale, dar şi pentru întreaga populaţie. În
cazul Chinei (a doua economie a lumii, cu o pondere de 12,6% din P.I.B.-ul mondial în 2009),
experţii FMI au avansat, în prezent, o creştere economică de 10,5% în 2010, (cu 0,5 p.p. mai mare
decât ritmul avansat în octombrie 2010) iar pentru 2011 prognozează o creştere de 9,6%.
În prezent se apreciază fără echivoc că, această ţară este de departe “locomotiva” creşterii
economice a Asiei, dar şi a lumii.
Experţii FMI prognozează, pentru 2011, atât pe ansamblul Uniunii Europene (27 ţări), un
ritm de creştere economică similar cu cel realizat în 2010, respectiv, de 1,8% în cazul Zonei Euro
(17 ţări), acest ritm este prognozat la 1,6% în 2011, uşor în reducere faţă de cel atins în 2010
(1,7%).
“Motorul” creşterii economice europene rămâne şi în 2011, Germania - prima putere
economică a Europei şi a patra a lumii – al cărei PIB se prevede să sporească cu 2,5% în acest an
(acest ritm fiind însă cu 1 p.p. mai redus decât cel realizat în 2010).
Unul din factorii principali, în opinia autorilor acestui recent Raport economic al FMI, care
a determinat ieşirea mai rapidă din criză şi, totodată, relansarea creşterii economiei mondiale l-a
constituit sporirea peste aşteptări a volumului comerţului internaţional. De la un ritm prognozat
de experţii FMI pentru 2010 de 2,5% în Raportul din octombrie 2009 şi de 4,9% în Raportul
preliminar din iulie 2010, în actualul Raport este avansată o creştere a volumului comerţului
internaţional de 12,4% (de menţionat că, în 2009 s-a înregistrat o scădere absolută de 11%). Pentru
2011, experţii FMI prognozează o creştere a volumului internaţional de numai 7,4%.

39
 În încheierea prefaţării acestui Raport economic al FMI, Oliver Blanchard, menţiona:
„pentru ca relansarea creşterii economice mondiale să fie sprijinită, trebuie ca ţările dezvoltate să-şi
finalizeze procesul de consolidare fiscală, iar ţările emergente să-şi deschidă mai mult pieţele
internaţionale”.
Liderii G-20, reuniţi la Paris în zilele de 18-19 februarie a.c. au ajuns la o înţelegere pentru
a evita o nouă criză economică mondială, însă majoritatea propunerilor lor s-au lovit de opoziţia
Chinei. În Comunicatul final dat publicităţii la sfârşitul summit-ului G-20 se apreciază totuşi că,
liderii au hotărât să „acorde atenţia cuvenită politicilor fiscale, monetare şi cele care privesc
cursurile de schimb”. Practic, aceste propuneri vizau în mod direct politicile monetare ale Chinei,
care „controlează”cursul monedei naţionale –yuanul – pentru a-şi încuraja exporturile.
Raportul economic interimar al OCDE, dat publicităţii la 5 aprilie a.c., scoate în evidenţă şi
el o serie de riscuri care pot frâna creşterea economiei mondiale (n.n. cu referire în special la
economiile ţărilor dezvoltate), după cum urmează:
1. instabilitatea politică din Africa de Nord, Orientul Mijlociu – asociate cu sporirea în
continuare a preţului ţiţeiului pot determina reducerea activităţii economice în perioada următoare;
2. nesoluţionarea crizei datoriei publice în ţările Zonei Euro (Grecia, Irlanda, Portugalia,
Spania), la care se pot adăuga şi altele: Italia, Anglia;
3. piaţa construcţiilor de locuinţe în multe ţări continuă să se menţină slabă şi nu sunt
semne de relansare;
4. riscul apariţiei presiunilor inflaţioniste, ceea ce obligă băncile centrale să majoreze
dobânda cheie, frânând astfel cererea internă.

Uniunea Europeană – relansare economică modestă în 2010, perspective similare

pentru 2011-2012
Tot în cadrul Raportului economic de “primăvară” al FMI (“World Economic Outlook”),
se include şi o analiză succintă a evoluţiei conjuncturii economice în ţările membre UE în 2010 şi
perspectivele acesteia în 2011-2012.
Experţii FMI, în Raportul menţionat, apreciază că, pe ansamblul UE (27 ţări) şi Zonei euro
(17 ţări) relansarea economică a fost modestă în 2010 şi va rămâne în ritmuri scăzute şi în 2011-
2012.
Ritmul de creştere a PIB în 2010 a atins doar 1,8% pe ansamblul UE şi 1,7% pe ansamblul
Zonei euro, faţă de 2,8% în cazul SUA şi 3,9% în cazul Japoniei (de menţionat că, pe ansamblul
ţărilor dezvoltate, Raportul FMI indică atingerea unui ritm de 3,0% în 2010).
Pentru 2011, analiştii FMI prognozează pe ansamblul UE un ritm similar de creştere a PIB
ca în 2010, respectiv de 1,8%, iar în Zona euro un ritm uşor mai scăzut, respectiv de 1,6%.

40
 În anul 2012, previziunile FMI relevă uşoare creşteri ale ritmului PIB, la 2,1% pe
ansamblul UE şi 1,8% în Zona euro, ambele ritmuri, ca şi cele avansate pentru acest an, rămânând,
în opinia autorităţilor Raportului, sub potenţialul economic al ţărilor comunitare.
Creşterile modeste, în continuare, ale ritmului PIB în spaţiul comunitar în 2011-2012 se
datorează, în principal, crizelor financiare care au răbufnit în trimestrul IV 2010 în Grecia şi Irlanda
şi s-au propagat ulterior în Spania şi Portugalia, precum şi măsurilor de austeritate ce au afectat
activitatea productivă şi investiţională în aceste ţări. În 2011, Grecia şi Portugalia vor înregistra
scăderi absolute ale ritmului PIB, în timp ce în cazul Spaniei şi Irlandei se prevăd ritmuri de creştere
nesemnificative (vezi tabelul de mai jos).
Ritmurile de creştere economică prognozate de experţii FMI pentru ţările comunitare în
2011 şi 2012 sunt extrem de variate, reflectând condiţiile specifice şi succesul sau insuccesul
măsurilor anti-criză din aceste state. Dintre principalele puteri economice din UE, Germania se
prevede să atingă ritmul cel mai înalt de creştere în 2011 (2,5%), dar în scădere faţă de 2010 (3,5%),
pe fondul eforturilor de reducere a deficitului bugetar, dar şi ca urmare a scăderii cererii externe.
Economiile celorlalte principale ţări se apreciază că vor înregistra ritmuri modeste de creştere şi în
2011, după cum urmează: Franţa (1,6%), Italia (1,1%), Spania (0,8%).
Din rândul celorlalte ţări, în 2011, cele mai înalte ritmuri de creştere a PIB se prognozează
să le înregistreze în Lituania (4,6%), Polonia (3,8%), Slovacia (3,8%), Suedia (3,7%).
În 2011, România se prevede să atingă un ritm de creştere a PIB de numai 1,5% (după
scăderea absolută de 1,3% înregistrată în 2010), dar, pentru 2012, experţii FMI prognozează un salt
spectaculos al acestui ritm, respectiv la 4,4%, primul ca mărime din rândul ţărilor UE, fiind urmată
de Slovacia (4,2%).
Analiştii FMI apreciază, în Raportul menţionat, că, în special în 2011, UE şi Zona euro se
vor confrunta, pe lângă problemele dificile legate de reducerea deficitelor bugetare şi a datoriilor
publice ale unor ţări membre, cu apariţia presiunilor inflaţioniste şi cu menţinerea unui nivel ridicat
al şomajului. Astfel, exemplificând în cazul Zonei euro, rata anuală a inflaţiei se prognozează să
crească la 2,3% în 2011 (1,6% în 2010), depăşind astfel pragul “ţintă” de 2,0% fixat de Banca
Centrală Europeană. De asemenea, în 2011, rata şomajului pe ansamblul Zonei euro se apreciază
că se va reduce nesemnificativ, la 9,9% (10,0% în decembrie 2010),conducând, în continuare, la
tensiuni sociale şi ameninţând echilibrul pieţei muncii în multe ţări membre.

41
Uniunea Europeană – evoluţia ritmului de creştere a PIB în perioada 2010-2012
- modificări, în termeni reali, în % - 2010 2011 2012 previziuni
UE – 27, din care: 1,8 1,8 2,1
Zona euro – 17, din 1,7 1,6 1,8
1. Germania
care: 3,5 2,5 2,1
2. Franţa 1,5 1,6 1,8
3. Italia 1,3 1,1 1,3
4. Spania -0,1 0,8 1,6
5. Olanda 1,7 1,5 1,5
6. Belgia 2,0 1,7 1,9
7. Austria 2,0 2,4 2,3
8. Grecia -4,5 -3,0 1,1
9. Portugalia 1,4 -1,5 -0,5
10. Finlanda 3,1 3,1 2,5
11. Irlanda -0,1 0,5 1,9
12. Slovacia 4,0 3,8 4,2
13. Slovenia 1,2 2,0 2,4
2010 2011 2012 previziuni
14. Luxemburg 3,4 3,0 3,1
15. Estonia 3,1 3,3 3,7
16. Cipru 1,0 1,7 2,2
17. Malta 3,6 2,5 2,2
18. Marea Britanie 1,3 1,7 2,3
19. Suedia 5,5 3,8 3,5
20. Danemarca 2,1 2,0 2,0
21. Polonia 3,8 3,8 3,6
22. Ungaria 1,2 2,8 2,8
23. Cehia 2,3 1,7 2,9
24. România -1,3 1,5 4,4
25. Bulgaria 0,2 3,0 3,5
26. Lituania 1,3 4,6 3,8
27. Letonia -0,3 3,3 4,0

La 25 martie a.c., Consiliul European a adoptat, la sfârşitul summit-ului de „primăvară”, un

pachet de măsuri ca răspuns la criza persistentă, menit să asigure stabilitatea financiară și să pună
bazele unei creșteri economice durabile, inclusiv sociale și creatoare de noi locuri de muncă. În noul
cadru al „Semestrului European”, Consiliul European a stabilit priorități pentru consolidarea fiscală
și reforma structurală, subliniind cerința acordării de prioritate: sustenabilității fiscale și politicii
bugetare sănătoase, reducerii șomajului prin reforma piețelor muncii, eforturilor de a spori creșterea
economică. Aceste priorități trebuie transpuse de toate statele membre în măsuri concrete incluse în
Programele de Stabilitate și Convergență, iar pe această bază Comisia Europeană va prezenta
propunerile sale, ce vor lua forma unor Recomandări și Opinii, specifice țărilor membre, în timp
util, pentru adoptarea lor înainte de summit-ul Consiliului European din luna iunie a.c.
Ţările membre vor prezenta un plan multianual de consolidare bugetară, incluzând ținte
specifice pentru deficit, venituri, cheltuieli, strategia pentru atingerea acestora, un calendar de

42
implementare. Politicile fiscale pentru 2012 vor avea ca scop restaurarea încrederii prin aducerea
datoriilor publice pe un făgaș sustenabil și asigurarea că deficitele bugetare sunt coborâte sub
nivelul de 3% din PIB într-un interval agreat de Consiliu de Miniştri. Aceasta necesită în cele mai
multe cazuri o ajustare structurală anuală de peste 0,5 puncte procentuale din PIB. Consolidarea
bugetară trebuie realizată în primul rând în statele cu mari deficite structurale sau cu o creștere
rapidă a datoriei publice. Consolidarea bugetară trebuie însoţită de reforme structurale, care să
potențeze creșterea economică și în acest scop statele membre și-au reafirmat angajamentele pentru
Strategia „Europa 2020”, prin implementarea de măsuri specifice, calate pe stimularea creării de noi
locuri de muncă, sporirea investițiilor, potențarea cercetării și inovării. Ele vor prezenta măsuri de
politică fiscală şi bugetară pentru corectarea dezechilibrelor macroeconomice persistente și
îmbunătățirea competitivității, iar în acest scop, instituțiile europene și cele naționale vor trebui să
coopereze foarte strâns, se menţionează în Comunicatul final al summit-ului.
Piața internă unică va avea un rol cheie în susţinerea creșterii economice și ocupării, în
promovarea competitivității. Comisia Europeană va prezenta „Actul Pieței Unice”, iar Parlamentul
European și Consiliul de Miniştrii vor adopta un set de măsuri prioritare până la finele lui 2012.
Este avută în vedere consolidarea guvernanței
economice, printr-un pachet de 6 măsuri legislative menite a spori disciplina fiscală și a
evita dezechilibrele macroeconomice excesive. În acest context se are în vedere şi reforma Pactului
de Stabilitate și Creștere Economică, pe linia supravegherii politicii fiscale și aplicării unor măsuri
obligatorii într-un stadiu timpuriu.
Pactul „Euro Plus” adoptat de statele Zonei euro a fost acceptat și de Bulgaria, Danemarca,
Letonia, Lituania, Polonia, România. El va întări „pilonul” economic al Uniunii Economice şi
Monetare și va realiza o nouă calitate a coordonării politicilor economice, cu scopul îmbunătățirii
competitivității și asigurării unui grad mai înalt de convergență prin consolidarea economiei sociale
de piață. Mecanismul de Stabilitate Financiară va fi înființat și va intra în vigoare la 1 ianuarie
2013, acesta având o capacitate de împrumut de 440 miliarde euro. În sectorul bancar, European
Banking Authority și autoritățile naționale conduc teste de stres ale băncilor, iar procesul de
investigare a sectorului va fi realizat în colaborare cu autoritățile de supraveghere naționale,
European Systemic Risk Board, Comisia Europeană și BCE.
În analizele întreprinse de FMI şi OCDE se apreciază că, în pofida eforturilor şi strategiilor
de tip „Lisabona 2010” sau „Europa 2020”, Uniunea Europeană nu reuşeşte să-şi recâştige
dinamismul, competitivitatea şi poziţia pe care le-a avut cândva în economia mondială.

43
3.2 Dinamica fluxurilor de import-export realizate de UE cu statele membre OMC

Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este o organizație internațională care

supervizează un număr mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre statele membre.
OMC este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor și comerțului“ și operează în direcția
reducerii și abolirii barierelor comerțului internațional.
Sediul OMC se află în Geneva, Elveția. În 13 mai 2005, Pascal Lamy a fost ales director
general al OMC. Acesta a preluat funcția de la predecesorul său, Supachai Panitchpakdi la data de 1
septembrie, 2005. Până la data de 19 august, 2005 au existat 148 de memberi ai organizației.
Tuturor membrilor OMC li se recomandă să-și ofere reciproc statutul de națiunea cea mai
favorizată, astfel încât (cu mici excepții) concesiuni comerciale oferite de un membru OMC unei
țări trebuie să fie oferite tuturor membrilor OMC.
La sfârșitul anilor '90, OMC a devenit o țintă majoră a protestelor mișcărilor anti-
globalizare.

Origini
Organizația Mondială a Comerțului a fost creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui
Acordului general asupra tarifelor și comerțului (GATT - General Agreement on tariffs and Trade)
care cuprindea o serie de tratate comerciale încheiate la sfârșitul celui de-al doilea război mondial,
cu scopul de a facilita comerțul liber. Principiile și acordurile GATT au fost adoptate de OMC care
a fost însărcinată cu administrarea și extinderea acestora. Spre deosebire de GATT, OMC are o
structură instituțională substanțială.
Efectiv, OMC este succesoarea mult amânată a Organizației Internaționale a Comerțului
care inițial a fost planificată a fi urmașa GATT-ului. Carta internațională a Organizației
Internaționale a Comerțului a fost stabilită în cadrul conferinței Națiunilor Unite asupra comerțului
și ocupației, organizată la Havana în martie 1948, însă a fost blocată de Senatul american. Unii
istorici au presupus că nereușita e posibil să fi rezultat din temerile venite din interiorul comunității
de afaceri americane, acelea că Organizația internațională a comerțului, (ITO) ar fi putut fi folosită
pentru a regulariza, mai degrabă decât pentru a liberăliza marile afaceri (Lisa Wilkins, 1997).
Funcții
OMC are două funcții de bază: este un forum de negocieri pentru discuții asupra regulilor
comerciale noi, dar și deja existente și ca și un corp de acord în privința disputelor.
Negocieri

44
 Acolo unde cele mai multe organizații operează pe „o țară, un vot“ sau pe baza „voturilor
măsurate“, multe decizii ale OMC, cum ar fi adoptarea înțelegerilor (și a reviziilor aduse acestora)
sunt determinate de consens. Acest lucru nu înseamnă însă ca s-a ajuns la unanimitate: doar că nici
un membru nu găsește o decizie a fi atât de inacceptabilă, încât să insiste pe o anumită obiecție.
Votul este folosit doar ca un mecanism de reducere sau în cazuri speciale.
Avantajul consensului este acela că încurajează eforturile de a găsi decizia acceptată de
către toți. Principalele dezavantaje includ cererile de alocare a unei perioade de timp mai mare și
mai multe runde de negocieri, pentru a dezvolta o decizie în consens, iar tendința ca acordurile
finale să folosească un limbaj ambiguu asupra părților contencioase punctează faptul că viitoarele
interpreţări ale tratatului vor fi dificile.
Richard Steinberg (2002) este de părere că deși modelul conducerii prin consens a OMC
oferă comerț inițial bazat pe lege, rundele comerciale se încheie prin comerț bazat pe putere,
favorizând Europa și Statele Unite și pot sănu conducă la pareto eficiență. Cele mai notabile
nefuncționalități ale consensului de la întâlnirile ministeriale de la Seattle (1999) și de la Cancún
(2003) au apărut din cauza refuzului câtorva țări în curs de dezvoltare de a acepta propunerile.
Rezoluția disputei
Ca și multe alte organizații internaționale, OMC nu are o putere semnificativă pentru a
întări deciziile pe care le ia atunci când un membru face o plângere împotriva unui alt membru.
Dacă deciziile luate de corpul de acord în privința disputelor nu sunt îndeplinite, se pot lua măsuri
de despăgubire pentru membrul care a făcut plângerea, însă nici o altă acțiune de constrângere nu
este disponibilă. Asta înseamnă că state puternice din punct de vedere economic, cum sunt Statele
Unite ale Americii, pot să ignore hotărârile luate împotriva lor de către state cu economii mai slabe,
deoarece cele din urmă nu au puterea de a forța SUA să își schimbe poziția. Acesta a fost cazul, de
exemplu, cu decizia corpului de acord din martie 2005 în cazul DS 267 prin care se declarau ilegale
subvențiile americane pentru bumbac.
OMC cuprindea 76 de țări membre la înființare. Alți 74 de membri au urmat în următorii
zece ani, ultima fiind Vietnam care a aderat la data de 11 ianuarie 2007. O listă actuală de membri
poate fi găsită aici.
Există țări care nu sunt membre și care au participat ca observatori la OMC: Algeria,
Andorra, Azerbaidjan, Bahamas, Belarus, Bhutan, Bosnia și Herțegovina, Capul Verde, Guineea
Ecuatorială, Etiopia, Sfântul Scaun (Vatican), Iran, Irak, Kazahstan, Laos, Liban, Libia, Federația
Rusă, Samoa, São Tomé și Príncipe, Serbia, Muntenegru, Seychelles, Sudan, Tadjikistan, Tonga,
Ucraina, Uzbekistan, Vanuatu, și Yemen. Multe dintre aceste țări doresc să devină membre.
Iranul a aplicat pentru prima oară la OMC în 1996, însă aplicația să a fost blocată de către
Statele Unite de 22 de ori, sub acuzația că Teheranul ar susține terorismul internațional. În luna

45
martie, 2005, SUA a declarat că își va folosi dreptul de veto pentru a începe negocierile pentru
aderarea Iranului. Statele Unite au ales să nu blocheze ultima cerere de aderare, ca parte a unei
înțelegeri legate de programul nuclear. Rusia a aderat la OMC pe data de 22 August 2012.
Cronologie
 1986-1994 - Runda Uruguay a negocierilor GATT, culminând cu Acordul de
la Marrakech care a pus bazele OMC.
 1 ianuarie, 1995 - OMC își începe existența.
 1 mai, 1995 - Renato Ruggiero devine director general pe 4 ani.
 9 decembrie - 13 decembrie, 1996 - Conferința ministerială inaugurală de la
Singapore.
 18 mai - 20 mai, 1998 - A doua conferință ministerială, de la Geneva, Elveția.
 1 septembrie, 1999 - Mike Moore a devenit director general.
 30 noiembrie - 3 decembrie, 1999 - A treia conferință ministerială, de la
Seattle, Washington, SUA.
 9 noiembrie - 13 noiembrie, 2001 - A patra conferință ministerială, de la
Doha, Qatar începe cu Runda de la Doha.
 11 decembrie, 2001 - Republica Populară Chineză a aderat la OMC după 15
ani de negocieri (cele mai lungi negocieri din istoria GATT).
 1 ianuarie, 2002 - Republica Chineză (Taiwan) a aderat la OMC.
 1 septembrie, 2002 - Supachai Panitchpakdi devine director general.
 10 septembrie - 14 septembrie, 2003 - A cincea conferință ministerială, de la
Cancun, Mexic
 octombrie 2004 - Cambodgia devine membră OMC
 13 decembrie - 18 decembrie, 2005 - A șasea conferință ministerială va avea
loc la Hong Kong.
Critici
OMC promovează globalizarea economică și comerțul liber, care sunt considerate de mulți
ca fiind două teme problematice. Tratatele OMC au fost acuzate de tendințe de parțialitate față de
corporațiile multinaționale și față de națiunile bogate. În timp ce parteneriatul este voluntar, criticii
sunt de părere că neparticiparea plasează țările neparticipante sub embargo, creând un sistem
internațional de reguli economice forțate și descurajând schimbul și experimentarea.
Procesul de luare a deciziilor în cadrul organizației și în ceea ce privește organizația a fost,
de asemenea, supus criticilor. Cei trei mari membri - Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană
și Japonia - au fost acuzate de faptul că se folosesc de OMC pentru a exercita o influență exagerată

46
asupra statelor membre mai puțin influente. În plus, unii cred că statele membre au adoptat tratatele
OMC în mod nedemocratic sau în detrimentul propriilor cetățeni sau al mediului înconjurător.

Potrivit unor recente estimări ale Secretariatului OMC, date publicităţii în aprilie 2011,
volumul schimburilor comerciale internaţionale a înregistrat în 2010 o creştere record, estimată la
14,5%, depăşind atât propriile estimări din septembrie 2010, cât şi cele ale altor organisme
economice internaţionale.2
În baza estimărilor OMC din septembrie 2010, volumul exporturilor mondiale de bunuri
era aşteptat să sporească cu 13,5% în 2010, după declinul cu 12% în 2009. Exporturile ţărilor
dezvoltate erau anticipate a spori cu 11,5% în termeni de volum, iar exporturile generate de restul
lumii cu 16,5% (WTO, OECD, UNCTAD, 2010). Prognoza OMC din septembrie 2010 a prezis
corect creşterea exporturilor economiilor în dezvoltare (13,5%), dar a subestimat relansarea
exporturilor în economiile dezvoltate (11,5% comparativ cu cifra reală de 12,9%). Este important de
subliniat şi faptul că aceste cifre reprezintă la rândul lor importante ajustări în sus ale proiecţiilor
OMC din martie 2010, care preconizau o creştere a exporturilor mondiale de bunuri de numai 9,5%
în 2010 în termeni de volum (respectiv, cu 7,5% a exporturilor ţărilor dezvoltate şi cu 11% a
exporturilor generate de restul lumii, incluzând economiile în dezvoltare şi CSI) (WTO, 2010a).
Expansiunea cu 14,5% a comerţului mondial în 2010 reprezintă cea mai mare cifră pe o
bază anuală în contextul seriilor de date de comerţ de care dispune OMC începând cu anul 1950.
Totodată, trebuie remarcat că această evoluţie favorabilă a intervenit după declinul abrupt, sever şi
sincronizat al comerţului internaţional în 2009 –cu 12% în termeni reali şi cu 23% în termeni
nominali –, fenomen cunoscut drept “marele colaps al comerţului”. Redresarea comerţului mondial
este cu atât mai spectaculoasă, cu cât după contracţia istorică din 2009, schimburile comerciale
internaţionale au reuşit să revină la vârful din 2008 şi, respectiv, la ritmurile de expansiune mai
fireşti, fără însă a se putea reînscrie în trendul pe termen lung care a prevălat în perioada
premergătoare crizei. Dar, comerţul s-a redresat mult mai puternic decât producţia mondială după
cel mai grav declin din perioada postbelică. Şi, aşa cum declinul fără precedent al comerţului în
2009 a constituit unul din canalele majore prin care s-a propagat criza financiară şi economică
globală, comerţul a reprezentat un factor major de susţinere a procesului de relansare economică în
plan global în 2010.
După cum preciza directorul general al OMC, Pascal Lamy, la conferinţa de presă din 7
aprilie 2011, care a însoţit publicarea ultimelor estimări ale Secretariatului OMC: “Cifrele
demonstrează contribuţia semnificativă pe care a adus-o comerţul la evitarea recesiunii în 2010, dar
sechelele crizei financiare globale sunt încă prezente. Şomajul ridicat în economiile dezvoltate şi
planurile de austeritate din ţările europene continuă să alimenteze presiunile protecţioniste. În aceste

47
condiţii, ţările membre ale OMC trebuie să fie vigilente în continuare, să reziste în faţa acestor
presiuni şi să conlucreze în direcţia deschiderii pieţelor şi nu a închiderii acestora. De aceea, în
2011, evoluţiile politicilor comerciale vor trebui să se desfăşoare sub semnul “stabilităţii” (WTO,
2011).
Creşterea cu 3,6%, în termeni reali, a PIB mondial în 2010 – potrivit estimărilor OMC –
este la rândul său mai puţin robustă decât apare la prima vedere. Deşi a fost superioară ritmului
mediu anual de creştere de 3,1% din perioada 1990-2008, creşterea PIB din 2010 a fost departe de a
fi un record, mai ales dacă se ţine cont de faptul că, de câteva ori în anii mai recenţi, ritmul
respectiv a fost de 4%, sau chiar de peste 4%, inclusiv în anii 1997, 2000, 2004 şi 2006. Având în
vedere declinul sever al producţiei mondiale în 2009, ar fi fost de aşteptat ca în 2010 creşterea PIB
să fie de aceeaşi ordine de mărime, sau chiar superioară.
Potrivit estimărilor OMC, PIB mondial (calculat la ratele de schimb ale pieţei) a crescut cu
3,6% în 2010, după contracţia sa fără precedent în 2009 (de 2,4%) sub impactul crizei globale. În
condiţiile în care în 2010 a continuat procesul de redresare cu două viteze, în economiile dezvoltate
producţia a sporit cu 2,6% (după o contracţie cu 3,7% în 2009), în timp ce în restul lumii (incluzând
economiile în dezvoltare şi CSI) a înregistrat o creştere mult mai rapidă, de 7% (după o creştere cu
2,1% în 2009). În acelaşi timp, creşterea economică a fost mult mai accentuată în prima parte a
anului 2010, aceasta slăbind în a doua parte a anului, când a fost îngrădită mai ales în Uniunea
Europeană, din cauza crizei datoriilor suverane care a afectat economiile mai mici din zona euro.

Evoluţia PIB mondial şi a comerţului mondial cu bunuri, pe regiuni geografice, în perioada 2008-2010
(modificări anuale în %, PIB Exporturi Importuri
în preţuri constante)
Regiuni/Economii
2008 2009 2010 2008 2009 2010 2008 2009 2010
TOTAL MONDIAL 1,4 -2,4 3,6 2,2 -12,0 14,5 2,2 -12,8 13,5
America de Nord 0,1 -2,8 3,0 2,1 -14,8 15,0 -2,4 -16,7 15,7
- SUA 0,0 -2,6 2,8 5,8 -14,0 15,4 -3,7 -16,4 14,8
America Centr.&Sud1 5,1 -0,2 5,8 0,8 -7,9 6,2 13,2 -16,3 22,7
Europa 0,5 -4,0 1,9 0,2 -14,1 10,8 -0,6 -14,2 9,4
- UE-27 0,5 -4,2 1,8 0,0 -14,5 11,4 -0,9 -14,2 9,2

CSI2 5,5 -7,1 4,3 2,0 -5,2 10,1 16,4 -25,6 20,6
Africa 4,8 2,1 4,7 1,2 -4,2 6,5 14,6 -5,0 7,0
Orientul Mijlociu 5,3 0,8 3,8 3,5 -4,3 9,5 14,2 -7,8 7,5
Asia 2,8 -0,2 6,3 5,5 -11,2 23,1 4,7 -7,5 17,6
- China 9,6 9,1 10,3 8,5 -10,5 28,4 3,8 2,9 22,1

48
 Procesul inegal de redresare economică – după cum ilustrează evoluţia PIB în diferitele
regiuni ale lumii – a avut ca efect o redresare la fel de inegală a fluxurilor comerciale globale în
2010. În timp ce exporturile mondiale de bunuri au sporit cu 14,5% în termeni de volum (adică în
termeni reali, excluzând distorsiunile asociate cu fluctuaţiile preţurilor produselor de bază şi ale
cursurilor de schimb), exporturile ţărilor dezvoltate au crescut cu 12,9%, iar cele generate de statele
în dezvoltare şi CSI au înregistrat o creştere mult mai rapidă, de 16,7% Dinamica importurilor
economiilor dezvoltate a fost inferioară exporturilor în 2010 (10,7% comparativ cu 12,9%), în timp
ce în economiile în dezvoltare şi CSI tendinţa a fost opusă (importurile acestora sporind cu 17,9%
comparativ cu o creştere de 16,7% a exporturilor).
Creşterea exporturilor de bunuri a devansat media mondială (de 14,5%) doar în Asia şi
America de Nord (15% şi, respectiv, 23,1%). În toate celelalte regiuni, expansiunea exporturilor a
fost inferioară mediei mondiale, respectiv: în America Centrală şi de Sud (6,2%), Europa (10,8%),
CSI (10,1%), Africa (6,5%) şi Orientul Mijlociu (9,5%). Pe latura importurilor, creşteri peste media
mondială (de 13,5%) s-au înregistrat în America de Nord (15,7%), America Centrală şi de Sud
(22,7%), CSI (20,6%) şi Asia (17,6%), în timp ce ritmuri mai lente de expansiune au caracterizat
Europa (9,4%), Orientul Mijlociu (7,5%) şi Africa (7%).
Cea mai rapidă creştere a volumului exporturilor în 2010 a fost înregistrată de Asia
(23,1%), această evoluţie fiind susţinută mai ales de China şi Japonia, ale căror exporturi către
restul lumii au sporit cu circa 28%. Performanţa comercială a Chinei este cu atât mai remarcabilă,
cu cât declinul exporturilor sale în 2009 a reprezentat mai puţin decât jumătate din declinul
exporturilor Japoniei (11% comparativ cu 25%). În schimb, exporturile SUA şi ale UE au crescut
mult mai încet – cu 15,4% şi, respectiv, 11,4%. În termeni de volum, importurile au sporit cu 22,1%
în China, 14,8% în SUA, 10% în Japonia şi 9,2% în UE.
Toate regiunile care exportă cantităţi semnificative de resurse naturale (Africa, CSI,
Orientul Mijlociu şi America de Sud) au înregistrat în 2010 ritmuri de creştere relativ scăzute ale
exporturilor în termeni de volum, în timp ce valoarea exporturilor exprimată în dolari a marcat
creşteri substanţiale. Astfel, de exemplu, exporturile Africii au sporit cu 6% în termeni de volum,
dar cu 28% în termeni nominali (în USD).

49
 3.3 Orientarea geografica a exporturilor si importurilor realizate la nivelul

UE
Şi în anul 2010, în ierarhia principalilor zece exportatori/importatori de bunuri din lume s-
au produs unele schimbări, în condiţiile în care primele zece locuri au fost ocupate de aceleaşi ţări
ca şi în 2009 (cu o singură excepţie). Pe latura exporturilor, se remarcă SUA, care au depăşit
Germania, devenind cel de-al doilea mare exportator de bunuri din lume, la un an după ce Germania
a cedat Chinei poziţia de lider. Totodată, Coreea de Sud a reuşit să depăşească Italia şi Belgia,
plasându-se pe locul 7. Pe latura importurilor, se remarcă din nou Coreea de Sud, care a reuşit să
pătrundă pe locul 10, înlocuind Belgia. De asemenea, Franţa a fost devansată de Japonia.

Primii cinci exportatori de bunuri din lume în 2010 au fost: China (1.580 miliarde USD
sau 10% din exporturile mondiale), SUA (1.280 miliarde USD şi, respectiv, 8%), Germania (1.270
miliarde USD şi 8%), Japonia (770 miliarde USD şi 5%) şi Olanda (572 miliarde USD şi 3,8%).
Pe următoarele cinci locuri s-au situat: Franţa (cu o pondere de 3,4% în exporturile mondiale),
Coreea de Sud (cu 3,1%), Italia (cu 2,9%), Belgia (cu 2,7%) şi Marea Britanie (cu 2,7%).

Dacă facem abstracţie de comerţul dintre cele 27 ţări membre ale UE (adică, de comerţul
intra-UE) şi considerăm UE ca o singură entitate, primii cinci exportatori de bunuri din lume în
2010 şi ponderile lor în totalul exporturilor mondiale se prezintă astfel: UE (15%), China (13%),
SUA (11%), Japonia (6,5%) şi Coreea de Sud (4%). Potrivit estimărilor OMC, valoarea exporturilor
UE-27 destinate restului lumii (extra- UE) s-a cifrat la 1.787 miliarde USD în 2010, sporind cu 17%
faţă de anul 2009 (când s-a contractat cu 21%).

Toate prognozele elaborate de organismele economice internaţionale converg spre

aprecierea că, în 2011, fluxurile comerciale pe plan mondial vor continua procesul de creştere după
sporirea record din 2010, dar într-un ritm ceva mai lent. De asemenea, toate proiecţiile prevăd
continuarea procesului de redresare, cu „două viteze” a economiei mondiale şi, implicit, a
comerţului mondial: adică expansiunea mult mai

Exportul şi importul României se desfăşoară, cu precădere, cu statele europene (86,9% din

total export şi, respectiv, 89,8% din total import). Comerţul intracomunitar (cu cele 26 ţări membre
ale UE) reprezintă o pondere de 72,3% la export şi de 73,8% la import.

50
 În perioada 01-31.03.2012, primele 10 ţări de destinaţie pentru exporturile româneşti au
fost: Germania (cu o pondere în totalul exportului României de 20,4%), Italia (12,7%), Franţa
(7,1%), Ungaria (5,8%), Turcia (4,7%), Bulgaria (3,9%), Marea Britanie (3,5%), Polonia (2,6%),
Olanda (2,5%) şi Spania (2,3%), ponderea cumulată a acestor ţări fiind de 65,5% în total export.

La import primele 10 ţări partenere ale României (ţări de origine pentru importuri
extracomunitare şi de expediţie pentru importuri intracomunitare) deţin o pondere de 68,4% din
total import realizat în primele trei luni ale anului 2012, respectiv: Germania (17,4%), Italia
(10,8%), Ungaria (9,3%), Franţa (6,4%), Federaţia Rusă (4,5%), Kazahstan (4,3%), Polonia (4,2%),
Austria (4,2%), Olanda (3,7%) şi China (3,6%).

Balanţa comercială a României a înregistrat la nivelul principalilor 10 parteneri

comerciali la export şi, respectiv, la import, următoarele tendinţe de-a lungul perioadei 01-
31.03.2012:
 deficit comercial în creştere pe relaţiile: Ungaria (-549,1 mil. euro, nivelul soldului
la 31 martie 2012), Kazahstan (-542,0 mil. euro), Federaţia Rusă (-345,0 mil. euro), Austria (-
285,2 mil. euro), Polonia (-247,3 mil. euro), Olanda (-190,6 mil. euro) şi Franţa (-30,4 mil.
euro);

 deficit comercial în scădere pe relaţia China (-374,1 mil. euro);

 excedent comercial în creştere pe relaţiile: Bulgaria (+127,1 mil. euro), Marea
Britanie (+75,1 mil. euro) şi Germania (+31,9 mil. euro);
 excedent comercial în scădere pe relaţiile: Turcia (+92,5 mil. euro), Italia (+25,2
mil. euro) şi Spania (+2,3 mil. euro).

Niveluri semnificative ale deficitului balanţei comerciale a României pe ţări partenere s-au
mai înregistrat pentru: Cehia (-130,3 mil. euro), Belgia (-71,7 mil. euro), Irlanda (-60,0 mil. euro),

51
Mexic (-41,2 mil. euro), Elveţia (-41,2 mil. euro), Slovacia (-40,9 mil. euro), Portugalia (-35,6 mil.
euro), Slovenia (-34,7 mil. euro), Taiwan (-32,3 mil. euro) şi Azerbaidjan (-29,1 mil. euro).

Contribuţii importante de compensare parţială a deficitului balanţei comerciale a României

au avut şi excedentele comerciale pe relaţiile: Serbia (+130,2 mil. euro), Norvegia (+80,2 mil.
euro), Algeria (+79,6 mil. euro), Ucraina (+79,2 mil. euro), Egipt (+71,4 mil. euro), Maroc (+64,6
mil. euro), Liberia (+51,2 mil. euro), Iran (+49,2 mil. euro), Nigeria (+42,7 mil. euro) şi Moldova
(+42,2 mil. euro).

52
 CONCLUZII

In 2012, Uniunea Europeană a făcut numeroase demersuri pentru a diminua impactul

crizei financiare care începea să se răspândească în regiune. Unul dintre aceste demersuri a fost
crearea Mecanismului European pentru Stabilitate, un fond de salvare disponibil permanent pentru
țările aflate în criză. Un alt demers a fost acela de a oferi Băncii Centrale Europene mai multă
putere de a interveni pe piețe europene și de a asista țările care se află în situații financiare dificile.
Aceste măsuri care au menținut Uniunea Europeană pe linia de plutire în 2012 vor fi eficiente și în
2013, susținând-o și anul acesta. Există, însă, trei aspecte ale crizei europene pe care aceste măsuri
nu le pot rezolva.

În primul rând criza europeană este o criză a competitivității. Economiile sud-europene,

care erau considerate ca fiind solvabile înainte de criză, nu mai sunt atât de dinamice și competitive
precum economiile din nordul continentului. În trecut, economiile periferice puteau implementa
politici monetare pentru a compensa lipsa de competitivitate, dar acest lucru nu mai este posibil
odată cu introducerea monedei unice europene. Astfel, singura alternativă este politica fiscală.
Aceasta, în ultimii ani, a luat forma unor măsuri dure de austeritate.

În al doilea rând, această criză are și o latură politică. Uniunea Europeană nu este o
federație, ci o colecție de state naționale unite prin tratate internaționale. Acest lucru înseamnă că
procesul de decizie în Uniunea Europeană se află întotdeauna la granița dintre integrare și
suveranitate. Toate politicile propuse de Bruxelles cu rolul de a diminua efectele crizei implică
transferul de suveranitate către o entitate supranațională chiar și atunci când este vorba de asistența
financiară oferită anumitor țări sau când vine vorba despre a pune bugetele naționale sub
supravegherea unor instituții supranaționale. Aceste politici nu fac decât să genereze tensiuni
politice între țări, dar și în interiorul acestora.

În al treilea rând, criza europeană provoacă instabilitate socială în unele țări, în special în
zonele periferice ale continentului. Politicile de austeritate impuse de către reprezentanții de la
Bruxelles generează accentuarea discordanțelor sociale care pun la încercare puterea partidelor
naționale.

Această triplă dimensiune a crizei europene, care s-a intensificat în 2012, va influenta
evoluția regiunii și în 2013.

53
 Criza se accentuează

În 2012 economiile din nordul zonei euro (în special Germania, Franța și Danemarca,
Austria și Finlanda) au fost mai puțin afectate de criză decât vecinii lor din sud. Aceste țări au avut
rate scăzute ale șomajului și s-au putut lăuda cu o ușoară creștere economică. Sub acest aspect, criza
economică a fost concentrată mai mult la periferia zonei euro. În 2013, două dintre cele mai
puternice economii ale uniunii (Germania și Franța) se vor confrunta cu o diminuare a creșterii
economice sau chiar cu o stagnare, ceea ce va avea efecte negative asupra Europei.

Parisul va reacționa propunând reforme structurale care să accentueze competitivitatea

economiei franceze și să sprijine activitatea economică. Aceste măsuri vor include, cu siguranță,
reforme la nivelul pieței forței de muncă, ceea ce nu va fi deloc pe placul sindicatelor franceze.
Conflictele dintre sindicate și încetinirea economiei vor conduce la cele mai mari proteste din
Franța, de la începutul recesiunii economice.

Recesiunea economică din Germania va conduce la schimbări radicale la nivel de politică

internă. Aceasta se va produce încet, iar rata șomajului va scădea ușor. Mai mult, alegerile
parlamentare, care vor avea loc în septembrie sau octombrie, vor încetini substanțial capacitatea de
decizie a liderilor germani, așa că în politica externă sunt așteptate schimbări esențiale înainte de
alegeri. Este de așteptat ca în acest context să fie încetinit procesul de decizie chiar la nivelul
întregii Europe. Liderii europeni vor discuta probabil despre câteva reforme instituționale, inclusiv
modificarea tratatelor Uniunii Europene și crearea euroobligațiunilor, dar nu vor exista reforme
instituționale substanțiale în 2013.

În același timp, încetinirea economică a zonei de nord a continentului european, va

determina țările din această regiune să fie mai reticente în a oferi ajutor financiar țărilor periferice.
Dar este de așteptat ca Uniunea Europeană să continue să asiste economiile cu probleme.

Perspectivele economice de la periferia zonei euro se vor înrăutăți

În 2013, criza va continua să afecteze economiile periferice ale Europei. Grecia, Spania,
Portugalia și Italia îți vor vedea economiile strivite și rata șomajului explodând. În toate aceste țări
revoltele sociale se vor accentua, iar anul va fi marcat de proteste permanente.

Diviziunea dintre elita conducătoare și restul populației va fi omniprezentă în 2013 și

unele guverne s-ar putea prăbuși. Dar chiar dacă opoziția va ajunge la putere, se va confrunta cu
aceleași probleme cu care s-au confruntat și predecesorii lor. Cu alte cuvinte, schimbarea
politicienilor nu va aduce schimbări și la nivelul politicilor uniunii. În general aceste țări vor aplica,
în continuare, măsuri de austeritate, deși este de așteptat să ceară mai multe concesii de la liderii lor.

54
 Pe de altă parte, partidele extremiste sau anti-stabilitate vor avea mai multă influență
asupra dezbaterilor publice, dar nu vor fi destul de puternice pentru a prelua puterea în vreo țară din
zona euro. Fiecare ciclu electoral va slăbi suportul oamenilor pentru partidele populare din Europa,
dar elitele europene vor reuși, totuși, să dețină controlul în 2013.

Instabilitatea politică și socială va fi acută în Grecia, dar țara va reuși să se mențină în

zona euro și anul acesta. Guvernul va continua să primească asistență financiară de la Uniunea
Europeană, ceea ce va ajuta țara să nu iasă din zona euro. Mai mult, Atena va primi probabil
concesii de la UE. Și Spania va continua să primească același tip de asistență. Experții Stratfor la
Madrid au reușit să încheie un acord cu liderii spanioli în contextul în care Bruxelles-ul este
interesat să restrângă efectele recesiunii spaniole și să le împiedice să se răspândească în zona euro.

Singura țară de la periferia zonei euro care și-a programat alegeri, în februarie, este Italia.
Dacă următorul guvern italian nu aduce stabilitate politică și nu aplică reforme economice,
presiunea accentuată asupra piețelor va determina probabil Roma să ceară asistență financiară de la
Bruxelles.

Dezbinarea politică se va accentua

Din cauza contradicțiilor între interesele naționale și strategiile de politică externă ale
statelor membre UE, criza europeană va continua să genereze diviziuni economice și politice pe
continent.

În plus, față de diferențele care deja existente între țările din zona euro și țările care se află
în afara acestei zone, va avea loc o diviziune politică și între țările care au adoptat deja moneda
europeană. Franța va pune accentul mai mult pe inițiativa sa de solidaritate economică, în interiorul
uniunii, ceea ce va genera un conflict cu Germania. În timpul acestui an electoral este puțin probabil
ca Parisul și Berlinul să fie de acord în această privință.

În afara zonei euro, Anglia îți va proteja suveranitatea și își va renegocia statutul  în cadrul
Uniunii Europene. În timp ce țările din zona euro vor continua să colaboreze pentru a depăși
deficiențele structurale din cadrul uniunii monetare, țările din Europa Centrală și de Est, din afara
zonei euro se vor situa între dorința de a avea un rol mai important în procesul european de decizie
și avantajele de a nu face parte din uniune.

În 2013, Europa se va bucura de beneficiile instrumentelor de relansare economică, create

în 2012, astfel încât integritatea uniunii europene va fi conservată. Însă va suporta consecințele
crizei politice care va fi din ce în ce mai accentuată.

55
 Potrivit previziunilor, economia europeană îşi va relua creşterea în a doua jumătate a
anului 2013. Cu toate acestea, se aşteaptă ca PIB-ul să se contracte cu 0,1% în UE şi cu 0,4% în
zona euro.

După recesiunea care a marcat anul 2012, se aşteaptă ca economia UE să se stabilizeze în

prima jumătate a anului 2013. PIB-ul va începe să crească în a doua jumătate a anului, la început
modest şi apoi mai accentuat în 2014.

Din cauza crizei financiare, cererea întâmpină încă obstacole la nivelul UE, fiind afectată
de mai mulţi factori, printre care se numără reducerea nivelului datoriei şi deficitul de credite. În
acest an, principalul motor al creşterii se pare că vor fi exporturile nete. Nivelul consumului şi al
investiţiilor private în UE va creşte modest pe parcursul anului viitor. Previziunile pleacă de la
premisa că eforturile politice susţinute vor împiedica accentuarea crizei datoriilor suverane.

PIB

Anul acesta, se aşteaptă ca PIB-ul să se contracte cu 0,1% în UE şi cu 0,4% în zona euro.

Pentru 2014 se proiectează o creştere a activităţii economice cu 1,4% în UE şi 1,2% în zona euro.

Şomaj

Dat fiind ritmul lent de relansare a activităţii economice, ocuparea forţei de muncă nu se
va îmbunătăţi simţitor pe termen scurt. Se preconizează că în 2013 rata şomajului va ajunge la 11%
în UE şi la 12% în zona euro, urmând să se stabilizeze la acest nivel în 2014. Se vor înregistra în
continuare diferenţe mari de la o ţară a UE la alta.

Inflaţie

Inflaţia a continuat să se reducă, pe măsură ce s-a atenuat impactul majorărilor anterioare

ale preţurilor la energie. Pentru 2013 inflaţia prognozată este de 1,8% în UE şi de 1,6% în zona
euro, urmând să se stabilizeze la nivelul de 1,7% şi respectiv 1,5% în 2014.

Finanţe publice

Se preconizează că deficitele bugetare vor continua să scadă în 2013, până la 3,4% din PIB
în UE şi 2,9% în zona euro. Ritmul consolidării structurale va fi mai lent anul acesta comparativ cu
2012. Se estimează că ponderea datoriei publice în PIB va ajunge la 89,8% în UE şi la 95,5% în
zona euro.
56
 Bibliografie

 Albu Cornel, Andreescu Eugen, Carata Viorel - Piata comuna si perspectiva anului 2000,
Bucuresti, 1993.
 Alexandrescu Gr., Popa V. - Posibile arhitecturi institutionale europene, Editura Universitatii
Nationale de Aparare, Bucuresti, 2004.
 Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat - Marile probleme europene, Editura
Institutul European, 2010.
 Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel - Drept comunitar, Editura C. H. Beck,
Bucuresti, 2007.
 Andresan-Grigoriu Beatrice - Procedura hotararilor preliminare, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2010.
 Anghel M. Ion - Personalitatea juridica si competentele Comunitatilor Europene / Uniunii
Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
 Arvatu Cristina, Ionescu Daniela, Lucinescu Ioan Codrut, Cinca Sanda, Luca Ruxandra,
Campean Calin - Romania si Uniunea Europeana. Cronologie istorica, Editura Institutului de
Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti, 2004.
 Barbulescu Iordan Gheorghe - De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana, Editura
Trei, Bucuresti, 2001.
 Barbulescu Iordan Gheorghe - UE de la national la federal, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.
 Barbulescu Iordan Gheorghe - UE de la economic la politic , Editura Tritonic, Bucuresti,
2005.
 Barbulescu Iordan Gheorghe - Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.
 Bercea Raluca - Drept comunitar. Principii, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007.
 Bertrand Christoph - Europa in balanta,Clavis, Bucuresti, 1996
 Diaconu Nicoleta - Dreptul Uniunii Europene. Partea speciala. Politicile comunitare, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2007.
 Diaconu Nicoleta - Dreptul Uniunii Europene. Partea generala, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2007.
 Dobre Ana Maria, Coman Ramona (coord.) - Romania si integrarea europeana, Institutul
European, Iasi, 2005.
 Dobrescu Emilian M. - Integrarea europeana, Editura Academiei Romane, Bucresti, 1996.
 Dragomir Eduard, Nita Dan - Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Editura Nomina Lex,
Bucuresti, 2009.
 Dragomir Eduard, Nita Dan - Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2009.
 Dragomir Eduard, Nita Dan - Institutiile Uniunii Europene, Editura Nomina Lex, Bucuresti,
2010.
 Dragomir Eduard, Nita Dan - Cetatenia europeana, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2010.
 Dragomir Eduard, Nita Dan - Libertatea de circulatie a persoanelor, Editura Nomina Lex,
Bucuresti, 2010.
 Dragos Dragos Cosmin- Uniunea Europeana. Instituii. Mecanisme, Editura All Beck,
Bucuresti, 2005
 Duculescu Victor, Duculescu Georgeta - Justitia europeanã, mecanisme, deziderate si
perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
 Fontaine Pascal - Constructia europeana de la 1945 pana in zilele noastre, Institutul European,
Iasi, 1998
 Fuerea Augustin - Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006.
 Ghica Luciana Alexandra - Romania si Uniunea Europeana, Editura Meronia, Bucuresti,
2006.
 Grigoriu Beatrice Andresan, Stefan Tudorel - Tratatele Uniunii Europene. Versiune
consolidata, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007.

57
  Groza Anamaria - Uniunea Europeana: drept institutional, Editura C.H. BEck, Bucuresti,
2008.
 Groza Anamaria - Comunitatile europene si cooperarea politica europeana. Emergenta unei
identitati europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008.
 Gyula Fabian - Drept institutional comunitar, Editura Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006.
 Gyula Fabian, Mihu Nicolae, Veress Emod - Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer,
Bucuresti, 2007.
 Hen Christian, Léonard Jacques - Uniunea Europeana, Editura C.N.I. "Coresi" S.A.,
Bucuresti.
 Hix Simon, Noury Abdul G., Roland Gerard - Politica Democratica in Parlamentul
European, Editura CA Publishing, 2010.
 Huma Ioan - Drept comunitar, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2007.
 Ignat Ion, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica,
Bucuresti, 2002.
 Ignatoiu-Sora Manuela - Egalitate si nondiscriminare in jurisprudenta Curtii Europene de
Justitie, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008.
 Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane - Dreptul romanesc in contextul
exigentelor Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2010.
 Ionescu Claudia, Toderas Nicolae - Politica de dezvoltare regionala, Editura Tritonic,
Bucuresti, 2007.
 Irimia Horia - Bogati si saraci in Europa.Problema disparitatilor, Editura Mirton, Timisoara,
2006.
 Ivan Adrian - Sub zodia Statelor Unite ale Europei - de la ideea europeana la Comunitatile
Economice Europene, Editura CA Publishing, 2009.
 Jinga Ion - Uniunea Europeana in cautarea viitorului. Studii europene, Editura C. H. Beck,
Bucuresti, 2008.
 Jinga Ion, Popescu Andrei - Integrarea Europeana - Dictionar de termeni comunitari, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2000.
 Kessler Francis, Jean-Philippe Lhernould, Andrei Popescu - Securitatea sociala a
lucratorilor migranti in cadrul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005.
 Laura Andrei, Laura Radu - Jurisprudenta relevanta CEJ - Privind cooperarea judiciara in
materie civila, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010.
 Leonard Dick - Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, Bucuresti, 2001.
 Luca Ruxandra, Stefanescu Marian, Ionescu Daniela, Cinca Sanda, Lucinescu Codrut
Ioan, Campean Calin, Arvatu Cristina, Jora Lucian, Dungaciu Dan, Pantelimon Cristi,
Buruiana Claudia, Iamandi Rodica - Romania si integrarea euro-atlantica, Editura Institutului de
Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti, 2004.
 Madison Roxy Cassandra, Sima Lidia, Sorescu Vasile - Integrarea Romaniei in U.E. O
viziune ortodoxa, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
 Magnette Paul - Europa politica. Cetatenie, constitutie, democratie, Editura Institutul
European, Iasi, 2003.
 Marcu Viorel, Nicoleta Diaconu - Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
2002.
 Marcu Viorel, Purda Nicolae, Diaconu Nicoleta, Draghiciu Catalina - Instrumente juridice
fundamentale ale Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
 Marinas Laura - Economia Uniunii Europene, Luceafarul, Bucuresti, 2002.
 Marinas Laura - Sistemul de guvernare al Uniunii Europene, Master Program on European
Affairs, Bucuresti, 2003.
 Marinescu Virginia, Marinescu Gheorghe Emil - Uniunea Europeana: proiect si devenire,
Editura Antet, Filipestii de Targ, 2002.
 Marino Adrian - Pentru Europa, Editura Polirom, Iasi, 2005.

58
  Matusescu Constanta - Constructia europeana. Evolutia ideii de unitate europeana, Editura
Bibliotheca, Targoviste, 2007.
 Mazilu Dumitru - Integrarea europeana. Drept comunitar si institutii europene, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
 Mazilu Dumitru - Integrare europeana. Drept comunitar si institutii europene, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 2007.
 McCormick John - Sa intelegem Uniunea Europeana. O introducere scrisa, Editura Codecs,
Bucuresti, 2006.
 McGiffen P. Steven - Uniunea Europeana. Ghid critic, Regia Autonoma Monitorul Oficial,
Bucuresti, 2007.
 Miff Angela, Apan Rodica Diana - Elemente de drept comunitar, Editura Sfera Juridica, Cluj-
Napoca.
 Micu Gabriel - Ordinea Juridica Institutionala Comunitara, Editura Paideia, Bucuresti, 2007.
 Mihai Emilia - Ajutoare de stat si politici publice europene , Editura C.H. Beck, Bucuresti,
2008.
 Militaru Ioana Nely - Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.
 Miron Dumitru (coord.) - Economia Uniunii Europene, Editura Luceafarul, Bucuresti, 2005.
 Morariu Daniela Cristina - Adaptarea legislatiei romanesti la acquis-ul comunitar. Aspecte
speciale privind acquis-ul relatiilor externe, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008.
 Morin Edgar - Gandind Europa, Editura Trei, Bucuresti, 2002.
 Munteanu Stefan - Aspecte filosofico-juridice implicate de procesul integrarii europene,
Editura „Tehnopress”, Iasi 2005.
 Niculescu N. G., Adumitracesei I. D. - Romania pe calea integrarii economice europene.
Premise. Procese. Politici, Editura Economica, Bucuresti, 2001.
 Nistor Valerica - Drept social european, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
 Nistorescu Popa Cristina, Radu Roxana, Diaconu Matei, Otovescu Cristina - Regimul
juridic al intermediarilor din mediul de afaceri. Alinierea legislatiei romanesti cu legislatia
comunitara, Editura Universitaria, Craiova, 2006.
 Nita Ion - Integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005.
 Nita Ion - Economia tarilor membre ale Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
2007.
 Nita Ion - Guvernanta U.E. - sistemul institutional si decizional in contextul "Tratatului de la
Lisabona", Editura BestPublishing, Bucuresti, 2010.
 Neagu Norel - Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2008.
 Paraschiv Gavril - Dreptul penal al Uniunii Europene, Editura CH Beck, Bucuresti, 2008.
 Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian - Istoria Constructiei europene, EFES, Cluj-Napoca,
2000.
 Paun Nicolae, Paun Ciprian Adrian,Ciceo Georgiana - Europa Unita, Europa Noastra,
Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2003.
 Paun Nicolae, Paun Adrian Ciprian, Comanescu Albu Radu, Petrescu Roxana, Miscoiu
Sergiu, Domuta Dorin - Institutiile Uniunii Europene, Editura Fundatiei pentru Studii Europene,
Cluj, 2004.
 Paun Nicolae - Bani si banci in structuri europene, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.
 Pinder John - Uniunea Europeana. Foarte scurta introducere, Editura BIC ALL, Bucuresti,
2005.
 Popescu-Birlan Liliana - Constructia Uniunii Europene, Editura CH Beck, Bucuresti, 2009.
 Prisecaru Petre, Idu Nicolae, Reforma constitutionala si institutionala a Uniunii Europene,
Editura Economica, Bucuresti, 2003.
 Prisecaru Petre (coord.), Baltatu Laurentiu, Iordache Lucia, Stanculescu Ecaterina, Idu
Pompilia, Papatulica Mariana, Caraiani Gheorghe - Politici comune ale Uniunii Europene,
Bucuresti, Editura economica, 2004.
 Prodi Romano - O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001.

59
  Romanitan Ciprian Raul, Buta Paul-George - Drept comunitar al proprietatii intelectuale.
Desene si modele, topografii de produse semiconductoare. Culegere de acte normative, Editura
C.H. Beck, Bucuresti, 2008.
 Rudareanu Mariana - Drept comunitar. Note de curs, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Bucuresti, 2007.
 Sandru Daniel-Mihail - Societatile comerciale in Uniunea Europeana, Editura Universitara,
Bucuresti, 2006.
 Sauron Jean-Luc - Curs de institutii europene, Editura Polirom, Iasi, 2010.
 Scaunas Stelian - Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Drept, Editura All Beck,
Bucuresti, 2005.
 Schuman Robert - Pentru Europa, Regia Monitorul Oficial, Bucuresti, 2003.
 Saguna Dan Drosu, Tofan Mihaela - Drept financiar si fiscal european, Editura CH Beck,
Bucuresti, 2010.
 Serban Radu - Extinderea Uniunii Europene, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2004.
 Serban Radu - Romania in Uniunea Europeana, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2007.
 Silasi Grigore - Integrarea monetara europeana. Intre teorie si politica, Orizonturi
Universitare, Timisoara, 1998.
 Stanescu-Stanciu Teodora - Integrarea europeana si euroatlantica a Romaniei, Editura
Funadatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2006.
 Stanciulescu Gabriela, Androniceanu Armenia - Sisteme comparate de administratie publicã
europeanã, Editura Economicã, Bucuresti, 2001.
 Stefan Tudorel - Introducere in dreptul comunitar, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006.
 Stefan Tudorel, Andresan-Grigoriu Beatrice - Drept comunitar, Editura C. H. Beck,
Bucuresti, 2007.
 Stefan Tudorel, Andresan-Grigoriu Beatrice - Drept comunitar. Culegere de grile si spete,
Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008.
 Stoica Camelia - Dreptul Uniunii Europene - libertatile fundamentale, Editura Universitara,
Bucuresti, 2009.
 Stoica Cristiana I.; Webster Janice H. - Avocatul român în sistemul de drept european,
Editura All, Bucuresti, 1997.
 Suta Nicolae - Integrarea economica europeana, Editura Economica, Bucuresti, 1995.
 Soica I. Cristiana, Webster H. Janice - Avocatul român în sistemul de drept european, Editura
ALL, Bucuresti, 1997.
 Szasz Andre - Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M, Targoviste, 2002.
 Tartler Grete - Europa natiunilor, Europa ratiunilor, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti,
2001.
 Tartler Grete - Identitate europeana, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006.
 Todd Emmanuel - Inventarea Europei, Editura Amarcord, Timisoara, 2002.
 Tofan Apostol Dana - Institutii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
 Tofan Mihaela - Integrarea Romaniei in structurile Uniunii Monetare Europene, Editura CH
Beck, Bucuresti, 2008.
 Usvat Claudia-Florina - Infractiunile de coruptie in contextul reglementarilor europene,
Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010.
 Vass Andreea - Protectionismul European. Implicatii asupra Romaniei, Editura Economica,
Bucuresti, 2004.
 Vaduva Gh., Dinu M. - Strategia europeana a integrarii, Editura Universitatii Nationale de
Aparare, Bucuresti, 2005.
 Vataman Dan - Drept comunitar european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009.
 Vataman Dan - Dreptul institutional al Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2010.
 Vataman Dan - Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010.
 Vese Vasile, Ivan Adrian - Tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001.

60
  Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru - Drept institutional comunitar european, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 2007.
 Voicu Marin - Drept comunitar. Teorie si jurisprudentã, Editura Ex Ponto, Constanta, 2002.
 Voicu Marin - Politicile comunitare in Constitutia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2005.
 Voicu Marin - Introducere in dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
 Zlatescu Irina Maria, Demetrescu Radu C. - Drept institutional european, Editura Olimp,
Bucuresti, 1999.
 Five Years of China’s OMC Membership. EU and US Perspectives about China’s Compliance
with Transparency Commitments and the Transitional Review Mechanism, Legal Issues of
Economic Integration, Kluwer Law Internaţional, Volume 33, Number 3, pp. 263-304, August
2006. by Paolo Farah
 Martin Khor et al (2005), OMC and the Global Trading System: Development Impacts and
Reform Proposals, Zed Books
 Fatoumata Jawara and Aileen Kwa (2004), Behind the Scenes at the OMC: The Real World of
Internaţional Trade Negotiations/Lessons of Cancun, Zed Books
 Braithwaite, John & Peter Drahos (2000), Global Business Regulation, Cambridge University
Press.
 Dunkley, Graham (2000)The Free Trade Adventure, Zed Books.
 Steinberg, Richard H. (2002). în the shadow of law or power? Consensus-based bargaining and
outcomes în the GATT/OMC. Internaţional Organization 56 (2), 339–374.
 Ali M. El-Agraa, The European Union economics and policies, Ed. Cambridge University
Press, Cambridge, 2007, p. 2.

61