UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

INSTITUIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale specifice integrării europene;
 prezentarea procesului de instituire al Comunităţilor Europene;
 familiarizarea studenţilor cu principiile metodei comunitare.

1. Context istoric. Garantarea unei păci durabile, reconstrucţia şi dezvoltarea economică

reprezentau obiectivele primordiale ale Europei după cel de-al Doilea Război Mondial. Construcţia
europeană devenise necesară, iar contextul istoric îi era favorabil. Proiectul politic şi economic propus
de Ministrul francez al Afacerilor externe la 9 mai 1950 depăşea cadrul clasicei cooperări
interguvernamentale, fiind una dintre cele mai extraordinare realizări ale politicii moderne. Obiectivul
imediat al Planului Schuman a fost pacea durabilă în Europa, care presupunea în primul rând soluţionarea
problemei germane. Conform Metodei Monnet, integrarea economică premerge integrării politice, iar
integrarea sectorială anunţă integrarea globală.
Obiectivul final, de lungă durată, al Declaraţiei Schuman este unul politic. S-a crezut că
solidaritatea politică va decurge în mod natural şi apoape ineluctabil din interpenetrarea intereselor
materiale şi din activitatea instituţiilor europene originale, independente de guvernele statelor membre şi
de administraţiile naţionale. Evoluţia ulterioară a dovedit însă că uniunea politică nu decurge automat din
crearea unei solidarităţi economice.
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La 18 aprilie 1951, se semnează la Paris
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (TCECO). Statele semnatare au fost
Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Prudenţa şi necunoscutul construcţiei comunitare şi-au
spus cuvântul cu privire la durata tratatului, acesta fiind încheiat pentru o durată de 50 de ani. CECO
reprezintă prima Comunitate Europeană în ordine cronologică şi cea mai îndrăzneaţă din punct de vedere
al tehnicii juridice, caracterul său supranaţional fiind evident. Aceasta conţine elementele fundamentale
ale construcţiei comunitare. Încheiat după toate regulile dreptului internaţional public, tratatul a fost supus
ratificării pentru a intra în vigoare în toate statele semnatare. Ideologia comună a principalilor lideri
europeni ai momentului a facilitat ratificarea sa. Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952. La 10
februarie 1953 se deschide piaţa comună a cărbunelui, iar la 10 mai 1953 se deschide piaţa comună a
oţelului. Principiile funcţionării acestor pieţe erau libera circulaţie a celor două materii şi libera
concurenţă. Ideologiile diferite privind dezvoltarea societăţii europene au condus la un compromis între
principiile unei economii de piaţă şi necesitatea unor corective de tip intervenţionist.
3. Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. La 25 martie 1957, cele şase state din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului semnează la Roma tratatele care pun bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA).
Spre deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma nu sunt elaborate pentru o anumită
perioadă, fiind nelimitate sub aspectul aplicării în timp. Pe de altă parte, în timp ce Tratatul CECO este un
tratat-lege, care dă un rol important Înaltei Autorităţi (instituţia centrală a CECO), dar într-un cadru destul
de limitat, Tratatul CEE este un tratat-cadru, care acoperă domenii largi ale economiei, în cadrul cărora
instituţiile sunt chemate să intervină din ce în ce mai mult după 1958. Cele două tratate au fost completate
prin Convenţia privind instituţiile comune mai multor Comunităţi, semnată la aceeaşi dată, şi Protocoalele
privind privilegiile şi imunităţile şi statutul Curţii de justiţie, semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957.
Integrarea propusă fiind tot de natură economică, neavând aşadar un impact major pentru suveranitatea
statală, ratificarea celor două tratate s-a realizat fără mari dificultăţi. TCEE şi TCEEA intră în vigoare la 1
ianuarie 1958.
4. Comunitatea Economică Europeană. CEE a reprezentat iniţial o comunitate specializată, de
natură economică care privea ansamblul produselor, cu excepţia celor care intrau în domeniile CECO şi
CEEA. Comunitatea Economică Europeană a furnizat statelor membre cadrul unei unificări economice

1
generale. Tratatul său constitutiv, evitând obiectivele politice explicite, s-a limitat doar la invocarea unei
uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. Această formulare era determinată de eşecul
integrării militare şi politice. Totuşi, Preambulul TCEE conţine şi scopuri politice discrete, de lungă
durată, care au însă valoarea unor obiective ultime. Toate măsurile prevăzute de tratat au astfel o dublă
valoare: o valoare imediată, tehnică, mecanică, pentru a rezolva o problemă materială; şi o valoare
«spirituală» de intenţie, pe termen lung, mai puţin precisă dar fără îndoială la fel de importantă, care
concură la crearea unei solidarităţi, a unei uniuni fără încetare mai strânsă.
Scopul primordial al CEE a fost stabilirea unei pieţe comune, care să se substituie pieţelor
naţionale ale statelor membre şi care să se comporte ca o piaţă unică. Primul instrument de creare a
acestei entităţi economice l-a reprezentat suprimarea treptată a barierelor vamale şi stabilirea unui tarif
vamal comun. Uniunea vamală urma să se realizeze în mai multe etape, finalizarea sa fiind prognozată
pentru 1968. Rezultatul imediat a fost liberalizarea comerţului şi a activităţilor economice în general, fapt
care a contribuit la reconstrucţia şi dezvoltarea statelor vest-europene. Obiectivele CEE sunt deci în
acelaşi timp vaste şi clare. Dar chiar dacă avem în vedere doar conţinutul economic al Tratatului de la
Roma, acesta nu apare mai puţin important şi, mai ales, marcat de un veritabil caracter revoluţionar.
TCEE stabilea politici comune în agricultură, transport, libera circulaţie a muncitorilor, a
bunurilor şi a serviciilor, controlarea şi reprimarea practicilor anticoncurenţiale, comerţul cu state terţe,
etc.. Politicile comune reprezintă un important capitol al pieţei comune şi expresia unei integrări pozitive.
În cursul evoluţiei construcţiei comunitare, numărul lor a crescut iar cele deja existente s-au dezvoltat.
Tratatul a pus bazele şi unei politici economice şi monetare, întrucât Consiliul beneficia de o competenţă
generală privind coordonarea politicilor economice ale statelor membre.
Dintre obiectivele TCEE, reţinem armonizarea politicilor economice ale statelor membre,
promovarea liberei concurenţe şi a unei dezvoltări armonioase, creşterea nivelului de viaţă şi apropierea
relaţiilor dintre statele membre, astfel încât retragerea statelor devine material imposibilă. Tratatul de la
Roma are cel puţin o virtute, aceea că dacă este dificil să devii parte la el, este şi mai dificil să ieşi.
TCEE a cunoscut ajustări importante în urma tratatelor de revizuire. Sfera sa preponderent
economică va fi treptat depăşită. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, ia act de
această evoluţie şi schimbă denumirea Comunităţii Economice Europene în Comunitatea Europeană.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europe semnat la Lisabona în 2007 abrogă implicit Tratatul
instituind Comunitatea Europeană. TFUE se substituie implicit atât TCE, cât şi TUE (Tratatului instituind
Uniunea Europeană, cu modificările ulterioare).
5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Raţiunea creării Comunităţii
Europene a Energiei Atomice reiese din Preambulul tratatului care o instituie şi din primul articol al
acestuia: dezvoltarea industriei nucleare, creşterea nivelului de viaţă în statele membre şi dezvoltarea
schimburilor cu alte ţări. Este cunoscut faptul că preambulele instrumentelor internaţionale sunt adesea
purtătoarele unei semnificaţii speciale, căci acestea reflectă motivaţiile care au dus la elaborarea
instrumentelor în discuţie. Dezvoltarea industriei nucleare şi folosirea sa în scopuri civile, precum şi
găsirea unor soluţii alternative la fomele tradiţionale de energie au reprezentat principalele obiective ale
CEEA. Aprovizionarea în acest domeniu făcea obiectul unei politici comune a statelor membre, între care
se instituia o piaţă comună, presupunând respectarea regulilor concurenţei, liberei circulaţii şi
nediscriminării.
Sistemul instituţional al CEEA este similar cu cel al CEE. Un organ specific CEEA este Agenţia
de aprovizionare, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Comisiei. Agenţia era dotată cu
personalitate juridică şi dispunea de un veritabil monopol în privinţa cumpărării produselor nucleare în
spaţiul comunitar. În concret, Agenţia cumpăra produsele nucleare, fabricate în Comunitate sau importate,
şi le revindea ulterior utilizatorilor, asigurând astfel accesul egal al statelor comunitare la aceste resurse şi
evitarea folosirii lor în scop militar. Pentru prevenirea folosirii materiilor nucleare în alt scop decât cel
civil, Agenţia dispunea de o competenţă de control.
CEEA nu se va remarca prea mult în mediul comunitar, întrucât sistemul său intervenţionist,
centralist şi supranaţional va întâmpina dificultăţi în a se acomoda cu transformările contextului
internaţional. Inclusiv dispoziţiile sale nu vor fi respectate de statele membre, ai căror utilizatori de
energie atomică vor încerca să se aprovizioneze prin acorduri încheiate direct cu producătorii. Interesul

2
consolidării aparatului militar nuclear naţional va determina de asemenea anumite state să deroge de la
tratat, căzut într-o quasi-desuetudine în practică.
Euratom a reuşit totuşi stabilirea unei serii de norme sanitare de bază pentru protejarea populaţiei
şi a lucrătorilor în domeniul energiei atomice. Comisia are sarcina de a se asigura că producţia nu este
deturnată de la scopurile civile şi paşnice, iar angajamentele internaţionale în materia sunt respectate.
CEEA a iniţiat o importantă cooperare cu Agenţia internaţională a energiei atomice în domeniul
combaterii proliferării nucleare şi a dezvoltat tehnici de control. Comunitatea poate acorda unor
întreprinderi foarte importante statutul de întreprinderi comune, acestea beneficiind astfel de anumite
avantaje (art. 45-51 TCEEA).
TCEEA nu i-au fost aduse schimbări majore de-a lungul evoluţiei construcţiei europene.
Comunitatea îşi păstrează personalitatea juridică distinctă chiar după eventuala intrare în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Acesta din urmă operează de altfel doar o serie de adaptări instituţionale şi
financiare în privinţa TCEEA, prin intermediul Protocolului nr. 12. Curtea de justiţie a decis că
neexercitarea anumitor prerogative stabilite de tratat nu antrenează caducitatea dispoziţiilor în cauză,
conservând astfel statutul TCEEA. Euratom va continua aşadar să organizeze acţiunea comunitară în
materia securităţii şi siguranţei materiilor nucleare.
6. Sistemul instituţional al Comunităţilor. CEE şi CEEA erau dotate cu un sistem instituţional
propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o Adunare şi o Curte de justiţie. Anumite instituţii,
respectiv Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene şi Adunarea parlamentară, deveneau comune
CECO, CEE şi CEEA. Fiecare comunitate avea însă propria Comisie şi propriul Consiliu, situaţie care va
dura până în 1967, dată la care intră în vigoare Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor Europene.
O transformare importantă se înregistrează la nivel instituţional. Aceasta corespunde dorinţei
statelor membre de atenuare a elementului supranaţional. În cadrul CECO, puterea decizională revenea
Înaltei Autorităţi, instituţie de integrare, independentă de statele membre. TCEE şi TCEEA transferă
această putere către Consiliul de Miniştri, instituţie interguvernamentală. Simbolic, denumirea de Înaltă
Autoritate era înlocuită cu cea, mai modestă şi tehnică, de Comisie. Puteri decizionale restrânse au rămas
însă în continuare în competenţa Comisiei.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi principiile pe baza cărora au fost constituite Comunităţile
Europene.
2. Enumeraţi instituţiile cu care au fost dotate Comunităţile Europene.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Explicaţi în ce constă metoda comunitară.
2. Prezentaţi caracteristicile fiecărei Comunităţi Europene.
BIBLIOGRAFIE
♦ Manin, Philippe, La «méthode communautaire»: changement et permanence, în Mélanges en
hommage à Guy Isaac, Edit. Presses de l’Université de Sciences Sociales, 2004.
♦Avram, Cezar; Radu, Roxana; Gaicu, Laura, Uniunea Europeană. Trecut şi prezent, Edit.
Universitaria, 2006.
♦Blumann, Claude; Dubois, Louis, Droit institutionnel de l’Union européenne, Edit. Litec, 2005.
♦Fuerea, Augustin, Drept comunitar European . Partea generală, Edit. All Beck, 2003.
♦ Declaraţia de la 9 mai 1950.
♦Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
♦Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
♦Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană.

3
 Grile
1. Declaraţia privind punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel de către state din 9 mai
1950, a fost promovată de către:
a) Robert Schuman;
b) Konrad Adenauer;
c) Jean Monnet.
2. Instituţia centrală a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost:
a) Înalta Autoritate;
b) Adunarea parlamentară;
c) Consiliul de miniştri.
3. În 1957, au fost puse bazele:
a)Comunităţii Europene de Apărare;
b) Comunităţii Politice Europene;
c) Euratom.
4. Spre deosebire de CECO, CEE şi CEEA se remarcă:
a) prin integrarea economică generalizată;
b) prin atenuarea elementului supranaţional;
c) pritr-un număr mai mare de state care au semnat tratatele constitutive:
5. Metoda comunitară denotă în esenţă:
a) integrarea statelor membre într-o construcţie de tip supranaţional;
b) cooperarea economică sectorială;
c) preeminenţa integrării sectoriale raportat la integrarea globală.
Exerciţii
1. Explicaţi motivul pentru care integrarea europeană a demarat în sectorul economic al
cărbunelui şi oţelului.
2. Identificaţi raţiunea pentru care procesul de integrare europeană s-a prezentat sub forma
a trei Comunităţi Europene, în locul unei singure Comunităţi Europene.
Rezolvare:
1. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în 1951 are o strânsă legătură cu
situaţia politică, economică şi socială a Europei după al Doilea Război Mondial. Cărbunele şi oţelul aveau
o semnificaţie strategică atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere militar. Astfel, sub
aspect economic, acestea reprezentau materia de bază pentru industrie şi deci pentru relansarea
economică a statelor europene. Din punct de vedere politic şi militar, cărbunele şi oţelul constituiau
materia primă pentru război, o creştere a producţiei unui stat în sectoarele cărbune şi oţel ilustrând
interesul său pentru o acţiune armată în viitor. Or, gestionarea în comun a producţiei în aceste două
sectoare garanta atât transparenţa politicii statelor membre, cât şi o limitare a suveranităţii lor, a
posibilităţii de control nemijlocit şi nelimitat, ceea ce era de natură să prevină un nou conflict armat în
Europa.

4
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE ŞI APARIŢIA UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu evoluţia construcţiei comunitare.
 prezentarea procesului de extindere şi de aprofundare a Comunităţilor Europene.
 familiarizarea studenţilor cu contextul instituirii Uniunii Europene prin Tratatul de la
Maastricht

1. Introducere. Evoluţia Comunităţilor Europene semnifică extinderea la noi state şi aprofundarea

integrării economice şi a cooperării politice. Dincolo de aceste rezultate generale pozitive, construcţia
comunitară s-a confruntat şi cu dificultăţi şi crize care au stagnat-o. Important este însă că proiectul unei
Europe unite nu a fost abandonat, că s-a reuşit surmontarea obstacolelor şi găsirea unor soluţii care să
permită progresul în această direcţie. Comunităţile şi-au menţinut identitatea şi şi-au conservat principiile
de funcţionare, în ciuda vicisitudinilor şi contestaţiilor. Dacă aspectul economic a prevalat în primele
decenii, Europa comunitară s-a orientat treptat către cetăţenii săi, permiţând afirmarea unei identităţi
comunitare nu doar economice.
2. Extinderea CE. Comunităţile Europene se extind într-o primă etapă către Nordul continentului,
iar ulterior către Sudul acestuia. În urma acestui proces, celor şase state fondatoare li se alătura Marea
Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia. În urma acestor extinderi, Comunităţile
Europene au devenit cea mai mare putere comercială a lumii, ridicându-şi prestigiul politic în
organizaţiile internaţionale. Comunităţile Europene au întreţinut încă de la început raporturi privilegiate
cu fostele teritorii coloniale ale statelor membre, care s-au materializat în convenţii de asociere.
3. Procesul de aprofundare a integrării. Aprofundarea procesului de integrare comunitară s-a
realizat atât pe plan economic, cât şi pe plan politic, prevalând în mod evident integrarea economică.
Aprofundarea economică. Evoluţia sub aspect economic ilustrează cel mai bine caracterul de
construcţie cu mai multe etaje al Comunităţilor Europene. Uniunea vamală reprezintă, în această logică,
primul etaj (a). Analizând piaţa comună (b) şi politicile de acompaniament (c), urcăm deja la etajul
următor şi verificăm valabilitatea metodei Monnet în privinţa integrării economice. Uniunea economică şi
monetară reprezintă evident etajul superior, însă întrucât antamează şi integrarea politică, primii paşi sunt
făcuţi în cadrul cooperării interguvernamentale şi păstrează în perioada care face obiectul acestei lucrări
un caracter modest (d).
a) Uniunea vamală. Uniunea vamală presupune integrarea economică, prin renunţarea statelor
membre la prerogativele vamale ale suveranităţii lor. Avantajul imediat constă în liberalizarea
schimburilor, intensificarea şi dezvoltarea activităţilor economice. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu
geografic caracterizat prin eliminarea drepturilor de vamă, a taxelor, a restricţiilor şi a reglementărilor cu
efect echivalent între statele membre şi prin stabilirea unui tarif vamal comun în raporturile cu statele
terţe. În relaţiile comerciale internaţionale, uniunea vamală apare ca o entitate unică, care se substituie
ansamblului statelor membre. Tariful vamal şi legislaţia vamală comună au efectul unui cordon vamal
care asigură identitatea ansamblului nou creat. Tariful vamal comun diferenţiază uniunea vamală de zona
de liber schimb, care presupune doar înlăturarea barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative, cu
conservarea politicilor vamale proprii. Un produs provenind dintr-un stat terţ, odată intrat pe teritoriul
uniunii vamale, va putea circula liber în cadrul acesteia, fiind asimilat unui produs fabricat în uniune.
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană a dispus suprimarea progresivă a drepturilor de
vamă pe parcursul unei perioade de 12 ani. Aceasta urma să înceapă la 1 ianuarie 1958, odată cu intrarea
în vigoare a tratatului, şi cuprindea trei etape de câte patru ani. Suprimarea în întregime a drepturilor
vamale s-a produs la 1 ianuarie 1968, cu doi ani înaintea termenului fixat prin tratatul de la Roma.
b) Piaţa comună. Piaţa comună reprezintă fundamentul întregii construcţii comunitare. Noţiune cu
un conţinut preponderent economic, suprapusă iniţial uniunii vamale, piaţa comună constituie o zonă
geografică unică, rezultată din fuziunea pieţelor naţionale ale statelor membre. Piaţa comună depăşeşte
stadiul liberei circulaţii a mărfurilor, extinzându-se la dreptul persoanelor, privite iniţial ca factori de
producţie, de a circula şi de a se stabili în mod liber în spaţiul comunitar, precum şi la dreptul lor de a fi

5
trataţi în mod nediscriminatoriu în cadrul unei pieţe europene a muncii. Sintetic, piaţa comună poate fi
definită ca un mecanism care asigură libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor într-un spaţiu geografic determinat.
Piaţa comună a presupus ca primă fază realizarea efectivă a uniunii vamale, prin suprimarea
progresivă a drepturilor de vamă şi a celorlalte taxe sau restricţii cu efect echivalent. În al doilea rând,
măsuri precum contingentările, taxările, ajutoarele sau alte măsuri, mai mult sau mai puţin ataşate
existenţei pieţelor naţionale şi destinate să asigure protecţia lor directă sau indirectă trebuiau suprimate.
Reguli comune în materie de concurenţă şi de fiscalitate, politici comune şi un început de apropiere a
politicilor economice naţionale intră de asemenea în conţinutul pieţei comune. Drepturile de vamă au
rămas doar vârful icebergului. Numeroase obstacole cu caracter tehnic, legislativ sau reglementar au
continuat să persiste.
c) Politicile comune. Politicile comune realizează un veritabil spaţiu economic integrat şi solidar.
TCEE instituise deja politici comune în domeniile comerţului cu state terţe, agriculturii, transportului şi
concurenţei. Prima şi cea mai importantă politică comună a Comunităţilor, politica agricolă comună
(PAC). Politicile comune se manifestă în multiple sectoare ale vieţii economice şi sociale, permiţând
conturarea şi a unei Europe sociale, alături de Europa mărfurilor.
d) Uniunea economică şi monetară (UEM). Primele realizări în sensul unei uniuni monetare s-au
desfăşurat în cadrul cooperării interguvernamentale. UEM completează piaţa comună, fiind nu doar un
obiectiv şi o consecinţă a integrării economice, ci şi o necesitate a progreselor viitoare. Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană din 1957 nu prevedea o uniune monetară între statele fondatoare,
întrucât acestea participau deja la sistemul monetar internaţional Bretton Woods, caracterizat prin taxe fixe
de schimb între monede. Primele discuţii în jurul UEM se desfăşoară cu prilejul Conferinţei de la Haga,
din 1-2 decembrie 1969. Şefii de state şi de guverne ajung la un consens privind resursele proprii,
extinderea Comunităţilor, cooperarea politică şi evoluţia progresivă spre o uniune economică şi monetară.
Un comitet condus de Pierre Werner, Primul-ministru luxembourghez şi ministru al Finanţelor, este
însărcinat să studieze măsurile care se impun în acest sens.
Raportul Werner, făcut public în octombrie 1970, a conţinut un set de măsuri vizând reducerea
marjelor de fluctuaţie între statele membre, libertatea completă a circulaţiei capitalurilor, integrarea
pieţelor financiare, fixarea irevocabilă a unei taxe de schimb între monede, suprimarea discrepanţelor de
dezvoltare regională şi socială şi abolirea frontierelor fiscale. Un alt mecanism, şarpele în tunel, este creat
în 1972. Acesta a reprezentat un mecanism menit să reducă marjele de fluctuaţie ale monedelor
comunitare raportat la cele existente între aceste monede şi dolarul american. În 1973, Consiliul a decis
crearea Fondului european de cooperare monetară (FECOM), una dintre propunerile Planului Werner.
Fondul viza menţinerea parităţii monetare, diminuarea marjelor de fluctuaţie ale monedelor, facilitarea
implementării unui regulament financiar multilateral şi gestionarea sprijinului financiar pe termen scurt
între băncile centrale europene.
Sistemul Monetar European (SME) a fost urmarea unei iniţiative franco-germane. Crearea sa este
decisă de către Consiliului European de la Bremen (6-7 iulie 1978), iar actele de bază au fost adoptate de
Consiliul European de la Bruxelles (4-5 decembrie 1978). SME înlocuieşte mecanismul şarpelui şi
relansează acţiunea comunitară în domeniul monetar. Elementul său central este ECU, unitate monetară
de care monedele statelor membre sunt ataşate printr-un curs pivot.
Consiliul European de la Madrid din iunie 1989 adoptă Planul Delors şi decide trecerea la prima
etapă a UEM, începând cu 1 iulie 1990. Consiliul European de la Roma din decembrie 1990 decide
convocarea unei conferinţe interguvernamentale însărcinată cu elaborarea modificărilor TCEE necesare
unei uniuni economice şi monetare. Aceste modificări vor fi aprobate de Consiliul European de la
Maastricht din decembrie 1991 şi incluse în tratatul instituind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie
1992. Rezultatele pozitive şi forţa modelului vor generaliza în cele din urmă uniunea monetară.
4. Aprofundarea politică a Comunităţilor Europene. a) Votul cu majoritate calificată.
Comunităţile Europene reprezintă o formă politică nouă, distingându-se tot mai mult în cursul evoluţiei
lor de organizaţiile internaţionale clasice. Votul cu majoritate calificată a cunoscut o generalizare
progresivă, surmontând diferitele obstacole. Deşi a fost prevăzut de tratatele originare ca drept comun în
materia adoptării deciziilor de către Consiliu după trecerea la ultima etapă a implementării uniunii vamale

6
(1 ianuarie 1966), votul cu majoritate calificată este anihilat în practică de Compromisul de la Luxemburg
(30 ianuarie 1966). Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, relansează însă acest tip de vot.
Votul cu majoritate calificată a reprezentat un important mijloc pus la dispoziţia Comunităţilor îndeosebi
pentru desăvârşirea pieţei interioare, graţie unor dispoziţii introduse cu acest prilej. Consiliul urma să
statueze astfel în majoritatea materiilor ţinând de piaţa interioară, privind realizarea liberei circulaţii a
factorilor de producţie, respectiv privind armonizarea legislaţiei pentru stabilirea şi funcţionarea pieţei
interioare. Excepţie au făcut doar materiile considerate sensibile pentru suveranitatea naţională:
fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor, drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. Tratatele ulteriore
vor extinde competenţele Comunităţilor în domeniile specifice adoptării deciziilor prin vot cu majoritate
calificată.
b) Sufragiul universal direct. Datorită rolului iniţial modest al Adunării parlamentare şi al
parlamentelor naţionale în cadrul construcţiei comunitare, integrarea europeană este adesea analizată ca
un proces de ordin juridic şi tehnocratic. Alegerea membrilor Parlamentului European prin sufragiu
universal direct a conferit legitimitate acestei instituţii, a consolidat statutul său facilitând obţinerea unor
noi prerogative ulterior şi a atenuat deficitul de democraţie reproşat Comunităţilor. La 20 septembrie
1976, pe baza propunerilor făcute de Adunare în ianuarie 1975, Consiliul adoptă în urma unor dificile
negocieri Actul privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct.
Consiliul European reunit la Luxembourg în aprilie 1978 a fixat primele alegeri europene pentru iunie
1979. Deşi marcate de participarea slabă a electoratului, simplul fapt al organizării lor este deja un
eveniment în istoria Europei. Sufragiul universal direct va consolida statutul şi prerogativele Adunării,
devenită oficial Parlament European prin Actul Unic European. Principala sa menire a rămas însă
controlul politic asupra celorlalte instituţii şi organe comunitare.
c) Fuziunea instituţională. Unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi începe încă din 1957.
Convenţia privind anumite instituţii comune CEE şi CEEA, semnată în acelaşi context şi la aceeaşi dată
cu TCEE şi TCEEA, prevede că Adunarea parlamentară şi Curtea de justiţie a CECO devin comune
noilor Comunităţi. Nu ne aflăm, aşadar, în prezenţa unui veritabil proces de fuziune, ci a unui izvor de
drept comunitar care conferă caracter comun instituţiei reprezentative şi celei jurisdicţionale.
Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene a fost semnat la
8 aprilie 1965 la Bruxelles şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Tratatul a consacrat fuziunea instituţiilor
cu rol executiv, respectiv a celor trei Consilii de miniştri, pe de o parte, şi a Înaltei Autorităţi şi a
Comisiilor CEE şi CEEA, pe de altă parte. După intrarea sa în vigoare, un singur Consiliu şi o singură
Comisie gestionează activitatea celor trei Comunităţi, conform prerogativelor conferite de tratatele
originare.
5. Apariţia Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht. Actul Unic European face în premieră
trimitere la Uniunea Europeană, ca obiectiv al acţiunilor întreprinse deopotrivă în cadrul Comunităţilor
Europene şi Cooperării politice europene. Uniunea Europeană a fost instituită prin Tratatul de la
Maastricht. Asemenea Comunităţilor, Uniunea Europeană se caracterizează în mod constant prin
aprofundare şi extindere. Procesul de aprofundare continuă să se manifeste la nivel economic, prin
realizarea uniunii economice şi monetare, dar se remarcă intensitatea sa şi în domeniul social şi politic.
Uniunea Europeană se ridică pe fundamentul Comunităţilor Europene, a unei politici externe şi de
securitate comună şi a cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne. Coerenţa şi unitatea sa rezidă în
cadrul instituţional unic. Consiliul, Comisia şi Parlamentul acţionează în cadrul celor trei piloni, însă în
temeiul unor competenţe, reguli şi proceduri diferite, realizând o veritabilă detriplare funcţională. Noul
tratat este resimţit ca o etapă fundamentală în construcţia europeană, datorită instituţionalizării Uniunii
Europene şi creării unor perspective reale pentru Europa politică. TM instituie cetăţenia europeană şi
consacră importanţa drepturilor fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia Europeană a
drepturilor omului şi de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, în calitatea acestora de
principii generale ale dreptului comunitar. În continuarea Cooperării politice europene, tratatul introduce
o politică externă şi de securitate comună şi instituie cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne.
Printr-un protocol anexat, statele membre decid, cu anumite excepţii, extinderea competenţelor
comunitare în domeniul social. Obiectivele economice sunt, aşadar, pentru prima oară în istoria
construcţiei comunitare concurate de afirmarea unei vocaţii politice şi sociale.

7
 6. Tratatul de la Amsterdam. TA se înscrie tendinţei inaugurate de Actul Unic privind extinderea
votului cu majoritate calificată în Consiliu şi accentuarea rolului legislativ al Parlamentului. Totodată,
competenţele Comunităţilor sunt consolidate în domeniul social. Referior la PESC, tratatul introduce
conceptul de strategii comune şi abţinere constructivă şi creează funcţia de înalt reprezentant pentru
politica externă şi de securitate comună. În domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cel mai important aport
al TA constă în transferul în cadrul comunitar a unor importante domenii ţinând de cooperarea în materie
de justiţie şi afaceri interne. Procesul este adesea evocat drept comunitarizare. În premieră, TA introduce
un mecanism de suspendare a statelor membre. Tratatul face de asemenea un pas înainte în consacrarea
drepturilor fundamentale şi îmbogăţeşte conţinutul cetăţeniei europene.
7. Tratatul de la Nisa. Tratatul de la Nisa a rezolvat problemele stringente din perspectiva
extinderii Uniunii, îndeosebi de natură instituţională, rămase restante după intrarea în vigoare a Tratatului
de la Amsterdam. Reponderarea voturilor în Consiliu şi reconfigurarea majorităţii calificate, reducerea
numărului efectiv al parlamentarilor europeni şi stabilirea unei noi limite maxime, precum şi reformarea
dimensiunii Comisiei s-au încadrat în această categorie. TN a introdus o nouă formaţiune de judecată în
cadrul Curţii de justiţie, Marea cameră, şi posibilitatea creării de noi instanţe comunitare: camerele
jurisdicţionale. Totodată, Tribunalului de primă instanţă i s-au atribuit, în anumite condiţii, competenţe
prejudiciale. TN creează Eurojust, unitate de cooperare judiciară care coordonează autorităţile naţionale,
asociind magistraţi şi poliţişti.Tratatul simplifică condiţiile prealabile instituirii cooperărilor consolidate
şi le introduce şi în domeniul PESC, sub forma unei poziţii sau acţiuni comune. Paralel cu elaborarea
Tratatului de la Nisa, este redactată o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără forţă
constrângătoare însă şi este introdus un mecanism de alertă şi de prevenire a încălcării valorilor Uniunii.
8. Tratatul de la Lisabona. TL este format din două acte juridice de drept internaţional public:
tratatul asupra Uniunii Europene şi tratatul asupra funcţionării Uniunii Europene. Uniunea Europeană
rezultată integrează fosta Comunitate Europeană, Politica externă, de securitate şi de apărare comună şi
Cooperarea în poliţienească şi judiciară în materie penală, într-o structură care se doreşte unitară.
Procedurile decizionale de drept comun sau speciale fac diferenţa între materii, în funcţie de gradul de
integrare. Noul tratat îi conferă Uniunii Europene personalitate juridică, îi consolidează legitimitatea
democratică şi o face mai transparentă. Personalitatea juridică, care îi conferă Uniunii şi o existenţă
juridică alături de cea politică, este o premisă a creşterii rolului său pe plan internaţional, inclusiv a
reprezentării sale individuale în organizaţii şi conferinţe internaţionale.
Tratatul de la Lisabona contribuie la o mai bună conturare a modelului european de dezvoltare şi
consolidează valorile Uniunii. Principiile constitutive şi funcţionale ale Uniunii sunt consolidate, iar
aderarea de noi state şi revizuirea tratatelor cunosc noi reglementări. Tratatul consacră în premieră
posibilitatea retragerii statelor din Uniune, ca expresie a democraţiei. Principiile constitutive şi
funcţionale ale Uniunii, precum şi rolul Parlamentelor naţionale sunt consolidate.
Prerogativele Parlamentului European sunt consolidate, funcţionarea Consiliului şi majoritatea
calificată sunt revizuite, comisarii trebuie să facă dovada angajamentului european la investire, iar
Consiliul European are un preşedinte ales de membrii săi, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care
poate fi reînnoit. Aceste dispoziţii vor fi analizate în cadrul reformei instituţionale.
Tratatul promovează rolul Uniunii Europene pe plan internaţional, printr-un plus de coerenţă şi
vizibilitate. Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună devine unul dintre
vicepreşedinţii Comisiei şi preşedinte al Consiliului afacerilor externe. Un serviciu european pentru
acţiunea externă este creat în sprijinul Înaltului reprezentant. Statele membre au reglementat de asemenea
o politică de securitate şi de apărare comună, parte integrantă a politicii externe şi de securitate comună,
introducând în cadrul său conceptele de cooperare structurată permanentă în materie militară şi de
solidaritate cu statele victimei ale unei agresiuni armate şi instituind Agenţia Europeană de Apărare..
Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (pilonul III restructurat de Tratatul de la
Amsterdam) este reunită cu politicile privind controlul frontierelor, azilul imigraţia şi cooperarea în
materie civilă, în cadrul tiltlului Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie . Metoda comunitară se aplică
preponderent în cadrul său, doar anumite excepţii amintind de regimul său interguvernamental iniţial.
Cooperările consolidate sunt mai mult decât oricând încurajate. Noi instrumente sunt puse la dispoziţia
Uniunii în vederea asigurării unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, printre care posibilitatea creării

8
unui Parchet european, pornind de la Eurojust. Alte domenii importante pentru existenţa cotidiană a
cetăţenilor au fost avute în vedere: sănătatea publică, protecţia civilă, politica energetică, cercetarea,
coeziunea teritorială, ajutorul umanitar, sportul, turismul şi cooperarea administrativă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Arătaţi statele care au aderat la Comunităţile Europene până la apariţia Uniunii
Europene, la 1 noiembrie 1993.
2.Definiţi uniunea vamală, piaţa comună şi uniunea economică şi monetară.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Prezentaţi procesul de fuziune a instituţiilor Comunităţilor Europene,
generalizarea votului cu majoritate calificată în Consiliu şi alegerea prin sufragiu
universal direct a membrilor Parlamentului European.
2. Prezentaţi structura Uniunii Europene şi aportul succesiv al tratatelor de la
Maastricht, Amsterdam, Nisa şi Lisabona.
BIBLIOGRAFIE

♦Dutheil de la Rochère, Jacqueline, Introduction au droit de l’Union européenne, Edit.

Hachette, 1998.
♦Cartou, Louis, Communautés européennes, Edit. Dalloz, 1991.
♦Craig, Paul; De Búrca, Gráinne, EU Law, Text, Cases and Materials, Oxford University
Press, 2003.
♦Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană, Instituţii, Mecanisme, Ediţia 3, Ed. C. H.
Beck, 2007.
♦Actul Unic European
♦Tratatul de la Maastricht
♦Tratatul de la Amsterdam
♦Tratatul de la Nisa
♦Tratatul de la Lisabona
Grile
1. Uniunea vamală presupune:
- eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a factorilor de producţie;
- înlăturarea piedicilor în calea liberei circulaţii a factorilor de producţie;
- libera circulaţie a mărfurilor într-un spaţiu transnaţional determinat.
2. Tariful vamal comun este propriu:
-uniunii vamale;
- pieţei comune;
-uniunii economice şi monetare.
3. Procesul de fuziune a instituţiilor celor trei Comunităţi Europene a semnificat:
- unificarea Comunităţilor Europene în cadrul Uniunii Europene;
- crearea unui cadru instituţional unic şi comun celor trei Comunităţi;
- aprofundarea integrării comunitare.
4. Printre inovaţiile Tratatului de la Lisabona, putem reţine:
- înzestrarea Uniunii cu personalitate juridică;
- suprimarea pilonilor;
- introducerea cetăţeniei europene.
5. Succesiunea tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa şi Lisabona este expresia:
- unei integrări care păstrează esenţa metodei comunitare a "paşilor mărunţi";
- unei integrări politice din ce în ce mai evidente;
- lipsei voinţei politice în sensul unei real salt calitativ în sensul integrării politice.
Exerciţii: Analizaţi următoarele enunţuri:

9
 1. Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană
reprezintă organizaţii cu trăsături diferite, diferenţa dintre ele fiind dată, printre altele, de
data instituirii, existenţa personalităţii juridice, tipul actelor care pot fi adoptate şi
conţinutul politicilor.
2. Legea naţională care condiţionează angajarea unei persoane ca electrician la Primăria
oraşului Craiova de calitatea de cetăţean român nu constituie o restricţie asupra liberei
circulaţii a lucrătorilor, deoarece acest principiu nu se aplică încadrării în administraţia
publică.
Rezolvare.
1.CEE, CE şi UE reprezintă trei organizaţii internaţionale sui-generis, cu trăsături diferite date
de natura procesului de integrare din cadrul fiecăreia, cadrul instituţional şi, nu în ultimul
rând, data instituirii. CEE a fost creată prin Tratatul de la Roma din 1957, iar esenţa
procesului de integrare din cadrul său a vizat instituirea treptată a unei uniuni vamale şi a unei
pieţe unice, precum şi realizarea premiselor în vederea trecerii la o uniune economică şi
monetară. CE apare prin Tratatul de la Maastrict (1 noiembrie 1993), ca urmare a aprofundării
integrării CEE şi a extinderii acestei integrări spre domeniile politic şi social. Tratatul privind
Uniunea Europeană (de la Maastricht) a reprezentat actul de naştere al unei noi entităţi
juridice şi politice internaţionale, Uniunea Europeană. Uniunea Europeană se ridică pe
fundamentul Comunităţilor Europene, a unei politici externe şi de securitate comună şi a
cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne. Diferenţa între Comunităţi şi cele două
forme de cooperare, PESC şi CJAI, este dată de modul de adoptare al deciziilor în Consiliu
(majoritate calificată în cadrul comunitar şi unanimitate în domeniile de cooperare),
competenţa Curţii de Justiţie (iniţial limitată la pilonul comunitar) şi natura actelor adoptate
de instituţiile comunitare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
APARTENENŢA STATELOR LA UNIUNEA EUROPEANĂ

OBIECTIVE
 deprinderea cursanţilor cu condiţiile pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a
adera la Uniunea Europeană şi procedura care se urmează în vederea aderării efective.
 prezentarea instituţiei suspendării anumitor drepturi ale statelor membre în cazul
încălcării drepturilor fundamentale, ca o consecinţă a caracterului democratic al UE.
 familiarizarea cursanţilor cu posibilitatea retragerii statelor din Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană prezintă un caracter deschis în privinţa apartenenţei statelor, ceea ce face
posibilă aderarea de noi state şi chiar retragerea unor state membre. Statele candidate la aderare trebuie să
respecte o serie de condiţii de fond şi să parcurgă, alături de statele membre, o procedură care poate fi
dificilă şi complexă. Aderarea este negociată de statul candidat şi de statele membre reunite în Uniune, iar
condiţiile în care se produce fac obiectul unui tratat având aceeaşi valoare juridică cu tratatele constitutive
şi de revizuire. Intrarea sa în vigoare presupune ratificarea de către toate statele semnatare, conform
regulilor constituţionale. Instituţia suspendării statelor sancţionează violarea gravă şi persistentă a
principiilor (valorilor) Uniunii şi se prezintă sub forma suspendării anumitor drepturi ale acestora,
inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Dreptul de retragere unilaterală al unui stat din Uniunea Europeană,
drept care pune în discuţie caracterul ireversibil al construcţiei europene, a suscitat, în contextul absenţei
oricărei dispoziţii în acest sens la nivel de tratate, opinii diverse în doctrină. Acestea converg însă în a
considera că integrarea europeană a atins un asemenea grad, încât este dificil de imaginat retragerea unui
stat. Consacrarea expresă a posibilităţii retragerii statelor prin Tratatul de la Lisabona apare în acest
context ca un scenariu greu de realizat.

10
 1. Aderarea statelor. Condiţiile de fond la aderare. Calitatea de stat european. Calitatea de stat
european reiese explicit din tratate, fiind determinată de specificul Comunităţilor/Uniunii şi de caracterul
regional al acestei construcţii. Calitatea de stat face imposibilă aderarea statelor federate sau a
organizaţiilor internaţionale. Condiţia ridică însă o serie de dificultăţi datorită impreciziei frontierelor
continentului european. Până la această dată, Uniunea nu a formulat o definiţie a calităţii de stat european.
În contextul cererilor de aderare ale fostelor state comuniste din centrul şi estul continentului, Consiliul
Europei a încercat o delimitare a conceptului. Recomandarea 1247/1994 adoptată de Adunarea
parlamentară stabileşte ca principal element de delimitare al Europei criteriul geografic, însă recunoaşte
posibilitatea aderării unor state chiar dacă acest criteriu nu este întocmai îndeplinit, cu condiţia existenţei
unei voinţe politice de a se considera o parte a Europei şi a unor legături culturale cu aceasta. În
consecinţă, identitatea europeană reprezintă o sinteză a trei criterii: politic (respectarea valorilor
democraţiei şi a drepturilor omului), cultural (împărtăşirea valorilor şi atitudinilor comune) şi geografic.
Ea nu este percepută drept ceva determinat sau rigid, ci ca evolutivă şi pluralistă. Voinţa de a face parte
din Europa este adesea considerată un element esenţial chiar dacă frontiera pare vagă între cele două
noţiuni de conştiinţă europeană şi de identitate europeană.
Statutul democratic. Statul candidat trebuie să garanteze un sistem politic democratic, preeminenţa
dreptului şi respectarea drepturilor omului, inclusiv respectarea drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale. Această condiţie a fost promovată de Consiliul European şi de Curtea de justiţie şi
s-a regăsit în documente ale Cooperării politice europene, mai înainte de a fi consacrată de tratate. Actul
Unic European menţionează în preambulul său hotărârea statelor membre de a promova democraţia, prin
protejarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţiile şi legile statelor membre, de Convenţia
Europeană a drepturilor Omului şi de Carta socială Europeană. Tratatul de la Maastricht include principiul
democratic printre principiile Uniunii Europene. Consiliile Europene de la Luxembourg şi Helsinki din
1997 şi 1999 subliniază importanţa criteriilor de aderare politice şi democratice. Consiliul European de la
Helsinki emite şi o altă condiţie, cu o natură specifică: statul candidat trebuie să-şi fi reglat eventualele
diferende frontaliere şi alte chestiuni similare.
Tratatul de la Amsterdam impune respectarea principiilor Uniunii Europene, drept condiţie de
aderare. Un mecanism de suspendare a drepturilor statelor este prevăzut în cazul violării grave şi
persistente a acestor principii.
Tratatul de la Nisa consolidează aceste principii prin introducerea unui mecanism de alertă în
situaţiile în care un risc clar de violare a principiilor Uniunii se conturează. Carta drepturilor
fundamentale, document elaborat în paralel cu Tratatul de la Nisa şi căruia Tratatul de la Lisabona îi
conferă valoare juridică, concretizează evoluţia favorabilă afirmării drepturilor fundamnetale şi în ordinea
juridică comunitară.
Tratatul de la Lisabona se remarcă prin angajamentul activ în promovarea valorilor Uniunii
(printre care se numără şi cele democratice), care este solicitat statelor membre şi instituţiilor europene.
Tratatul consacră şi noi valori, precum demnitatea umană, egalitatea sau respectul drepturilor persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale.
Acceptarea acquis-ului Uniunii Europene. Primele aderări la Comunităţi la 1 ianuarie 1973 au
impus condiţia acceptării acquis-ului comunitar de către statele candidate. Noii veniţi nu pot repune în
discuţie regulile şi normele funcţionării Comunităţilor Europene, ci pot beneficia doar de perioade de
tranziţie variabile ca durată în funcţie de state şi de domenii, pentru a se adapta acestor reguli. Acceptarea
acquis-ului comunitar implică acceptarea drepturilor şi obligaţiilor reale şi potenţiale ale sistemului
comunitar şi ale cadrului său instituţional. Acceptarea integrală a acquis-ului implică aderarea
concomitentă la toate Comunităţile Europene şi la pilonii interguvernamentali care le completează.
Comisia a subliniat de asemenea că statele candidate trebuie să accepte şi să fie capabile să pună în
aplicare politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene. Acceptarea acquis-ului Uniunii
implică şi capacitatea statului de a-l aplica. Capacitatea de aplicare presupune un cadru administrativ şi
juridic adaptat, precum şi instituţii publice naţionale eficiente.
Exigenţele economice. Condiţiile de fond de natură economică au primit o importanţă deosebită în
contextul aderării statelor din Europa centrală şi de est, având anterior o economie centralizată de tip
socialist. Statele candidate trebuie să prezinte o economie de piaţă funcţională şi să fie capabile să facă

11
faţă concurenţei şi standardelor pieţei interioare a Uniunii Europene. Caracterul lor a rămas implicit, iar
interpretarea care li se conferă prezintă o largheţe deosebită în raport cu condiţiile politice şi democratice,
de pildă. Mai mult, o etapă de preaderare constând într-un important sprijin financiar din partea Uniunii, a
fost introdusă în cazul fostelor state socialiste.
Procedura de aderare. Aderarea unui stat la Uniunea Europeană presupune parcurgerea unei
proceduri, care prezintă deopotrivă trăsături comunitare şi interstatale. Componenta comunitară se
concretizează în deciziile cu unanimitate adoptate de Consiliu (în privinţa deschiderii negocierilor de
aderare şi a admiterii cererii de aderare), avizul conform al Parlamentului European (înlocuit de TL cu
noţiunea de aprobare) şi avizele Comisiei (asupra oportunităţii angajării negocierilor de aderare şi asupra
încheierii negocierilor). Negocierile, încheierea şi intrarea în vigoare a acordului de aderare ilustrează
latura interstatală a aderării. Dacă până în momentul adoptării deciziei de deschidere a negocierilor cu
statul candidat rolul instituţiilor Uniunii (deci elementul comunitar) este predominant, ulterior cele două
componente ale procedurii se îmbină.
Procedura este iniţiată prin depunerea cererii de aderare la Consiliul Uniunii Europene. Conform
Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European şi Parlamentele naţionale sunt informate asupra cererilor
de aderare. Prima problemă care se impune a fi soluţionată este oportunitatea începerii negocierilor în
vederea aderării cu statul/statele solicitante. Analizarea acestei probleme revine Comisiei, care îşi exprimă
opinia cu privire la oportunitatea demarării negocierilor printr-un aviz motivat. Comisia poate propune
începerea negocierilor, amânarea începerii negocierilor sau neînceperea acestora. În toate cazurile, decizia
este adoptată de Consiliu, reunit la nivel de şefi de state şi de guverne, cu unanimitate. Influenţa Comisiei
rămâne însă considerabilă. Decizia privind începerea negocierilor nu este prevăzută de tratate, ea fiind
impusă de practică şi având un caracter politic. Remarcăm că în cadrul acestei etape intervin cu rol
decizional doar instituţiile europene.
Negocierile constituie etapa esenţială a procedurii de aderare şi un important argument în sprijinul
caracterul democratic al Uniunii Europene. Lungi şi dificile, acestea sunt purtate separat cu fiecare stat
candidat, în funcţie de caracteristicile proprii. Negocierile au ca obiect condiţiile aderării şi eventualele
ajustări aduse tratatelor europene. Acestea se regăsesc la finalul procedurii în acordul de aderare. Statele
membre ale Uniunii sunt reprezentate de Consiliu prin COREPER şi de către Comisie, în virtutea
mandatului acordat de Consiliu. Comisia continuă deci să joace un rol foarte important, care excede
atribuţiilor conferite de tratate. Ea examinează permanent situaţia politică şi economică a candidatului şi
întreţine un contact permanent cu acesta, îndeosebi în privinţa aspectelor tehnice şi administrative.
Totodată, Comisia joacă rolul de conciliant între statele candidate şi statele membre. La finalul
negocierilor, aceasta emite un al doilea aviz. Devenit o formalitate în practică datorită angrenării Comisiei
în tot cursul procedurii, acest aviz (spre deosebire de cel privind oportunitatea negocierilor) este prevăzut
de tratate.
Iniţial, Parlamentul European a fost asociat procedurii de aderare prin intermediul unui aviz
consultativ. Actul Unic European a introdus însă necesitatea avizului conform, adoptat cu majoritatea
absolută a voturilor membrilor Parlamentului şi exprimat la finalul procedurii, deci după finalizarea
negocierilor. Tratatul de la Lisabona înlocuieşte avizul conform cu aprobarea aderării de către această
instituţie, cu majoritatea sufragiilor membrilor săi.
Procedura de aderare se finalizează prin decizia Consiliului, dată cu unanimitate, asupra cererii de
aderare. Unanimitatea denotă rolul foarte important care revine statelor în cadrul acestei proceduri. Cu
excepţia Greciei, aderarea statelor s-a produs pe grupuri de state, fiind încheiat un singur tratat de aderare.
Suspendarea anumitor drepturi ale statelor membre este menită să protejeze valorile fundamentale ale
Uniunii Europene.
Reunificarea Germaniei s-a produs la 3 octombrie 1990, prin integrarea fostei RDG în RFG. Acest
eveniment a determinat extinderea automată a Uniunii Europene la landurile est germane. La 1 ianuarie
1995, Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale Uniunii Europene, putând să nu participe la politica
externă şi de securitate comună, în măsura în care consideră că aceasta ar dăuna neutralităţii lor.
Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993 a stabilit criteriile politice, economice,
juridice şi administrative în vederea aderării statelor din Europa centrală şi orientală. În martie 1998,
Uniunea Europeană a început negocierile în vederea aderării cu Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia

12
şi Ungaria, pe baza deciziei Consiliului European de la Luxembourg din 1997. Consiliul European de la
Copenhaga din 12-13 decembrie 2002 marchează finalizarea negocierilor de aderare cu Cehia, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Ungaria. Parlamentul European îşi
exprimă, la 9 aprilie 2003, avizul conform aderării acestor state la Uniunea Europeană. Semnarea
tratatului de aderare are loc la 16 aprilie 2003, la Atena. Cele 10 state devin membre ale UE începând cu 1
mai 2004.
Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 a decis începerea negocierilor cu încă
şase state: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Romania şi Slovacia. Totodată, se recunoaşte Turciei
statutul de stat candidat. Aceste negocieri încep oficial în 2000. La 25 aprilie 2005, Bulgaria şi România
semnează tratatul de aderare la Uniunea Europeană, după ce Parlamentul European adoptase o rezoluţie
favorabilă la 13 aprilie 2005. Aderarea efectivă se produce la 1 ianuarie 2007. În prezent, Croaţia, Turcia
şi Macedonia sunt candidate la aderare.
3. Suspendarea anumitor drepturile ale statelor. Tratatul de la Amsterdam a introdus
suspendarea anumitor drepturi ale statelor, ca urmare a constatării survenirii unei violări grave şi
persistente de către acestea a principiilor Uniunii Europene (art. 7 TUE). Procedura este complexă şi
presupune două etape. Într-o primă etapă, Consiliul, reunit la nivel de şefi de state şi de guverne (fără
participarea statului în cauză, care îşi exercită însă în prealabil dreptul la apărare), decide cu unanimitate
existenţa unei violări grave şi persistente a principiilor Uniunii. Abţinerile nu împiedică formarea
consensului. Tratatul de la Lisabona atribuie această competenţă Consiliului European. Decizia este
adoptată la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei. De lege ferenda, s-ar impune ca
dreptul de iniţiativă să fie acordat şi Parlamentului European şi Parlamentelor naţionale. Procedura
implică totodată avizul conform al Parlamentului European, adoptat cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate, reprezentând majoritatea membrilor săi. Statul în privinţa căruia se adoptă decizia este
invitat în prealabil să îşi expună punctul de vedere. Ulterior, Consiliul, reunit în formaţiune ordinară,
poate decide cu majoritate calificată suspendarea anumitor drepturi rezultând din aplicarea tratatelor în
privinţa statului, inclusiv dreptul de vot în cadrul său. Privarea statului de dreptul de vot în Consiliu
reprezintă o sancţiune deosebit de dură, ea ducând la izolarea statului în cadrul Uniunii. În adoptarea
acestor măsuri-sancţiune, Consiliul ţine cont de eventualele consecinţe pe care acestea le-ar avea asupra
persoanelor fizice şi juridice resortisante ale statului respectiv, încercând să le diminueze. Statul rămâne
în continuare răspunzător pentru executarea tuturor obligaţiilor care îi revin în calitate de membru al
Uniunii, ceea ce accentuează caracterul intrinsec represiv al mecanismului. Beneficiind de independenţă
faţă de state, parlamentarii reprezentând cetăţenii acelui stat şi comisarul având cetăţenia statului îşi
păstrează nealterat statutul. Tot cu majoritate calificată, Consiliul poate modifica sancţiunile aplicate
statului sau poate decide să le pună capăt, în cazul schimbării circumstanţelor.
Rolul Curţii de justiţie este inexistent în reglementarea Tratatului de la Amsterdam. Tratatul de la
Nisa prevede posibilitatea statului de a acţiona în termen de o lună de la constatarea violării grave şi
persistente a principiilor Uniunii de către Consiliu în faţa Curţii de justiţie, însă doar pentru chestiunile de
procedură. Conform art. 309 TCE şi 204 TCEEA, suspendarea anumitor drepturi ale statelor ca urmarea a
constatării violării grave şi persistente a principiilor Uniunii se aplică şi în cadrul acestor Comunităţi.
Spre deosebire de procedura reglementată de art. 7 TUE, în acest caz Comisia nu are drept de iniţiativă,
iar Parlamentul European nu intervine. În schimb, competenţa Curţii este mai extinsă, aceasta fiind
natural competentă să aprecieze legalitatea sancţiunilor adoptate de Consiliu, fără a putea aprecia însă
caracterul lor fundamentat.
Tratatul de la Lisabona a înlocuit denumirea de principii cu cea de valori ale Uniunii. De
asemenea, în cadrul acestei proceduri, TL înlocuieşte avizul conform cu aprobarea Parlamentului.
Instituţia îşi păstrează în rest toate caracteristicile rezultate din Tratatele de la Amsterdam şi Nisa.
Sub influenţa crizei austriece din 2000, Tratatul de la Nisa a introdus un mecanism de alertă pentru
a preveni violarea gravă a principiilor Uniunii. Acesta nu presupune suspendarea unor drepturi ale
statului, ci constituie un element de siguranţă de natură să pună pe gânduri un guvern tentat de măsuri
contrare respectării drepturilor fundamentale.
Constatarea unui risc clar de violare gravă de către un stat membru a principiilor Uniunii ţine de
competenţa Consiliului, reunit în formaţiune ordinară şi statuând cu o majoritate de patru cincimi din

13
membrii săi. Decizia Consiliului este emisă la propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a
Parlamentului European sau a Comisiei. Avizul conform al Parlamentului este de asemenea necesar.
Consiliul ascultă punctul de vedere al statului şi, dacă constată riscul, îi adresează recomandările
adecvate. De asemenea, Consiliul putea solicita, conform aceleiaşi proceduri, unor personalităţi
independente să-i prezinte în termen rezonabil un raport asupra situaţiei din respectivul stat. După
pronunţarea deciziei de constatare în acest sens, Consiliul verifică în mod regulat dacă motivele pe care
aceasta s-a fundamentat mai subzistă.
Tratatul de la Lisabona înlocuieşte avizul conform cu aprobarea Parlamentului şi suprimă
posibilitatea consultării unor personalităţi independente de către Consiliu.
4. Retragerea statelor. Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit dreptul de retragere al statelor
din Uniunea Europeană, ca expresie a realismului, flexibilităţii şi caracterului democratic al construcţiei
europene, dar şi ca o aliniere a regulii de drept la realitatea de fapt. Este punctul de vedere la care aderăm
şi noi. Anumiţi autori consideră totuşi această consacrare un regres, datorită caracterului intuitu-personae
al asumării obligaţiilor prin tratate. În fapt, are loc o afirmare a menţinerii suveranităţii statelor semnatare
şi o inflexiune a caracterului federal. Cât despre utilizarea efectivă a dreptului de retragere, aceasta pare
dificil de admis în condiţiile integrării actuale.
Statul care doreşte să se retragă din Uniune notifică intenţia sa Consiliului European . Acesta
stabileşte orientări în privinţa negocierilor pe care Uniunea le va desfăşura cu statul în cauză, în vederea
încheierii unui acord de retragere. Acordul stabileşte modalităţile retragerii şi raporturile viitoare ale
statului cu Uniunea Europeană. Acesta este încheiat de către Consiliu, statuând cu majoritate calificată, în
numele Uniunii, după aprobarea Parlamentului European. Intrarea în vigoare a acordului de retragere
marchează încetarea aplicării tratatelor europene în cazul statului. În situaţia în care nu s-a reuşit
ajungerea la un acord în vederea retragerii, tratatele europene încetează să-şi mai producă efectele după
doi ani de la notificarea retragerii Consiliului European. De comun acord cu statul respectiv, Consiliul
European poate decide cu unanimitate prelungirea acestui termen. În cursul procedurii, Consiliul
European şi Consiliul decid fără participarea statului care doreşte retragerea. Statul care s-a retras poate
redeveni membru, parcurgând etapele procedurii de aderare prevăzute de tratat.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi condiţiile de fond pe care un stat trebuie să le îndeplinească
pentru a adera la Uniunea Europeană şi statele care au aderat după 1 noiembrie 1993.
2. Precizaţi în ce împrejurare poate opera suspendarea anumitor drepturi ale
statelor membre.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Prezentaţi procedura de aderare a statelor la Uniunea Europeană.
2. Prezentaţi procedura de suspendare a anumitor drepturi ale statelor membre ale
Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

♦Humă, Ioan, Drept comunitar. Partea generală, Edit. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2007.
♦Isaac, Guy; Blanquet, Marc, Droit général de l’Union européenne, Edit. Sirey, 2006.
♦Jacqué, Jean Paul, Droit institutionnel de l’Union européenne, Ediţia a III-a, Edit. Dalloz, 2004.
♦Jinga, Ion, Tratatul de la Lisabona: soluţie sau etapă în reforma instituţională a Uniunii
Europene?, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2008.
♦Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană.
Grile.
1.Procedura de aderare a unui stat la Uniunea Europeană are un caracter:
- unilateral, întrucât statul solicitant trebuie să respecte condiţiile impuse de UE;

14
 - bilateral, deoarece se prezintă sub forma unor negocieri complexe şi de lungă durată între statele
membre ale UE şi statul care doreşte să adere:
2. Tratatul de la Lisabona a implicat, în procedura de aderare, următoarele instituţii naţionale ale
statelor membre:
- Guvernele;
-Curţile Constituţionale;
- Parlamentele.
3. Suspendarea numitor drepturi ale statelor membre în cadrul UE poate surveni ca urmare:
- a faptului că statul membru nu şi-a respectat obligaţiile privind contribuţia la bugetul Uniunii
Europene;
- a faptului că statul membru a gestionat defectuos fonduri europene;
- a faptului că statul membru a încălcat drepturile fundamentale.
4. Constatarea unui risc clar de violare gravă de către un stat membru a principiilor Uniunii se face
de către următoarea instituţie:
- Curtea de Justiţie;
- Consiliul European;
- Parlamentul European.
5. Retragerea unui stat membru din UE, reprezintă din punct de vedere juridic:
- un acord internaţional între UE şi statul care se retrage;
- un act unilateral al statului care se retrage;
- un act unilateral al Uniunii Europene.
Exerciţii.
1. Primul Ministru din statul X, stat membru al Uniunii Europene, a făcut în repetate
rânduri declaraţii cu caracter rasist privind cetăţenii de etnie romă. Mai mult, acesta a
afirmat că ar fi necesare măsuri radicale prin care această categorie de persoane să fie
obligată să părăsească statul X. Având în vedere această situaţie, Comisia Europeană şi
celelalte state membre şi-au exprimat îngrijorarea şi au arătat că vor declanşa
mecanismele prevăzute de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în vederea
adoptării de sancţiuni faţă de statul X. Analizaţi mecanismele la care Comisia şi statele
membre ar putea recurge.
2. În 1998, Canada a formulat cerere de aderare la Uniunea Europeană. Această cerere a
fost analizată de Parlamentul European, instituţie care a decis că începerea negocierilor
de aderare cu acest stat este oportună. Pe baza avizului Parlamentului European,
Comisia a adoptat cu unanimitate decizia de a începe negocierile cu Canada. Aceste
negocieri s-au desfăşurat între delegaţii ale statului canadian şi delegaţii ale statelor
membre, în fiecare din capitalele europene. În urma finalizării cu succes a acestor
negocieri, statele membre şi Canada au semnat tratatul de aderare, tratat care a fost
ulterior ratificat de instituţiile Uniunii Europene şi a intrat în vigoare. Imediat după
aderare, în Canada a avut loc o schimbare a puterii politice, iar partidul care a câştigat
alegerile a declarat că nu înţelege să respecte anumite directive şi regulamente
comunitare întrucât Canada nu a participat la adoptarea lor. Analizaţi greşelile care
există în textul de mai sus.
Rezolvare.
1. Întrucât din enunţul problemei nu reiese că s-ar fi produs o încălcare a drepturilor fundamentale
ale cetăţenilor de etnie romă, însă există un risc serios în acest sens având în vedere declaraţiile făcute de
un înalt demnitar al statului, Primul Ministru, precum şi faptul că sunt avute în vedere şi măsuri care să
concretizeze aceste declaraţii, poate fi utilizat mecanismul de alertă precoce creat de Tratatul de la Nisa şi
menţinut de Tratatul de al Lisabona. Comisia sau o treime din statele membre vor sesiza Consiliul reunit
la nivel de şefi de state sau de guverne, care va decide cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi
dacă există un risc clar de încălcare gravă a valorilor UE de către respectivul stat. Este necesar şi avizul
conform al Parlamentului european. Consiliul ascultă punctul de vedere al statului şi, dacă constată riscul,
îi adresează recomandările adecvate. De asemenea, Consiliul putea solicita, conform aceleiaşi proceduri,

15
unor personalităţi independente să-i prezinte în termen rezonabil un raport asupra situaţiei din respectivul
stat. Consiliul verifică în mod regulat dacă motivele pe care aceasta s-a fundamentat mai subzistă. Trebuie
menţionat că această procedură nu poate duce la suspendarea unor drepturi ale statului, ci doar la o
monitorizare a statului de către instituţiile europene.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
CETĂŢENIA EUROPEANĂ

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu conceptul de cetăţenie europeană.
 prezentarea conţinutului cetăţeniei europene.
 prezentarea relevanţei cetăţeniei europene pentru integrarea politică la nivelul Uniunii
Europene.

1. Semnificaţia cetăţeniei europene. Cetăţenia europeană reprezintă rezultatul unui îndelungat

proces de reorientare a Comunităţilor spre cetăţean, care a început cu câteva decenii în urmă. Rapoartele
din domeniul Cooperării politice europene au militat insistent pentru apropierea Europei de cetăţenii săi.
O politică a cetăţeanului se impunea. Firul conductor al unei astfel de politici trebuia să fie voinţa de a
suscita un «civism european», o conştiinţă şi o voinţă de a aparţine unei colectivităţi comune fondată pe o
lungă istorie. Iniţial, resortisantului european i s-au recunoscut drepturi în calitatea sa de factor de
producţie. Dreptul la libera circulaţie a fost primul, în ordine cronologică, recunoscut. Libertatea de
circulaţie a fost recunoscută lucrătorilor salariaţi şi nesalariaţi, membrilor familiilor lor, turiştilor
studenţilor sau pensionarilor fie ca factori de producţie, fie ca destinatari ai serviciilor, ca viitori sau ca
foşti lucrători. Consiliul European de la Fontainebleu din 25-26 iunie 1984 reţine în Concluziile sale
importanţa adoptării unor măsuri în sensul unei Europe a cetăţenilor. Comitetul Adonnino, constituit pe
baza acestor concluzii, militează pentru recunoaşterea unui drept al cetăţenilor de a beneficia de libera
circulaţie, atât în exercitarea unei profesii, cât şi cu titlu privat. Actul Unic European nu va introduce o
cetăţenie Europeană, proiectul său primordial fiind de ordin economic. Cetăţenia europeană marchează în
modul cel mai clar depăşirea limitelor economice ale construcţiei europene şi orientarea acesteia spre
dimensiunea politică. Ea se înscrie deci în logica Tratatului de la Maastricht, care o şi consacră.
Tratatul de la Maastricht instituie cetăţenia europeană în cadrul Comunităţii europene. Acest aport
este fundamental pentru afirmarea identităţii europene, întrucât se recunoaşte existenţa unui cetăţean
european (şi nu doar a consumatorului european sau a resortisantului comunitar, muncitor sau
independent) în construcţia europeană. Cetăţenia este expresia legitimităţii democratice a construcţiei
europene şi a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. Curtea de justiţie a calificat-o
drept statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre permiţându-le acestora să obţină,
independent de naţionalitatea lor şi fără prejudicierea excepţiilor special prevăzute în acest sens, acelaşi
tratament juridic.
2. Drepturile cetăţenilor europeni. Cetăţenia europeană se acordă automat cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii. Tratatul de la Amsterdam clarifică raportul dintre cetăţenia europeană şi cetăţenia
naţională, precizând că cea dintâi o completează pe cea de-a doua, fără a o înlocui. Tratatul de la Lisabona
reia această dispoziţie. Cetăţenia europeană se alătură «cetăţeniei naţionale», apărând mai degrabă ca o
cetăţenie specializată în raport cu cetăţenia ordinară: ea o completează. Cetăţenie de superpunere,
cetăţenia europeană apare mai curând ca o calitate suplimentară a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii,
care le conferă acestora un plus de drepturi. Avantajul său imediat este dat de posibilitatea exercitării
drepturilor din conţinutul său pe întreg teritoriul Uniunii şi de o consolidare indirectă a drepturilor
fundamentale.
Principalele drepturi din conţinutul cetăţeniei europene sunt: dreptul la liberă circulaţie şi sejur pe
teritoriul statelor membre, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul
European şi la alegerile municipale din statele membre în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestor state,
dreptul la protecţie consulară şi diplomatică din partea statelor membre pe teritoriul unui stat terţ unde
16
statul de origine nu este reprezentat, dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European şi al Mediatorului
European, precum şi dreptul de corespondenţă cu instituţiile Uniunii şi organele consultative ale acesteia
într-una din limbile tratatelor. Unele dintre aceste drepturi existau anterior Tratatului de la Maastricht, însă
ele sunt regrupate cu acest prilej şi conferite în temeiul calităţii de cetăţean european. Tratatele ulterioare
vor consacra noi drepturi ale cetăţenilor Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam include dreptul de acces al cetăţenilor (şi al persoanelor fizice şi juridice
care au reşedinţa/sediul într-un stat membru) la documentele Parlamentului, Consiliului şi Comisiei,
precum şi dreptul cetăţenilor de a se adresa instituţiilor şi organelor Uniunii într-una din limbile tratatelor
şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Tratatul de la Nisa precizează că acest răspuns trebuie să parvină în
termen rezonabil. Aportul Tratatului de la Amsterdam în materia conţinutului cetăţeniei europene trebuie
corelat şi cu inovaţiile din materia interzicerii discriminării, liberei circulaţii şi securităţii persoanelor.
Principiul interzicerii oricărei discriminări bazată, printre altele, pe originea etnică consolidează indirect
drepturile cetăţenilor Uniunii. Pentru combaterea discriminării, Tratatul de la Amsterdam autorizează
Consiliul să adopte cu unanimitate măsurile care se impun, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului european. Curtea de justiţie a valorificat magistral acest principiu, îndeosei în materia
dreptului de liberă circulaţie şi şedere. Curtea a apreciat că resortisanţii statelor membre pot apela la
calitatea de cetăţeni ai Uniunii pentru a se proteja de orice discriminare la care ar fi supuşi de statele
membre, pe criterii de naţionalitate. Statutul cetăţeanului european are vocaţia de a fi statutul fundamental
al resortisanţilor statelor membre, permiţându-le acelora care se află în aceeaşi situaţie să obţină în
domeniul de aplicare materială a tratatului, independent de naţionalitatea lor şi fără încălcarea excepţiilor
expres prevăzute de tratate, acelaşi tratament juridic.
Tratatul de la Amsterdam afirmă angajamentul statelor membre de asigura accesul la educaţie la
nivel naţional şi un nivel cât mai ridicat posibil al calităţii educaţiei, ca strategie de reducere a şomajului.
Tratatul de la Nisa a introdus majoritatea calificată în privinţa adoptării deciziilor în materia
dreptului de liberă circulaţie şi şedere. Carta drepturilor fundamentale elaborată paralel cu acest tratat
consolidează drepturile cetăţeanului european. Aportul său va fi pe larg discutat în cadrul secţiunii
următoare.
Tratatul de la Lisabona introduce iniţiativa cetăţenească, ca modalitate de sesizare a Comisiei
pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic. Dreptul de acces la documentele Uniunii este extins,
principiile democratice ale Uniunii în general fiind consolidate.
Conţinutul cetăţeniei europene este aşadar evolutiv. Acesta poate fi completat cu noi drepturi de
către Consiliu, statuând cu unanimitate, la propunerea Comisiei. Asemenea decizii sunt ratificate de
statele membre conform regulilor lor constituţionale, pentru a intra în vigoare.
În concluzie, cetăţenia europeană este rezultatul căutării unei legături politice şi sociale între
Uniune şi cetăţenii statelor membre. În forma sa actuală, ea nu îndeplineşte din păcate decât într-o
proporţie redusă acest obiectiv.
3. Cetăţenia europeană, suport al participării democratice. Cetăţenii au dreptul de a participa la
viaţa democratică a Uniunii. Deciziile acesteia sunt adoptate într-o manieră cât mai transparentă şi mai
aproape de cetăţeni. Instituţiile Uniunii trebuie să ofere posibilitatea cetăţenilor şi asociaţiilor
reprezentative ale acestora să-şi facă cunoscute opiniile în toate domeniile de acţiune ale Uniunii şi să
organizeze un dialog deschis, transparent şi regulat cu societatea civilă. Comisia este însărcinată cu largi
consultări, pentru a asigura coerenţa şi transparenţa acţiunilor Uniunii. Uniunea respectă principiul
egalităţii cetăţenilor săi. Toate dispoziţiile precizate la acest punct sunt cuprinse în Tratatul asupra Uniunii
Europene de la Lisabona, Titlul Dispoziţii privind principiile democratice şi au fost deja mai mult sau mai
puţin explicit afirmate anterior. Meritul Tratatului de la Lisabona este de a fundamenta edificiul
democratic al Uniunii, îndeosebi pe conceptul de cetăţenie. Această evoluţie apropie cetăţenia Uniunii de
o veritabilă cetăţenie, ştiut fiind că sensul acestui concept se regăseşte în planul participării la viaţa cetăţii,
deci în plan politic.
Cu adevărat nou este dreptul indirect de iniţiativă legislativă, figură ideală a practicii democratice,
care este acordat, în anumite condiţii cetăţenilor europeni. Noul tratat prevede că cetăţenii Uniunii, în
număr de cel puţin un milion, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, pot lua iniţiativa
de a invita Comisia, în cadrul atribuţiilor sale, să supună o propunere de act juridic pe care îl consideră

17
necesar pentru realizarea scopurilor tratatelor. Dreptul de iniţiativă legislativă indirectă reprezintă un
puternic mijloc pentru a suda popoarele europene şi de a da naştere unei conştiinţe colective, ceea ce nu
au reuşit să facă până în prezent nici alegerea directă a Parlamentului European nici cetăţenia europeană.
Procedura, condiţiile şi numărul de state din care trebuie să provină aceşti cetăţeni sunt stabilite de
Parlamentul European şi Consiliu, prin regulament, conform procedurii legislative ordinare. Inovaţia
Tratatului de la Lisabona nu este scutită însă de riscul deturnării de la finalitatea prevăzută de tratat, de
către diferite grupuri de interese. Tocmai pentru acest motiv, Comisia poate da curs iniţiativei cetăţeneşti
sau o poate refuza. Tratatul nu precizează care sunt urmările în acest caz. Caracterul facultativ iar nu
obligatoriu pentru Comisie al iniţiativei cetăţenilor poate fi interpretat ca o protejare a interesului
comunitar, având în vedere profilul acestei instituţii. Oricum, presiunea exercitată asupra Comisie va fi
apreciabilă, iar arma deficitului de democraţie va fi cu siguranţă folosită. Nimeni nu se îndoieşte că
iniţiativa luată de un milion de cetăţeni europeni este sortită să cunoască un răsunet deosebit.
4. Cetăţenia europeană-o formă fără fond?. Cetăţenia europeană nu conferă în realitate
titularilor săi un rol important în procesul decizional, facilitându-le doar libera circulaţie şi deschizând
posibilitatea unui dialog cu instituţiile şi organele Uniunii. Or, conţinutul unei cetăţenii este dat tocmai de
drepturile politice.
Criteriile în funcţie de care se acordă şi conţinutul său ne demonstrează că denumirea de cetăţenie
europeană atribuită acestui mecanism este nerealistă. Nu suntem în prezenţa nici a unei veritabile
cetăţenii, întrucât cetăţenia europeană rămâne doar un catalog de drepturi (fără obligaţii), care nu conferă
prerogative politice reale. Obligaţia generală de a respecta dreptul comunitar nu este specifică cetăţeniei
europene. Nu suntem însă nici în prezenţa unei cetăţenii europene, deoarece criteriul în funcţie de care se
acordă exclude orice intervenţie a Uniunii. Statele sunt cele care joacă rolul exclusiv, datorită modului de
dobândire a cetăţeniei europene. Deşi sistemul în cauză este aplicat şi de anumite state federale, având în
vedere specificul şi finalităţile Uniunii, critica aceasta rămâne foarte importantă. Absenţa efectelor
internaţionale ale cetăţeniei europene reprezintă o altă carenţă majoră, cu repercusiuni serioase asupra
afirmării identităţii europene. Însă, cum în cazul Uniunii Europene existenţa precede esenţa, instituirea
unei cetăţenii europene este un accelerator de vitalitate politică pentru aceasta.
Cetăţenia europeană nu se limitează la drepturile prevăzute expres de tratate ca făcând obiectul
său. În realitate, aceasta cuprinde ansamblul drepturilor prevăzute de tratate. Art. 17 alin. 2 TCE, conform
căruia cetăţenii europeni se bucură de drepturile şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat ,
conferă cetăţeniei europene reala sa dimensiune. Cetăţenii europeni sunt de asemenea titularii drepturilor
fundamentale consacrate de Uniunea Europeană.
Drepturile fundamentale reprezintă o obligaţie, iar nu un obiectiv al Uniunii, astfel încât, cu
excepţia notabilă a eliminării discriminării între femei şi bărbaţi, aceasta nu are competenţa de a
reglementa în materie. Uniunea poate introduce în acordurile internaţionale pe care le încheie clauze
privind respectarea drepturilor omului, ca o concretizare a obligaţiei sale. Afirmarea drepturilor
fundamentale în ordinea juridică pe care o studiem s-a realizat pe cale pretoriană, iar ulterior la nivel de
tratate. Alături de Cetăţenia europeană, ea este consubstanţială integrării politice şi procesului de
constituţionalizare a Uniunii.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi conceptul de cetăţenie europeană.
2. Enumeraţi drepturile pe care le conferă cetăţenia europeană.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Analizaţi aportul cetăţeniei europene pentru procesul de integrare politică la
nivelul Uniunii Europene.
BIBLIOGRAFIE

♦Chevallier, Jean, La transformation de la citoyenneté, Regards sur l’actualité, aprilie 1999.

18
 ♦Deaconu, Ştefan, Cuc, Mihai Horia, Participarea străinilor la procesul de democratizare a
societăţii, componentă esenţială a unei Europe unite, în Cetăţenia europeană, autori Ioan Muraru,
Elena Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Mihai Horia Cuc, Edit. All Beck, 2003.
♦Jose Garot, Marie, La citoyenneté de l’Union européenne, Edit. L’Harmattan, 1999.
♦Pliakos, Astéris, Citoyenneté, Répertoires communautaire Dalloz, august 2005.

Grile:
1. Cetăţenia europeană este, în cadrul UE, expresia:
a) integrării economice;
b) integrării politice;
c) integrării sociale şi juridice.
2. Tratatul de la Lisabona a consolidat cetăţenia europeană prin următorul drept:
- iniţiativa legislativă cetăţenească;
- accesul la documentele instituţiilor UE;
- dreptul de petiţie în faţa Mediatorului European.
3. Drepturile politice conferite de cetăţenia europeană sunt:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor europene şi a alegerilor municipale din
statele membre indiferent de locul de reşedintă;
- dreptul la protecţie diplomatică şi consulară;
- dreptul la liberă circulaţie şi şedere în statele membre.
4. Obligaţiile care rezultă din calitatea de cetăţean european sunt:
- respectarea tratatelor şi a actelor de drept derivat;
- respectarea obligaţiilor care decurg din dreptul naţional;
5. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se aplică:
- doar cetăţenilor europeni;
- tuturor persoanelor care se află pe teritoriul statelor membre;
- cetăţenilor statelor membre.
Exerciţii:
1. Analizaţi următorul enunţ:
Legea naţională potrivit căreia cetăţeanului unui stat membru, care lucrează ca angajat pe teritoriul
altui stat membru, nu i se ia în calcul perioada serviciului militar obligatoriu satisfăcut în statul său de
origine pentru stabilirea vechimii în muncă, în timp ce cetăţenilor statului gazdă li se ia în considerare
perioada serviciului militar obligatoriu sartisfăcut în statul gazdă încalcă art. 45 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.
2. Măsura arestării preventive dispuse de către instanţa naţională competentă reprezintă un obstacol în
calea liberei circulaţii a lucrătorilor?
Rezolvare
1. Enunţul este corect. Articolul 45 alin. 1 din TFUE garantează libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul
UE, ceea ce presupune potrivit art. 45 alin. 2 din TFUE şi art. 7 din Regulamentul nr. 1621/1968,
eliminarea discriminării pe motiv de cetăţenie în ceea ce priveşte, printre altele, condiţiile de muncă şi
beneficiile care rezultă din încadrarea în muncă. Aceste dispoziţii se referă şi la stabilirea vechimii în
muncă. Neluarea în calcul a perioadei serviciului militar satisfăcut de către un cetăţean care lucrează în alt
stat membru decât cel de origine duce la crearea unei situaţii inechitabile pentru acest cetăţean, în
comparaţie cu un lucrător cetăţean al statului gazdă, în care lucrează.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE

19
 OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de competenţă şi cu principalele tipuri de
competenţe ale Uniunii Europene.
 înţelegerea de către cursanţi a principiilor fundamentale privind atribuirea de competenţe,
subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

1. Definiţie şi principalele categorii de competenţe. Competenţele reprezintă temeiul de drept în

virtutea căruia Uniunea exercită o putere de reglementare sau desfăşoară acţiuni de coordonare, de
sprijinire sau de încurajare în raporturile cu statele membre şi cu resortisanţii acestora, în scopul atingerii
obiectivelor prevăzute de tratate.
Competenţele sunt concepte dinamice care se aplică în consonanţă cu obiectivele tratatelor.
Întinderea şi intensitatea lor variază deci în funcţie de sectoarele de acţiune ale Uniunii. În raport de
scopul imediat urmărit, Uniunea exercită competenţe de reglementare sau competenţe de coordonare, de
sprijin sau de încurajare, pe care le numim complementare. Tot în funcţie de acest criteriu, putem clasifica
competenţele Uniunii în competenţe de control şi competenţe de acţiune. Din punct de vedere al
subiectelor în raport cu care se exercită, întâlnim competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip
intern sau statal. Raportat la titularul competenţei, realizăm poate cea mai importantă clasificare:
competenţe exclusive şi competenţe partajate. În cadrul pilonilor de cooperare, competenţele prezintă un
profil aparte, afirmaţie valabilă şi în cazul competenţelor externe ale Uniunii. Aceste clasificări nu sunt
absolute, o competenţă de reglementare putând fi calificată drept competenţă de acţiune, de tip statal,
exclusivă sau partajată. De asemenea, cea mai mare parte a competenţelor externe ale Uniunii sunt
competenţe concurente, iar competenţele din domeniile de cooperare ţin mai curând de competenţele
complementare ale Uniunii. Această disecare a unui tot unitar în realitate o realizăm în scopuri didactice.
În altă ordine de idei, competenţele Uniunii nu se manifestă omogen pe domenii de acţiune, ci dimpotrivă
prezintă o eterogenitate sporită.
2. Competenţele de reglementare (principale). Competenţele de reglementare îi permit Uniunii
să exercite o funcţie legislativă, asemănătoare celei statale, acţiunea sa dovedindu-se deosebit de energică.
În timp ce o parte din aceste competenţe sunt prevăzute de tratate, celelalte rezultă din asocierea
competenţe-obiective.
Competenţe exprese. Tratatele, deşi nu arată explicit totalitatea competenţelor de care se bucură
Uniunea, indică anumite competenţe îndeosebi în dispoziţiile de natură materială.
Competenţe subsidiare. Competenţele subsidiare rezultă din art. 308 TCE (fost art. 235 TCEE),
203 TCEEA. Prin aceste dispoziţii, chiar tratatele originare au aşezat competenţele Uniunii sub semnul
progresivităţii. Competenţele subsidiare şi-au dovedit în timp o bogăţie de nebănuit, graţie interpretării
Curţii de justiţie şi vastităţii obiectivelor Uniunii. Poziţionate de regulă în cuprinsul dispoziţiilor finale ale
tratatelor orginare, Tratatul de la Lisabona le include în mod inspirat în capitolul privind
competenţele.Utilizarea competenţelor subsidiare presupune respectarea unor condiţii de fond, menite să
permită acordul statelor. Instituţiile Uniunii pot recurge la competenţele subsidiare în cazurile în care
doresc să desfăşoare o acţiune necesară pentru realizarea obiectivelor din tratate, iar acestea din urmă nu
prevăd o competenţă specifică. Caracterul necesar al acţiunii este apreciat de Consiliu, ca instituţie
legislativă şi interguvernamentală. Competenţele subsidiare nu pot fi utilizate ca un instrument de
extindere a competenţelor rezervate de tratate Uniunii.
Competenţele implicite (denumite şi de prelungire) sunt un rezultat al activităţii Curţii de justiţie.
Acestea nu rezultă doar dintr-o atribuire explicită de către tratat, ci pot de asemenea decurge în mod
implicit din dispoziţiile sale. Spre deosebire deci de competenţele subsidiare a căror existenţă este
recunoscută şi chiar reglementată de tratate, competenţele implicite decurg din spiritul şi interpretarea
sistemică a tratatelor. Utilizarea competenţelor implicite a cunoscut însă o evoluţie descendentă după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Competenţele externe ale Uniunii au cunoscut o
dezvoltare spectaculoasă graţie teoriei competenţelor implicite, rezultate dintr-un paralelism al
competenţelor interne şi externe.

20
 3. Competenţele complementare. Competenţele complementare nu prezintă un caracter
legislativ, ci legitimează un alt tip de acţiune a Uniunii care se manifestă sub forma coordonării,
încurajării sau completării acţiunii statelor în anumite domenii. Raportat la ideea de reglementare, aceste
competenţe apar ca marginale sau accesorii. Principiul preeminenţei competenţei comunitare nu se aplică
în cadrul acestei categorii, iar actele adoptate de Uniune nu pot conduce la o armonizare a dispoziţiilor
legislative şi reglementare ale statelor membre.
Competenţe de coordonare. Uniunea exercită o competenţă de coordonare a politicilor economice,
a politicii locurilor de muncă şi a politicilor sociale ale statelor membre. În acest sens, Uniunea intervine
doar prin stabilirea unor direcţii şi orientări generale, care determină o serie de obligaţii în sarcina statelor
membre. În materia politicilor economice, un rol aparte revine marilor orientări de politici economice
(MOPE). În perioada 2003-2005 acestea au pus un accent deosebit pe dezvoltarea unei economii
competitive şi dinamice, bazată pe cunoaştere.
Competenţe de sprijinire, coordonare sau completare. Acest tip de competenţe se manifestă cu
predilecţie în cadrul politicilor introduse de Tratatul de la Maastricht (educaţie, cultură, sănătate publică,
etc.). În accepţiunea Tratatului de la Lisabona, Uniunea dispune de o competenţă de a desfăşura acţiuni în
sensul sprijinirii, coordonării sau completării acţiunii statelor membre în domeniile industriei, culturii,
turismului, educaţiei, formării profesionale, tineretului şi sportului, protecţiei civile şi cooperării
administrative. Uniunea intervine de regulă prin recomandări sau susţinere financiară (de exemplu,
programele Erasmus şi Leonardo în materie de educaţie şi formare profesională).
Alte competenţe. Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană dispune de o competenţă
pentru a desfăşura acţiuni, îndeosebi pentru a defini şi aplica programe, în domeniile cercetării,
dezvoltării tehnologice şi spaţiului. Uniunea dispune de asemenea de o competenţă pentru a acţiona,
inclusiv în sensul unei politici comune, în materiile cooperării la dezvoltare şi a ajutorului umanitar.
Exerciţiul acestor competenţe de către Uniune nu poate împiedica statele să-şi exercite competenţele
similare.
4. Competenţele exclusive. Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunii Europene îi sunt atribuite
competenţe exclusive în următoarele domenii: uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare
bunei funcţionări a pieţei interioare, politica monetară în privinţa statelor membre ale zonei euro,
protejarea resurselor biologige ale mărilor în cadrul politicii comune de pescuit, politica comercială
comună şi încheierea acordurilor internaţionale în cazurile în care aceasta este prevăzută de un act
legislativ al Uniunii, este necesară pentru exercitarea unei competenţe interne sau este susceptibilă să
afecteze regulile comune.
Cu două excepţii (dintre care doar una reflectă o veritabilă operă de legiferare), competenţele
exclusive ale Uniunii Europene presupun înlăturarea posibilităţii de reglementare a statelor membre.
Statele membre pot interveni în aceste domenii doar pentru a executa decizii, acte ale Uniunii sau în
temeiul unei abilitări de reglementare din partea acesteia.
5. Competenţe partajate. Competenţele partajate ( numite şi concurente, comune, paralele)
reprezintă regula în materia competenţelor de reglementare ale Uniunii şi ilustrează vocaţia comună de
reglementare a Uniunii şi a statelor. Spre deosebire de competenţele exclusive, competenţele concurente
nu se bazează pe o împărţire a funcţiilor între titulari, ci pe principiul intervenţiei succesive a acestora,
prezentând deci din punctul de vedere al titularilor un caracter discontinuu. Statele reglementează doar în
măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să nu mai continue exerciţiul său. Dacă
Uniunea şi-a exercitat competenţa de reglementare în totalitate, statele nu pot adopta măsuri contrare
actelor normative ale Uniunii, care se aplică cu prioritate în raport cu reglementările interne similare.
Conform principiului preeminenţei competenţei comunitare, cu cât Comunitatea Europeană acţionează, cu
atât domeniul rezidual al statelor membre se reduce. Acesta ar putea chiar teoretic să dispară. Preeminenţa
competenţei comunitare are deci potenţialul de a transforma competenţele concurente în competenţe
exclusive prin exerciţiu. Principiul conservării acquis-ului Uniunii ar face această evoluţie dificil
reversibilă.
6. Principiul atribuirii de competenţe. Principiul atribuirii de competenţe a fost implicit
formulat de tratatele originare. Prezentând instituţiile Comunităţilor, tratatele au arătat că acestea
acţionează doar în limita atribuţiilor care le sunt conferite prin tratate. Subiect de drept internaţional

21
derivat, Uniunea nu se bucură de o competenţă absolută, generală şi originară de reglementare, ci de
competenţe precise, limitate, derivate, specifice domeniilor sale de interes, atribuite de către statele
membre. Principiul atribuirii prezintă o importanţă deosebită, regăsindu-se dealtfel şi în dreptul
internaţional sub forma principiului specialităţii organizaţiilor internaţionale. Cum arătam deja, amploarea
sa este de o cu totul altă natură în materia dreptului Uniunii Europene. Pe de altă parte, tratatele au lăsat
posibilitatea Uniunii de a-şi extinde competenţele (competenţele subsidiare şi implicite). Tratatele întorc
hotărât spatele unei concepţii a atribuirii de competenţe care ar cantona prerogativele comunitare la
singurele puteri specific şi expres atribuite. Principiul este însă întâlnit şi la nivelul statelor federale, cel
mai adesea în următoarea formulă: statele federate exercită o competenţă de drept comun, în timp ce
statul federal este titularul unei competenţe de atribuţie stabilită de Constituţie.
Atribuirea de competenţe este un principiu constitutiv al Uniunii Europene, competenţele fiind
inextricabil legate de capacitatea de a acţiona a acesteia. Statele membre au dotat Comunităţile/Uniunea
cu mijloace de acţiune în vederea atingerii unor obiective, iniţial preponderent economice, dar care s-au
diversificat în timp. Uniunea trebuie să se limiteze la aceste mijloace şi să nu recurgă la instrumente care
nu i-au fost atribuite de state. Totodată, ea trebuie să îşi justifice fiecare acţiune raportat la ansamblul
acestor mijloace. Principiul atribuirii de competenţe ilustrează tocmai această realitate juridică. Statele
membre păstrează competenţa de reglementare de drept comun, reglementarea statală fiind regula.
Uniunea exercită doar competenţele care i-au fost în mod expres sau implicit atribuite de state.
7. Principiul subsidiarităţii. Principiu fundamental al dreptului comunitar, subsidiaritatea
reglementează exerciţiul competenţelor concurente între cei doi titulari ai acestora: Statele membre şi
Uniunea. Prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele concurente revine statelor
membre. Uniunea intervine condiţionat, dacă acţiunea statelor este insuficientă pentru atingerea
obiectivului urmărit, iar acţiunea sa aduce un plus de valoare. Principiul subdiairităţii nu trasează o
frontieră rigidă între competenţele statelor membre şi cele ale Comunităţii, ci permite organizarea, pentru
fiecare domeniu de competenţă concurentă, a unui partaj, care poate varia în timp, conform
circumstanţelor şi necesităţii obiectivelor vizate. Puterea de reglementare este astfel localizată la nivelul
eficient cel mai apropiat cetăţeanului.
Competenţa de reglementare a statelor se prezumă, fiind regula în materia competenţelor
concurente. Principiul subsidiarităţii limitează acţiunea Uniunii, îi conferă un caracter obligatoriu în
funcţie de circumstanţe şi îi stabileşte natura şi intensitatea. Principiul subsidiarităţii a fost consacrat de
Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. Tratatul de la Lisabona evidenţiază dimensiunea locală,
regională a principiului, evoluţie care reprezintă un nou mod, chiar foarte indirect, de a lua în calcul
colectivităţile infra-statale în ordinea juridică a Uniunii.
Aplicarea principiului subsidiarităţii a făcut iniţial obiectul unor acorduri interinstituţionale, ale
căror reguli au fost preluate ulterior în dreptul primar al Uniunii. În cadrul unui protocol adiţional asupra
aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, Tratatul de la Amsterdam codifică liniile
directoare în materie stabilite de Consiliul European de la Edimbourg din decembrie 1992 şi de acordul
interinstituţional din 25 octombrie 1993 între Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, atribuindu-le
astfel valoare juridică. Scopul său declarat este aplicarea riguroasă şi coerentă a principiilor subsidiarităţii
şi proporţionalităţii de către toate instituţiile.
Principiile funcţionale ale subsidiarităţii şi proporţionalităţii sunt consolidate de Tratatul de la
Lisabona, iar parlamentele naţionale sunt chemate să joace un rol mult mai important. Acestea primesc
concomitent cu autorităţile legislative ale Uniunii, proiectele de acte legislative comunitare elaborate de
Comisie. Parlamentul European le transmite de asemenea proiectele sale de acte legislative şi proiectele
modificate, iar Consiliul comunică proiectele de acte legislative emanând de la un grup de state membre,
Curtea de justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, precum şi proiectele
modificate. Rezoluţiile legislative ale Parlamentului European şi poziţiile Consiliului sunt transmise,
imediat după adoptare, parlamentelor naţionale.
Camerele parlamentelor naţionale şi aceste instituţii în ansamblu pot formula într-un termen de
două luni de la comunicare, un aviz motivat cuprinzând motivele pentru care consideră că un anumit
proiect legislativ încalcă principiul subsidiarităţii. Avizul este trimis preşedinţilor Parlamentului
European, Consiliului şi Comisiei. Preşedintele Consiliului îl notifică guvernelor statelor membre sau

22
instituţiilor/organelor care au iniţiat actul. Conform Protocolului nr. 2 anexat tratatului de la Lisabona,
fiecare parlament naţional dispune de două voturi. Dacă sistemul parlamentar naţional este bicameral,
camerele dispun de un vot. În cadrul procedurii legislative ordinare, dacă avizele motivate reclamând
nerespectarea principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o majoritate simplă din totalul voturilor
atribuite parlamentelor naţionale, propunerea legislativă trebuie reexaminată. Comisia poate decide
retragerea sau modificarea ei, pe de o parte, sau menţinerea propunerii, printr-un aviz motivat din
perspectiva principiului subsidiarităţii, pe de altă parte. În cursul primei lecturi, autorităţile legislative
examinează dacă propunerea respectă principiul subsidiarităţii, acordând atenţie în special avizelor
parlamentelor naţionale. Procedura legislativă se încheie dacă Consiliul sau Parlamentul decid cu 55% din
voturi, respectiv majoritatea sufragiilor exprimate, că propunerea legislativă nu este conformă principiului
subsidiarităţii.
În cadrul celorlalte proceduri, dacă parlamentele naţionale care au adresat un aviz motivat privind
nerespectarea principiului subsidiarităţii cumulează cel puţin o treime din numărul total de voturi
(respectiv o pătrime în materia cooperării penale şi poliţieneşti), proiectele legislative sancţionate trebuie
reexaminate de iniţiatori. După această etapă, proiectele legislative pot fi retrase, menţinute sau
modificate, printr-o decizie motivată.
Remarcăm de asemenea că tratatul de la Lisabona face face trimitere doar la criteriile generale de
aplicare, renunţând exemplele orientative formulate de Tratatul de la Amsterdam, în protocolul aferent
aplicării celor două principii.
Parlamentele naţionale sau camerele acestora pot înainta acţiuni în faţa Curţii de justiţie,
reclamând încălcarea principiului subsidiarităţii. În concluzie, controlul subsidiarităţii este consolidat
printr-un control politic ex ante, exercitat de parlamentele naţionale şi printr-un control juridicţional ex
post
Aplicarea (şi deci respectarea) principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii revine instituţiilor
Uniunii Europene, care îndeplinesc această sarcină în exerciţiul competenţelor lor. Acordurile
interinstituţionale şi îndeosebi protocoalele anexate tratatelor privind aplicarea principiilor subsidiarităţii
şi proporţionalităţii stabilesc o serie de exigenţe în sarcina acestora.
Comisia, în exerciţiului puterii de iniţiativă legislativă are obligaţia de a organiza consultări
multiple înainte de a elabora propunerile legislative şi de a publica, cu anumite excepţii (urgenţă deosebită
sau confidenţialitate), rezultatele lor. Această regulă consolidează caracterul democratic şi transparent al
Uniunii. În funcţie de rezultatul consultărilor prealabile, Comisia poate retrage anumite propuneri sau
poate recurge la revizuiri ale acestora. În al doilea rând, Comisia are obligaţia de a-şi motiva propunerile
legislative din perspectiva principiului subsidiarităţii, indicând competenţa în temeiul căreia acţionează,
dimeniunea temei abordate şi analiza comparativă a eficacităţii intervenţiei statului, respectiv a Uniunii,
finanţarea totală sau parţială, etc.. Motivaţia prezintă o importanţă deosebită, deoarece într-o eventuală
acţiune în faţa Curţii de justiţie, instanţa comunitară se va raporta la aceasta pentru a decide respectarea
sau încălcarea principiului subsidiarităţii. Propunerile legislative ale Comisiei trebuie să fie
individualizate şi evaluate prin indicatori calitativi şi cantitativi, care să permită o apreciere în termeni
pragmatici. Comisia are obligaţia de a prezenta un raport anual Consiliului European, Parlamentului
European şi, începând cu tratatul de la Amsterdam, Comitetului economic şi social şi Comitetului
regiunilor privind aplicarea principiului subsidiarităţii şi al proporţionalităţii. Acest raport are o dublă
dimensiune de bilanţ practic şi de reflecţie asupra dificultăţilor întâlnite şi a progreselor rezultate. Totuşi,
subsidiaritatea este trecută în plan secund de Comisie în raport cu logica integrării, iar Curtea de justiţie
favorizează aprecierea instituţiilor Uniunii în privinţa declanşării unei acţiuni la nivel european.
Consiliul şi Parlamentul, cele două autorităţi legislative ale Uniunii, au de asemenea obligaţia să
asigure respectarea principiului subsidiarităţii cu ocazia exercitării dreptului lor de iniţiativă legislativă
indirectă, a formulării de amendamente şi, în general, cu prilejul adoptării actelor. Doctrina a evidenţiat
însă că aceste obligaţii sunt relativizate de instituţiile legislative şi de Curtea de justiţie, aceasta din urmă
efectuând în general un control minimal.
Principiul subsidiarităţii este garantat prin organizarea unui control politic şi jurisdicţional, a
priori şi a posteriori. Tratatul de la Lisabona consolidează controlul politic a priori, transformându-l în
principala prerogativă a Parlamentelor naţionale şi instituind astfel un mecanism de alertă precoce. Un fel

23
de drept de veto suspensiv dar care nu paralizează procesul legislativ al Uniunii, din moment ce Comisia
nu este juridic ţinută să-i dea curs. Aderăm însă la opinia conform căreia consolidarea controlului asupra
respectării principiului subsidiarităţii confirmă efectul său restrictiv asupra competenţelor Uniunii. În altă
ordine de idei, statele pot vota în Consiliu împotriva unui proiect normativ pe care-l consideră contrat
principiului subsidiarităţii.
Caracterul jurisdicţional al principiului subsidiarităţii a făcut obiectul unor importante controverse,
dată fiind natura sa pronunţat politică şi aprecierea oportunităţii acţiunii Uniunii. Curtea de justiţie s-a
declarat însă competentă să verifice respectarea sa, prin prisma rolului pe care acesta îl joacă în materia
competenţelor. Protecţia jurisdicţională a principiului subsidiarităţii se realizează conform competenţelor
obişnuite şi procedurilor comune, nefiind prevăzută o cale de drept specială. Curtea de justiţie poate fi
sesizată de statele membre, de statele membre la iniţiativa unei camere a parlamentelor naţionale sau a
parlamentului naţional (inovaţie introdusă de tratatul de la Lisabona) şi de către Comitetul Regiunilor, în
materiile în care consultarea sa este obligatorie. Cu excepţia erorilor manifeste sau a disproporţiilor
vădite, examenul Curţii este de cele mai multe ori formal, instanţa comunitară declarându-se satisfăcută
dacă pertinenţa acţiunii Uniunii reiese implicit, dar neechivoc din ansamblul actului. Principiul
subsidiarităţii, neproducând un efect direct şi deci neafectându-le poziţia juridică, nu poate fi invocat de
către particulari. De asemenea, respectarea sa nu poate fi apreciată de instanţele naţionale, acestea nefiind
competente să se pronunţe asupra validităţii actelor Uniunii, în privinţa cărora pot doar sesiza Curtea de
justiţie pe calea trimiterilor prejudiciale. Din controlul efectuat de Curtea de justiţie în materia
principiului subsidiarităţii, se degajă caracterul său neretroactiv.
8. Principiul proporţionalităţii. Principiul proporţionalităţii impune ca actele instituţiilor să nu
depăşească limitele a ceea ce este necesar realizării obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în
cauză, fiind înţeles că atunci când posibilitatea de alegere între mai multe măsuri adecvate există, este
recomandat să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie
disproporţionate raportat la scopurile vizate. Principiul în cauză exprimă corelarea mijloacelor utilizate
cu scopurile urmărite şi vizează deopotrivă conţinutul şi forma actelor adoptate de Uniune. Principiul
conţine de asemenea o raportare esenţială la ideea de necesitate. Acesta se manifestă atât ca un ghid care
indică instituţiei comunitare sau autorităţii naţionale ce tip de măsură trebuie să aleagă într-o situaţie dată,
cât şi ca o frână în calea excesului de reglementare, măsurile legislative care depăşesc exigenţele
proporţionalităţii fiind invalidate.
Printr-o serie de dispoziţii, chiar tratatele originare anunţă principiul proporţionalităţii. Curtea de
justiţie ia repede act de acest nou principiu general de drept, cu valoare constituţională. Tratatul de la
Maastricht îl consacră însă în mod expres ca principiu funcţional al Uniunii Europene, în tandem cu
principiul subsidiarităţii.
Respectarea principiului proporţionalităţii presupune parcurgerea mai multor etape, cu respectarea
de către instituţiile Uniunii a aceloraşi obligaţii specifice principiului subsidiarităţii, cuprinse în acordurile
interinstituţionale protocoalele anexate tratatelor.
În primul rând, Uniunea analizează dacă intervenţia sa trebuie să îmbrace, raportat la împrejurări,
un caracter legislativ sau este suficientă o recomandare sau o acţiune de susţinere. Aşadar, intervenţia
Uniunii este organizată astfel încât să lase o libertate cât mai mare statelor membre şi destinatarilor săi în
general. În măsura în care se decide intervenţia legislativă, aceasta trebuie, în al doilea rând, să îmbrace o
formă cât mai puţin constrângătoare. Dintre actele juridice ale Uniunii, directivele respectă tradiţiile şi
specificul statelor şi lasă o libertate sporită de acţiune la nivelul acestora, aşadar aceste instrumente vor fi
privilegiate. Din aceleaşi considerente, sunt preferabile directivele-cadru în comparaţie cu directivele
detaliate. În această ipostază, principiul stabileşte amploarea măsurii legislative. Conform Protocolului nr.
7 anexat Tratatului de la Amsterdam, aplicarea principiului proporţionalităţii presupune aprecierea
necesităţii măsurii, nedepăşirea a ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit şi caracterul
cât mai puţin constrângător al măsurii pentru destinatarii săi. Acest protocol face într-adevăr din
proporţionalitate un vector al unei uniuni fără încetare mai aproape de respectarea diversităţilor.
Spre deosebire de principiul subsidiarităţii care nu prezintă un efect direct, Curtea de justiţie i-a
recunoscut principiului proporţionalităţii această calitate. Principiul se aplică atât instituţiilor europene,
cât şi statelor membre în executarea actelor normative şi a politicilor Uniunii. Totodată, principiul vizează

24
atât competenţele concurente, cât şi cele exclusive, inclusiv pilonilor interguvernamentali, precum şi
puterea de execuţie a actelor Uniunii (iar nu doar cea de reglementare, ca în cazul subsidiarităţii). Acest
principiu semnifică deci că indiferent care ar fi autoritatea care o exercită, o competenţă trebuie
întotdeauna exercitată cu reţinere.
Respectarea principiului proporţionalităţii face obiectul unui control politic şi jurisdicţional.
Controlul politic se manifestă în opinia noastră cu o intensitate mai scăzută în comparaţie cu principiul
subsidiarităţii. Acesta se poate concretiza în votul negativ al statelor din Consiliu cu prilejul adoptării unui
act (sau în opoziţia Parlamentului European), ori în invocarea nerespectării sale de către Parlamentele
naţionale cu ocazia eventualului aviz motivat înaintat instituţiilor Uniunii în privinţa principiului
subsidiarităţii (Tratatul de la Lisabona nu face referire şi la principiul proporţionalităţii în acest context,
însă deducem din interpretarea sa).
Respectarea principiului proporţionalităţii poate face obiectul unui control jurisdicţional a
posteriori. Jurisprudenţa Curţii în această materie se caracterizează prin acelaşi examen minimal, datorită
necesarei aprecieri de oportunitate care revine instituţiilor comunitare şi asupra căreia Curtea încearcă să
nu împieteze. În această manieră de a acţiona, Curtea de la Luxembourg se apropie de profilul unei Curţi
constituţionale. Într-un asemenea context, CJUE acţionează ca o Curte constituţională însărcinată să
garanteze coerenţa Uniunii şi identitatea sa de Uniune de drept. Asemănător unei curţi constituţionale a
cărei acţiune într-un conflict de competenţe dă rar ocazia unui control aprofundat, Curtea de justiţie se
manifestă cu prudenţă.
Examenul proporţionalităţii unui act este dealtfel considerat în doctrină ca reprezentând o ultimă
armă procedurală. Cazurile tipice de încălcare a principiului proporţionalităţii privesc eroarea manifestă,
deturnarea de putere şi depăşirea manifestă a limitelor puterii de apreciere de către instituţii.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi principalele tipuri de competenţe ale Uniunii Europene.
2. Enumeraţi competenţele exclusive ale Uniunii Europene.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Precizaţi conţinutul principiului atribuirii de competenţe la nivelul Uniunii
Europene.
2. Arătaţi ce consecinţe implică consacrarea de către tratatele europene a principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
BIBLIOGRAFIE

♦Vlad Constantinesco, Valérie Michel, Compétences communautaires, Répertoires Dalloz, Droit

communautaire, sept. 2002, vol. 2
♦Predescu, Bianca, Carmen, Maria, Predescu, Ion, Roibu, Aristide, Principiul subsidiarităţii,
Regia Autonomă Monitorul Oficial Bucureşti, 2001.
♦Marc Wilke, Helen Wallace, Subsidiarity Approaches to Power-Sharing in the European
Community, The Royal Institute of International Affairs, nr. 27, Londra, 1990.
♦Anna Verges Bausili, Rethinking the methods of dividing and exercising powers în the EU:
reforming subsidiarity and national parliaments, Working Paper, 9/02, www. jeanmonnetprogram.org.
Grile:
1. Principiul subsidiarităţii se aplică în domeniul:
a) competenţelor exclusive;
b) competenţelor partajate;
c) competenţelor de reglementare.
2. Aportul Tratatului de la Lisabona în privinţa principiului subsidiarităţii reflectă îndeosebi:
a) rolul Curţii de Justiţie a UE în anularea actelor de drept derivat care încalcă acest principiu;
b) rolul Parlamentelor naţionale;

25
 c) rolul organelor complementare ale UE, organe care pot introduce o acţiune în faţa Curţii de
Justiţie dacă consideră că principiul nu a fost respectat.
3. Competenţele exclusive ale UE presupun că:
a) statele membre au renunţat în mod irevocabil la puterea legislativă în domeniile care ţin de
aceste competenţe;
b) puterea legislativă este exercitată doar de Uniunea Europeană;
c) puterea legislativă este exercitată de Uniunea Europeană şi de statele membre, în baza unei
delegări din partea instituţiilor Uniunii;
4. În cadrul sistemului de competenţe ale UE alegerea temeiului juridic al unui act normativ:
a) depinde exclusiv de convingerea instituţiei care îl adoptă în ceea ce priveşte scopul urmărit;
b) trebuie să se întemeieze pe factori obiectivi, supuşi controlului judiciar;
c) nu are relevanţă, întrucât chiar dacă instituţiile nu prevăd expres temeiul în cuprinsul
preambulului actului respectiv, Curtea va suplini această lipsă;
5. Principiul proporţionalităţii impune ca între adoptarea unei măsuri cu caracter obligatoriu şi a
unui act facultativ, pe de o parte, respectiv între adoptarea unui regulament sau a unei directive
cadru, instituţiile legislative ale Uniunii să utilizeze:
a) un act cu caracter obligatoriu, respectiv o directivă-cadru;
b) un act cu caracter facultativ, respectiv un regulament;
c) un act cu caracter facultativ, respectiv o directivă-cadru.
Exerciţii.
1. La 2 decembrie 2005, Franţa a adoptat o lege privind cantitatea de monedă emisă de către Banca
Naţională. Este valabil adoptată această lege?
2.Directiva X a fost adoptată de Consiliu în temeiul art. 95 şi 133 CE şi urmăreşte să armonizeze legislaţia
statelor membre în ceea ce priveşte conţinutul de nicotină din ţigări şi avertismentele privind afectarea
sănătăţii de pe pachetele de ţigări. Societatea comercială Z, cu sediul în România, a fost amendată
contravenţional în baza legislaţiei interne de transpunere a directivei. Societatea a formulat acţiune în
justiţie împotriva procesului-verbal de contravenţie, motivând că directiva nu a fost legal adoptată, că art.
95 şi 133 CE nu sunt adecvate ca bază juridică, iar principiul subsidiarităţii a fost încălcat. Care va fi
decizia instanţei de judecată ?
Rezolvare.
1. La data adoptării acestei legi, statul francez făcea parte din zona euro, trecând la cea de-a treia etapă a
uniunii economice şi monetare, respectiv adoptarea monedei comune. Prin urmare, pentru aceste state, în
materia politicii monetare, doar UE poate adopta acte cu caracter normativ, întrucât se bucură de o
competenţă exclusivă. Legea naţională a fost adoptată cu încălcarea dreptului comunitar, ceea ce atrage
invalidarea sa. Cel mai probabil, statul va fi determinat să abroge legea în cursul etapei precontencioase în
temeiul art. 258 TFUE în urma demersurilor Comisiei.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
BUGETUL UNIUNII EUROPENE
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu structura bugetului Uniunii Europene;
 introducerea cursanţilor în studiul resurselor proprii ale Uniunii Europene;
 deprinderea de către cursanţi a procedurii de adoptare şi de executare a bugetului Uniunii
Europene.

1. Structura bugetului european. Bugetul reprezintă actul care prevede şi autorizează, pentru
fiecare exerciţiu, ansamblul veniturilor şi cheltuielilor estimate ale Comunităţii Europene şi ale
Comunităţii Europene a Energiei Atomice. De la 1 ianuarie 1999, bugetul Uniunii este prezentat în euro.
Anterior, acesta fusese exprimat în ecu. Categoriile sale sunt veniturile (sau resursele proprii) şi
cheltuielile. În doctrină, s-a subliniat că în timp ce cheltuielile sunt stabilite de Uniune, veniturile sunt
determinate practic de statele membre. Structura bugetului este dată de resursele proprii şi de cheltuieli.

26
Perspectiva financiară pentru perioada 2007-2013 prezintă un interes deosebit pentru actualitatea
materiei.
Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 a adoptat în premieră principiile unei
discipline bugetare şi perspectiva finanţărilor multianuale. Prin acordul interinstituţional din 29 iunie
1988, au fost fixate perspectivele financiare pentru perioada 1988 – 1992. Perspectivele financiare
plurianuale sunt instrumente de stabilire a evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe perioade,
până în prezent, de 5-7 ani, dar şi de plafonare a acestor categorii bugetare. Din acest punct de vedere,
aportul lor este important pentru asigurarea echilibrului bugetar şi a disciplinei bugetare, evidenţiind şi
priorităţile Uniunii. Ele pot face obiectul unor ajustări ulterioare, efectuate fie de Comisie, fie de către
aceasta cu acordul Consiliului dacă depăşesc 0, 03% din produsul intern brut al Uniunii. Consiliul decide
cu unanimitate în acest sens. Tratatul de la Lisabona le reglementează pentru prima oară în rândul
dispoziţiilor de drept primar, recunoscând importanţa lor. Bugetul Uniunii Europene este structurat în
conformitate cu principiile clasice ale dreptului bugetar.
2. Resursele bugetare proprii ale Uniunii Europene. Bazele autonomiei financiare au fost puse
prin Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, semnat la 8 aprilie
1965 la Bruxelles, Decizia Consiliului din 21 aprilie 1970 privind înlocuirea contribuţiilor financiare ale
statelor membre cu resurse proprii Comunităţilor, Tratatul privind modificarea anumitor dispoziţii
bugetare ale Tratatelor instituind Comunităţile Europene semnat la 22 aprilie 1970 la Luxembourg şi
Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare ale tratatelor instituind Comunităţile Europene şi a
Tratatului instituind un Consiliu unic şi o Comisiei unică a Comunităţilor Europene, semnat la 22 iulie
1975 la Bruxelles. Aceste surse juridice marchează în privinţa Parlamentului European, începutul unei
evoluţii instituţionale de primă importanţă.Tratatul de la Lisabona reia principiul finanţării integrale a
cheltuielilor prin resurse proprii. Noul tratat se remarcă în general prin continuitate la acest capitol.
Drepturile de vamă. Drepturile de vamă rezultă în urma aplicării tarifului vamal comun la
importul de produse pe piaţa unică europeană. Acestea sunt resurse proprii prin natură şi revin în mod
natural şi logic bugetului Uniunii. Aportul lor este însă limitat în contextul liberalizării comerţului
internaţional.
Prelevările agricole. Prelevările agricole se aplică la importul de produse agricole din statele terţe.
Preţul produselor agricole pe pieţele internaţionale este adesea mai scăzut în comparaţie cu piaţa Uniunii
Europene, astfel încât aceste prelevări tind să ridice preţul celor dintâi produse şi să protejeze astfel piaţa
europeană. Alături de liberalizarea comerţului internaţional, diminuarea acestei resurse a survenit şi din
necesitatea afirmării competitivităţii produselor europene. Statele membre reţin cu titlu de cheltuieli de
percepere a resurselor tradiţionale un procent de până la 25% din valoarea acestora (procentul anterior era
de 10%).
Resursele Uniunii raportat la taxa pe valoarea adăugată. Iniţial, această resursă era menită să
asigure echilibrul bugetului şi să plafoneze a cheltuielilor. Un important proces de armonizare a bazei de
impunere a taxei a premers utilizării sale efective în 1980. Veniturile rezultă din aplicarea unui procent
uniform la baza armonizată a TVA percepută de statele membre, într-un anumit cuantum maxim. Acest
cuantum a fost stabilit iniţial la 1% (1970). Amplificarea cheltuielilor privind îndeosebi integrarea
Greciei, Spaniei şi Portugaliei a determinat creşterea acestui procent. Prin decizia Consiliului European de
la Fontainebleau din iunie 1984, plafonul maxim a fost ridicat la 1,4%. Această decizie s-a materializat în
ce de-a doua decizie resurse proprii din 7 mai 1985, noul procent aplicându-se de la 1 ianuarie 1986.
Cea de-a treia decizie resurse proprii din 31 octombrie 1994 a limitat baza armonizată a TVA la
50% din produsul naţional brut al statelor membre, răspunzându-se astfel criticilor legate de caracterul
inechitabil al taxei pentru statele membre mai puţin dezvoltate. Dispoziţia s-a aplicat generalizat din
1999. De asemenea, cea de-a patra decizie resurse proprii reduce plafonul maxim al resursei bazate pe
TVA la la 1%, pentru perioada 1995-1999. Procesul este continuat prin decizia din 29 septembrie 2000,
nivelul maxim stabilit fiind de 0, 75% (procentul s-a aplicat în concret din 2002). Începând cu 2004,
plafonul maxim este de 0, 5 %. Această evoluţie este explicabilă prin raţiunea de a face mai echitabilă
resursa care loveşte cel mai dur statele cu un consum puternic, care sunt în general statele mai puţin
dezvoltate ale Uniunii.

27
 În 2001, resursa TVA reprezenta 36,2% din totalul resurselor proprii ale Uniunii. În realitate, ea
nu este o resursă proprie decât cu numele, deoarece nu este un veritabil impozit comunitar achitat de
contribuabil. Resursa TVA este mai puţin o resursă autentic proprie, cât de o afectare permanentă de
resurse naţionale Comunităţii Europene. Rolul său de echilibru şi de plafonare va fi transferat unei noi
resurse, create prin cea de-a patra decizie resurse proprii.
Resursele Uniunii raportat la produsul intern brut. Contribuţia statelor membre a fost reinstituită
prin decizia din 24 iunie 1988. O a patra resursă, bazată pe produsul naţional brut al statelor membre, este
creată pentru a reechilibra bugetul Uniunii confruntat cu creşteri ale cheltuielilor, pe fondul scăderii
aportului resurselor proprii tradiţionale. Susţinerea financiară a statelor s-a manifestat anterior prin
avansuri pecuniare, în temeiul obligaţiei de cooperare loială.
Aceasta taxă este fixată anual în cadrul procedurii bugetare şi funcţionează ca un instrument de
echilibrare a categoriilor bugetare. Aportul său deja semnificativ în urmă cu câţiva ani (46,7% în 2001;
73, 45% în 2005) este în creştere constantă. Resursa nu este plafonată direct (ca în cazul resursei TVA), ci
în mod indirect prin plafonarea generală a resurselor proprii ale Uniunii (1, 27 % din produsul intern brut
comunitar). Ea este stabilită după evaluarea cheltuielilor şi a celorlalte categorii de venituri, pentru a
compensa diferenţa între acestea. În procedura de stabilire a resursei, Comisia are în vedere produsele
interne brute provizionale şi statisticile comunicate de state, urmând ca un mecanism de ajustare să
corecteze eventualele decalaje. Meritul acestei resurse este considerarea nivelului de dezvoltare
economică a statelor membre (caracterul echitabil al resursei). Marele dezavantaj al sistemului este
impactul negativ asupra autonomiei financiare a Uniunii, mai mult decât relativă în prezent. Ea alterează
caracterul propriu al resurselor Uniunii şi este o sursă permanentă de conflicte mai mult sau mai puţin
latente. Ultimele două resurse sunt vărsate lunar de state la bugetul Uniunii, întârzierile fiind penalizate.
4. Cheltuielile bugetare ale Uniunii Europene. Cheltuieli administrative şi cheltuieli
operaţionale. Cheltuielile Uniunii sunt administrative (cheltuielile cu personalul şi cu funcţionarea
instituţiilor europene) şi operaţionale (determinate de politicile Uniunii Europene). Atât amploarea, cât şi
structura cheltuielilor s-au transformat progresiv în cursul ultimilor 30 de ani. Cea mai importantă parte a
cheltuielilor Uniunii este reprezentată de cheltuielile operaţionale, iar maniera în care acestea sunt alocate
denotă priorităţile Uniunii. Principalele domenii beneficiare ale acestor cheltuieli sunt politica agricolă,
acţiunile structurale, politicile interne altele decât cea agricolă (piaţa interioară, mediu, energie, formare,
protecţia consumatorilor, etc.), acţiunea exterioară a Uniunii, strategia de preaderare, etc..
Cheltuielile obligatorii decurg direct din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia, în timp
ce cheltuielile neobligatorii au alte surse decât tratatele şi actele de drept derivat. Procedura bugetară se
va structura esenţialmente în funcţie de această distincţie. Parlamentul este competent să amendeze
cheltuielile neobligatorii (CNO) şi să propună modificări în privinţa celor obligatorii (CO). Sursă de
conflict între cele două ramuri ale autorităţii bugetare, Tratatul de la Lisabona anulează această distincţie,
conferind prin urmare şi procedurii de adoptare a bugetului un caracter unitar.
5. Adoptarea bugetului Uniunii Europene. Înainte de toate, Comisia stabileşte taxa maximală de
creştere privind cheltuielile neobligatorii, pe care o comunică instituţiilor şi organelor comunitare. Tot
Comisia este cea care pregăteşte un proiect provizoriu de buget, pe baza proiectelor avansate de fiecare
organism în parte şi depuse până pe 1 iulie. Ante-proiectul este prezentat, împreună cu avizele Comisiei
privind doleanţele bugetare ale instituţiilor comunitare, pentru observare şi aprobare Consiliului.
Adoptarea proiectului de buget se realizează înainte de 1 septembrie. Odată aprobat cu majoritate
calificată de Consiliu, acesta devine proiectul propriu-zis de buget şi este trimis, pentru o primă lectură, în
Parlament, înainte de 5 octombrie. Consiliul este susţinut în acest sens de un comitet bugetar format din
experţi ai statelor membre şi de Coreper. Înainte de adoptarea proiectului de buget, Consiliul ia cunoştinţă
de poziţia Parlamentului, încercând o conciliere prealabilă cu o delegaţie a acestuia.
Dacă, în prima lectură, Parlamentul adoptă proiectul de buget sau nu formulează amendamente
sau propuneri de modificare în 45 de zile (42 conform TL), bugetul este automat adoptat. Însă, cu ocazia
primei lecturi, Parlamentul, conform competenţelor sale, poate amenda dispoziţiile referitoare la
cheltuielile neobligatorii (cu sufragiile majorităţii absolute a membrilor săi) şi poate face propuneri în
privinţa cheltuielilor obligatorii (cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate). Parlamentul poate mări
cheltuielile neobligatorii ale Uniunii, în limita unei taxe maxime de creştere, fixată anual şi comunicată

28
autorităţilor bugetare înainte de 1 mai. Creată prin tratatul din 1975, taxa joacă un rol de plafonare a
cheltuielilor îndeosebi raportat la tendinţele Parlamentului. Această taxă este calculată de Comisie, pe
baza unor date macroeconomice (variaţia medie a bugetelor naţionale, evoluţia PNB, costul vieţii în
cursul ultimului exerciţiu bugetar). Cu excepţia acestei condiţii, Parlamentul are practic ultimul cuvânt în
cazul cheltuielilor neobligatorii. Instituţia are posibilitatea de a crea noi cheltuieli sau de a modifica
repartiţia celor deja existente şi de a creşte volumul acestor cheltuieli cu votul majorităţii membrilor şi cu
o majoritate favorabilă de 3/5 din sufragiile exprimate. Depăşirea taxei maxime de creştere presupune
acordul obligatoriu al Consiliului şi respectarea perspectivelor plurianuale. Dacă însă Consiliul măreşte
taxa cu ½, Parlamentul poate proceda similar fără a mai fi nevoie de acordul lor comun (art. 272 TCE).
În cazul cheltuielilor obligatorii (care reprezentau iniţial cea mai mare parte a bugetului),
Parlamentul poate formula doar propuneri, a căror adoptare sau respingere rămâne integral la latitudinea
Consiliului. Distincţia între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii are aşadar o semnificaţie
esenţialmente politică în măsura în care reglementează împărţirea puterii bugetare între Parlament şi
Consiliu (Parlamentul are ultimul cuvând asupra cheltuielilor neobligatorii şi Consiliul asupra
cheltuielilor obligatorii). Un rol foarte important revine comisiei de buget.
Însoţit de aceste amendamente şi/sau propuneri, proiectul de buget se reîntoarce la Consiliu,
înainte de data de 19 noiembrie.
Consiliul se consultă cu Comisia şi cu celelalte instituţii interesate, inclusiv încearcă o concertare
cu o delegaţie a Parlamentului. Dacă Consiliul rămâne pasiv într-un interval de 15 zile sau dacă
propunerile de modificare nu cresc suma totală a cheltuielilor pentru instituţia în cauză, amendamentele
şi/sau propunerile Parlamentului sunt considerate adoptate de Consiliu. Totuşi, Consiliul poate respinge
cu majoritate calificată propunerile de modificare, chiar dacă acestea nu depăşesc plafonul evocat
anterior. În altă ordine de idei, Consiliul poate modifica cu majoritate calificată amendamentele
Parlamentului sau poate adopta/modifica, cu aceeaşi majoritate, propunerile de modificare care cresc
suma totală a cheltuielilor unei instituţii. Dacă propunerile Parlamentului au ca efect o creştere a
cuantumului total al cheltuielilor, Consiliul trebuie să accepte modificările propuse cu majoritate
calificată, în caz contrar fiind respinse. Cea de-a doua lectură a Consiliului determină de regulă cuantumul
cheltuielilor obligatorii, cu singura excepţie a posibilităţii respingerii bugetului în bloc de către Parlament.
După ce Consiliul statuează asupra amendamentelor/propunerilor de modificare adoptate de
Parlament în prima lectură, întregul material bugetar este retrimis Parlamentului, într-o a doua lectură. În
cursul acestei lecturi, forul parlamentar nu mai poate modifica cheltuielile obligatorii. Singurele acţiuni
permise de procedură sunt cantonate în domeniul cheltuielilor neobligatori. Astfel, cu votul majorităţii
membrilor şi cu 3/5 din sufragiile exprimate, Parlamentul poate amenda sau respinge dispoziţii referitoare
la cheltuielile neobligatorii, stabilind cuantumul lor final. Totodată, Parlamentul poate respinge proiectul
de buget în întregime, cu majoritatea membrilor şi cu 2/3 din voturile exprimate, pentru motive
importante . Dacă într-un interval de 15 zile Parlamentul nu se pronunţă, proiectul este considerat adoptat.
Sesiunea plenară din decembrie a Parlamentului este consacrată acestei a doua lecturi.
Constatarea adoptării bugetului îi revine Preşedintelui Parlamentului, după finalizarea procedurii
bugetare. În cazurile în care adoptarea bugetului nu este realizată până la începutul exerciţiului bugetar,
Uniunea recurge la sistemul doisprezecimilor provizorii. Limitele acestora pot fi majorate de Consiliu,
respectiv Parlament în funcţie de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.
Tratatul de la Lisabona generalizează procedura codecizională în materie bugetară. Prerogativele
Parlamentului European sunt consolidate prin simplificarea procedurii bugetare, ca urmare a eliminării
distincţiei între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii. (Totuşi, în procedura de adoptare a deciziei
resurse proprii, rolul Parlamentului rămâne unul consultativ). Un comitet de conciliere urmează să se
reunească la iniţiativa preşedinţilor Parlamentului şi Consiliului. Acesta, sprijinit şi de Comisie, va
încerca să obţină o poziţie comună. În acest comitet, Parlamentul decide cu majoritate simplă, iar
Consiliul cu majoritate calificată. Dacă, într-un termen de douăzeci de zile, comitetul nu parvine la o
poziţie comună, Comisia urmează să prezinte un nou proiect de buget. Dacă, în schimb, comitetul ajunge
la o poziţie comună, Parlamentul şi Consiliul dispun fiecare de un termen de 40 de zile pentru a adopta
proiectul comun. Patru situaţii sunt posibile:

29
 - bugetul este considerat adoptat, dacă cele două instituţii aprobă proiectul comun, nu se pronunţă
sau daca o instituţie aprobă proiectul comun, în timp ce cealaltă nu se pronunţă.
- bugetul este considerat respins dacă ambele instituţii îl resping sau dacă una dintre acestea îl
respinge, în timp ce cealaltă nu rămâne în pasivitate.
- bugetul este considerat respins, dacă Parlamentul respinge proiectul comun cu majoritatea
membrilor care îl compun, în timp ce Consiliul îl adoptă.
- dacă Consiliul respinge proiectul de buget, iar Parlamentul European îl votează favorabil,
Parlamentul poate confirma adoptarea lui cu o dubla majoritate a membrilor care îl compun şi cu 3/5 din
sufragiile exprimate.
6. Executarea bugetului Uniunii Europene. Competenţa de executare de care se bucură Comisia
nu este absolută. În exerciţiul acestei competenţe, aceasta poate efectua viramente de credite şi poate
propune în situaţii excepţionale modificări ale bugetului în curs. Lunar şi trimestrial, Comisia publică
rapoarte privind activitatea de executare a bugetului şi informează autorităţile bugetare în legătură cu
conturile exerciţiului finalizat, precum şi cu bilanţul financiar al activiului şi pasivului Comunităţii
europene. Viramentele de credite se execută în interiorul bugetului (această competenţă a fost de ja
analizată). Bugetele rectificative şi bugetele suplimentare sunt gestionate conform aceloraşi reguli
procedurale ca cele specifice bugetului general.
Executarea bugetului de către Comisie se realizează în conformitate cu imperativele bunei gestiuni
financiare şi autonomiei instituţionale (fiecare instituţie îşi execută creditele afectate).
Autorităţile naţionale participă de asemenea la executarea bugetului, executând operaţiunile
bugetare care privesc direct statele membre, în cuantum de peste 80% din cheltuielile comunitare.
Controlul a priori în această materie se manifestă sub forma unui control financiar intern, realizat
de controlori financiari organizaţi în cadrul instituţiilor. Funcţionari, controlorii au fost creaţi prin
Regulamentul financiar din 21 decembrie 1977. Aceştia operează un control al documentelor justificative,
al disponibilităţii creditelor şi veniturilor, precum şi al cheltuielilor. Deşi rolul lor a fost consolidat în
timp, ordonatorii pot trece peste refuzul de viză al controlorilor financiari, situaţie în care sunt obligaţi să
informeze Curtea de Conturi şi să-şi asume responsabilitatea operaţiunii. O singură excepţie de la această
posibilitate a ordonatorilor este întâlnită în privinţa creditelor insuficiente.
Controlul a posteriori este mult mai important, fiind atât un control financiar exercitat de Curtea
de Conturi, cât şi un control politic, exercitat de Parlamentul European.
Curtea examinează conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale organelor
create de Uniune, cu excepţia cazului în care actul constitutiv al acestora exclude controlul. Competenţa
Curţii se extinde şi asupra Fondului european de dezvoltare. Controlul vizează legalitatea şi regularitatea
veniturilor şi cheltuielilor şi buna gestiune financiară. El se exercită inclusiv în privinţa administraţiilor
naţionale, regionale şi locale implicate în gestiunea fondurilor comunitare şi a beneficiarilor fondurilor
comunitare. Acest control se finalizează prin elaborarea de rapoarte anuale şi speciale. Raportul anual al
Curţii de conturi este publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene, alături de răspunsurile instituţiilor
şi observaţiile finale ale Curţii. În urma Tratatului de la Amsterdam, este de asemenea publicată în
Jurnalul oficial declaraţia Curţii de conturi privind asigurarea conturilor, fiabilitatea acestora, legalitatea şi
regularitatea operaţiunilor subsecvente (inclusiv în privinţa FED). Curtea emite avize la solicitarea
instituţiilor şi asistă Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control şi execuţie bugetară. Ea
este consultată cu prilejul elaborării şi modificării textelor financiare. Curtea cooperează cu organele
naţionale similare, care ii pot furniza la cerere documentele necesare.
Controlul Parlamentului European se realizează în principal în cadrul procedurii descărcării de
gestiune, la finalul exerciţiului bugetar. Parlamentul poate controla activitatea de executare a bugetului şi
în cursul execuţiei sub forma dezbaterilor în formaţiune plenară (procedura Nottenboon), organizate de
regulă în cursul sesiunii din noiembrie. Comisia prezintă rapoarte trimestriale asupra executării bugetului,
care sunt urmate de discuţii, şedinţe de întrebări, petiţii, comisii de anchetă. Dezbateri pot fi organizate şi
cu acest prilej. Un rol important revine comisiei de control bugetar a Parlamentului. Descărcarea este un
act prioritar perceput ca înalt politic, mai ales pentru că evoluţia istorică a dreptului bugetar a evidenţiat
că Parlamentul a lucrat fără oboseală pentru aprofundarea constantă a controlului său politic asupra
bugetului comunitar.Ea este comunicată şi celorlalte instituţii şi este publicată în Jurnalul oficial, seria

30
Legislaţie. Descărcarea priveşte atât bugetul general, cât şi bugetul satelit al Fondului european de
dezvoltare, iar în concret conturile ansamblului veniturilor şi cheltuielilor, soldul care decurge, precum şi
activul şi pasivul Comunităţii. Consiliul intervine cu rol de recomandare în această materie. Parlamentul
examinează raportul anual şi rapoartele speciale ale Curţii de conturi, răspunsurile instituţiilor controlate
şi observaţiile Curţii, conturile şi bilanţul financiar, etc..
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi resursele proprii ale UE.
2. Enumeraţi categoriile de cheltuieli din bugetul UE.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Explicaţi procedura de adoptare a bugetului UE.
2. Arătaţi care sunt autorităţile şi instituţiile care intervin în executarea bugetului UE.
BIBLIOGRAFIE
♦Yves Petit, La procédure de décharge sur l’execution du budget général de l’Union européenne et ses
enjeux, in Mélanges en hommage à Guy Isaac, 50 ans de droit communautaire, Edit. Presses de
l’Université de Sciences Sociales, 2004.
♦L. Beurdeley, Les motifs du refus de décharge relatif au budget général de l’Union européenne, Rev.
Marché commun, 2000.
♦V. T. Wynn, Rapport sur le refus de la décharge à la Commission sur la gestion des Fonds européens de
développement pour l’exercice 1994 au nom de la Commission du contrôle budgétaire, Doc. A4-0096/96,
26 martie 1996.
♦M. Ekelmans, Cour des comptes, Répertoire Dalloz, Droit communautaire.
Grile.
1. Resursele proprii ale UE sunt reprezentate de:
a) drepturile de vamă şi taxele rezultate din stabilirea unei pieţe unice;
b) contribuţia statelor membre şi impozitele plătite de agenţii economici din piaţa internă;
c) sumele rezultate din tariful vamal comun, taxa pe valoarea adăugată şi contribuţia statelor membre
raportată la produsul intern brut.
2. Cheltuielile operaţionale ale UE sunt:
a) cheltuielile determinate de funcţionare instituţiilor UE;
b) cheltuielile determinate de implementarea politicilor comune ale UE;
c) cheltuielile determinate de sprijinirea statelor care au aderat recent al UE.
3. Tratatul de la Lisabona elimină din structura bugetului:
a) cheltuielile operaţionale;
b) cheltuielile obligatorii/neobligatorii;
c) cheltuielile administrative.
4. Adoptarea bugetului UE se face de către următoarele instituţii :
a) Parlament;
b) Consiliu;
c) Parlament şi Consiliu conform procedurii codecizionale.
5. Controlul posterior privind executarea bugetului UE se realizează de către:
a) sub aspect politic de către Parlamentul European.
b) sub aspect politic de către statele membre, întrucât contribuţia acestora la bugetul UE este
determinantă ;
c) sub aspect finaciar de către Curtea de Conturi a UE şi Curţile de conturi din statele membre.

Exerciţii.
1.Arătaţi greşelile care s-au strecurat în textul de mai jos:

31
În cadrul controlului posterior efectuat asupra modului în care a fost executat bugetul comunitar, mai
precis în privinţa modului în care primăria oraşului T dintr-o localitate italiană a cheltuit resurse alocate
din bugetul comunitar, Curtea de Conturi a UE a aplicat mai multe amenzi, în urma neregulilor sesizate şi
a sesizat Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) în vederea începerii urmăririi penale împotriva
primarului pentru infracţiunea de delapidare.
2. Comentaţi următorul text:
Bugetul constituie un instrument al dezvoltării politice, economice, sociale al unei structuri, reflectând
alături de aspecte tehnice, aspecte politice extrem de importante. Pentru Uniunea Europeană, percepută ca
putere publică care acţionează pentru atingerea unor vaste obiective, bugetul este un element foarte
important. Din păcate, raportat la aceste obiective, veniturile comunitare sunt mai mult decât modeste. În
ciuda sistemului resurselor proprii, Uniunea nu a reuşit să creeze până în prezent o finanţare cu caracter
fiscal, care i-ar fi asigurat stabilitatea, supleţea şi independenţa. Resursele proprii ale Uniunii Europene
pot fi considerate proprii doar prin denumire, întrucât contribuţia statelor membre este decisivă, iar
sistemul finanţării în ansamblu este rezultatul negocierilor interguvernamentale.
Rezolvare:
1. Curtea de conturi a UE nu poate aplica sancţiuni, întrucât nu a fost abilitată prin tratat în acest sens. În
măsura în care sesizează nereguli privind executarea bugetului comunitar, aceasta poate sesiza Curtea de
Justiţie a UE. În al doilea rând, Oficiul European de Luptă Antifraudă nu este abilitat să înceapă urmărirea
penală, ci doar să efectueze anchete administrative.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
PARLAMENTUL EUROPEAN

OBIECTIVE
 prezentarea modului de formare al Parlamentului European şi a statutului parlamentarilor
europeni.
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Parlamentului European.
 familiarizarea studenţilor cu competenţele Parlamentului European şi deprinderea cu
procedura legislativă europeană de drept comun.
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa şi continuitatea
acţiunilor. Structura iniţială în piloni a Uniunii a determinat competenţe diferite ale instituţiilor şi
organelor. Atenuarea treptată a acestei structuri eterogene, continuată de Tratatul de la Lisabona,
consolidează cadrul instituţional unic. Sistemul instituţional comunitar şi procedurile decizionale se
caracterizează prin diversitatea organelor şi multitudinea intereselor reprezentate. Spre deosebire de
organizaţiile de cooperare pentru care reprezentarea statelor membre este primordială, uneori chiar
exclusivă, sistemul instituţional comunitar a fost gândit să reprezinte şi interesele cetăţenilor, inclusiv la
nivel profesional şi regional, ale organizaţiei în sine şi ale respectării dreptului, prin instituţii precum
Parlamentul, Comisia, Curtea de Justiţie, sau prin organe complementare, precum Comitetul Economic şi
Social, Comitetul Regiunilor, etc.
Pe baza dispoziţiilor din tratatele constitutive, în urma adoptării Actului privind alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct în 1976, Parlamentul European se
formează prin sufragiu universal direct, la alegeri participând cetăţenii europeni. Începând cu Tratatul de
la Amsterdam, statele membre au convenit asupra introducerii unui plafon maxim în privinţa numărului
total al membrilor Parlamentului European. Tratatul de la Lisabona introduce însă o nouă limită maximă,
de 750 de parlamentari europeni, plus preşedintele instituţiei. Numărul maxim de mandate atribuite unui
stat nu va putea depăşi 96, în timp ce numărul minim nu va fi mai mic de 6, reprezentarea efectuându-se
proporţional degresiv cu ponderea demografică a statelor. Numărul de locuri alocate omâniei este de 35 în
prezent, urmând ca pentru legislatura 2009-2014, să fie de 33.
1. Organizare şi funcţionare. Statutul parlamentarilor europeni a fost reglementat de tratatele
europene, actele adoptate la nivel comunitar în aplicarea tratatelor şi legile naţionale, care au aplicat de
regulă dispoziţiile specifice parlamentarilor naţionali. Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, ilustrând
tendinţa de consolidare a Parlamentului, îi conferă acestuia competenţa de a stabili statutul şi condiţiile
32
generale de exerciţiu ale funcţiilor membrilor săi. Calitatea de parlamentar european este incompatibilă cu
cea de membru al guvernelor statelor membre, al Comisiei, Curţii de justiţie (Tribunalului de primă
instanţă), Curţii de conturi, Comitetului economic şi social, Comitetului regiunilor, precum şi cu cea de
funcţionar sau agent în activitate al instituţiilor sau organismelor specializate ataşate acestora. Mandatul
de parlamentar european este de asemenea incompatibil cu cel de membru al organelor create pentru
administrarea fondurilor comunitare, de angajat al Băncii Centrale Europene, de membru în comitetul
director al acesteia sau funcţionar al acesteia, precum şi cu cel de Mediator European. Acestor
incompatibilităţi, li se adaugă cele stabilite de fiecare stat şi aplicabile pe plan naţional. Prin
Regulamentul său interior, Parlamentul a implementat şi un mecanism de declarare a intereselor
financiare ale membrilor săi. În cazurile în care aceştia prezintă un interes financiar direct într-o chestiune
care este dezbătută, este obligatorie declararea interesului în cauză înainte de exprimarea opiniei proprii
asupra cauzei. În cadrul unui registru, parlamentarii trebuie să precizeze orice activitate profesională sau
funcţie remunerată şi susţinerile financiare pe care le-au primit din partea terţilor în exerciţiul atribuţiilor
lor politice. Deşi Actul din 1976 a admis cumulul mandatelor de parlamentar naţional şi de parlamentar
european, acesta a fost interzis ulterior de mai multe state. Decizia din 25 iunie şi 23 septembrie 2002,
care modifică Actul din 1976, a consacrat la nivel comunitar incompatibilitatea celor două calităţi,
începând cu legislatura 2004-2009. Unele derogări temporare au fost acordate Marii Britanii şi Irlandei.
Parlamentarii europeni beneficiază de imunităţile şi privilegiile stabilite de Protocolul asupra
privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965. Acestea sunt menite să le asigure
în principal libertatea de deplasare, precum şi imposibilitatea angajării răspunderii juridice pentru opiniile
sau voturile exprimate în exerciţiul funcţiunilor lor. Totodată, în cursul sesiunilor parlamentare dar şi pe
traseul parcurs către/de la locul de reuniune, membrii Parlamentului European beneficiază, pe teritoriul
naţional, de imunităţile recunoscute parlamentarilor naţionali, iar pe teritoriul altor state de exceptarea de
la orice măsură de deţinere sau urmărire judiciară.
Regimul indemnizării şi al impozitării veniturilor a fost iniţial stabilit de legislaţiile naţionale.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, această competenţă aparţine Parlamentului. Ea reprezintă
o componentă a competenţei Parlamentului de a stabili statutul şi condiţiile generale de exercitare a
mandatului membrilor săi.
Din punctul de vedere al funcţionării sale, Parlamentul European reproduce, în interiorul
principiilor stabilite de tratate, modelul unui parlament naţional. În detaliu, organizarea şi funcţionarea sa
sunt precizate de Regulamentul interior, adoptat de forul parlamentar european cu majoritatea membrilor
care-l compun.
În cursul unei legislaturi, perioadă care coincide cu durata mandatului parlamentarilor aleşi,
Parlamentul se reuneşte în sesiuni ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare se prezintă sub forma unor
sesiuni ordinare anuale, care debutează în a doua marţi din luna martie. Sesiunile ordinare sunt formate la
rândul lor dintr-o suită de 12 reuniuni lunare plenare (sau perioade de sesiune) cu durata de o săptămână
(în concret 3-4 zile), mai puţin în luna august. Acestea sunt perioade de şedinţe în plen, cu ocazia cărora
se adoptă rezoluţii (actele specifice Parlamentului), rapoarte, etc. În restul lunii, activitatea
parlamentarilor se desfăşoară în comisii. Sesiunile extraordinare sunt convocate la cererea majorităţii
parlamentarilor, a Consiliului sau a Comisiei. Şedinţele plenare sunt publice, mai puţin în cazurile în care
Parlamentul decide desfăşurarea lor cu uşile închise. Transparenţa lucrărilor este asigurată şi prin
publicarea dezbaterilor şi a actelor adoptate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Biroul este format din preşedinte, vicepreşedinţi şi chestori, aleşi pentru o jumătate de legislatură.
Biroul extins cuprinde în plus preşedinţii grupurilor politice. Preşedintele Parlamentului European este
ales de către membrii acestui for. După alegerile din 1979, Parlamentul îşi desemnează Preşedintele
pentru un mandat de doi ani şi jumătate, prin vot secret şi cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate.
Atribuţiile Preşedintelui vizează îndeosebi conducerea şi coordonarea lucrărilor Adunării şi a
formaţiunilor din structura sa, relaţiile externe ale Parlamentului şi prezidarea şedinţelor plenare. Rolul
său este net superior celui avut de preşedinţii Parlamentelor naţionale. Parlamentul îşi alege de asemenea
vicepreşedinţii, în număr de 14, care tind să reprezinte grupurile politice. Chestorii, în număr de cinci,
sunt aleşi după aceeaşi procedură ca şi vicepreşedinţii şi au vot consultativ. Durata mandatului

33
vicepreşedinţilor şi chestorilor este identică celei a mandatului Preşedintelui (doi ani şi jumătate).
Chestorii îndeplinesc un rol administrativ, financiar, şi au un vot consultativ.
Alături de şedinţele plenare, activitatea parlamentarilor europeni presupune lucrul în comisii
permanente sau temporare, generale sau speciale. Comisiile pregătesc în principiu lucrările din şedinţele
plenare. Membrii comisiilor sunt aleşi la propunerea grupurilor politice, urmărindu-se o reprezentare
echilibrată a tuturor forţelor politice, pentru o durată de doi ani şi jumătate. Fiecare parlamentar are
calitatea de membru plin al unei comisii şi de supleant al altei comisii. Membrii supleanţi nu sunt aleşi, ci
sunt desemnaţi de către grupurile politice. Comisiile îşi aleg preşedinţii şi vicepreşedinţii, pe baza
acordului dintre grupurile politice. Crearea comisiilor reprezintă o competenţă exclusivă a instituţiei, care
ţine de organizarea activităţii sale interne. Numărul comisiilor, natura şi domeniile în care au acţionat au
variat în timp. Aceste comisii au un rol esenţial deoarece, reunindu-se în intervalul dintre sesiuni, asigură
continuitatea lucrărilor Adunării. Comisiile sunt dotate cu un birou, format dintr-un preşedinte şi un
număr variabil de vicepreşedinţi, iar membrii lor sunt aleşi la începutul şi la jumătatea legislaturii. În
privinţa comisiilor temporare, decizia pe baza cărora se constituie, le fixează alcătuirea, mandatul (care
nu poate depăşi 12 luni) şi atribuţiile. Acest tip de comisii poate fi create oricând. Tratatul de la
Maastricht a consacrat şi comisiile de anchetă, formaţiuni deja existente în Regulamentul interior al
Parlamentului. Acestea pot fi constituie practic în număr nelimitat, la cererea unui sfert din membrii
Parlamentului. Scopul lor constă de regulă în examinarea acuzaţiilor de infracţiune sau de proastă
administraţie în aplicarea dreptului comunitar, sub rezerva atribuţiilor altor instituţii şi organe comunitare,
mai puţin în cazurile în care faptele incriminate sunt cercetate de o jurisdicţie.
Alte formaţiuni din structura Parlamentului sunt delegaţiile interparlamentare permanente şi
comisiile parlamentare mixte, formate din parlamentari ai statelor asociate sau în curs de aderare la
Comunităţi.
În funcţie de afinitatea lor politică, parlamentarii europeni au format grupuri politice, aspect care
permite asimilarea Adunării unui veritabil parlament şi exprimă depăşirea clivajelor naţionale în favoarea
unor grupări în funcţie de afinităţile politice. Grupurile politice reprezintă în acelaşi timp un important
factor de integrare şi contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor europeni. Ele premerg unor veritabile partide politice europene. Aceste formaţiuni se constituie
pe baza unei declaraţii adresate Preşedintelui Parlamentului şi publicată ulterior în JOUE, declaraţie care
cuprinde denumirea grupului, alcătuirea biroului său şi semnăturile membrilor, în numărul stabilit de
Regulamentul interior. Afinitatea politică a membrilor viitorului grup este esenţială. Parlamentarii au
libertatea, iar nu obligaţia de a adera la un grup politic. Cei care au ales să nu adere, sunt curent denumiţi
neînscrişi. Importanţa grupurilor este deosebită în activitatea Parlamentului, fiind ilustrată pe de o parte
de mijloacele materiale şi umane care au fost puse la dispoziţia lor, iar pe de altă parte de atribuţiile şi
prerogativele de care se bucură: drept de iniţiativă, timpi de cuvânt, locuri în comisii, etc..
Votul, personal şi individual, este precedat de examinări şi dezbateri în comisiile de specialitate.
Votul este nominal pentru aprobarea Comisiei, pentru adoptarea unei moţiuni de cenzură sau la cererea
grupurilor politice. Votul este secret în cazul nominalizării (aprobarea preşedintelui Comisiei) sau la
cererea unei cincimi din membri. Conform art. 198 TCE, Parlamentul statuează cu majoritatea absolută a
sufragiilor exprimate, ca regulă generală. Normele materiale cuprinse în tratate prevăd în numeroase
rânduri majorităţi calificate mai importante. Quorumul necesar este de o treime din membri, verificarea sa
intervenind însă la cererea unui număr de cel puţin 32 de parlamentari. Votul este considerat valabil, dacă
nu s-a constatat neîndeplinirea quorumului. Deciziile Parlamentului îmbracă, de regulă, forma unor
rezoluţii.
Şedinţele Parlamentului sunt publice, mai puţin în cazurile în care acesta decide contrariul.
Publicitatea şi transparenţa sunt asigurate şi prin publicarea unui proces-verbal al fiecărei sesiuni în
JOCE.
Sediul Parlamentului a fost stabilit prin deciziile Consiliului European de la Edimbourg
(decembrie 1992) şi Bruxelles (octombrie 1993) la Strasbourg. Acesta reprezintă sediul său iniţial şi
principal, unde se desfăşoară sesiunile ordinare. Sesiunile plenare adiţionale, lucrările comisiilor
parlamentare şi ale grupurilor politice se desfăşoară însă la Bruxelles. Secretariatul şi alte servicii şi-au
păstrat sediul la Luxembourg.

34
 2. Competenţele Parlamentului European. Competenţe de control politic. Controlul politic
exercitat de Parlamentul European presupune mijloace de informare şi de sancţiune. Parlamentul îşi
exercită prerogativele de informare cu prilejul prezentării şi dezbaterii rapoartelor de activitate ale
celorlalte instituţii şi organe comunitare (îndeosebi a raportului general anual al Comisiei), a întrebărilor
adresate membrilor Comisiei şi Consiliului, precum şi prin intermediul activităţii comisiilor parlamentare.
Votarea unei moţiuni de cenzură la adresa Comisiei reprezintă cea mai drastică prerogativă de sancţiune a
Parlamentului. Controlul-informare se realizează în raporturile cu Consiliul, iar controlul-sancţiune în
raporturile cu Comisia.
Conform tratatelor, Comisia are obligaţia de a depune anual spre observare şi dezbatere în forul
parlamentar, un raport general asupra Uniunii Europene. Acestui raport, Comisia îi alătură în practică şi în
mod sistematic, propriul său program anual de lucru. Prezentarea acestor documente reprezintă un prilej
de dezbatere generală în forul parlamentar asupra Uniunii, finalizată prin adoptarea unei rezoluţii. De
asemenea, la începutul mandatului, Comisia îşi prezintă în Parlament programul de acţiune pentru
întregul mandat. Dezbaterea care urmează are caracterul unei dezbateri de investitură, Adunarea votând la
finele dezbaterii o moţiune de investitură.Cu ocazia începerii mandatului statului care asigură Preşedinţia
Consiliului, acesta îşi prezintă în Parlament programul, prin vocea ministrului Afacerilor externe.
Dezbaterile care urmează pot sau nu să determine adoptarea unei rezoluţii. Consiliul European prezintă,
de asemenea, rapoarte instituţiei reprezentative a cetăţenilor după fiecare reuniune.
Comisiile parlamentare joacă un rol important în informarea Adunării şi în dialogul cu celelalte
instituţii. Acestea audiază membri ai Comisiei, iar contactul politic pe care îl stabilesc este foarte
important mai ales atunci când Parlamentul nu se află în şedinţă efectivă. Dincolo de aceste instrumente
concrete, membrii Consiliului şi Comisiei au dreptul de a asista la toate şedinţele Parlamentului şi de a fi
ascultaţi. Controlul politic este exercitat şi prin intermediul întrebărilor de care parlamentarii europeni pot
uza în privinţa Comisiei şi a Consiliului.Acest mijloc de control poate îmbrăca următoarele forme:
întrebări orale cu dezbatere, întrebări orale fără dezbatere şi întrebări scrise. Întrebările orale cu
dezbatere pot fi adresate doar la iniţiativa unei comisii, a unui grup politic sau a cel puţin şapte
parlamentari. Dezbaterile care urmează pot determina adoptarea unei rezoluţii. Adresarea de întrebări
orale fără dezbatere necesită acordul Biroului Parlamentului. Întrebările scrise, care prezintă în acelaşi
timp un interes politic şi doctrinal, pot fi adresate în mod liber. Acestea din urmă, împreună cu
răspunsurile pentru formularea cărora destinatarii lor au un interval de două luni, sunt publicate în JOUE.
Instrumentul moţiunii de cenzură apropie cel mai mult Parlamentul European de Parlamentele
naţionale şi îi conferă un avantaj aparent absolut asupra Comisiei. Până la modificarea Regulamentului
interior din 11 decembrie 1973, o moţiune de cenzură putea fi introdusă şi de un singur parlamentar. În
urma acestei modificări, calitatea de a introduce moţiunea de cenzură a fost limitată la grupurile politice şi
la un număr de parlamentari reprezentând cel puţin o zecime din numărul total al membrilor. Datorită
efectelor de amploare pe care le produce, discutarea unei moţiuni nu poate surveni decât la 3 zile de la
data depunerii ei. Preşedintele Comisiei este ascultat de Parlament, iar votul este public. Pentru adoptarea
unei moţiuni de cenzură, este necesară prezenţa majorităţii parlamentarilor europeni şi o majoritate de
două treimi din voturile exprimate. După o perioadă relativ lungă de neutilizare a acestui instrument,
primele moţiuni de cenzură au fost depuse în 1972, 1973, 1976 şi 1977. Toate însă au rămas fără urmări în
privinţa încetării colective a mandatului Comisiei, fie pentru că iniţiatorii lor au primit o altă satisfacţie,
fie datorită retragerii măsurilor incrimiate, fie datorită demisiei voluntare a Comisiei (în 1999).
3. Competenţe legislative şi bugetare. Parlamentul participă cu o intensitate variabilă la
exerciţiul funcţiei legislative şi bugetare, în funcţie de dispoziţiile materiale ale tratatelor. Competenţele
legislative ale Parlamentului au cunoscut cea mai importantă dezvoltare în cursul construcţiei comunitare.
Acestea se clasifică în competenţe consultative, de concertare, de cooperare, de aprobare şi codecizionale.
Reformarea sistemului decizional comunitar în favoarea rolului jucat de Parlament a antrenat o
multitudine de proceduri şi mecanisme decizionale.Tratatul de la Lisabona consacră două tipuri de
proceduri legislative: procedura legislativă ordinară şi procedurile legislative speciale. Conform art. 289
alin. 1 TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European
şi Consiliu a unui regulament, a unei a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei (…) .
Procedura legislativă ordinară este, în esenţă, procedura codecizională. Etapele sale, constând in extremis

35
în trei lecture, sunt pe larg descrise de art. 294 TFUE. Procedurile legislative speciale grupează toate
celelalte proceduri de adoptare a actelor legislative, prevăzute de tratat. În acest caz, Consiliul decide cu
unanimitate (regula), după consultarea Parlamentului/exprimarea unui drept de veto de către acesta/fără
consultarea Parlamentului, etc..
Codecizia apropie cel mai mult Parlamentul European de parlamentele naţionale. În caz de
dezacord între Consiliu şi Parlamentul European după 2 lecturi, se formează un comitet de conciliere
paritar, care elaborează un proiect comun. Conform procedurii codecizionale, textele comunitare trebuie
adoptate în aceeaşi formă de Consiliu şi Parlament, în caz de dezacord al Parlamentului, proiectul de act
normativ fiind respins.
Pe baza propunerii Comisiei, Parlamentul emite un prim aviz (cu majoritatea sufragiilor
exprimate), care poate fi însoţit şi de amendamente. Consiliul, cu majoritate calificată (sau cu
unanimitate), poate adopta actul atât în situaţiile în care Parlamentul nu a propus amendamente, cât şi în
situaţiile în care amendamente au fost propuse. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor
sunt consultate şi se exprimă printr-un aviz, dacă tratatul prevede această consultare. În situaţiile în care
Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului, adoptă o poziţie comună, pe care o transmite
Parlamentului, împreună cu motivele care l-au determinat să nu adopte amendamentele. La rândul său,
Comisia informează Parlamentul asupra poziţiei sale.
Într-un interval de trei luni, Parlamentul se pronunţă asupra poziţiei comune. Dacă o aprobă cu
majoritatea sufragiilor exprimate sau nu se pronunţă, actul comunitar este considerat adoptat conform
poziţiei comune. Dacă Parlamentul respinge poziţia comună cu majoritate absolută (majoritatea
membrilor care-l compun), actul comunitar nu mai poate fi adoptat, iar procedura se încheie. Parlamentul
poate propune cu majoritate absolută amendamente la poziţia comună. Comisia este consultată asupra
acestor amendamente, iar actul amendat este trimis Consiliului, care trebuie să se pronunţe într-un interval
de trei luni. Dacă Consiliul nu aprobă toate amendamentele, preşedinţii celor două autorităţi legislative
convoacă comitetul de conciliere. Consiliul poate adopta însă amendamentele Parlamentului cu majoritate
calificată dacă Comisia a exprimat un aviz pozitiv asupra lor, respectiv cu unanimitate dacă Comisia a
exprimat un aviz negativ. Actul comunitar este considerat adoptat în forma poziţiei comune amendate de
Parlament. Comitetul de conciliere reuneşte reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Acesta
încearcă într-un termen de şase săptămâni să ajungă la un acord asupra unui proiect comun. Comisia
participă la lucrări şi susţine eforturile de a se ajunge la o poziţie comună. Reprezentanţii Consiliului se
pronunţă cu majoritate calificată, iar cei ai Parlamentului cu majoritate. Dacă comitetul de conciliere
adoptă proiectul comun, cele două autorităţi legislative dispun de un termen de şase săptămâni pentru a
adopta actul, conform proiectului comun. Consiliul decide cu majoritate calificată, iar Parlamentul cu
majoritatea sufragiilor exprimate. Dacă una dintre cele două autorităţi respinge proiectul comitetului de
conciliere sau dacă acesta din urmă nu a ajuns la un proiect comun, actul este considerat respins.
Termenele de 3 luni, respectiv şase săptămâni pot fi prelungite cu o lună, respectiv două săptămâni, la
iniţiativa Parlamentului sau a Consiliului.
4. Prerogative de investitură şi de numire. Parlamentul numeşte Mediatorul European, este
consultat de Consiliu cu prilejul desemnării membrilor Curţii de Conturi şi a membrilor directoratului
Băncii Centrale Europe.
Cea mai importantă competenţă de acest gen vizează Comisia şi se manifestă în doi timpi:
aprobarea preşedintelui desemnat de Consiliu şi aprobarea colegiului în ansamblu. Tratatul de la
Maastricht a prelungit mandatul Comisiei pentru a-l pune în concordanţă cu cel al Parlamentului (5 ani).
Preşedintele Comisiei era desemnat de guvernele statelor membre, după consultarea Parlamentului. Deşi
un aviz negativ al acestuia din urmă nu împiedica teoretic guvernele să-l numească preşedinte pe cel
agreat de ele, consecinţele politice puteau fi extrem de severe. Tratatul de la Amsterdam a transformat
consultarea Parlamentului în aprobare. Tratatul de la Lisabona arată că Parlamentul îl alege pe
Preşedintele Comisiei, cu majoritatea membrilor care îl compun, la propunerea Consiliului European.
Deşi statele şi-au conservat prerogativa de a-l desemna pe preşedintele Comisiei, prerogativele
Parlamentului au crescut. Tratatul de la Lisabona arată că formarea Comisiei se va face în funcţie de
rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European.

36
 Parlamentul nu beneficiază de prerogative similare în privinţa numirii judecătorilor Curţii de
Justiţie. Curtea s-a opus deja unei evoluţii contrare, apreciind că s-ar ajunge la o politizare a numirilor, iar
viitorii magistraţi ar putea fi puşi în situaţia de a anticipa soluţionarea unor cauze.
Instrumentul moţiunii de cenzură apropie cel mai mult Parlamentul European de Parlamentele
naţionale şi îi conferă un avantaj aparent absolut asupra Comisiei. Moţiunea de cenzură vizează instituţia
care doar propune şi execută politicile comunitare, iar nu instituţia care le decide. Din această perspectivă,
semnificaţia reală a prezentei competenţe de sancţiune este diminuată. Până la modificarea
Regulamentului interior din 11 decembrie 1973, o moţiune de cenzură putea fi introdusă şi de un singur
parlamentar. În urma acestei modificări, calitatea de a introduce moţiunea de cenzură a fost limitată la
grupurile politice şi la un număr de parlamentari reprezentând cel puţin o zecime din numărul total al
membrilor. Datorită efectelor de amploare pe care le produce, discutarea unei moţiuni nu poate surveni
decât la 3 zile de la data depunerii ei. Preşedintele Comisiei este ascultat de Parlament, iar votul este
public. Pentru adoptarea unei moţiuni de cenzură, este necesară prezenţa majorităţii parlamentarilor
europeni şi o majoritate de două treimi din voturile exprimate.
După o perioadă relativ lungă de neutilizare a acestui instrument, primele moţiuni de cenzură au
fost depuse în 1972, 1973, 1976 şi 1977. Toate însă au rămas fără urmări în privinţa încetării colective a
mandatului Comisiei, fie pentru că iniţiatorii lor au primit o altă satisfacţie, fie datorită retragerii
măsurilor incrimiate, fie datorită demisiei voluntare a Comisiei (în 1999). Rolul lor a fost mai degrabă de
a atrage atenţia opiniei publice şi de a face presiune asupra autorităţilor executive în chestiuni considerate
deosebite de important din punct de vedere politic şi instituţional. Chiar neadoptată deci, moţiunea de
cenzură îi oferă un important atout Parlamentului.
Adunarea parlamentară are dreptul de a se sesiza asupra oricărei probleme care consideră că
prezintă relevanţă pentru Uniune, de a o examina şi de a adopta o rezoluţie prin care să îşi exprime
punctul de vedere. TUE a consacrat şi alte instrumente în sprijinul exercitării competenţelor de control
politic ale Parlamentului, consolidate de Tratatele de Amsterdam şi Nisa. Amintim în acest sens
"rezoluţiile de iniţiativă" prin care forul parlamentar îi poate solicita Comisiei să prezinte anumite
propuneri, comisiile de anchetă şi posibilitatea primirii de petiţii din partea cetăţenilor.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi structurile Parlamentului European şi precizaţi alcătuirea lor.
2. Enumeraţi competenţele Parlamentului European.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Analizaţi etapele procedurii legislative de drept comun.
2. Arătaţi rolul Parlamentului European în formarea Comisiei Europene.
BIBLIOGRAFIE

♦ Adriantsimbazovina, Joël, Le Parlament européen, corps législatif; Banalisation hasardeuse ou

évolution créatrice?, în Mélanges en hommage à Guy Isaac, 50 ans de droits communautaire, Tome 1.
♦Chauchat, Mathias, Le contrôle politique du Parlement européen sur les executifs
communautaires, LGDJ, Paris, 1989.
♦Darmon, Marco, Le statut contentieux du Parlement européen, în l’Europe et le droit, Mélanges
en hommage à Jean Boulouis, Edit. Dalloz, 1991.
♦Jacqué, Jean-Paul, Le Parlement européen, Répertoire Dalloz, Droit communautaire.
Grile.
1.Popoarele statelor membre sunt reprezentate în Parlamentul European:
a) proporţional degresiv cu ponderea demografică;
b) proporţional progresiv cu ponderea demografică.
2. Grupurile politice din cadrul Parlamentului European sunt constituite pe baza:
a) apartenenţei naţionale a parlamentarilor;

37
b) pe baza ideologiei politice, la care parlamentarii subscriu indiferent de ideologia partidului din care fac
parte în plan intern;
c) pe baza ideologiei politice, parlamentarii fiind obligaţi să adere la grupul politic care reflectă ideologia
partidului naţional pe care l-au reprezentat în alegeri.
3. Controlul politic pe care Parlamentul European, constituit prin sufragiu universal direct, îl exercită
vizează:
a) Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie;
b) Mediatorul European şi Consiliul European;
c) Consiliul European, Consiliul UE şi Comisia Europeană.
4. Principalele competenţe ale Parlamentului European sunt:
a) decizionale în materie legislativă şi bugetară;
b) de control politic asupra executivului comunitar;
c) de formare a Comisiei Europene.
5. Creşterea şi consolidarea competenţelor Parlamentului European s-a făcut în "detrimentul" următoarei
instituţii:
a) Comisie;
b) Consiliu;
c) Consiliu European.
Exerciţii:
1. Axplicaţi raportul între formarea Parlamentului European pe baza alegerilor
directe şi amplificarea permanentă a rolului său la nivelul UE.
2. Analizaţi comparativ formarea şi funcţionarea Parlamentului European şi
formarea şi funcţionarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei.
Rezolvare
1. Adunarea parlamentară a fost alcătuită până în 1979 din membri desemnaţi de parlamentele
naţionale, cumulându-se astfel mandatul de parlamentar naţional cu cel de parlamentar
european. Tratatele originare au prevăzut însă formarea Adunării prin sufragiu universal
direct, în cadrul unei proceduri uniforme care urma să fie adoptată de Consiliul. Parlamentul
European care ar fi rezultat astfel s-ar fi bucurat de legitimitate şi reprezentativitate sporită,
dar şi de o singularitate instituţională inedită în istoria umanităţii, consolidând caracterul
supranaţional al Comunităţilor. Dincolo de dificultăţile tehnice inerente unei proceduri
electorale uniforme, alegerile directe trebuiau să surmonteze şi sensibilităţile naţionale. Tema
deficitului de democraţie se afirmă în contextul "luptei pentru putere" a Parlamentului
European şi a unor parlamente naţionale în anii ’70. Ea este "susţinută" de absenţa unui
control parlamentar real al activităţii Consiliului de miniştri (ca instituţie decizională) în
condiţiile transferului de competenţe către Comunităţile Europene, de opacitatea procesului
decizional şi de politicile preponderent economice ale Comunităţilor. Atenţia redusă acordată
dimensiunii sociale, educaţionale, cetăţeneşti este vehement denunţată. Aceste date nu
schimbă însă caracterul democratic al instituirii şi funcţionării Comunităţilor/Uniunii.
Deficitul democratic a reprezentat un instrument util de presiune asupra structurilor europene
şi indirect asupra celor statale, într-o epocă în care existenţa sa era reală. Rezultatele obţinute
au fost şi sunt dintre cele mai importante: dobândirea unor noi prerogative de către
Parlamentul European şi afirmarea parlamentelor naţionale în arhitectura comunitară,
consacrarea drepturilor fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar, instituirea
unei cetăţenii europene, consultarea din ce în ce mai frecventă a opiniei publice europene.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

38
 CONSILIUL EUROPEAN

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi formarea Consiliului European;
 deprinderea de către cursanţi a competenţelor Consiliului European şi a modului în care
acesta le exercită.

1. Profilul unei instituţii aparte. Centru de dialog politic, Consiliul European exercită încă de la
constituirea sa o influenţă determinantă asupra Comunităţilor/Uniunii, fiind considerat din acest motiv
principala instituţie. Totuşi, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European nu
va deţine, juridic, calitatea de instituţie. Aceasta nu-l împiedică însă să reprezinte şi în prezent cheia de
boltă a sistemului instituţional. Atribuţiile sale sunt variate, însă se caracterizează în esenţă prin puterea
decizională asupra celor mai importante chestiuni de interes comun. Consiliul European este instituţia de
la care se aşteaptă de regulă soluţiile şi impulsul politic, atunci când Uniunea traversează o criză. Tratatul
de la Lisabona, în măsura în care va fi ratificat, prezintă un aport major în privinţa Consiliului European.
Consiliul European constituie esenţialmente o instanţă de natură politică, adică un organ de
propunere şi de arbitraj, atât în domeniul cooperării politice cât şi în cel al afacerilor comunitare. Organ
hibrid de coordonare şi decizie, acesta devine forul de soluţionare politică a problemelor care nu au putut
fi remediate tehnic de celelalte instituţii, expresia politică şi consensuală a Europei comunitare. Din acest
moment, aportul său este decisiv. Consiliul European fie a oferit un impuls esenţial marilor realizări ale
Uniunii Europene, fie decizia sa favorabilă a constituit catalizatorul unor evenimente europene de factură
constituţională.
2. Alcătuire, reuniuni, competenţe. Membri. Consiliul European este alcătuit din şefii de state
sau de guverne din statele membre, cărora li se alătură Preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de
miniştrii Afacerilor externe (sau de miniştrii Economiei şi de Finanţe, la invitaţia Preşedinţiei şi în funcţie
de specificul ordinii de zi), respectiv de un membru al Comisiei. Delegaţiile nu pot depăşi 20 de persoane
(cu excepţia personalului tehnic şi de securitate).
Consiliul European se întruneşte sub Preşedinţia statului care exercită Preşedinţia Consiliului de
miniştri. Ordinea în care statele membre exercită preşedinţia este fixată de Consiliu cu unanimitate.
Atribuţiile Preşedinţiei în cadrul Consiliului European vizează în principal coordonarea lucrărilor,
pregătirea şi continuitatea proiectelor adoptate în cooperare instituţiile Uniunii, prezentarea unui raport
Parlamentului European la finalul fiecărei reuniuni asupra chestiunilor dezbăture şi, eventual, aprobate.
Rolul Preşedinţiei este foarte important şi în stabilirea ordinii de zi, aceasta fiind folosită în numeroase
rânduri ca un mijloc de influenţare a lucrărilor Consiliului European în sensul dorit de Preşedinţie. Pentru
statul şi responsabilul politic care organizează şi dirijează reuniunea Consiliului European, acest
eveniment poate prezenta un interes deloc neglijabil, îndeosebi dacă se încheie în mod pozitiv şi cu
rezultate substanţiale.
3. Competenţe. Conform tratatelor, Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale. Competenţele acestui organ sunt în principal
decizionale, de impuls, de arbitraj şi de negociere. Numitorul comun al tuturor acestor categorii este
caracterul politic. Pe aceste baze, fără a fi o instituţie, în sensul tratatelor, Consiliul European joacă un rol
fundamental în viaţa Uniunii. Structura în piloni a Uniunii a determinat o diferenţiere îndeosebi a
competenţelor decizionale.
Rol decizional. Cele mai importante competenţe decizionale ale Consiliului European s-au
manifestat şi se manifestă în cadrul domeniilor Uniunii, marcate de cooperarea interguvernamentală:
Politica externă şi de securitate comună, Politica de securitate şi de apărare comună, Cooperarea judiciară
şi poliţienească în materie penală. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, primele două
materii vor reprezenta teritoriul predilect al acestui tip de competenţe. Consiliul European defineşte
principiile şi orientările generale ale Politicii externe şi de securitate comună şi adoptă, începând cu
Tratatul de la Amsterdam, strategiile comune. Dacă un stat declară că se opune adoptării unei decizii de
către Consiliul de miniştri cu majoritate calificată din motive importante de politică naţională, Consiliul
de miniştrii poate decide cu majoritate calificată să trimită cauza spre soluţionare Consiliului European,

39
care se va pronunţa cu unanimitate. Consiliul European decide dacă politica de apărare comună conduce
la o apărare comună, acesta decizând de altfel în privinţa tuturor chestiunilor referitoare la politica de
apărare. Dacă un stat membru doreşte să instituie o cooperare consolidată în cadrul cooperării judiciare şi
poliţieneşti în materie penală (fosta CJAI), Consiliul European este sesizat. Decizia aparţine totuşi
Consiliului de miniştri, căruia Consiliul European îi transmite dosarul cauzei.
În măsura în care intervine cu rol decizional în pilonul comunitar, Consiliul European trebuie să
respecte competenţele instituţiilor, îndeosebi prerogativa iniţiativei legislative de care se bucură Comisia.
Conform art. 99 alin. 2 TCE, Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate asupra marilor
orientări ale politicii economice a statelor membre. Începând cu Tratatul de la Amsterdam, Consiliul
European decide şi asupra liniilor generale ale politicii locurilor de muncă.
Rol de impuls. Consiliul European fie a oferit un impuls esenţial marilor realizări ale Uniunii
Europene, fie decizia sa favorabilă a constituit catalizatorul unor evenimente europene de factură
constituţională. În prima categorie, reţinem cu titlu de exemplu Uniunea economică şi monetară, crearea
progresivă a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în timp ce pentru a doua categorie, amintim
aderarea de noi state, revizuirea tratatelor, adoptarea perspectivelor bugetare plurianuale, etc..
Rol de arbitraj şi de negociere. Consiliul European joacă de asemenea un rol de negociere, de
degajare a orientărilor majore şi de eliminare a blocajelor. Acesta intervine în dosarele care nu au fost
rezolvate de celelalte instituţii, îndeosebi de Consiliu. Incintă de dialog şi negociere, Consiliul European
contribuie (mai mult sau mai puţin eficient) la degajarea unei conştiinţe comune. Actele adoptate au un
caracter eminamente politic.
4. Reuniuni. În actuala reglementare, Consiliul European se reuneşte cu prilejul a cel puţin două
întâlniri ordinare anuale. Acesta se poate întruni şi în reuniuni extraordinare. Fiecare preşedinţie convoacă
cel puţin două reuniuni, ceea ce, de facto, ridică numărul reuniunilor la patru pe an. Consiliul European de
la Sevilia (21-22 iunie 2002) a conchis în sensul a patru reuniuni anuale, respectiv a două reuniuni
semestriale. În practică, una din cele două reuniuni semestriale este considerată informală.
Larg mediatizate, reuniunile s-au desfăşurat iniţial în oraşele desemnate de statele care exercitau
Preşedinţia Consiliului de miniştri. Consiliul European de la Nisa (2000) a arătat însă că începând cu
2002, o reuniune semestrială trebuie să se desfăşoare obligatoriu la Bruxelles. Din momentul în care
Uniunea va avea 18 state membre, acelaşi Consiliu European a decis că toate reuniunile vor avea loc la
Bruxelles. În privinţa lucrărilor, acest principiu va uşura şi va simplifica pregătirea şi organizarea lor
materială şi va face să apară mai mult Consiliul ca o «instituţie» normală a Uniunii, iar nu ca un
eveniment excepţional.
În absenţa unui regulament interior, desfăşurarea activităţii Consiliului European este relativ
suplă. Ordinea de zi a şedinţelor, îndelung elaborată, este pregătită de Consiliu, în formaţiunea Afaceri
generale şi relaţii exterioare , pe baza propunerilor Preşedinţiei. Aceasta cuprinde de regulă chestiunile de
importanţă majoră ale momentului, problematici care au fost prevăzute de Consiliul European anterior
sau care se doresc a fi discutate de state, Comisie. C onsiliul European poate organiza şi reuniuni tematice, cum
au fost cele de la Tampere din 1996, Lisabona din 2000. Consiliul de miniştri se reuneşte în ajunul Consiliului
European şi adoptă ordinea de zi definitivă. Patru categorii de probleme se degajă din structura sa:
punctele care urmează a fi adoptate fără dezbatere, punctele supuse dezbaterii pentru degajarea
orientărilor politice generale, punctele supuse deciziei şi punctele supuse spre discuţie. Ordinea de zi este
comunicată statelor membre printr-o scrisoare formală de invitaţie a statului care deţine Preşedinţia, după
ce în prealabil a făcut obiectul unui dialog între Preşedinţie şi aceste state. Cu acordul tuturor delegaţiilor,
noi chestiuni pot fi înscrise pe ordinea de zi în cursul reuniunii.
Lucrările Consiliului European se desfăşoară de regulă pe durata unei zile, fiind precedate de o
reuniune informală a preşedinţilor de state şi de guverne şi a Preşedintelui Comisiei, precum şi de
contacte cu Preşedinţia în exerciţiu. Un rol important este acordat contactelor informale. Preşedintele
Parlamentului European este de regulă invitat să susţină o declaraţie la începutul reuniunii, însă nu
participă la dezbateri. Statele terţe sunt invitate doar în mod excepţional.
Lucrările se desfăşoară sub coordonarea Preşedinţiei, care poate limita timpii de cuvânt sau decide
ordinea intervenţiilor. De asemenea, rolul său este deosebit de important în obţinerea consensului între

40
membrii Consiliului European, în măsura în care acesta este mijlocul principal de decizie. O anumită
publicitate în privinţa deliberărilor şi a etapei finale a procesului de decizie s-a impus treptat.
Rezultatele lucrărilor Consiliului European sunt consemnate în Concluziile publicate, pregătite de
Preşedinţie cu sprijinul Secretariatului general al Consiliului. Consiliul European de la Helsinki (10-11
decembrie 1999) a decis că întinderea acestora nu trebuie să depăşească cincisprezece pagini, ele putând
fi însoţite de anexe. Concluziile cuprind de regulă deciziile asupra cărora s-a degajat un acord politic.
Instituţiile legislative ale Uniunii transpun ulterior aceste concluzii. Trebuie să precizăm că doar
reuniunile formale sunt urmate de Concluzii, în timp ce reuniunile informale sunt urmate de declaraţii ale
Preşedinţiei.
Având un caracter eminamente politic, actele adoptate de Consiliul European nu pot fi supuse
controlului Curţii de justiţie.
După fiecare reuniune, Consiliul European prezintă un raport Parlamentului. Anual, această
instituţie prezintă un raport Parlamentului asupra progreselor realizate de Uniune, ceea ce reprezintă una
dintre manifestările calităţii sale de organ de direcţie al Uniunii.
5. Aportul Tratatului de la Lisabona. Tratatul de la Lisabona îi conferă în mod expres
Consiliului European calitatea de instituţie a Uniunii. O anumită rigoare a pregătirii şi desfăşurării
lucrărilor va interveni. Fără să fie instituţie, acesta avea o anumită supleţe care îl făcea mai pragmatic.
Regulile sale de funcţionare vor fi mult mai bine sistematizate.
Consiliul European dă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi îi defineşte orientările şi
priorităţile politice generale (completare introdusă cu acest prilej). Tratatul exclude explicit din
activitatea Consiliului European funcţia legislativă.
Tratatul introduce funcţia de Preşedinte al Consiliului European. Acesta este ales de către
Consiliul European (care se bucură de altfel de o mare libertate în acest sens), cu majoritate calificată,
pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi reînnoit. Funcţia nu poate fi cumulată cu un mandat
naţional. În caz de imposibilitate de exercitare a mandatului sau culpă gravă, Consiliul European, urmând
aceeaşi procedură, poate pune capăt mandatului Preşedintelui său. Această inovaţie îi va conferi instituţiei
şi Uniunii Europene mai multă autoritate. Consiliul European va beneficia de o independenţă sporită, iar
Preşedintele său va avea mai mult timp la dispoziţie pentru a-şi îndeplini sarcinile. Marea provocare
pentru viitorul Preşedinte va fi obţinerea unei autorităţi în raport cu ceilalţi membri ai Consiliului
European. Persoana aleasă va avea cu siguranţă prestigiu şi abilitate politică. Mandatul său ar putea fi
corelat cu cel al Parlamentului European şi al Comisiei, ceea ce presupune reînnoirea sa regulată. Din
punctul nostru de vedere, evoluţia Preşedinţiei Consiliului European va crea pe termen mediu dispute în
jurul organului care îl alege (putem introduce ca ipoteză alegerea sa de către Parlament sau chiar prin
sufragiu universal direct, etc.).
Preşedintele Consiliului European conduce şi coordonează lucrările instituţiei, asigură
continuitatea activităţilor, acţionează în sensul coeziunii şi consensului şi prezintă Parlamentului
European un raport în urma fiecărei reuniuni. Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an, deci mult
mai des în comparaţie cu situaţia actuală, aspect care denotă aprofundarea şi accelerarea dezvoltării
Uniunii. Preşedintele asigură reprezentarea externă a Uniunii pentru materiile care ţin de politica externă
şi de securitate comună. Înaltul reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate participă la
lucrările Consiliului European.
Tratatul de la Lisabona consacră în premieră votul în cadrul Consiliului European, într-un număr
semnificativ de domenii. Majoritatea calificată este definită în aceeaşi manieră ca şi în cadrul Consiliului
de miniştri. În situaţiile în care Consiliul European trece la vot, Preşedintele său şi preşedintele Comisiei
nu votează.
Consiliul European adoptă cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi după aprobarea acestuia,
decizia prin care stabileşte numărul efectiv al eurodeputaţilor. De asemenea, acesta adoptă cu majoritate
calificată decizia de stabilire şi a altor formaţiuni de lucru ale Consiliului de miniştri, alături de cele care
sunt prevăzute de tratat şi condiţiile de rotaţie a preşedinţiei formaţiunilor Consiliului de miniştri.
Instituţia decide cu majoritate simplă dacă recurge la o procedură de revizuire a tratatelor. În
această materie, poate decide după aprobarea Parlamentului European, să nu convoace o Convenţie. După
2 ani de la semnarea unui tratat european, dacă 4/5 din statele membre nu îl ratifică, Consiliul European

41
se sesizează asupra chestiunii. În materia revizuirii tratatelor, puterile Consiliului European sunt deci
similare unui constituant. Procedura de retragere a unui stat din Uniune are în centrul său, din partea UE,
Consiliul European.
Consiliul European îl numeşte cu majoritate calificată pe Înaltul reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, cu acordul preşedintelui Comisiei. Conform aceleiaşi proceduri,
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia.
Tratatul de la Lisabona introduce controlul legalităţii actelor Consiliului European destinate să
producă efecte juridice faţă de terţi.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Arătaţi alcătuirea Consiliului European.
2. Enumeraţi competenţele Consiliului European.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Arătaţi care este natura juridică a Consiliului European.
2. Prezentaţi aportul Tratatului de la Lisabona cu privire la Consiliul European.
BIBLIOGRAFIE

♦Blumann, Claude, Le Conseil européen, RTDE, 1976.

♦Bramsen, Bo Christopher, Le Conseil européen: son fonctionnement et ses résultats de 1975 à
1981, Revue du Marché commun, decembrie 1982, nr. 262.
♦Capotorti, Francesco, Le statut juridique du Conseil européen à la lumière de l’Acte unique,
Mélanges Pescatore, Nomos Verlag, 1987.
♦Constantinesco, Vlad, Le Conseil européen, Répertoire Dalloz, Droit communautaire.
Grile
1. Consiliul European este alcătuit din:
- şefii de state sau de guverne din statele membre şi Preşedintele Comisiei;
- miniştrii afacerilor externe din statele membre;
- şefii de state sau de guverne din statele membre şi miniştrii afacerilor externe din statele membre.
2. Consiliul European:
– adoptă acte cu caracter legislativ;
– adoptă orientările politice majore ale evoluţiei UE;
– are un rol decizional, cu precădere în domeniile care ţin de cooperarea interguvernamentală.
3. Tratatul de la Lisabona a creat funcţia de preşedinte cu privire la:
- Consiliul European;
- Consiliul Uniunii Europene;
- Parlamentul European.
4. Modalităţile în care Consiliul European îşi adoptă în prezent deciziile sunt:
- unanimitate şi majoritate calificată;
- majoritate simplă şi majoritate calificată;
-majoritate simplă şi consens.
5. Reuniule Consiliului European sunt:
- anulale;
-semestriale;
- trimestriale.
Exerciţii:
1. Analizaţi rolul Preşedintelui Consiliului European in interiorul si exteriorul UE.
2. Analizaţi semnificaţia introducerii votului în cadrul Consiuliul European, instituţia care în mod
tradiţional a adoptat hotarari pe baza consensului.

42
Rezolvare:
1. Introducerea funcţiei de Preşedinte al Consiliului European îi va conferi instituţiei şi Uniunii
Europene mai multă autoritate. Consiliul European va beneficia de o independenţă sporită, iar
Preşedintele său va avea mai mult timp la dispoziţie pentru a-şi îndeplini sarcinile. Marea provocare
pentru viitorul Preşedinte va fi obţinerea unei autorităţi în raport cu ceilalţi membri ai Consiliului
European. Persoana aleasă va avea cu siguranţă prestigiu şi abilitate politică. Mandatul său ar putea
fi corelat cu cel al Parlamentului European şi al Comisiei, ceea ce presupune reînnoirea sa regulată.
Preşedintele Consiliului European prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European,
asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele
Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale, acţionează pentru facilitarea coeziunii şi
a consensului în cadrul Consiliului European si prezintă Parlamentului European un raport după
fiecare reuniune a Consiliului European. Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi
în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9
CONSILIUL
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene;
 introducerea cursanţilor în studiul competenţelor Consiliului Uniunii Europene.
1. Alcătuire. Consiliul exprimă interesele statelor membre şi asigură participarea acestora la opera
de integrare europeană. El este înainte de toate o instituţie a Uniunii Europene, o piesă regulată şi
constantă a mecanismului său decizional, iar nu o simplă conferinţă interguvernamentală, calitate în care
se manifestă ca un veritabil centru de animare politică. Voinţa statelor de a-şi apăra interesele şi de a
limita avântul supranaţional, au propulsat Consiliul într-o poziţie privilegiată. Modalităţile în care
instituţia îşi adoptă deciziile, îndeosebi votul majoritar şi ponderarea voturilor în funcţie de criterii
demografice, politice şi economice, reprezintă cea mai importantă diferenţiere de organizaţiile de
cooperare, pentru care egalitatea suverană a statelor concordă doar cu regula unanimităţii. După intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht, prin Decizia nr. 93/591, Consiliul şi-a schimbat denumirea din
Consiliul Comunităţilor Europene, în Consiliul Uniunii Europene, marcând astfel plenitudinea
competenţelor sale în toţi cei trei piloni creaţi prin Tratatul asupra Uniunii Europene.
Consiliul se confruntă cu o serie de dificultăţi, pe fondul creşterii numărului statelor membre şi a
politicilor comunitare. O anumită lipsă de unitate, de coerenţă şi de continuitate s-au făcut simţite. Cele
mai frecvente propuneri pentru ameliorarea activităţii sale au vizat alegerea unei metode de lucru cât mai
apropiată modelului comunitar, prelungirea duratei Preşedinţiei şi transparenţa lucrărilor.
Tratatul de la Lisabona aduce o serie de reforme importante în privinţa structurii şi funcţionării
Consiliului. Tratatul menţine rolul foarte important de care Consiliul se bucură în arhitectura instituţională
a Uniunii, ilustrând faptul că statele conservă o forţă structurantă decisivă. Atenuarea distincţiei integrare-
cooperare în structura Uniunii Europene (transferul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală în
cadrul comunitar) va antrena însă o diminuare a prerogativelor decizionale ale instituţiei.
Sediul Consiliului este la Bruxelles. În lunile aprilie, iunie şi octombrie, în virtutea Protocolului
privind fixarea sediilor instituţiilor anexat tratatelor, reuniunile sale se ţin la Luxembourg.
Consiliul era format, conform Tratatelor constitutive, din reprezentanţii statelor membre, fiecare
guvern delegând unul dintre membrii săi. Tratatul de la Maastricht va dispune formarea Consiliului dintr-
un reprezentant al fiecărui stat membru, desemnat de la nivelul ministerial şi abilitat să angajeze guvernul
acelui stat (art. 203 TCE). Noua formulare, permite statelor membre să fie reprezentate în Consiliu de
reprezentanţi ai entităţilor regionale sau federale, când competenţele acestora sunt în joc, conform
dreptului constituţional naţional. Tratatul de la Lisabona adaugă acestei formulări, precizând că
reprezentantul statului trebuie să fie abilitat să angajeze guvernul acelui stat şi să exercite dreptul de vot.

43
 Deşi Consiliul este unic ca instituţie, diversificarea şi amplificarea activităţii Uniunii a făcut
necesară reunirea sa în mai multe formaţiuni, în funcţie de problemele dezbătute. Consiliul se întruneşte
la nivelul miniştrilor de resort, practică care s-a amplificat în timp.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, conform unui sistem de rotaţie, de fiecare stat membru, pe o
durată de şase luni. Ordinea de rotaţie este stabilită de Consiliu cu unaninimitate. Consiliul European de
la Bruxelles din octombrie 2002 a decis ca ordinea existentă să se păstreze până la finalul anului 2006,
pentru ca noile state membre să aibă mai mult timp la dispoziţie pentru a se pregăti în vederea exercitării
acestei atât de importante funcţii. Statul căruia îi revine Preşedinţia Consiliului prezidează toate
formaţiunile specializate ale acestuia şi COREPER-ul.
2. Formaţiunile de lucru ale Consiliului. Consiliul este unic ca instituţie, diversificarea şi
amplificarea activităţii Uniunii a făcut necesară reunirea sa în mai multe formaţiuni, în funcţie de
problemele dezbătute. Consiliul se întruneşte la nivelul miniştrilor de resort, practică care s-a amplificat
în timp. Ca principale avantaje, achiesăm la imbricarea crescută a guvernelor naţionale, la apropierea
structurilor şi a oamenilor contribuind astfel la difuzarea ideii europene şi la penetrarea chestiunilor
europene în afacerile naţionale curente. Deşi această specializare este justificată de faptul că miniştrii de
resort cunosc cel mai bine problemele din domeniul lor, fiind cei mai apţi să se pronunţe, multitudinea de
formaţiuni în care se reuneşte Consiliul a antrenat o lipsă de unitate şi de coerenţă extrem de dăunătoare,
datorită tendinţei de autonomizare a Consiliilor specializate, în detrimentul unei viziuni globale. Fiecare
formaţiune poate decide însă asupra ansamblului chestiunilor care intră în competenţele Consiliului,
regulă care reflectă tocmai caracterul său unic.
Regulamentul interior al Consiliului adoptat la 22 iulie 2002 (în urma Concluziilor Consiliului
European de la Sevilia, din iunie 2002), confirmat de regulamentele ulterioare, a redus formaţiunile
specializate la nouă: Afaceri generale şi relaţii externe, Afaceri economice şi financiare, Justiţie şi afaceri
interne, Muncă, politica socială, sănătate şi consumatori, Competitivitate (acoperă domeniile pieţei
interioare, industriei, cercetării, turismului), Transporturi, telecomunicaţii şi energie, Agricultură şi
pescuit, Mediu, Educaţie, tineret şi cultură. Consiliului Afaceri generale şi relaţii externe format din
miniştrii Afacerilor externe, are misiunea de a coordona activitatea formaţiunilor în care Consiliul
lucrează. Formaţiunea defineşte orientările generale şi conciliază direcţiile de acţiune, reunindu-se cel
puţin lunar. În această formulă, Consiliul tratează toate chestiunile care nu au un caracter suficient de
tehnic pentru a fi tratate de altă formaţie. Tratatul de la Lisabona a consolidat responsabilitatea de
coordonare a Consiliului Afaceri generale. COREPER şi Secretariatul joacă de asemenea un rol important
în acest sens.
Tratatul de la Lisabona reţine funcţionarea Consiliului în mai multe formaţiuni, a căror listă
completă va fi stabilită de Consiliul European, cu majoritate calificată. Consiliul afacerilor generale
asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi le asigură desfăşurarea în colaborare cu Preşedinţii Consiliului European şi Comisiei.
Consiliul afaceri externe elaborează acţiunea exterioară a Uniunii, în conformitate cu liniile generale
adoptate de Consiliul European. Acesta asigură, de asemenea, coerenţa acţiunii Uniunii.
Instituit de facto de Consiliu încă de la începuturile construcţiei comunitare în virtutea dreptului
conferit de Tratatele constitutive, COREPER a fost constituţionalizat de Tratatul de fuziune şi confirmat
de Tratatele ulterioare. Originea COREPER se află în delegaţiile permanente ale statelor membre pe lângă
Comunităţile Europene, formate din funcţionari detaşaţi de diferite ministere pentru tratarea dosarelor
comunitare, în numele statului care i-a detaşat. Principala sa menire este pregătirea lucrărilor Consiliului
şi executarea mandatelor încredinţate de acesta, fiind un organ auxiliar al Consiliului. În mod limitat,
Consiliul îi poate încredinţa şi sarcini de execuţie.
3. Funcţionare. Preşedinţia Consiliului este asigurată, conform unui sistem de rotaţie, de fiecare
stat membru, pe o durată de şase luni. Ordinea de rotaţie este stabilită de Consiliu cu unaninimitate.
Principalele atribuţii ale Preşedinţiei constă în convocarea Consiliului, stabilirea ordinii de zi provizorii,
conducerea dezbaterilor şi iniţierea votului, precum şi căutarea unui compromis. O cutumă în funcţionarea
Consiliului este cea a consultărilor separate între Preşedinţie şi ceilalţi membri ai Consiliului, asupra
dosarelor politice importante, în vederea facilitării consensului. De altfel, Preşedinţia depune eforturi chiar
în situaţiile în care deciziile se adoptă cu majoritate, pentru ca adeziunea statelor să fie cât mai vastă.

44
Preşedinţia menţine unitatea Consiliului în raport cu multitudinea de interese reprezentate, de formaţiuni şi
organe de lucru. În materia politicii externe şi de securitate comună, Preşedinţia reprezintă Uniunea în
raporturile externe. Preşedintele semnează alături de Preşedintele Parlamentului European actele
normative adoptate conform procedurii codecizionale.
Ordinea de zi este elaborată în formă de proiect de Preşedinţie şi este adoptată de Consiliu, la
începutul fiecărei sesiuni. Ea este comunicată statelor membre cu cel puţin 14 zile înainte de reuniune,
însoţită de documentaţia aferentă. Un nou punct poate fi înscris pe ordinea de zi, doar dacă se
înregistrează un consens în Consiliu. Aceasta este împărţită în două categorii de probleme: Partea A şi
Partea B. Statele pot solicita ca anumite chestiuni să nu fie discutate de Consiliu, dacă acestea nu au fost
înscrise pe ordinea sa de zi cu cel puţin 14 zile înainte.
În Partea A sunt înscrise chestiunile asupra cărora COREPER a ajuns la un acord şi care pot fi
aprobate de Consiliu fără o discuţie prealabilă. În aceste cazuri, miniştri constată existenţa consensului
stabilit de COREPER, aprobând actul fără a mai recurge la vot. De jure, Consiliul are, evident,
posibilitatea de a refuza să dea eficienţă consensului obţinut de Coreper. De asemenea, membrii săi şi ai
Comisiei îşi pot exprima poziţia cu privire la un anumit subiect din Partea A, putând înscrie această
poziţie în procesul-verbal al întrunirii. Poziţia astfel manifestată nu împiedică, în principiu, luarea deciziei
şi nu prezintă valoarea juridică a unei rezerve. În mod excepţional, Consiliul nu poate trece la adoptarea
deciziei dacă respectiva luare de poziţie antrenează o nouă dezbatere sau dacă este cerută retragerea
subiectului din Partea A. O asemenea cerere de retragere poate fi făcută de membrii Consiliului sau
Comisiei şi trebuie acceptată în prealabil de Consiliu. Acest mod de lucru denotă dezideratul de eficienţă
a activităţii Consiliului şi reliefează rolul extrem de important al COREPER.
În Partea B a ordinii de zi sunt înscrise problemele care necesită dezbateri, COREPER
neajungând la un acord prealabil în privinţa lor. De asemenea, în această parte pot fi înscrise şi «false
puncte B», respectiv subiecte de importanţă politică. În măsura în care Consiliul nu reuşeşte adoptarea
unei decizii, problema este trimisă COREPER, a cărui misiune este definită în funcţie de dificultăţile
întâmpinate. Însă, chiar şi pentru dosarele în cazul cărora nu a reuşit să concilieze interesele statelor
membre, COREPER se dovedeşte deosebit de util întrucât prin activitatea sa, miniştri cunosc elementele
de acord şi de dezacord, ca şi diferitele soluţii avute în vedere.
Consiliul se reuneşte la iniţiativa preşedintelui său, a unui stat membru sau a Comisiei de două-trei
ori pe săptămână, cel mai adesea la Bruxelles. Dezbaterile au devenit publice în cazurile în care Consiliul
decidea conform procedurii codecizionale. TL extinde această regulă la toate procedurile legislative. Noul
tratat stabileşte caracterul public al lucrărilor Consiliului, în cazurile în care acesta deliberează şi votează
un proict de act legislativ. Consiliul trece la vot la iniţiativa Preşedintelui său. Preşedintele este obligat să
deschidă procedura votului, la cererea unui membru al Consiliului sau a Comisiei, în acest ultim caz, cu
acordul Consiliului. Totodată, Preşedintele trebuie să verifice dacă quorumul necesar adoptării deciziilor,
adică majoritatea membrilor Consiliului, este îndeplinit.
Tratatele constitutive prevăd trei modalităţi de vot: unanimitatea, majoritatea calificată şi
majoritatea simplă, alegerea între acestea operându-se în funcţie de dispoziţia de drept material care
formează baza juridică a actului adoptat. În cazul unanimităţii şi al majorităţii simple, fiecare stat are
aceeaşi pondere politică. Votul cu majoritate este instrumentul care a făcut şi face diferenţa, din punct de
vedere al eficacităţii acţiunii, între Uniunea Europeană şi celelalte organizaţii internaţionale, cu obiective
ambiţioase, dar rezultate modeste. Majoritatea încurajează dialogul şi negocierea, fiind expresia
democraţiei. Reguli nescrise vor face întotdeauna statele să nu meargă mai departe de ceea ce este
acceptabil pentru toate, iar în cazul subiectelor sensibile pentru state sau care prezintă un caracter
constituţional pentru Uniune, Tratatele însele prevăd de regulă unanimitatea. Conform Tratatului de la
Lisabona, o decizie este considerată adoptată cu majoritate calificată dacă întruneşte cel puţin 55% din
voturile din Consiliu, provenind de la cel puţin 15 state şi reprezentând cel puţin 65 % din populaţia
Uniunii. Maniera în care este definită majoritatea calificată reflectă natura duală a Uniunii Europe, de
Uniune a statelor şi a cetăţenilor. Spre deosebire de Tratatul de la Nisa, criteriul demografic devine
obligatoriu. Aceste reguli vor intra în vigoare la 1 noiembrie 2014. Începând cu 1 noiembrie 2014, în
cazurile în care Consiliul nu decide pe baza unei propuneri a Comisiei sau a Înaltului reprezentant pentru
afaceri externe şi politica de securitate, majoritatea calificată se defineşte ca cel puţin 72% din voturile

45
membrilor Consiliului, provenind din state membre a căror populaţie este de cel puţin 65% din populaţia
totală a Uniunii. De asemenea, începând cu 1 noiembrie 2014, în situaţiile în care nu toţi membrii
Consiliului iau parte la vot, majoritatea calificată constituie cel puţin 55% din voturile provenind de la
statele participante, a căror populaţie este de cel puţin 65% din populaţia totală a statelor membre. Dacă
Consiliul nu decide pe baza propunerii Comisiei sau a Înaltului reprezentant, majoritatea calificată va fi
formată din cel puţin 72% din voturile statelor participante, iar populaţia statelor care au votat favorabil
trebuie să constituie cel puţin 65% din populaţia statelor membre. Tratatul creează şi clauze-pasarelă,
care oferă posibilitatea Consiliului de a trece de la unanimitate, la majoritatea calificată (mai puţin în
cazul deciziilor care au implicaţii militare sau care ţin de domeniul apărării), iar Parlamentului,
posibilitatea de a trece de la procedura legislativă specială (în cadrul căreia nu are putere de decizie), la
procedura legislativă ordinară (procedura codecizională). Pentru a concretiza această posibilitate,
Consiliul European se pronunţă cu unanimitate, după aprobarea Parlamentului. Orice iniţiativă în acest
sens estre transmisă Parlamentelor naţionale, care pot, printr-o singură opoziţie formulată în termen de
şase luni, să împiedice o asemenea evoluţie. În anumite domenii, Consiliul European sau Consiliu de
miniştri pot, cu unanimitate, să decidă aplicarea votului cu majoritate calificată sau procedura legislativă
ordinară, fără ca Parlamentele naţionale să aibă un drept de veto: cadrul financiar plurianual, anumite
măsuri privind politica socială, mediul, cooperarea judiciară în materia dreptului familiei, anumite decizii
privind politica externă.
4. Competenţe. Consiliul este, alături de Parlamentul European, autoritatea legislativă şi bugetară
a Uniunii Europene. Totodată, Consiliul joacă un rol de arbitru şi îndeplineşte o funcţie de coordonare
generală, care depăşeşte cadrul politicilor economice ale statelor membre (domeniu în care se manifestă
cu predilecţie). Pe baza recomandării Comisiei, Consiliul elaborează un proiect care este trimis
Consiliului European. Consiliul European adoptă în virtutea sa marile orientări ale politicilor economice
ale statelor membre şi ale Uniunii. Consiliul poate adresa recomandări statelor care nu respectă aceste
orientări sau care riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii economice şi monetare, care pot fi
făcute publice. Preşedintele Consiliului şi Preşedintele Comisiei fac un raport Parlamentului asupra
rezultatelor coordonării politicilor economice ale statelor, Parlamentul putând invita pe preşedintele
Consiliului să-i prezinte eventualele recomandări publice făcute unui stat.
Consiliul deţine principalul rol în încheierea acordurilor internaţionale. El autorizează Comisia să
deschidă negocierile, îi poate adresa directive vizând derularea acestora şi decide în privinţa semnării şi
încheierii acordului. Înaintea încheierii unui acord, Consiliul îi poate solicita Curţii de justiţie, alături de
statele membre, Comisie şi Parlament, să se pronunţe asupra concordanţei respectivului acord cu tratatele.
Instituţia interguvernamentală statuează de regulă cu majoritate calificată, iar în mod excepţional, cu
unanimitate. Consiliul decide cu unanimitate dacă acordul poartă asupra unei chestiuni pentru care
deciziile interne se adoptă tot cu unanimitate (precum şi în situaţia acordurilor de asociere), respectiv cu
majoritate calificată, dacă acordul vizează o acţiunea sau o poziţie comună. În cadrul formelor de
cooperarea, Consiliul poate încheia acorduri care leagă instituţiile Uniunii, în respectivele materii.
În materia politicii externe şi de securitate comună, Consiliul exercită o funcţie decizională.
Instituţia defineşte poziţiile comune şi adoptă acţiunile comune pe baza principiilor, orientărilor generale
şi strategiilor comune adoptate de Consiliul European. Acesta adoptă de asemenea poziţiile comune,
acţiunile comune şi convenţiile în cadrul fostei cooperări în materia justiţiei şi afacerilor interne, respectiv
a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. În cadrul interguvernamental, Consiliul a fost şi
este sprijinit de organe specifice (comitetul politic, secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant
pentru PESC, comitetul de coordonare pentru cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală).
Consiliul decide de regulă cu unanimitate în privinţa formelor de cooperare, însă tratatele de la
Amsterdam şi Nisa au introdus şi majoritatea calificată în anumite domenii: măsurile de aplicare ale
deciziilor, măsurile de aplicare ale convenţiilor, chestiunile de procedură (majoritate simplă chiar). În
cadrul PESC, Consiliul adoptă cu majoritate calificată pe baza unei strategii comune, decizii pentru
punerea în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor comune. Dacă un stat declară că se opune, invocând motive de
politică naţională importante, Consiliul, cu majoritate calificată, poate cere Consiliului European să se
sesizeze asupra chestiunii şi să adopte o decizie cu unanimitate. În privinţa chestiunile de procedură, se
aplică majoritatea simplă.

46
 Consiliul autorizează cooperările consolidate, se bucură de atribuţii decizionale în procedura de
constatare a unui risc de violare a anumitor valori ale Uniunii (şi ia măsuri în acest sens) şi de suspendare
a anumitor drepturi ale statelor, precum şi în procedura de admitere a noilor state. Acesta emite un aviz
favorabil reunirii unei conferinţe interguvernamentale în scopul revizurii tratatelor.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi formaţiunile de lucru ale Consiliului.
2. Enumeraţi competenţele Consiliului.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Explicaţi modul de funcţionare al Consiliului.
2. Precizaţi votul cu majoritate calificată, astfel cum rezultă după intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona.
BIBLIOGRAFIE
♦Ayral, Michel, La Présidence du Conseil, Revue du Marché Commun, 1975, 184.
♦Azoulai, Loïc; Burgorgue-Larsen, Laurence, L’autorité de l’Union européenne, Edit. Bruylant
Bruxelles, 2006.
♦Blumann, Claude; Dubois, Louis, Droit institutionnel de l’Union européenne, Edit. Litec, 2005.
♦Blumann, Claude, La fonction législative communautaire, Edit. LGDJ, Paris, 1995
Grile
1. Coordonarea activităţii Consiliului este asigurată de următoarea formaţiune:
- Consiliului Afaceri generale şi relaţii externe;
- Consiliul Afaceri economice şi financiare;
- Consiliul Justiţie şi Afaceri interne.
2. În Partea A a ordinii de zi a Consiliului, sunt înscrise:
-chestiuni care nu mai necesită dezbateri, un acord fiind deja înregistrat în cadrul COREPER;
- chestiuni în privinţa cărora nu s-a ajuns la un acord în etapele premergătoare.
3. În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată în Consiliu
are următoare configuraţie:
- 62 de voturi dintr-un total de 169, indiferent de statele de la care provin;
- 169 de voturi dintr-un total de 237, care să provină de la majoritatea statelor membre;
- 55% din voturile din Consiliu, provenind de la cel puţin 15 state şi reprezentând cel puţin 65 %
din populaţia Uniunii.
4. Consiliul are competenţe:
- legislative şi bugetare;
- consultative;
- decizionale în materie de politică externă şi securitate comună.
5. În materia cooperării interguvernamentale, Consiliul decide cu:
-unanimitate;
-majoritate calificată;
- majoritate simplă.
Exerciţii
1. Analizaţi rolul Consiliului în formarea altor instituţii ale Uniunii Europene.
2. Analizaţi rolul COREPER în funcţionarea Consiliului.
Rezolvare.
1. Graţie competenţelor sale, Consiliul participă la formarea altor instituţii. Pe baza propunerilor
statelor şi după consultarea Parlamentului European, Consiliul adoptă lista membrilor Curţii de conturi.
Consiliul, reunit la nivel de şefi de state şi de guverne conform Tratatului de la Nisa, este implicat în
formarea Comisiei, prin desemnarea Preşedintelui, iar ulterior a comisarilor. Consiliul poate sesiza Curtea
de justiţie pentru a declara demisia din oficiu a unui membru al Comisiei. În virtutea propunerilor statelor,
Consiliul adoptă lista membrilor Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor, cu majoritate

47
calificată şi după consultarea Comisiei. Totodată, Consiliul fixează salariile, indemnizaţiile şi pensiile
preşedintelui Consiliului European, preşedintelui Comisiei, Înaltului reprezentant pentru afaceri externe şi
politica de securitate, membrilor Comisiei, preşedinţilor, membrilor şi grefierilor Curţii de justiţie,
precum şi secretarului său general. Consiliul fixează orice indemnizaţie care ţine loc de remunerare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1O
COMISIA EUROPEANĂ

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Comisiei europene;
 introducerea cursanţilor în studiul competenţelor Comisiei europene.
1. Vocaţia Comisiei Europene. Comisia este considerată de doctrină instituţia cea mai originală şi
mai revoluţionară a Uniunii Europene, instituţie de integrare prin excelenţă. Redactorii tratatelor au vrut
ca ea să fie motorul integrării europene, «locomotiva» Comunităţii. Pentru aceasta, au înzestrat-o cu
anumite caracteristici şi competenţe care pot face din Comisie, schiţa unui viitor guvern European.
Termenul tehnic de Comisie a apărut cu prilejul Tratatelor de la Roma, marcând o anumită retragere în
raport cu caracterul supranaţional al TCECO. Într-adevăr, Înalta Autoritate (echivalenta Comisiei în cazul
CECO) se bucura de prerogative extinse care se aflau la baza acestui caracter supranaţional. Comisia este
în prezent un organ pe jumătate tehnic, pe jumătate politic.
Evoluţia Comisiei poate fi surprinsă cel mai elocvent prin prisma raporturilor cu Consiliul şi cu
Parlamentul European. Ea este simultan supusă controlului politic al Parlamentului European, dependentă
funcţional de decizia finală a Consiliului şi a Parlamentului asupra propunerilor pe care i le prezintă şi
chemată în permanenţă să justifice propunerile sale în cele două instituţii la ale căror lucrări participă din
plin. Comisia este însă, de mai multe decenii, în căutarea unei dimensiuni şi organizări optime. Tratatul de
la Lisabona accentuează controlul politic exercitat asupra sa de către Parlament (consolidându-i, în
consecinţă, legitimitatea democratică), reformează alcătuirea Comisiei şi operează o definiţie structurată a
competenţelor instituţiei, incluzându-le pe cele specifice relaţiilor externe.
Organ de reflecţie, de lucru, de iniţiativă, de executare, superior unui simplu ansamblu
administrativ, Comisia îndeplineşte misiuni fundamentale pentru construcţia comunitară. Ea promovează
interesul comun şi adoptă iniţiativele necesare în acest sens. Competenţele de care se bucură îi permit să
filtreze, să confrunte ideile şi interesele înainte ca Parlamentul şi Consiliul să fie sesizate pentru decizie.
Câmpul său de acţiune s-a extins ca urmare a dezvoltării competenţelor comunitare.
Gardian al Tratatelor, Comisia veghează la aplicarea dreptului comunitar şi la respectarea sa de
către statele membre şi resortisanţii acestora, precum şi de către instituţiile Uniunii. Garantă a interesului
general comunitar, Comisia trebuie mai înainte să apere acquis-ul, adică să vegheze la respectarea
tratatelor şi a actelor instituţiilor, atât de particulari cât şi de state sau de către instituţii însele, doar un
control comunitar fiind conform naturii Comunităţilor. În acest sens, instituţia beneficiază de puteri de
informare, de prevenire şi de control, precum şi de instrumentare a anumitor infracţiuni şi de gestionare a
clauzelor de salvgardare.
Comisia deţine monopolul iniţiativei legislative în cadrul comunitar, execută dreptul comunitar şi
bugetul Uniunii. Alături de Consiliu, această instituţie asigură reprezentarea internaţională a Uniunii (cu
excepţia politicii externe şi de securitate comună, conform Tratatului de la Lisabona) şi joacă un rol
deosebit de important în procedurii încheierii acordurilor cu statele terţe şi alte organizaţii internaţionale.
Comisia beneficiază şi de o anumită putere decizională, putând emite directive şi decizii, pe de o
parte, dar şi avize sau recomandări pe de altă parte.
Comisia încurajează cooperarea între statele membre şi facilitează coordonarea acţiunii acestora în
domeniul economic, al industriei, al cercetării, etc.. Ea promovează consultarea partenerilor sociali la
nivelul Uniunii şi coordonarea politicilor sociale. Comisia adoptă, potrivit TL, iniţiative în sprijinul
acordurilor interinstituţionale. Instituţia joacă un rol important în consultarea societăţii civile şi în
dezvoltarea acelei Uniuni a cetăţenilor, ale cărei dimensiuni le-am analizat în Partea a II-a a cursului.

48
 Anual, Comisia publică, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului
European, un raport asupra activităţii Uniunii.
Sediul Comisiei se află la Bruxelles, însă anumite servicii îşi desfăşoară activitatea la
Luxembourg.
1. Formarea Comisiei. Conform art. 9 D din Tratatul asupra Uniunii Europene, Comisia numită
între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este alcătuită dintr-un
resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele său şi înaltul reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre vice-preşedinţii Comisie. Începând cu 1
noiembrie 2014, Comisia este formată dintr-un număr de membri, inclusiv preşedintele şi înaltul
reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzând la două treimi din
numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European, statuând cu unanimitate, decide
să modifice acest număr . Reducerea numărului comisarilor necesită implementarea unui sistem de rotaţie
egalitară. Dacă în virtutea Tratatului de la Nisa acest sistem era adoptat de Consiliu cu unanimitate,
Tratatul de la Lisabona încredinţează sarcina Consiliului European, care decide de asemenea cu
unanimitate. Desemnarea comisarilor urmează a se face în funcţie de principiul egalităţii între statele
membre (sub aspectul ordinii numirilor şi al timpului petrecut în Comisie, astfel încât numărul total de
mandate deţinut de resortisanţii a două state membre la un moment dat să nu fie mai mare de un mandat)
şi respectării diversităţii demografice şi geografice între acestea. Rotaţia presupune un echilibru global
între statele mari şi cele mici, între statele din Nord şi cele din Sud, între statele bogate şi cele mai puţin
prospere.
Tratatul de la Lisabona dispune că ţinând cont de alegerile pentru Parlamentul European şi după
consultări, Consiliul European propune cu majoritate calificată Parlamentului, un candidat la funcţia de
Preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie ales de Parlament (iar nu aprobat) cu majoritatea membrilor care îl
compun. Dacă această majoritate nu este întrunită, Consiliul European va face o nouă propunere, în
termen de o lună. Consiliul, de comun acord cu Preşedintele Comisiei astfel desemnat, va stabili lista
comisarilor, pe baza propunerilor statelor membre. Pentru a avea şanse să fie desemnată comisar, o
persoană trebuie să fie înainte de toate propusă de un stat, cerinţă discutabilă sub aspectul exigenţei de
independenţă. Întregul colegiu este supus unui vot de aprobare în Parlament, după care va fi numit de
Consiliul European (iar nu de Consiliu), cu majoritate calificată. Dacă numirea unei noi Comisii nu a avut
încă loc, Comisia anterioară continuă să-şi exercite atribuţiile până la survenirea acestui eveniment.
Durata mandatului Colegiului a fost iniţial de patru ani, mandat care putea fi reînnoit. Tratatul de
la Maastricht l-a prelungit la cinci ani, ca o consecinţă a implicării Parlamentului European în formarea
Comisiei şi a alinierii mandatelor celor două instituţii. Deşi teoretic poate fi reînnoit, această posibilitate
se va materializa dificil în condiţiile sistemului de rotaţie, ca viitor fundament al formării Comisiei.
Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre, desemnaţi datorită competenţelor lor generale şi
garanţiei de independenţă pe care trebuie să o asigure şi de care sunt, în acelaşi timp, protejaţi. Criteriile
principale în desemnarea comisarilor sunt competenţa lor deosebită recunoscută şi garanţiile de
independenţă care sunt neîndoielnice şi care trebuie să fie furnizate în interesul comunitar, dat fiind că,
deşi trebuie să fie naţionali ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. Statutul comisarilor garantează
independenţa instituţiei, responsabilă politic doar în faţa Parlamentului European. Principiul
colegialităţii, expres consacrat de Tratatul de la Nisa şi reluat de Tratatul de la Lisabona are acelaşi efect
juridic. Tratatul de la Lisabona alătură exigenţelor de competenţă şi independenţă, angajamentul
european.
3. Funcţionare. Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii şi al unităţii de
administrare. Acest principiu implică adoptarea în comun a deciziilor, solidaritatea comisarilor în privinţa
deciziilor luate şi responsabilitatea politică colectivă a Colegiului. Colegialitatea se sprijină pe egalitatea
comisarilor în procesul decizional şi implică, pe de o parte, ca deciziile să fie adoptate în comun şi, pe de
altă parte, că toţi membrii sunt colectiv responsabili, pe plan politic, asupra ansamblului deciziilor
adoptate. Răspunderea în faţa Parlamentului European este cea mai importantă formă a răspunderii
colective a Comisiei. Cenzura Parlamentului nu poate interveni în privinţa unui/unor comisari.
Practica a impus o repartizare a sarcinilor pe domenii de activitate între comisari. Specializarea
comisarilor s-a produs trepat, întrucât la începuturile construcţiei comunitare, aceştia examinau toate

49
domeniile de competenţa Comisiei. Fiecare comisar a devenit direct responsabil în privinţa pregătirii şi
executării deciziilor Comisiei, supravegherii de ansamblu şi coordonării serviciilor din structura
instituţiei, aferente domeniului sau domeniilor care i-au fost repartizate. Repartizarea este limitată la
pregătirea şi executarea deciziilor dintr-un anumit domeniu, ea neafectând modalitatea de adoptare a
deciziilor şi deci principiul colegialităţii. Comisarii nu beneficiază de puterea şi independenţa decizională
specifice unui ministru. Specializarea comisarilor a devenit mai pregnantă odată cu extinderea
competenţelor Uniunii şi creşterea numărului statelor membre. Fiecare comisar este responsabil de unul
sau mai multe domenii. Repartizarea portofoliilor ridică însă probleme deosebit de delicate, datorită
creşterii numărului statelor membre şi importanţei inegale a portofoliilor.
Comisia poate de asemenea crea organe subsidiare, cărora să le încredinţeze sarcini de execuţie a
deciziilor sale, net delimitate.
Anumite metode de lucru create au fost implementate pentru a se evita aglomerarea activităţii
Comisiei, datorată principiului colegialităţii, diversităţii şi urgenţei problemelor de rezolvat, precum şi
caracterului limitat al cunoştinţelor tehnice şi al timpului fiecărui comisar. Încredinţarea unor sectoare
omogene de activitate comisarilor, examinarea dosarelor complexe în reuniuni ad-hoc ale membrilor
specializaţi în respectivul domeniu, organizarea de reuniuni săptămânale ale şefilor de cabinet sunt doar
câteva dintre metodele de lucru. Corective la principiul colegialităţii sunt aduse prin anumite modalităţi
de adoptare a deciziilor, prevăzute de Regulamenul interior al Comisiei: procedura scrisă, abilitarea şi
şedinţele.
Procedura scrisă este rezervată de regulă dosarelor care nu ridică controverse şi necesită acordul
prealabil al direcţiilor generale specializate în domeniul respectiv şi al serviciului juridic. Ea permite să se
constate acordul membrilor Comisiei asupra unei propuneri emanând de la unul sau mai mulţi dintre ei 1.
Proiectele de decizii sunt elaborate de direcţiile generale, sub autoritatea comisarului/comisarilor care le
coordonează, sunt transmise serviciilor interesate din cadrul Comisiei şi sunt avizate de serviciul juridic.
Propunerea de decizie, însoţită de documentaţia aferentă, este transmisă tuturor comisarilor. Dacă la
expirarea unui termen (de regulă de o săptămână), comisarii nu formulează obiecţiuni şi nu s-a solicitat
discutarea propunerii, aceasta este considerată adoptată.
Procedura abilitării este folosită în cazul măsurilor administrative sau de gestiune, a actelor
preliminare adoptării unei decizii, elaborării formei finale a unui act sau a propunerilor care urmează să
fie prezentate celorlalte instituţii şi al căror conţinut a fost deja stabilit. Prin abilitare, unul sau mai mulţi
membri ai Comisiei este/sunt împuterniciţi să adopte măsuri, în numele şi condiţiile stabilite de Comisiei
(principiul colegialităţii este respectat). În lipsa unor stipulaţii contrare, mandatul rezultat din abilitare
poate fi subdelegat directorilor generali sau şefilor de servicii. Acestor funcţionari europeni le pot fi
încredinţate sarcini privind măsurile administrative şi de gestiune curentă, care presupun un grad redus de
apreciere, prin intermediul delegărilor directe. În consecinţă, doar chestiunile cu o anumită relevanţă sunt
înscrise pe ordinea de zi a şedinţelor.
Comisia se întruneşte săptămânal în şedinţe, pregătite de şefii de cabinet ai comisarilor. În funcţie
de necesităţi, pot fi organizate şi reuniuni suplimentare. Convocarea Colegiului ţine de atribuţiile
Preşedintelui. Alături de comisari, pot participa la şedinţe Secretarul general şi şefii de cabinet, care pot
exprima, la invitaţia Preşedintelui, opinia comisarilor absenţi, ale căror cabinete le conduc. În mod
excepţional, Comisia poate decide să asculte o altă persoană. Şedinţele sunt secrete, dezbaterile sunt
confidenţiale, iar comisarii sunt ţinuţi de obligaţia de discreţie.
Stabilirea ordinii de zi a şedinţelor reprezintă, de asemenea, o atribuţie a Preşedintelui, care ţine
cont în acest sens de programul trimestrial şi anual de lucru al Comisiei. Cu majoritate de voturi,
comisarii pot decide să delibereze şi asupra unei probleme neînscrise pe ordinea de zi sau să nu delibereze
asupra unui subiect care figurează pe această ordine. Dacă un membru al Comisiei solicită retragerea unui
subiect de pe ordinea de zi, acesta este programat pentru reuniunea viitoare, mai puţin în cazul în care
amânarea deliberării ar atrage încălcarea anumitor termene şi deci consecinţe juridice.
Comisia adoptă deciziile cu majoritatea voturilor membrilor care o compun (majoritate simplă),
quorumul fiind stabilit la majoritatea comisarilor. Deşi deciziile Comisiei pot fi luate cu majoritate, un

50
număr mare dintre ele sunt expresia unui consimţământ unanim; la urma urmelor, atunci când se votează,
minoritatea este, bineînţeles, solidară cu decizia luată.
4. Competenţe. Începând cu Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht, Comisia se
manifestă ca un important factor de conciliere în raporturile dintre Consiliu şi Parlamentul European
îndeosebi în cadrul procedurilor de legislative de cooperare (introdusă de AUE) şi de codecizie (introdusă
de TM). În acest triunghi instituţional, Comisia este chemată să joace un rol activ şi să facă dovada
creativităţii politice. Tratatele au stabilit un echilibru interesant şi eficient în acelaşi timp între Comisie şi
Consiliu. În raporturile cu statele membre reunite în Consiliu, Comisia se manifestă adesea ca un factor
de negociere, dar şi de presiune în vederea ajungerii la un compromis. Pe de o parte, Consiliul (şi
Parlamentul) nu poate decide decât pe baza unei propuneri a Comisiei şi nu poate amenda propunerile
acesteia decât cu unanimitate. Pe de altă parte, această atribuţie esenţială a Comisiei se realizează în
exerciţiul puterii normative atribuite Consiliului şi Parlamentului în măsura în care propunerea sa este
concretizată într-un act cu valoare juridică. Cele două autorităţi legislative pot solicita Comisiei să
promoveze anumite iniţiative legislative, însă nu o pot obliga în acest sens. În exercitarea iniţiativei
legislative, Comisiei i se facilitează jucarea unui rol mobil şi important pentru ajungerea la un consens.
Astfel, în funcţie de interesele exprimate de celelalte instituţii implicate în procedura legislativă, Comisia
îşi poate modifica propunerea iniţială pentru a surmonta riscul de blocaj.
Parlamentul European a câştigat un rol din ce în ce mai important în formarea Comisiei,
responsabilă politic doar în faţa acestuia. Statele membre continuă să fie de asemenea implicate în acest
proces. Consiliul poate sesiza Curtea de justiţie în privinţa demisiei din oficiu a comisarilor, cărora le
stabileşte regimul salarial şi indemnizaţiile. Raporturile Comisie, Consiliu, Parlament denotă cel mai
elocvent complexitatea şi ingeniozitatea arhitecturii instituţionale a Uniunii Europene.
Competenţe de control şi sancţiune. Comisia Europeană veghează şi asigură respectarea şi
aplicarea tratatelor. Ea este un soi de cerber al infernurilor juridice: gardiană a tratatelor, garantă a unei
comunităţi de drept, servitoare a dreptului comunitar, dar cenzoratoare a statelor membre sau a
instituţiilor care se depărtează de acesta. Competenţa în cauză nu se aplică la cooperării
interguvernamentale dezvoltată în cadrul Uniunii. Acest tip de competenţe sunt strâns legate de controlul
jurisdicţional, realitate expres precizată de Tratatul de la Lisabona. Comisia este principalul partener
instituţional al Curţii de justiţie.
În raporturile cu statele membre, Comisia dispune de dreptul de a sesiza Curtea de justiţie, la
capătul unei proceduri precontencioase, pentru a constata neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din
statutul de membru. Statele membre beneficiază de asemenea de dreptul de a sesiza CJUE dacă consideră
că un stat nu şi-a îndeplinit obligaţiile, însă după sesizarea Comisiei şi emiterii unui aviz de către aceasta
(art. 170 TCE). Comisia poate invita statul să adopte măsurile care sunt necesare, într-un anumit timp.
Prin această funcţie, Comisia asigură menţinerea unui climat de încredere reciprocă: dacă îşi face bine
treaba, fiecare stat va putea fără resentimente să-şi îndeplinească obligaţiile ştiind că partenerii săi vor
face la fel şi că orice infracţiune asupra tratatelor nu va fi decât provizorie. Comisia se sesizează în urma
plângerilor primite de la persoanele fizice şi juridice sau din oficiu. Ea poate dialoga cu statul în cauză
atât pentru lămuriri şi respectarea dreptului la apărare, cât şi pentru ca acesta să adopte măsurile necesare
pentru a îndrepta situaţia. Sesizată, Curtea de justiţie se pronunţă printr-o hotărâre declaratorie, obligând
statul să adopte măsurile pe care le presupune executarea hotărârii, Comisia fiind însărcinată să vegheze
la executarea hotărârii. Comisia supune Curţii în mod sistematic observaţii scrise şi/sau orale în materiile
trimiterilor prejudiciale.
Comisia poate acţiona celelalte instituţii ale Uniunii Europene în faţa CJUE pentru nerespectarea
dreptului comunitar.
În privinţa particularilor, Comisia colaborează cu instanţele naţionale, întrucât acestea din urmă
sunt competente să sancţioneze în prim grad încălcări ale normelor comunitare. Comisia poate considera
însă inacţiunea statelor de a pune capăt/de a sancţiona o încălcare a dreptului comunitar ca o neexecutare
a obligaţiei de cooperare loială, cu toate consecinţele juridice de rigoare. În materie concurenţei, Comisia
dispune de prerogativa de a aplica amenzi şi alte sancţiuni, după ce în prealabil poate efectua inclusiv
controale la faţa locului. Deciziile Comisiei pot fi atacate în faţa Curţii de justiţie.

51
 Competenţe în materia clauzelor de salvgardare şi de exceptare. Clauzele de salvagardare permit
adoptarea de către statele membre, în cazuri excepţionale, a unor măsuri derogatorii şi temporare de la
dreptul comun. Esenţialmente temporare, clauzele de salvgardare trebuie autorizate de Comisie anterior
aplicării lor sau pot fi aprobate ulterior de către aceasta. Totodată, ele pot fi suprimate de Comisie, dacă
instituţia constată că nu mai sunt întemeiate. Comisia verifică aplicarea măsurilor de savgardare. Această
prerogativă poate fi încadrată la prerogativele de control şi sancţiune. Clauzele de exceptare se
diferenţiază de clauzele de salvgardare prin caracterul lor permanent. Comisia autorizează statele membre
să adopte măsuri derogatorii de la regimul comun, în cazurile prevăzute de tratate, întrucât natura
sistemului comunitar interzice ca statele să decidă ele însele
Iniţiativa legislativă. Într-o redactare modesă, TCE dispune Comisia participă la formarea actelor
Consiliului şi Parlamentului European în condiţiile prevăzute de prezentul tratat (art. 211). Comisia deţine
în schimb o foarte importantă putere de iniţiativă, ceea ce îi asigură o putere mai importantă decât cea de
care dispun guvernele statelor membre. Această putere este catalogată adesea drept monopol, deşi nu se
manifestă astfel decât în cadrul comunitar (nu şi interguvernamental), iar propunerile legislative ale
Comisiei sunt adesea negociate în prealabil cu Consiliul, reflectă cel mai mic numitor comun al
eforturilor de integrare şi este încadrată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Rolul său este, în
ansamblu, delicat. Sau face propuneri îndrăzneţe dar riscă să le vadă respinse de Consiliu, în lipsa
unanimităţii, fiind acuzată şi că vrea să joace un rol prea politic. (...) Sau Comisia se arată mai prudentă,
îşi limitează propunerile la ceea ce statele par capabile să accepte, riscând însă să-i fie reproşată o
timiditate excesivă. Totuşi, această prerogativă îi asigură o contribuţie semnificativă la formarea actelor
normative şi un cadru propice acţiunii sale de element motor al integrării europene. Iniţiativa legislativă îi
permite Comisiei să stăpânească agenda politică şi juridică a Comunităţii. Conform CJUE, puterea de
iniţiativă legislativă cu care este dotată Comisia prezintă un caracter general.
Propunerile legislative ale Comisiei sunt elaborate şi înaintate celorlalte instituţii şi organe
comunitare din proprie iniţiativă (regula), respectiv la cererea Consiliului sau a Parlamentului (excepţia).
Dacă o asemenea cerere a fost formulată iar Comisia nu a elaborat o propunere, atitudinea sa nu poate fi
interpretată ca o carenţă, decât în cazurile în care conform tratatelor, avea obligaţie să acţioneze.
Parlamentul dispune de puterea de iniţiativă legislativă în chestiuni privind propria sa funcţionare, precum
şi modul de alegere al reprezentanţilor sau statutul membrilor săi. Consiliul nu poate, de regulă, adopta
decizii decât pe baza propunerii Comisiei, nu se poate substitui acestei instituţii în privinţa iniţiativei
legislative şi nu poate amenda o propunere a Comisiei decât cu unanimitate. De asemenea, Comisia
propune proiectul preliminar de buget, fiind instituţia implicată şi în executarea bugetului.
Competenţe de decizie. Comisia dispune de o putere decizională proprie. Curtea de justiţie a
interpretat această prerogativă ca dreptul Comisiei de a adopta în funcţie de împrejurări, acte cu întindere
generală sau individuală. Puterea de decizie a Comisiei se manifestă cu predilecţie în materie executivă,
precum şi în domeniul politicii concurenţei şi a politicii economice şi monetare. În cadrul procedurii de
aderare, Comisia acordă avizul privind oportunitatea începerii negocierilor cu statele candidate.
Competenţe de execuţie. Prin alcătuirea sa, permanenţa sa, capacitatea logistică şi tehnică a
serviciilor sale, Comisia este cea mai în măsură să facă faţă sarcinilor de execuţie şi de gestiune.
Competenţele de execuţie se materializează atât în măsuri cu caracter general, cât şi în măsuri cu caracter
particular. Comisia asigură, de asemenea, gestiunea administrativă şi financiară a politicilor comunitare.
Competenţe în materie bugetară. Comisiei îi revine gestiunea financiară a politicilor comunitare.
Ea este instituţia care execută bugetul şi gestionează ansamblul fondurilor comunitare.
Competenţe în materia relaţiilor externe. Comisia asigură, alături de Consiliu, reprezentarea
internaţională a Uniunii Europene. Comisia a creat pe lângă statele nemembre şi organizaţii
internaţionale, delegaţii similare unor ambasade, care fac parte din serviciile sale şi au statut diplomatic.
În materia acordurilor internaţionale, Comisia se manifestă înainte de toate prin iniţiativa de a începe
negocieri în vederea încheierii unui acord cu state terţe sau organizaţii internaţionale. Această iniţiativă se
materializează în recomandări adresate Consiliului, care va decide în acest sens. Comisia negociază
ulterior acordurile internaţionale, pe baza şi în limitele mandatului conferit de către Consiliu. Instituţia
supune Consiliului propunerea privind semnarea şi încheierea acordului, Consiliul urmând a decide cu
majoritate calificată sau cu unanimitate. În condiţiile Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam, în

52
domeniile PESC şi CJAI, Comisia asistă/asista doar Preşedinţia Consiliului în desfăşurarea negocierilor.
Comisia poate de asemenea solicita avizul Curţii de justiţie, înainte de încheierea unui acord internaţional,
alături de Consiliu, Parlament şi statele membre. În cazul unui aviz negativ, amintim că acordul nu va
putea intra în vigoare.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Analizaţi modul de formare al Comisiei europene.
2. Enumeraţi competenţele Comisiei europene.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Explicaţi raportul instituţional în care Comisia se află cu Parlamentul european şi
cu Consiliul Uniunii Europene.
BIBLIOGRAFIE
♦Akagül, Deniz, «La demande d'adhésion de la Turquie à la Communauté européenne. Quelques
réflexions sur l'avis de la Commission », în Cemoti, n° 10 - La Communauté européenne et la Turquie
devant la question de l'adhésion: approche culturelle d'une relation politique (II),
http://cemoti.revues.org/document416.html.
♦Birtsch, Marie-Therèse, La création de la Commission unique: réforme technique ou affirmation
d’une identité européenne, în Institutions européennes et identités européennes, sub coordonarea lui
Marie-Therèse Bitch, Wilfried Loth şi Raymond Poidevin, Bruxelles, Etablissements Emile Bruylant,
1998.
♦Dewost, Jean-Louis, La Commission ou comment s’en débarrsser?, în L’Europe et le droit,
Mélanges en hommage à Jean Boulouis, Edit. Dalloz, 1991.
♦Emiatre, Phillippe, Le fonctionnement de la Communauté européenne élargie: La Commission
incite les Douze à tenter un pari financier , în Le Monde, 19.02.1987.
Grile
1. Începând cu 2014, Comisia va fi alcătuită:
- din câte un comisar reprezentând fiecare stat membre;
- dintr-un număr de comisari egal cu jumătate din numărul statelor membre;
- dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepţia
cazului în care Consiliul European decide să modifice acest număr.
2. Comisarii:
- reprezintă în interiorul Comisiei interesele statelor membre din care provin;
- sunt independenţi de statele membre din care provin.
3. Preşedintele Comisiei Europene este ales de către:
-Consiliul European;
-Parlamentul European;
-Consiliul Uniunii Europene.
4. Funcţionarea Comisiei este guvernată de următoarele principii:
- colegialitate şi unitate de administrare;
-raspunderea individuală a fiecărui comisar;
5. Alegeţi răspunsurile care reflectă cel mai corect competenţele Comisiei:
- controlul respectării tratatelor, iniţiativă legislativă, gestiunea administrativă şi financiară a
politicilor comunitare;
- prerogative de informare şi de execuţie;
- negocierea acordurilor externe ale Uniunii, exeutarea bugetului Uniunii Europene şi autorizarea
clauzelor de salvgardare.
Exerciţii:
1. Analizaţi rolul Parlamentului European în formarea Comisiei.
2. Analizaţi impactul principiilor subsidiarităţii şi proporţinalităţii în privinţa activităţii Comisiei.
Rezolvare

53
 1. Tratatul de la Lisabona dispune că ţinând cont de alegerile pentru Parlamentul European şi după
consultări, Consiliul European propune cu majoritate calificată Parlamentului, un candidat la funcţia de
Preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie ales de Parlament (iar nu aprobat) cu majoritatea membrilor care îl
compun. Dacă această majoritate nu este întrunită, Consiliul European va face o nouă propunere, în
termen de o lună. Consiliul, de comun acord cu Preşedintele Comisiei astfel desemnat, va stabili lista
comisarilor, pe baza propunerilor statelor membre. Pentru a avea şanse să fie desemnată comisar, o
persoană trebuie să fie înainte de toate propusă de un stat, cerinţă discutabilă sub aspectul exigenţei de
independenţă. Întregul colegiu este supus unui vot de aprobare în Parlament, după care va fi numit de
Consiliul European, cu majoritate calificată.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11
CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
 introducerea cursanţilor în studiul competenţelor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
1. Puterea judiciară a UE. Jurisdicţia comunitară este formată din Curtea de justiţie, Tribunalul
de primă instanţă şi tribunalele specializate. Aceste instanţe joacă un rol considerabil în procesul de
integrare europeană, proces care reprezintă înainte de toate un fenomen juridic. Jurisdicţiile comunitare
dispun, în virtutea tratatelor, de o competenţă permanentă şi, cu foarte puţine excepţii, obligatorie. În
materia interpretării dreptului comunitar, competenţa devine exclusivă. Hotărârile lor au forţă obligatorie
şi executorie în statele membre ale Uniunii. Alături de atribuţiile jurisdicţionale şi consultative, aceste
instanţe (în particular, Curtea de justiţie) îndeplinesc o importantă funcţie normativă, care le diferenţiază
de instanţele internaţionale.
Curtea de justiţie, Tribunalul de primă instanţă şi tribunalele specializate dispun în acelaşi timp de
mijloacele unei veritabile puteri judiciare şi de autoritatea unei instituţii a Uniunii. Curtea de justiţie
contribuie, alături de celelalte instituţii, la realizarea obiectivelor Uniunii, având deci competenţe mai
largi decât cele ale unei jurisdicţii tradiţionale. Ea este garanta valorilor democratice într-o Comunitate de
drept, a cărei substanţă a definit-o.
Reuşitele integrării europene se datorează în bună parte Curţii de justiţie, care nu s-a limitat doar
să precizeze dreptul, „ci a constatat şi lacunele şi chiar a urmărit dezvoltarea sa printr-o jurisprudenţă
creatoare, pretoriană, încurajată de «carenţele» celorlalte instituţii şi state membre (...) 2. Curtea a oferit
Comunităţilor două importante instrumente de integrare, respectiv cele două principii de aplicare a
dreptului comunitar în statele membre: principiul aplicării cu preeminenţă a dreptului comunitar şi
principiul aplicării sale directe şi imediate. Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene (CJUE) a
transformat ordinea juridică comunitară fundamentată pe dreptul internaţional public, într-o ordine
juridică similară celei naţionale. Curtea a stabilit fundamente constituţionale edificiului juridic al Uniunii
şi a elaborat marile echilibre constituţionale în cadrul Uniunii şi între Uniune şi statele membre 3. Curtea
este cea care a consacrat teza limitării drepturilor suverane ale statelor şi principiul transferului de
competenţe, anunţând un nou echilibru de putere la nivel european.
CJUE asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Curtea îndeplineşte
această funcţie nu ca o jurisdicţie internaţională, ci în condiţii similare cu cele ale instanţelor statale.
Curtea este gardian al dreptului comunitar, garantă a constituţionalităţii oricărei activităţi în cadrul
Comunităţii şi a interesului general al Uniunii. În acest sens, Curtea recurge la o interpretare teleologică,
care favorizează integrarea.
Similitudinea cu judecătorul intern reiese din analiza modului în care poate fi sesizată, a
subiectelor care o pot sesiza, a competenţelor sale şi a forţei executorii a hotărârilor pronunţate. Dacă
jurisdicţiile internaţionale pot fi sesizate doar după epuizarea căilor interne de atac (Curtea Europeană a
Drepturilor Omului) sau în virtutea unui acord al părţilor (Curtea Internaţională de Justiţie), subiectele de
2
S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 239.
3
A. Berramdane, J. Rossetto, op. cit., p. 207.
54
drept se pot adresa nemijlocit CJUE, cu respectarea competenţei sale materiale şi fără ca un acord
preliminar în acest sens să fi fost stabilit între părţi. În categoria subiectelor care pot investi jurisdicţia cu
tranşarea unei cauze, întâlnim, ca regulă în cadrul jurisdicţiilor internaţionale, statele. Sfera subiectelor de
drept care pot sesiza CJUE este mult mai vastă în comparaţie cu cea anterior evocată, incluzând
instituţiile europene şi particularii. Or, recunoaşterea acestei prerogative particularilor este excepţională în
dreptul internaţional public. În altă ordine de idei, hotărârile CJUE se bucură de forţă executorie în statele
membre. În concluzie, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene este concepută după imaginea
jurisdicţiilor statale şi mai ales a jurisdicţiei administrative franceze, atât din punct de vedere al
justiţiabililor cât şi al competenţei, naturii contencioaselor care îi sunt supuse, procedurii după care
statuează 4.
Curtea asigură respectarea ordinii juridice comunitare, dar ea contribuie şi la dezvoltarea acesteia
în sensul obiectivelor finale, politice, ale tratatelor. Curtea a fost catalogată de o parte a doctrinei drept
curte constituţională. Curtea însăşi a calificat tratatele comunitare ca reprezentând carta constituţională a
Comunităţilor. Anumite competenţe deosebit de importante exercitate de Curte, precum respectarea
principiilor atribuirii de competenţe şi a echilibrului instituţional, verificarea concordanţei acordurilor
internaţionale cu tratatele, protejarea valorilor democratice ale Uniunii aseamănă Curtea de la
Luxembourg unei veritabile instanţe constituţionale.
Tratatul de la Lisabona produce o suprimare a pilonilor şi îi conferă în mod expres personalitate
juridică Uniunii Europene, ceea ce, teoretic, ar trebuie să determine o competenţă generală a Curţii de
justiţie. Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene se va numi, după intrarea sa în vigoare, Curtea de
justiţie a Uniunii Europene. Politica externă şi de securitate comună şi politica de securitate şi de apărare
comună continuă însă să reprezinte excepţiile de la această regulă. Curtea verifică doar ca limitele între
cooperarea interguvernamentală specifică acestor domenii şi integrarea comunitară să fie respectate. În
privinţa fostei CJAI, deşi comunitarizată, Curtea nu este competentă pentru a verifica validitatea sau
proporţionalitatea operaţiunilor de poliţie sau ale altor servicii represive desfăşurate în statele membre,
pentru menţinerea ordinii publice sau a securităţii interioare.
Conform Tratatului de la Lisabona, denumirea de Curte de justiţie a Uniunii Europene
desemnează, într-un mod a priori destul de surprinzător 5, Curtea de justiţie, Tribunalul şi tribunalele
specializate. Toate acestea jurisdicţii asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor,
iar calitatea de instituţie se aplică Curţii de justiţie a Uniunii Europene. Tribunalul de primă instanţă
deţine o competenţă de drept comun. Domeniile având o importanţă deosebită pentru aplicarea corectă şi
uniformă a dreptului comunitar, rămân în continuare de competenţa Curţii de justiţie, în timp ce
tribunalele specializate exercită funcţia jurisdicţională în domenii specifice. Sistemul jurisdicţional
comunitar este ierarhizat, astfel încât deciziile Tribunalului pot fi atacate în faţa Curţii de justiţie, în timp
ce deciziile tribunalelor specializate pot fi atacate în faţa Tribunalului, iar ulterior, în mod excepţional, în
faţa Curţii de justiţie. Sediul jurisdicţiilor Uniunii s-a aflat, încă de la începutul construcţiei comunitare, la
Luxembourg.
1. Structura Curţii de Justiţie. Curtea este formată din judecători, avocaţi generali şi dintr-un
grefier asistat de adjuncţi, reuniţi în serviciul de grefă. Avocaţii generali asistă Curtea în îndeplinirea
misiunilor sale. Ei prezintă în mod public, în deplină imparţialitate şi independenţă, concluzii motivate
asupra cauzelor supuse Curţii de justiţie.Acestora li se alătură referenţii şi un număr important de alţi
funcţionari şi agenţi, organizaţi în mai multe departamente. În prezent, Curtea este formată din 27 de
judecători şi un număr neschimbat de avocaţi generali. Preşedintele CJCE este ales din rândul
judecătorilor Curţii, de către aceştia, prin vot secret, imediat după reînnoirea parţială a judecătorilor
Curţii, cu majoritate absolută în primul tur, respectiv majoritate relativă în al doilea tur. Mandatul său are
o durată de 3 ani, putând fi reînnoit. Tribunalul de primă instanţă este format dintr-un număr de 27 de
judecători, aceştia putând îndeplini dacă se impune şi rolul avocatului general în anumite speţe. .
Modul de desemnare al magistraţilor, judecători şi avocaţi generali, a rămas constant în cursul
evoluţiei construcţiei comunitare: acordul comun al guvernelor statelor membre, în ciuda solicitării
Parlamentului European de a fi asociat la acest proces. Tratatul de la Lisabona instituie un comitet, format
4
L. Cartou, op. cit., p. 146.
5
P. Manin, op. cit., p. 365.
55
din şapte personalităţi alese din rândul foştilor membri ai Curţii şi ai Tribunalului, ai jurisdicţiilor
naţionale supreme precum şi ai juriştilor care posedă competenţe notorii, dintre care unul este numit de
Parlament. Comitetul va da un aviz asupra calităţilor pe care membrii jurisdicţiilor Uniunii ar trebui să le
posede, mai înainte ca statele membre să recurgă la nominalizări. Acest procedeu consolidează
independenţa magistraţilor în raporturile cu statele membre şi ridică exigenţele profesionale pe care
aceştia trebuie să le îndeplinească.
Numirea în funcţie are loc pentru un mandat de şase ani. Corpul judecătorilor se înnoieşte parţial
(pe jumătate) la fiecare trei ani.
În exercitarea funcţiei lor, judecătorii sunt independenţi. Aceştia nu reprezintă statul care i-a
desemnat, independenţa lor fiind asigurată, ca şi în cazul Comisiei, prin modalitatea numirii în funcţie.
Magistraţii beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii şi agenţii Comunităţii, beneficiind de
asemenea de un salariu motivant. Un regim bine definit de incompatibilităţi şi imunităţi a fost stabilit.
Scopul său este protejarea membrilor Curţii în exerciţiul funcţiei lor şi garantarea independenţei statutare
şi funcţionale a acestora, îndeosebi în raporturile cu statele membre. La intrarea în funcţie, magistraţii
depun un jurământ referitor imparţialitatea şi onestitatea exercitării funcţiei, precum şi la pastrarea
secretului profesional (cu precădere secretul privind deliberările). Funcţia de magistrat este incompatibilă
cu orice altă funcţie politică sau administrativă, precum şi cu orice altă activitate profesională, cu excepţia
cazurilor în care Consiliul le acordă o dispensă în acest sens (de regulă pentru activităţi didactice sau de
cercetare juridică).
2. Funcţionare. Pentru a-şi exercita funcţia jurisdicţională, Curtea se reuneşte în plen sau în
camere. Din considerente de eficacitate şi pentru a substitui judecata în plen (din ce în ce mai dificilă
datorită extinderilor succesive), Tratatul de la Nisa a introdus o nouă formaţiune de judecată, Marea
Cameră, numită şi micul plen. Devenind efectivă în urma extinderii masive din 2004, Marea Cameră este
condusă de Preşedintele Curţii şi este formată din 13 judecători, printre care preşedinţii camerelor de cinci
judecători, judecătorul raportor, alţi magistraţi. Marea Cameră este competentă să judece atunci când un
stat membru sau o instituţie, părţi în proces, o solicită ca formaţiune de judecată. Judecata în plen s-a
transformat în cursul adâncirii construcţiei comunitare, din regulă în excepţie. După 2004, Curtea este
structurată în 3 camere formate din cinci judecători şi trei camere formate din trei judecători.
Larg inspirată de procedura în vigoare în faţa jurisdicţiilor administrative franceze, procedura în
faţa CJCE reia principiile procedurale naţionale, dar prezintă şi trăsături distincte. Principala sa sursă
formală rămâne Regulamentul de procedură. În esenţă, procedura este mixtă, inchizitorie, contradictorie,
publică şi gratuită. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă respectă aceleaşi reguli.Procedura este
mixtă, presupunând o etapă scrisă, urmată de o etapă orală, inchizitorie, publică şi contradictorie. Limba
de procedură reprezintă limba în care părţile comunică între ele şi se exprimă în raporturile cu instanţa de
judecată, redactând memorii, susţinând pledoarii şi efectuând orice alt act de procedură. Totodată,
prezintă valoare de acte oficiale, doar actele de procedură redactate în această limbă, celelalte versiuni
având valoarea unor traduceri. Limba de procedură este aleasă de reclamant, dintre limbile oficiale ale
Uniunii Europene. Dacă pârâtul este un stat membru sau un resortisant al unui stat membru, limba de
procedură este dată de limba oficială a respectivului stat membru. Dacă statul are mai multe limbi
oficiale, reclamantul poate alege dintre acestea. Dacă pârâtul este o instituţie a Uniunii, limba de
procedură este aleasă de reclamant. În cazul trimiterilor prejudiciale, limba de procedură este limba
jurisdicţiei naţionale. Statele membre sau terţe care pot interveni în asemenea proceduri pot să-şi utilizeze
în cursul procedurii orale, propriile limbi oficiale.
3. Competenţe. Curtea de justiţie întruneşte simultan caracteristicile unei curţi constituţionale,
unei curţi administrative şi unei curţi internaţionale. În consecinţă, competenţele Curţii sunt multiple şi
ţin, în principal, de interpretarea dreptului comunitar, de exercitarea funcţiei jurisdicţionale şi a unei
funcţiuni consultative. Competenţele jurisdicţionale reprezintă un sistem complet de acţiuni în justiţie şi
mijloace procedurale destinate să permită Curţii să asigure respectarea (şi, în mod deosebit, uniformitatea)
dreptului comunitar. Numeroase şi diversificate, competenţele jurisdicţionale sunt de natură
constituţională, administrativă şi judiciară. Acest tip de competenţe îi permite Curţii să vegheze la
respectarea de către statele membre a obligaţiilor lor decurgând din dreptul comunitar (recursul în lipsuri),

56
să controleze activitatea celorlalte instituţii raportat la exigenţele dreptului comunitar (recursul în anulare,
recursul în carenţă, etc.), precum şi să asigure o interpretare şi o aplicare uniformă a dreptului comunitar.
Alături de aceste acţiuni principale, organele jurisdicţionale cunosc o serie de proceduri accesorii,
precum intervenţia, cererea de suspendare a executării actului atacat sau de acordare de măsuri provizorii,
interpretarea unei hotărâri, rectificarea erorilor materiale, etc, care amplifică similitudinile cu jurisdicţiile
statale.
Curtea de justiţie însăşi şi-a extins competenţa la asigurarea respectării principiilor generale ale
dreptului şi a drepturilor fundamentale, practică consacrată ulterior la nivel de tratate. Din perspectiva
anumitor contencioase, competenţele Curţii au prezentat deosebiri între cele trei Comunităţi, cele mai
semnificative întregistrându-se în cazul CECO (astfel cum vom arăta în ultima subsecţiune).
Competenţele consultative. Competenţele consultative constă, în esenţă, în efectuarea unui control
preventiv, menit să asigure concordanţa anumitor categorii de acte care urmează a fi adoptate de
instituţiile Uniunii, cu dispoziţiile tratatelor. La solicitarea Consiliului, Comisiei, Parlamentului sau a unui
stat membru, Curtea emite un aviz asupra concordanţei cu dispoziţiile tratatului, a unui acord între Uniune
şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, a cărui încheiere se preconizează. Dacă Curtea
emite un aviz negativ, acordul nu poate intra în vigoare decât dacă este revizuit. Aceste avize au
reprezintă în esenţă o decizie cu caracter obligatoriu. Avizele Curţii prezintă o importanţă deosebită pe
plan instituţional. Procedura avizului prealabil are astfel o dublă funcţie preventivă: pe planul intern al
Comunităţii, permiţând să se evite ca încheierea unui acord internaţional să aducă atingere tratatului, şi pe
plan internaţional, permiţând evitarea angajării responsabilităţii Comunităţii ca urmare a anulării actului
privind încheierea acordului sau constatarea invalidităţii sale (ceea ce ar avea efecte în ordinea juridică
comunitară, dar nu în ordinea internaţională).
Competenţe specifice unei curţi internaţionale. Statele membre nu pot recurge la soluţiile oferite
de dreptul internaţional public pentru a soluţiona diferende care ţin de dreptul comunitar. Statele membre
se angajează să nu supună un diferend relativ la interpretarea şi aplicarea prezentului tratat unui alt mod
de reglementare decât cele prevăzute de acesta. Un stat membru poate introduce un recurs împotriva altui
stat pe motiv că nu şi-a respectat obligaţiile rezultând din dreptul comunitar.
Contenciosul comunitar poate fi structurat în contencios de legalitate, contenciosul privind
lipsurile statelor, contenciosul de plină jurisdicţie şi recursurile în interpretare şi aprecierea validităţii.
Contenciosul de anulare sancţionează ilegalităţile din activitatea instituţiilor Uniunii, care s-au produs atât
pe cale de acţiune, cât şi prin omisiune. Contenciosul privind lipsurile statelor permite sancţionarea
statelor ce nu îşi îndeplinesc obligaţiile care rezultă în sarcina lor, conform dreptului comunitar.
Competenţele Curţii în aceste două materii rămân însă limitate la anularea actului dedus judecăţii
(imposibilitatea reformării sale), respectiv la constatarea (declararea) conduitei neadecvate a statelor.
Contenciosul de plină jurisdicţie, în schimb, restituie judecătorului plenitudinea puterilor sale. El permite
examinarea fondului cauzei, atât în ceea ce priveşte chestiunile de fapt, cât şi cele de drept, precum şi
reformarea, după caz, a actului contestat. Recursurile în interpretarea şi aprecierea validităţii previn
încălcări ale dreptului comunitar, asigură o interpretare şi o aplicare uniformă a acestuia şi constituie
cadrul unei importante cooperări între judecătorul naţional şi cel comunitar.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi statutul avocatului general.
2. Enumeraţi categoriile de acţiuni pe care jurisdicţiile comunitare sunt
abilitate să le soluţioneze.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Analizaţi rolul Curţii de Justiţie în procesul de integrare europeană.
BIBLIOGRAFIE
♦Berrod, Frédérique, La Cour de justice refuse l’invocabilité des accords OMC: essai de
regularisation de la mondialisation - A propos de l'arrêt de la Cour de Justice du 23 novembre 1999,
Portugal c/ Conseil,(accords textiles avec le Pakistan et l'Inde), RTDE / 36(3) 2000.

57
 ♦Biancarelli, Jacques, Regards sur la Cour de justice trente ans après, Revue du Marché commun,
303/ianuarie 1987.
♦Boulouis, Jean, Nouvelles réflexions à propos du caractère préjudiciale de la compétence de la
Cour de Justice des Communautés européennes statuant sur renvoi des juridictions nationales, Mélanges
offerts à Pierre-Henri Teitgen, Edit. A. Pedone, 1984.
♦Charpentier, Jean, A propos d’une récente augmentation du nombre des magistrats de la Cour de
justice des Communautés européennes, Mélanges offerts à Pierre-Henri Teitgen, Edit. A. Pedone, 1984.
Grile:
1. Judecătorii din cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt desemnaţi:
- prin acordul comun al guvernelor statelor membre;
- de către Parlamentul European;
- de către un comitet format din şapte personalităţi ale lumii juridice europene.
2. Formaţiunea de judecată obişnuită în cadrul Curţii şi Tribunalului este:
- plenul;
- Marea Cameră;
- camerele jurisdicţionale.
3. Limba de procedură în faţa instanţelor comunitare este aleasă de:
-reclamant;
-pârât;
-judecătorul competent să soluţioneze litigiul.
4. Competenţele Curţii de Justiţie pot fi clasificate în următoarele categorii:
- competenţe jurisdicţionale şi consultative;
-competenţe constituţionale şi administrative;
- competenţe contencioase şi necontencioase.
5. Trimiterile preliminare reprezintă un instrument prin care:
- se asigură aplicarea unitară a dreptului comunitar;
- sunt înlăturate dispoziţii ale legislaţiei interne care nu sunt conforme cu dreptul comunitar;
- judecătorul comunitar soluţionează litigiul intern în cadrul căruia a fost ridicată chestiunea ţinând
de dreptul comunitar.
Exerciţii:
1. Analizaţi următorul enunţ. Care sunt greşelile existente?
Doamna T a chemat în judecată, în faţa Curţii de Justiţie a UE, statul român întrucât acesta i-a prejudiciat
interesele prin adoptarea unei legislaţii contrare dreptului comunitar în materia înmatriculării
autoturismelor din import. Prin urmare, reclamanta a cerut să fie angajată răspunderea statului român
pentru încălcarea dreptului comunitar în temeiul art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene şi să fie despăgubită pentru prejudiciul suferit.
2. În cursul unui litigiu între A (reclamant) şi B (pârât) aflat pe rolul Tribunalului Dolj,
reclamantul a solicitat instanţei de judecată să facă aplicarea regulamentului nr. 246/2000 al Consiliului,
întrucât acesta este direct aplicabil şi îi creează o situaţie mai favorabilă decât legea internă incidentă.
Pârâtul s-a opus la aplicarea acestui act normativ european, motivând că România nu a fost membru al
UE la data adoptării regulamentului, aşadar acesta nu se aplică în sistemul juridic român. B a mai arătat
că dreptul comunitar se aplică cu prioritate faţă de dreptul intern doar în cazurile în care există o
contrarietate vădită între norma internă şi norma europeană şi oricum, regulamentul este contrar tratatului,
întrucât a fost înclăcat principiul propoţionalităţii, instituţiile UE putând adopta o directivă de armonizare
a legislaţiilor naţionale. Instanţa a dispus suspendarea procedurii de judecată şi sesizarea Curţii
Constituţionale cu o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea UE
referitoare la valabilitatea regulamentului invocat de reclamant. Analizaţi susţinerile părţilor şi decizia
instanţei de judecată din perspectiva drepului UE.

Rezolvare:
1. În primul rând, trebuie precizat că Doamna T trebuia să introducă acţiunea în faţa instanţelor
române competente, întrucât acţiunile prin care cetăţenii invocă prejudicii cauzate de stat ca

58
 urmare a încălcării dreptului comunitar sunt judecate de instanţele naţionale, cu respectarea
regulilor impuse de principiul autonomiei procedurale naţionale. Astfel cum rezultă din
jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a UE, începând cu hotărârile pronunţate în cauzele
C-46/93 si 48/93, Brasserie du Pêcheur, revine instanţelor naţionale să analizeze întrunirea
condiţiilor stabilite de Curte pentru atragerea răspunderii statelor în cazul încălcării dreptului
comunitar. De asemenea, revine sistemului de drept intern din fiecare stat membru competenţa
de a desemna organele cu atribuţii jurisdicţionale competente şi de a reglementa căile
procedurale în justiţie, destinate să asigure protecţia deplină a drepturilor pe care justiţiabilii le
au în virtutea dreptului comunitar. În al doilea rând, reclamanta nu poate sesiza Curtea de
Justiţie a UE în baza articolul 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, întrucât
nu are calitate procesuală activă. Acest articol reglementează acţiunile care tind la angajarea
răspunderii statelor pentru carenţe în respectarea obligaţiilor care le revin din tratate, însă
poate fi introdus doar de Comisie şi de către statele membre.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor sistemul juridic al Uniunii Europene;
 introducerea cursanţilor în studiul izvoarelor dreptului Uniunii Europene.
1. Definiţie şi principalele caracteristici. Ordinea juridică a Uniunii Europene reprezintă un
ansamblu complex şi eterogen de norme, datorită metodelor multiple folosite pentru atingerea finalităţii
tratatelor şi practicii instituţionale. În funcţie de intensitatea competenţelor atribuite Uniunii, actele
adoptate de instituţiile sale prezintă intensitate normativă şi forţă juridică variabile. Astfel, putem vorbi de
un veritabil drept al Uniunii Europene cu precădere în cadrul pilonului comunitar, întrucât actele adoptate
în sfera politicii externe şi de securitate comună şi a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
(cu anumite excepţii) nu sunt constrângătoare juridic.
Dincolo de această diversitate, ordinea juridică a Uniunii rămâne relativ unitară, întrucât toate
componentele sale contribuie la realizarea obiectivelor comune, prevăzute de tratate. Cadrul instituţional
unic al Uniunii Europene este un alt important garant al acestei unităţi, în ciuda competenţelor diferite ale
instituţiilor, în funcţie de pilonul în care ne situăm. Interpretarea unitară a dreptului comunitar ţine de
competenţele CJCE, iar aplicarea, de asemenea unitară, revine statele membre. Efectul direct al dreptului
comunitar contribuie la acţiunea sa omogenă.
Dreptul comunitar cu predilecţie, dar şi ordinea juridică a Uniunii în general, se prezintă ca un
ansamblu structurat şi coerent, graţie izvoarelor autonome, existenţei unor instituţii şi proceduri proprii
de emitere a normelor, de interpretare şi de sancţionare a încălcării lor. Respectarea dreptului comunitar
este asigurată de Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, în timp ce acţiunea sa este garantată de
principiile priorităţii şi efectului direct, degajate de Curte. Suntem în prezenţa unui nou sistem de drept,
intern Comunităţilor şi Uniunii şi integrat ordinii juridice a statelor membre, care şi-a dovedit eficienţa în
timp, ca principal instrument de integrare.
Ordinea juridică a Uniunii este autonomă în raport cu sistemul juridic al statelor membre. În
măsura în care ordinea juridică comunitară este una autonomă în raport cu ordinea juridică a statelor
membre, se poate aprecia că fundamentale ei sunt de natură constituţională, chiar dacă avem de-a face
aici cu o constituţionalitate sui generis. Autonomia dreptului comunitar rezidă în autonomia surselor sale,
a noţiunilor cu care operează şi care prezintă o semnificaţie distinctă de cea din dreptul intern al statelor
membre (a se vedea instituţia hotărârilor prejudiciale), precum şi de un statut privilegiat al normelor sale,
care nu pot fi anihilate prin norme naţionale (preeminenţa în aplicare şi efectul direct). Caracterul
autonom al dreptului comunitar este şi o consecinţă a limitării suveranităţii statelor membre şi a jurisdicţie
obligatorii a CJCE.
Ordinea juridică comunitară este integrată ordinii juridică a statelor membre. Vectorii acestei
integrări sunt aplicarea cu preeminenţă a dreptului comunitar în statele membre şi efectul direct şi imediat

59
al normei comunitare. Alături de statele membre, subiecte ale dreptului comunitar material şi procedural
sunt în egală măsură personale fizice şi juridice. Autorităţile statului sunt, la rândul lor, implicate în
executarea şi aplicarea dreptului Uniunii. Din acest punct de vedere, ordinea juridică pe care o analizăm
apare ca relativ centralizată sub aspectul elaborării şi descentralizată, sub aspectul executării.
Ierarhizarea normelor reprezintă, în esenţă, o cerinţă a oricărui sistem juridic. Ierarhizarea este
prealabilă validităţii sistemului, care presupune concordanţa normelor inferioare cu cele superioare.
Ordinea juridică comunitară este caracterizată de o ierarhizare care nu este expres confirmată de tratate, ci
este rezultatul jurisprudenţei şi implicit, a totalităţii dispoziţiilor tratatelor. Tratatele, principiile generale
ale drepului, dreptul convenţional şi dreptul derivat reprezintă ierarhia unanim admisă de doctrină şi de
jurisprudenţă. Pe lângă carenţa majoră a nereglementării explicite la nivel de tratate a unui aspect vital
pentru orice sistem juridic, ierarhia normelor comunitare apare problematică în contextul multiplicării
actelor atipice, unele având forţă juridică obligatorie.
Tratatului de la Lisabona a redus numărul instrumentelor juridice la cinci, indiferent de materia în
care ne plasăm: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize (art. 288 TFUE). Atenuarea
distincţiei în piloni a Uniunii şi personalitatea juridică conferită acestei structuri vor contribui, în mod
cert, la omogenizarea categoriilor de acte juridice. Diferenţa între tipul de act adoptat raportat la gradul de
integrare atins într-un anumit domeniu, o va face procedura legislativă folosită pentru emiterea sa. În
acest sens, TL consacră o procedură legislativă ordinară şi proceduri legislative speciale (art. 289 TFUE).
Procedura legislativă ordinară presupune adoptarea unui regulament, decizie sau directivă, la propunerea
Comisiei, de către Consiliul (cu majoritate calificată) în codecizie cu Parlamentul, eventual în urma unor
avize consultative din partea organelor complementare. Procedurile legislative speciale grupează toate
celelalte proceduri de adoptare a actelor juridice, prevăzute de tratat. În acest caz, Consiliul decide cu
unanimitate (regula), după consultarea Parlamentului/exprimarea unui drept de veto de către acesta/fără
consultarea Parlamentului, etc..
Tratatul de la Lisabona aduce o contribuţie majoră la ierarhizarea normelor în cadrul Uniunii
Europene, mai precis în privinţa categoriei dreptului derivat. Aceasta ar urma să se realizeze în funcţie de
distincţia între trei categorii fundamentale de acte: actele legislative (indiferent de procedura prin care au
fost adoptate), actele care completează sau modifică aspecte neesenţiale dintr-un act legislativ şi actele de
executare ale actelor legislative.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt multiple şi diverse. Ordinea juridică a Uniunii este
formată din ansamblul normelor rezultate din tratate şi principiile generale ale dreptului, acordurile
internaţionale încheiate de Comunitatea Europenă şi statele membre, actele adoptate de instituţiile
europene pe baza tratatelor şi jurisprudenţa. Un loc aparte revine jurisprudenţei instanţelor comunitare,
care deşi nu reprezintă un izvor de drept în sensul sistemului anglo-saxon, a jucat şi joacă un rol esenţial
în salvgardarea şi accelerarea procesului de integrare.
2. Dreptul primar. Dreptul primar constituie fundamentul constituţional al Uniunii Europene.
Întâietatea sa în raport cu toate celelalte izvoare este absolută. Curtea de justiţie a calificat tratatele drept
carte constituţionale, situându-le în vârful piramidei normelor comunitare. Principiile generale ale
dreptului constituie o sursă de drept nescrisă, de origine jurisprudenţială. În absenţa unor dispoziţii
exprese ale tratatelor, o parte a doctrinei le conferă acestora o valoare juridică similară cu cea a tratatelor
însăşi, în timp ce alţi autori apreciază că principiile generale ale dreptului se apropie de vârful ierarhiei
izvoarelor dreptului comunitar, fără a egala însă forţa juridică a tratatelor.
Tratatele reprezintă fundamentul întregului edificiu comunitar, soclul instituţional al unei entităţi
politice şi juridice inedite. Dreptul primar cuprinde tratatele originare ale Comunităţilor şi Uniunii
Europene, tratatele de modificare ale acestora şi tratatele de aderare. Suntem în prezenţa unui drept
dinamic şi complex, datorită revizuirilor succesive şi aderării unui număr impresionant de state. Această
complexitate a devenit însă nocivă, întrucât pune în discuţie claritatea şi lizibilitatea acestei surse de
drept. Tratatele cuprind de regulă un preambul şi un dispozitiv, format din dispoziţii preliminare,
indicarea obiectivelor urmărite şi a acţiunilor comune, norme instituţionale şi materiale, clauze generale şi
finale. Tratatele de aderare cuprind în plus dispoziţii tranzitorii şi adaptări instituţionale. Acestor surse li
se alătură protocoalele anexă la tratate, protocoale care prezintă o importanţă politică şi juridică de prim

60
ordin. Sub aspect juridic, protocoalele au aceeaşi forţă ca şi dispoziţiile cuprinse în corpul tratatelor 6.
Declaraţiile, anexate şi ele tratatelor, nu prezintă forţă juridică, ci constituie simple angajamente politice,
utilizate (şi) cu prilejul interpretării tratatelor.
Regimul juridic al tratatelor este determinat de preeminenţa lor absolută în ordinea juridică
comunitară. Curtea de justiţie nu este competentă să exercite un control jurisdicţional în privinţa
dispoziţiilor lor, întrucât acestea reflectă voinţa statelor suverane. Supremaţia tratatelor în dreptul
comunitar în raport cu toate celelalte izvoare, este asigurată printr-o serie de instrumente jurisdicţionale
(şi nu numai) consacrate de tratate şi de practică. Concordanţa acordurilor internaţionale cu tratatele este
asigurată graţie competenţelor consultative ale Curţii de jsutiţie şi posibilităţii sesizării acestei instituţii de
către statele membre, Consiliu, Comisie şi Parlamentul European pentru a se pronunţa asupra
compatibilităţii cu tratatele a unui acord care urmează a fi încheiat. În cazul unui aviz negativ al Curţii,
încheierea acordului este posibilă doar după revizuirea tratatului. Dacă Curtea de justiţie nu a fost în
măsură să se pronunţe anterior încheierii unui acord internaţional printr-un aviz consultativ şi apreciază
respectivul acord ca fiind contrar tratatelor, ea are posibilitatea de a anula decizia de încheiere a acordului.
Anularea nu produce efecte juridice faţă de terţi, situaţia creată fiind reglată de dispoziţiile dreptului
internaţional public referitoare la validitatea tratatelor.
Acordurile internaţionale încheiate de statele membre anterior intrării în vigoare a tratatelor
comunitare, nu pot fi invocate de state pentru a nu-şi executa obligaţiile care decurg din dreptul primar al
Uniunii. În cazul acordurilor pe care statele membre intenţionează să le perfecteze după intrarea în
vigoare a tratatelor comunitare, acestea sunt ţinute de obligaţiile rezultând din principiul cooperării loiale
şi de repercusiunile recursului în lipsuri.
Tratatele se află într-un raport de superioritate ierarhică în raporturile cu principiile generale ale
dreptului, deoarece acestea din urmă nu pot fi consacrate ca atare, dacă sunt contrare dispoziţiilor de drept
primar. Supremaţia dreptului primar în raporturile cu dreptul derivat este asigurată, îndeosebi, prin
instrumentele procesuale care permit verificarea legalităţii acestor acte. O consecinţă a supremaţiei
tratatelor este imposibilitatea revizuirii lor printr-un act de drept derivat, convenţional sau pe cale
jurisprudenţială.
Principiile generale ale dreptului comunitar au fost preluate de Curtea de justiţie din mai multe
surse: dreptul internaţional public, dreptul statelor membre şi stuctura Comunităţilor însăşi. Cea mai
importantă dintre acestea se referă la protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei, principiile din
această categorie provenind atât din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, cât şi din
sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. O a doua categorie vizează asigurarea protecţiei
cetăţeanului în faţa autorităţilor legislative ale Uniunii, cel mai adesea invocat fiind principiul securităţii
juridice.
3. Dreptul conventional. Denumim drept convenţional ansamblul acordurilor internaţionale
încheiate de Comunitatea Europeană cu state terţe şi organizaţii internaţionale, precum şi acordurile
mixte. Acordurile mixte sunt acordurile încheiate de Comunitate împreună cu statele membre, ca o
expresie a competenţelor partajate, cu aceleaşi subiecte de drept. Din totalitatea normelor care rezultă din
acordurile mixte, constituie surse ale dreptului comunitar doar cele care privesc Comunităţile. Cele două
categorii de acorduri fac parte integrantă din dreptul comunitar, începând din momentul intrării lor în
vigoare (preferinţa pentru monism), prin publicarea în Jurnalul oficial al Uniunii Europene. Dreptul
convenţional ocupă în ierarhia normelor comunitare o poziţie intermediară între tratate şi principiile
generale ale dreptului, pe de o parte, şi actele de drept derivat, pe de altă parte. Forţa lor juridică este
inferioară tratatelor şi principiilor generale ale dreptului, acordurile internaţionale neputând fi încheiate
decât dacă sunt compatibile cu aceste surse. În schimb, actele de drept sunt anulate dacă încalcă dispoziţii
din acordurile anterior evocate. Dreptul conveţional se impune statelor membre şi instituţiilor Uniunii.
4. Dreptul derivat. Dreptul derivat desemnează totalitatea actelor obligatorii din punct de vedere
juridic, lipsite de o reală sancţiune juridică sau facultative pentru destinatarii lor, pe care instituţiile
Uniunii Europene le adoptă în executarea dispoziţiilor din tratate. Intensitatea juridică a acestor norme
este variabilă, în principal în funcţie de metoda integraţionistă sau interguvernamentală care se află la
baza lor. Dreptul derivat reprezintă un drept legiferat, adică un corp de reguli secretat de Uniune însăşi,
6

61
într-o manieră autonomă, în ciuda caracterului său derivat din tratate, deci adoptat în aplicarea şi pentru
aplicarea acestora. Izvoare deosebit de importante prin amploare şi efecte, actele adoptate de Uniunea o
diferenţiază în raport cu organizaţiile internaţionale.
Actele de drept derivat pot fi clasificate, în funcţie de dispoziţiile de drept primar şi de practica
instituţională, în acte tipice şi acte atipice. Înţelegem să atribuim denumirea de acte tipice , acelor izvoare
pe care tratatele le reglementează în mod expres: regulamente, decizii, directive, avize şi recomandări.
Acestor izvoare li se alătură o serie de acte care nu au un destinatar, precum şi acte emise de instituţiile şi
organele comunitare în cursul procedurilor legislative, bugetară, precum: acordurile interinstituţionale,
regulamentele interioare, carte albe, carte verzi, concluzii ale Consiliului, declaraţii, etc. Sursa acestor
acte este practica instituţională, care le-a dezvoltat în mod deosebit, motiv pentru care le numim acte
atipice . Doar o mică parte din aceste acte sunt prevăzute de tratate. Actele specifice cooperării
interguvernamentale nu prezintă forţa juridică a actelor comunitare. Ele sunt adoptate conform unor
proceduri specifice cooperării interguvernamentale, iar competenţa CJCE este excepţională. Principalele
categorii de acte care sunt adoptate, în prezent, în temeiul dispoziţiilor PESC sunt: principiile şi
orientările generale, strategiile comune, acţiunile comune şi poziţiile comune.
Regulamentele sunt acte obligatorii în întregime, cu o adresabilitate generală din punct de vedere
al subiectelor şi complete din punct de vedere al structurii juridice. Regulamentul este un instrument de
uniformizare şi o expresie a competenţelor transferate de state, Uniunii. Prin intermediul său se exprimă,
prin excelenţă, puterea legislativă a Comunităţilor. Structura şi efectele produse aseamănă regulamentele
unor veritabile legi europene. Regulamentele sunt direct aplicabile statelor membre şi persoanelor fizice
şi juridice, din momentul intrării în vigoare, fără a fi necesară ratificarea lor.
Din momentul intrării în vigoare prin publicarea în Jurnalul oficial al Uniunii Europene,
regulamentele creează în mod direct şi nemijlocit drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii statelor membre,
fără ca pentru aceasta să fie necesară adoptarea unor norme interne de ratificare sau de transpunere.
Destinatarii lor îşi pot valorifica drepturile de îndată în faţa instanţelor naţionale, datorită efectului direct
al regulamentelor. Efectul direct se manifestă în raporturile dintre particulari şi stat (sensul vertical) şi în
raporturile dintre particulari (sensul orizontal). Curtea de justiţie a admis şi posibilitatea adoptării unor
norme naţionale care pot relua regulamentul sau pot tinde la aplicarea acestuia, cu condiţia de a facilita
respectarea sa.
Deciziile se diferenţiază de regulamente doar prin caracterul lor individual şi printr-un efect direct
diferenţiat. Doctrina a asemănat frecvent decizia actului administrativ individual. Obligatorii în întregime,
deciziile pot avea ca destinatari persoane fizice sau juridice, precum şi statele membre. Efectul direct al
deciziilor diferă în funcţie de destinatarii lor. Dacă în cazul particularilor deciziile prezintă efect direct,
deciziile adresate statelor produc acest efect doar prin măsurile de aplicare pe care statele le adoptă în
virtutea lor. Din această ultimă perspectivă, deciziile se aseamănă cu directivele.
Directiva se manifestă ca un instrument de armonizare a legislaţiei comunitare, ca o formă de
legiferare indirectă, dar şi ca o expresie a competenţelor concurente state-Uniune. Directivele constituie
acte juridice incomplete, care leagă statele destinatare doar din punct de vedere al rezultatului care trebuie
atins. Autorităţilor naţionale le revine sarcina de a adopta mijloacele adecvate atingerii obiectivelor din
directive. Bine adaptate competenţelor concurente state-Uniune, care reprezintă cea mai mare parte a
competenţelor, directivele exprimă o tehnică legislativă în două etape, respectând specificul şi
suveranitatea statelor membre. Această categorie de acte tinde să devină tot mai detaliată, iar aspectul
funcţional prevalează. Directiva poate deveni, astfel, un «alter ego» al regulamentului.
Teoretic, directivele au fost considerate acte individuale, adresându-se doar anumitor state
membre. În practică însă, destinatarii lor sunt toate statele membre, CJCE recalificându-le ca acte cu
caracter general.
Transpunerea directivelor reprezintă concretizarea unei obligaţii de rezultat. Transpunerea este
operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare recurge la adoptarea măsurilor
necesare pentru punerea sa în aplicare. Statele membre au libertatea de a alege mijloacele şi forma actelor
de transpunere. Se impune, însă, ca actul adoptat să fie constrângător sub aspect juridic şi să răspundă
unor exigenţe de securitate juridică. Conţinutul obligaţiei de transpunere poate fi complex. În
transpunerea directivei, statele, după caz, abrogă dispoziţiile interne contrare, le modifică sau adoptă

62
dispoziţii noi. Măsurile naţionale prin care directiva este transpusă trebuie să răspundă exigenţelor de
claritate şi de certitudine a situaţiilor juridice, dorite de directivă în interesul justiţiabililor. De regulă, este
utilizat acelaşi tip de act intern care a fost folosit pentru reglementarea anterioară a respectivului domeniu.
Beneficiarii directivelor trebuie să fie puşi în situaţia de a cunoaşte plenitudinea drepturilor lor şi, dacă
este cazul, să se prevaleze de acestea în faţa jurisdicţiilor naţionale. Nerespectarea obligaţiei de transpune
este sancţionată prin recursului în lipsuri. Transpunerea directivelor rămâne fără obiect, dacă dreptul
intern îndeplineşte deja condiţiile necesare pentru realizarea directivei.
Spre deosebire de regulamente, directivele nu prezintă efect direct. Structura lor incompletă din
punct de vedere juridic le împiedică, până la transpunerea prin norme naţionale, să genereze acest efect.
Curtea a admis în anumite condiţii un efect limitat al directivei. Pe durata transpunerii, directivele dau
naştere doar unor simple interese în beneficiul cetăţenilor. După transpunere, directiva prezintă efect
direct prin intermediul măsurilor naţionale. Cu toate acestea, statele nu trebuie să adopte măsuri contrare
directivei nici în cursul perioadei de transpunere, întrucât directivele (ca dealtfel toate normele dreptului
comunitar) prezintă o aplicabilitate imediată. Totodată, judecătorul naţional este ţinut de obligaţia de a
interpreta normele pe care le aplică, conform directivei încă netranspune. În acest caz, trebuie să
distingem între efectul imediat al directivelor şi aplicabilitatea lor imediată. În timp ce primul este
condiţionat de măsurile naţionale adoptate în transpunerea directivei, aplicabilitatea imediată este
antrenată de intrarea în vigoare a directivei, de regulă prin publicare. Practica a impus ca directivele care
sunt rezultatul procedurii codecizionale precum şi cele care sunt adresate tuturor statelor, să fie publicate
în Jurnalul oficial al Uniunii Europene.
Avizele şi recomandările nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic. Avizul exprimă opinia
unei instituţii sau organ comunitar. Instrument de acţiune indirectă, recomandările sunt emise de regulă de
către Comisie. Recomandarea este o declaraţie de intenţii politice şi o invitaţie pentru statele membre de a
adopta un comportament sau o linie de conduită sugerată cu mai multă sau mai puţină precizie. Ele
urmăresc o apropiere a legislaţiilor statelor membre şi sunt un mijloc de direcţionare.
5. Jurisprudenţa. Jurisprudenţa nu îmbracă în dreptul comunitar, accepţiunea pe care o prezintă
în dreptul anglo-saxon. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele comunitare nu sunt obligatorii
pentru instanţele inferioare în grad sau având acelaşi grad. Cu toate acestea, Curtea de justiţie, Tribunalul
de primă instanţă, etc., fac adeseori referire la hotărârile pronunţate anterior, astfel încât o jurisprudenţă
suficient de constantă şi predictibilă s-a dezvoltat în timp. Importanţa jurisprudenţei în dreptul Uniunii
Europene reiese din rolul decisiv pe care Curtea de justiţie l-a jucat în realizarea integrării economice şi în
trecerea la integrarea politică. Curtea de justiţie a preferat o interpretare extensivă a tratatelor, raportându-
se constant la finalitatea şi obiectivele lor, exprese şi implicite. Mai multe metode au fost utilizate în acest
sens: metoda teleologică, interpretarea sistemică, metoda deductivă.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definţi dreptul Uniunii Europene.
2. Enumeraţi şi definiţi izvoarele dreptului Uniunii Europene.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Alcătuiţi şi argumentaţi o ierarhie a izvoarelor dreptului Uniunii Europene.
BIBLIOGRAFIE
♦Cerexhe, Etienne, L’égalité de traitement dans l’ordre juridique communautaire, in Etudes de
droit des Communautés européennes, Mélanges offerts à Pierre-Henri Teitgen, Edit. A. Pedone, 1984.
♦Constantinesco, Vlad, La constitutionnalisation de l’Union européenne, în De la Communauté de
droit à l’Union de droit, sub direcţia lui Joël Rideau, LGDJ, 2000.
♦Gerkrath, Jörg, L’émergence d’un droit constitutionnel pour l’Europe, Editions de l’Université
de Bruxelles, 1997.
♦Goring, Gilbert, Rusu, Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 2, Ed. C. H. Beck,
2007.

63
 ♦ Jurisprudenţă (90-91/63, Germania c. Comisia, ECR 1963, p. 63; 34/73, Variola, ECR 1973, p.
981; 294/83, Parti ecologiste Les Verts, ECR 1986, p. 1339; 45/86, Comisia c. Consiliu, ECR 1987, p.
1493, C-322/88, Grimaldi, ECR 1989, p. 4407).

Grile:
1. Supremaţia tratatelor în dreptul Uniunii Europene are drept consecinţe:
- acordurile internaţionale încheiate de Uniune şi normele adoptate de instituţiile Uniunii sunt
nule în cazul în care încalcă dispoziţii din tratat;
- Curtea de Justiţie nu poate judeca asupra valabilităţii tratatelor;
2. Regulamentele sunt acte comunitare
- care se adresează tuturor statelor membre, nu au în general nevoie de transpunere, sunt
obligatorii în întregime şi pot fi invocate direct de justiţiabili în faţa judecătorului naţional;
- sunt obligatorii numai în privinţa acelor prevederi care creează drepturi pentru persoane şi pot
fi invocate în faţa instanţelor naţionale dar doar împotriva statului;
- sunt obligatorii numai în privinţa acelor prevederi care creează drepturi pentru persoane şi pot
fi invocate în faţa instanţelor naţionale.
3. Deciziile se diferenţiază de regulamente prin:
- caracterul lor individual;
- prin efectul lor care diferă în funcţie de destinatar;
- nu există nici o diferenţă, ambele acte având un caracter general şi fiind obligatorii în
întregime.
4. Directiva este un act juridic:
- obligatoriu;
- facultativ;
- incomplet din punct de vedere al structurii juridice, care leagă statele destinatare doar din
punct de vedere al rezultatului care trebuie atins.
5. Poziţiile comune reprezintă:
- acte specifice politicii externe şi de securitate comună;
- acte specifice cooperării interguvernamentale în cadrul UE;
- definesc politica Uniunii în privinţa unor chestiuni determinate, contribuind la o mai bună
coordonare a statelor membre.
Exerciţii:
Analizaţi următoarele raţionamente şi precizaţi dacă sunt corecte.
1. "Înainte de expirarea termenului de transpunere, o directivă nu ar putea să impună direct obligaţii
particularilor şi nu ar putea avea efect direct decât împotriva unui stat membru în calitate de autoritate
publică şi numai dacă prevederile respective sunt clare, precise şi necondiţionate".
2. "Decizia unei instanţe naţionale de a suspenda efectele unui act administrativ naţional întemeiat pe
un regulament comunitar poate fi justificată de existenţa unei îndoieli serioase asupra legalităţii actului
comunitar, existenţa unui anumit grad de urgenţă şi evaluarea intereselor Uniunii".
Rezolvare:
1. Înainte de expirarea termenului de transpunere, o directivă nu ar putea să impună direct
obligaţii particularilor şi nu ar putea avea efect direct, indiferent de natura prevederilor sale. Curtea de
Justiţie a dezvoltat teoria efectului direct al directivelor sprijinindu-se pe ideea de culpă a statului pentru
neimplementarea directivei sau pentru implementarea greşită a acesteia (cauzele Ratti, Marchall). Prin
urmare, este esenţial ca termenul de transpunere al directivei să fi expirat pentru ca un justiţiabil să poată
folosi în beneficiul său o directivă neimplementată sau incorect implementată.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13
APLICAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVE

64
  familiarizarea cursanţilor cu principiile care guvernează aplicarea dreptului Uniunii
Europene în statele membre;
 înţelegerea aprofundată şi corelarea principiilor care guvernează aplicarea dreptului
Uniunii Europene în statele membre.
1. O viziune de ansamblu. Întrucât Uniunea Europeană nu dispune de o organizare juridică şi
administrativă autonomă, dreptul său îşi produce efectele prin medierea statelor membre. Garantarea
acestor efecte, depinzând oricum şi de (bună) voinţa autorităţilor naţionale (îndeosebi jurisdicţionale),
precum şi ipotezele de conflict între ordinea juridică naţională şi cea comunitară au determinat afirmarea
pe cale jurisprudenţială a unor principii care reglementează raporturile dreptului Comunităţii europene cu
cel al statelor membre. Prioritatea în aplicare şi efectul direct sunt cei doi piloni ai ordinii juridice
comunitare. Acestea concentrează forţa de penetrare a dreptului comunitar. Celor două principii, li se
alătură aplicarea imediată, garanţie a eficacităţii noii ordini juridice. Tratatele comunitare au instituit o
nouă ordine juridică. Caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt
îndeosebi prioritatea sa în raport cu dreptul statelor membre, precum şi efectul direct al unei întregi serii
de dispoziţii aplicabile resortisanţilor lor şi lor înşile. Aceste principii care guvernează efectele dreptului
comunitar sunt determinate de imperativul integrării europene. Ele nu provin, aşadar, din vreo ierarhie
stabilită între cele două ordini juridice, ci din logica însăşi a proiectului unional. Realizarea proiectului
comunitar implică în mod necesar aplicarea imediată, simultană, integrală şi efectivă a dreptului
comunitar în ansamblul Uniunii sub sancţiunea de a-i ameninţa integritatea.
Principiile pe care le vom analiza în continuare se aplică cu precădere în sfera comunitară. Curtea
de justiţie le-a degajat prin interpretarea dispoziţiilor Tratatului instituind Comunitatea Economică
Europeană şi reflectă fidel obiectivul integrării. Tot pilonul comunitar oferă şi instrumentele
jurisdicţionale de sancţionare a lor. Totuşi, toate normele TUE ar trebui considerate prioritare în raport cu
ordinea internă. Într-adevăr, Uniunea presupune şi structuri interguvernamentale, în cadrul căror
sancţionarea principiilor de către Curtea de justiţie este inexistentă sau redusă. Extinderea efectelor
specifice ordinii comunitare este, în acest context, o consecinţă a suprimării structurii în piloni a Uniunii,
aport atât al Tratatului constituţional, cât şi al Tratatului de la Lisabona (ambele împotmolite în
referendumurile naţionale). Politica externă şi de securitate comună şi Politica externă şi de apărare
comună îşi vor păstra în concret regimul interguvernamnetal. Uniunea nu va legifera în aceste domenii,
iar Curtea de justiţie rămâne în continuare exterioară.
2. Aplicarea imediată. Aplicarea imediată presupune integrarea dreptului comunitar (îndeosebi
derivat) ordinii juridice a statelor membre, imediat după intrarea sa în vigoare prin publicare în Jurnalul
oficial al Uniunii Europene sau prin notificare. Integrarea normelor sale se produce automat, fără să fie
necesară adoptarea unor acte interne de receptare. De altfel, dreptul comunitar respinge a priori soluţia
receptării. Din acest punct de vedere, raporturile între dreptul comunitar şi dreptul statelor membre sunt
guvernate de monism, indiferent de preferinţa constituţională între monism şi dualism a fiecărui stat.
Actele juridice complete ale Comunităţilor nu doar că nu necesită receptarea de către ordinea juridică
internă pentru a-şi produce efectele, însă nici măcar formal, acestea nu pot fi reluate prin acte normative
naţionale. Interesul acestei interdicţii este dat de teama disimulării normei comunitare într-o normă
naţională, ceea ce ar duce la o aplicare a dreptului comunitar deghizat în drept intern. Or, dreptul UE
trebuie aplicat de jurisdicţiile naţionale din toate statele membre, ca şi drept european, iar nu naţional.
3. Aplicarea cu prioritate. În absenţa unei consacrări la nivel de tratate, prioritatea dreptului
comunitar a fost afirmată în premieră de Curtea de justiţie în cauza Costa c. Enel. Raţionamentul Curţii s-
a articulat în jurul caracterelor Comunităţilor Europene: durata nelimitată în timp, personalitatea şi
capacitatea juridică, capacitatea de reprezentare internaţională, atribuţiile proprii, rezultate dintr-o limitare
şi dintr-un transfer de atribuţii de la state către Comunitate. Limitarea definitivă a suveranităţii statelor şi
afirmarea unei noi ordini juridice implica o interpretare şi o aplicare uniformă. Vocaţia supranaţională a
Comunităţilor determină, în esenţă, o aplicare prioritară a dreptului său. Statele membre au obligaţia de a
acorda întreaga consideraţie interesului comunitar, iar în consecinţă să nu adopte măsuri contrare acestui
interes. Curtea a mers mai departe, afirmând că statele nu mai sunt autorizate în consecinţă să intervină în
domeniile în care au consimţit un transfer de competenţe către Comunitate.

65
 Specificul noii ordini juridice, mai precis autonomia, unitatea şi integrarea în sistemele naţionale,
făceau din aplicarea prioritară o exigenţă existenţială a Comunităţii. Dacă legislaţiile naţionale ar fi putut
contrazice normele comunitare, întregul edificiu ar fi fost în pericol. Dreptului născut din tratat nu i s-ar
putea opune juridic, datorită naturii sale specifice originale, un text intern oricare ar fi acesta, fără să-şi
piardă caracterul său comunitar şi fără să fie pusă în discuţie baza juridică a Comunităţii însăşi.
Principiul nu a fost consacrat nici de tratatele de revizuire. Tratatul de la Lisabona a reluat acest
principiu într-o declaraţie anexată ( Declaraţia privind prioritatea ), declaraţie care nu are valoarea juridică
a tratatului.
Respectarea principiului priorităţii constituie o obligaţie de rezultat pentru state. Particularii pot
cere judecătorului naţional să aplice norma comunitară, atât în cazul unei reglementări interne contrare,
cât şi în cazul unui vid legislativ intern. Judecătorul naţional, însărcinat să aplice, în cadrul competenţelor
sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme lăsând
neaplicate la nevoie, prin propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar
posterioară, fără să ceară sau să aştepte eliminarea acesteia pe cale legislativă sau printr-o oricare altă
procedură constituţională. Magistratul nu trebuie deci să aştepte abrogarea formală a normei naţionale
contrare, pentru a nu o mai aplica.
Uniunea Europeană nu decide în privinţa existenţei juridice a normelor interne contrare cu
dispoziţiile ei. Ea poate ajunge să cunoască asemenea norme pe calea recursului în interpretare sau a
recursului în lipsuri. Autorităţilor naţionale le aparţine decizia în această privinţă, însă şi obligaţia de a-i
informa pe cei interesaţi de neaplicarea normei naţionale, prin diferite mijloace (decrete, circulare, etc.).
Judecătorul naţional care se îndoieşte de validitatea unei norme comunitare va dispune
suspendarea actului suspect şi îi va solicita CJCE să se pronunţe asupra validităţii sale. Procedând de
această manieră, recomandată de Curte de justiţie a Comunităţilor Europene, judecătorul suspendă pe
moment efectul direct al dreptului comunitar.
Protecţia jurisdicţională a particularilor. Judecătorul comunitar având doar o competenţă de
atribuire, judecătorului naţional îi revine sarcina de a asigura deplina eficacitate a dreptului comunitar,
motiv pentru care el este considerat judecător de drept comun al dreptului comunitar. Justiţiabilii pot
obţine o protecţie imediată şi directă de la judecătorul lor naţional. Protecţia astfel oferită este guvernată
de principiul autonomiei instituţionale şi procedurale, precum şi de obligaţiile rezultate din principiul
cooperării loiale. În numele eficienţei dreptului comunitar, CJCE a încadrat această autonomie, arătându-
se chiar mai exigentă decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa caracterului efectiv al
dreptului de acces la un judecător. CJCE a consacrat dreptul de acces la judecător, ca element esenţial al
statului de drept şi al aplicării uniforme a dreptului comunitar.
În invocarea pretenţiilor fundamentate pe dreptul comunitar, justiţiabilii trebuie să beneficieze de
o cale de atac utilă, efectivă şi eficientă. Acest drept a fost consacrat şi de Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene. Pentru a conferi deplină eficienţă accesului la judecător, Curtea de la Luxembourg
cere înlăturarea regulilor naţionale care ar jena accesul util. Caracterul efectiv al accesului este asigurat
prin principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii în sens restrâns. Principiul echivalenţei are ca scop
eliminarea eventualelor discriminări între valorificarea drepturilor provenite din ordinea juridică internă şi
a celor rezultând din dreptul comunitar. Orice acţiune prevăzută de dreptul intern trebuie să poată fi
utilizată, în aceleaşi condiţii ca şi în dreptul naţional, pentru asigurarea respectului regulilor comunitare
cu efect direct. Principiul efectivităţii depăşeşte nivelul echivalenţei. Acesta impune ca instrumentele
procesuale naţionale folosite pentru valorificarea drepturilor comunitare, să nu facă imposibil sau extrem
de dificil acest demers. CJCE a arătat că este incompatibilă cu natura dreptului comunitar, orice dispoziţie
a ordinului juridic naţional sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca
efect diminuarea eficacităţii dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să aplice
acest drept. O asemenea normă trebuie ignorată de judecătorul intern, care are puterea de a face tot ceea
ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale, care obstrucţionează deplina eficacitate
a normelor comunitare.
Protecţia jurisdicţională provizorie reprezintă un concept propriu dreptului comunitar. Judecătorul
naţional îndepărtează în virutea sa norma naţională care îl împiedică să dispună măsuri provizorii, pentru
a apăra drepturi rezultate în beneficiul justiţiabililor din dreptul comunitar. El poate suspenda astfel

66
aplicarea unui text naţional până la clarificarea de către CJCE a raporturilor sale cu dreptul comunitar,
poate adresa o injoncţiune administraţiei, poate suspenda executarea unui act administrativ adoptat pe
baza unei norme comunitare, a cărei validitate a fost contestată în faţa CJCE, etc.. De asemenea, el poate
dispune măsuri provizorii pozitive prin care justiţiabilul să fie protejat în cursul aprecierii validităţii unei
norme comunitare care îl afectează. Măsurile în cauză se dispun dacă există o puternică prezumţie de
invaliditate a actului, urgenţă, risc de prejudiciu grav şi ireparabil înainte de intervenţia unei decizii pe
fondul cauzei, luată în interesul Comunităţii.
Interpretarea conformă. Datorită prevalenţei dreptului comunitar în raport cu cel intern,
particularii pot solicita judecătorului naţional să interpreteze dispoziţiile naţionale în concordanţă cu cele
comunitare echivalente. Această obligaţie a judecătorului nu poate conduce la angajarea sau agravarea
răspunderii penale a persoanei. Interpretarea conformă reprezintă invocabilitatea minimală a dreptului
comunitar. Obligaţie generală a judecătorului naţional, ea vizează întregul drept comunitar. Cum vom
vedea în continuare, interpretarea confomă este şi un remediu pentru imposibilitatea invocării directivelor
în raporturile dintre particulari.
Răspunderea statelor pentru violarea dreptului comunitar. Statele membre sunt obligate să repare
prejudiciile pe care le-au cauzat resortisanţilor lor, prin violarea unei norme de drept comunitar. Acest
principiu reprezintă o ultimă garanţie a eficacităţii dreptului comunitar, în lipsa efectului direct şi în cazul
încălcării altor forme de invocabilitate (interpretarea conformă, dispunerea unei suspendări la executare,
etc.). Angajarea răspunderii statului este o bună soluţie pentru a asigura forţa juridică a directivelor lipsite
de efect direct şi a directivelor incorect transpuse. Posibilitatea angajării responsabilităţii statelor
reprezintă o condiţie de eficacitate, întrucât justiţiabilii nu-şi pot acţiona direct statul în faţa instanţelor
comunitare pentru a-l trage la răspundere.
Răspunderea este angajată pentru orice violare a dreptului comunitar, fără să fie necesar ca CJCE
să se fi pronunţat în prealabil într-un recurs în lipsuri la adresa statului. Violarea poate fi rezultatul unei
omisiuni a legiuitorului, a unei autorităţi executive sau a unei autorităţi judiciare. În acest din urmă caz,
Curtea a ţinut să sublinieze că în aprecierea responsabilităţii, trebuie să se ţină cont de specificul funcţiei
jurisdicţionale precum şi de exigenţele legitime de securitate juridică , iar răspunderea să fie angajată doar
atunci când judecătorul a desconsiderat în mod manifest dreptul aplicabil. Neîndeplinirea de către o
instanţă a obligaţiei de a formula recurs în interpretare reprezintă o astfel de desconsiderare.
Ca în cazul oricărei răspunderi juridice, se impune săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui
prejudiciu şi existenţa unei legături de cauzalitate între violarea normei comunitare şi prejudiciu.
Răspunderea statului este angajată în cazul încălcării unei reguli care conferă drepturi
particularilor şi are un conţinut identificabil (nu precisă neapărat, pentru că poate fi şi lipsită de efect
direct). Particularii trebuie să-i indice judecătorului naţional care din drepturile lor, rezultând din norma
comunitară, au fost violate. Această cerinţă implică efectul direct al normei şi ea poate deveni
problematică în cazul directivelor care nu întrunesc exigenţele necesare producerii acestui efect. În cauza
Francovich, citată de noi, CJCE a degajat, ca alternativă, efectul direct din dreptul la reparaţie. Violarea
normei comunitare trebuie să fie suficient de caracterizată , aprecierea în acest sens revenindu-i
judecătorului naţional. O violare suficient de caracterizată este o violare manifestă şi gravă. Curtea de
justiţie a precizat o serie de criterii privind aprecierea violării comise: gradul de claritate a normei violate,
caracterul voit sau neintenţionat al violării, existenţa unei erori de drept, cauze de exonerare, contribuţia
instituţiilor comunitare la adoptarea sau la menţinerea unor măsuri sau practici naţionale contrare
dreptului comunitar. Cu cât marja de apreciere a autorităţilor naţionale este mai redusă, cu atât simpla
violare a normei este suficientă. Prejudiciul este de regulă financiar, iar aprecierea lui se face în funcţie de
regimul naţional. El cuprinde atât lucrum cessans, cât şi damnum emergens. Condiţiile de angajare a
responsabilităţii statelor nu trebuie să fie mai stricte decât cele aplicabile plângerilor similare de natură
internă. Cu atât mai mult, aceste condiţii nu trebuie să facă imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea
unei reparaţii adecvate.
Restituirea sumelor plătite de particulari statului în temeiul unei legislaţii naţionale contrare
dreptului comunitar. Sumele plătite de justiţiabili către stat în temeiul unei legislaţii naţionale contrare
dreptului comunitar trebuie restituite. Justiţiabilii le vor cere în faţa instanţelor interne în cadrul

67
procedurilor naţionale, care nu trebuie să fie mai stricte decât în cazurile naţionale similare şi mai ales, să
nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă rambursarea lor.
4. Aplicarea directă. Efectul direct constă în aptitudinea dreptului comunitar de a genera drepturi
şi obligaţii în patrimoniul juridic al particularilor, cetăţeni ai statelor membre, şi prerogativa acestora de a
le valorifica în faţa jurisdicţiilor interne. Normele de drept comunitar pot fi invocate direct de către
resortisanţii statelor membre, cu condiţia să fie suficient de clare şi precise şi să prezinte un caracter
necondiţionatPrincipiul efectului direct a fost consacrat cu prilejul unui recurs în interpretare, adresat
Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene de către o instanţă olandeză, Van Gend en Loos. Condiţiile de
aplicare ale principiului efectului direct, degajate din jurisprudenţa Curţii începând cu cauza Van Gend en
Loos, vizează caracteristicile normei. Criteriile analizate în continuare au fost relativizate în timp de
CJCE, în special pentru a permite un efect direct limitat directivelor.
Norma trebuie să fie juridic completă, astfel încât aplicarea ei să nu depindă de adoptarea unor
măsuri ulterioare ale autorităţilor comunitare sau naţionale, menite să-i desăvârşească conţinutul şi să-i
stabilească exerciţiul.
În al doilea rând, norma trebuie să fie suficiet de clară şi precisă, pentru a putea fi aplicată de
judecător. Judecătorul poate însă contribui la claritatea şi precizia normei, prin interpretarea inerentă pe
care o efectuează asupra ei.
În al treilea rând, norma care tinde la producerea unui efect direct trebuie să creeze în patrimoniul
juridic al particularilor o obligaţie necondiţionată. Aceasta impune ca aplicarea dispoziţiei în cauză să nu
fie subordonată nici unei măsuri ulterioare, putând antrena o putere discreţionară fie a organelor
Comunităţii, fie a statelor membre, fie a ambelor. În măsura în care normele cuprind un termen sau o
condiţie, ele îşi produc efectul direct doar după trecerea termenului sau realizarea condiţiei.
Efectul direct prezintă o aplicare diferenţiată, în funcţie de tipul normei şi de persoanele cărora le
poate fi opus. Întâlnim astfel un efect direct orizontal (efect direct complet) şi un efect direct vertical
(efect direct incomplet). Efectul direct orizontal desemnează forţa maximă a dreptului comunitar, în
sensul că drepturile şi obligaţiile pe care particularii le dobândesc în temeiul său, pot fi opuse atât
autorităţilor publice (statului), cât şi tuturor celorlalţi particulari. Efectul direct vertical desemnează o
intensitate mai redusă a normei comunitare, care din anumite considerente (nu este completă juridic, etc.)
nu poate fi opusă decât statului. Efectul direct vertical reprezintă o formă de invocare, care îi permite
individului să opună dreptul comunitar autorităţii publice.
Anumite dispoziţii din tratate, principiile generale ale dreptului, regulamentele şi deciziile care se
adresează particularilor prezintă un efect direct complet (vertical şi orizontal). Alte dispoziţii din tratate,
directivele şi deciziile destinate statelor membre prezintă doar un efect direct vertical. Efectul direct al
dreptului convenţional este analizat de CJCE in concreto.
Regulamentele prezintă un efect direct complet, prevăzut chiar de tratat. Natura lor completă şi
funcţia prin excelenţă normativă sunt principalele argumente. Apte să producă un efect direct orizontal
prin ele însele, regulamentele nu trebuie reluate prin legi interne deoarece s-ar denatura caracterul lor
unitar şi rolul de uniformizare. Pot fi însă acceptate simple măsuri de executare ale regulamentelor, a
căror conformitate cu regulamentul este controlată de judecătorul naţional.
Spre deosebire de regulamente, directivele necesită intervenţia statelor membre pentru a-şi putea
produce efectele. Legate de atingerea obiectivului prevăzut, statele au libertatea de alegere forma şi
mijloacele în care vor acţiona, pentru a se conforma directivei. Fiind un act juridic incomplet, directiva nu
prezintă efect direct orizontal. Doctrina a remarcat un posibil efect orizontal indirect al directivelor,
rezultând de pildă din obligaţia de interpretare conformă. Din punctul nostru de vedere, acesta poate fi şi
o consecinţă a efectului direct vertical, recunoscut directivelor, cum vom vedea în continuare.
În anumite condiţii, directivele generează un efect direct vertical. Curtea de justiţie a asociat acest
efect cu mai multe forme de invocare, asigurând realizarea lor şi caracterul juridic obligatoriu. Afirmarea
efectului direct în privinţa directivelor s-a realizat printr-o serie de cauze care au adus în atenţia Curţii de
justiţie dispoziţii combinate ale unei directive şi ale unei decizii, ale unei directive şi ale tratatului, iar în
final ale unei directive. Raţionamentul CJCE s-a dezvoltat pornind de la efectul juridic obligatoriu care
trebuie asigurat directivelor, precum şi de la insuficienţa recursului în lipsuri pentru a asigura corecta lor
transpunere. Efectul util al unui astfel de act ar fi slăbit dacă justiţiabilii ar fi împiedicaţi să se prevaleze

68
de acesta, iar jurisdicţiile naţionale împiedicate să îl considere ca element al dreptului comunitar 7.
Procedând de această manieră, Curtea de justiţie risca însă să desconsidere specificul instrumentelor de
drept comunitar derivat şi să le asimileze pe directive regulamentelor. Ca urmare, efectul direct al
directivelor a fost limitat la dimensiunea sa verticală şi a fost completat cu o interpretare extensivă şi cu
alte forme de invocabilitate. Curtea de justiţie a avut în permanenţă în atenţie, finalitatea directivelor.
Efectul direct vertical al directivei, singurul de altfel, este condiţionat de epuizarea termenului de
transpunere, de absenţa unor măsuri efective de transpunere şi de natura necondiţionată şi suficient de
precisă a dispoziţiei invocate. Înainte de toate, statul trebuie să fi omis să adopte măsuri efective pentru
transpunerea directivei sau să fi adoptat măsuri neadecvate, iar termenul de transpunere să se fi epuizat. În
consecinţă, directiva nu prezintă nici un efect direct pe durata perioadei de transpunere. Grijulie să
salvgardeze şi în aceste împrejurări forţa juridică a directivei, Curtea de justiţie a indicat o altă formă de
invocabilitate, interpretarea conformă. Judecătorul naţional, aplicând dreptul naţional şi mai ales
dispoziţiile unei legi naţionale special introduse în vederea executării unei directive, este ţinut să
interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei. Această cerinţă se aplică
indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin precis al directivei sau de expirarea termenului de
transpunere.
După netranspunerea efectivă, particularii pot invoca doar acele dispoziţii din directiva neaplicată,
suficient de clare şi precise şi doar drepturile necondiţionate (conferite prin norme care nu se pretau la
măsuri discreţionare din partea diferitelor autorităţi). Judecătorul poate susţine efectul direct vertical al
directivei printr-o interpretare care să-i confere un plus de claritate. În contextul în care directivele tind să
devină tot mai detaliate şi tehnice, efectul lor direct va fi consolidat. Este deci necesar să se verifice în
fiecare caz, dacă natura, economia şi termenii dispoziţiei în cauză sunt suceptibili să producă efecte
directe în relaţiile dintre statele membre şi particulari. Autorităţile naţionale trebuie să aibă o marjă redusă
de apreciere în aplicarea directivei. Judecătorul naţional, sesizat de un justiţiabil (...) cu o cerere privind
îndepărtarea unei dispoziţii naţionale incompatibile cu o directivă netranspusă în termen, trebuie să dea
curs acestei cereri în măsura în care obligaţia definită de directivă este necondiţionată şi suficient de
precisă.
Întrucât efectul direct vertical al directivelor a fost extensiv interpretat de CJCE, directivele pot fi
invocate (cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus) împotriva oricărei entităţi publice, organismelor
care sunt supuse autorităţii sau controlului statului sau care dispun de puteri deosebite în raport cu cele
care rezultă din regulile aplicabile raporturilor dintre particulari, precum o întreprindere publică.
Efectul direct vertical al directivelor reprezintă şi un instrument de a sancţiona statele pentru
neexecutarea lor. Judecătorul naţional poate verifica compatibilitatea măsurilor naţionale cu o directivă, al
cărei termen de transpunere nu a expirat încă, din moment ce este evident că respectivele măsuri au fost
adoptate pentru executarea directivei şi că nu mai pot fi modificate după expirarea termenului de
transpunere.
Intensitatea efectului direct al deciziilor diferă în funcţie de destinatarul lor. Deciziile care se
adresează particularilor, persoane fizice şi îndeosebi juridice, prezintă un efect direct complet. Deciziile
care sunt destinate statelor membre, întrucât necesită o serie de măsuri pentru aplicare, au un regim
similar directivelor. Curtea de justiţie a extins aceste reguli şi pentru deciziile organelor create în baza
unui acord internaţional dintre Comunitate şi state terţe.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi principiile privind aplicarea dreptului UE.
2. Definiţi principiile privind aplicarea imediată, aplicarea cu prioritate şi
efectul direct al dreptului UE.
LUCRARE DE VERIFICARE
1. Analizaţi raportul dintre principiul aplicării cu prioritate a dreptului UE şi
principiul aplicării sale directe.
BIBLIOGRAFIE
7

69
 ♦Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, Edit. C. H. Beck, 2006.
♦Ştefan, Tudorel, Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Drept comunitar, Ed. C. H. Beck, 2007.
♦V. Constantinesco, La primauté du droit communautaire, mythe ou réalité ?, Mélanges Leontin – Jean
Constantinesco, Carl Heymanns Verlag, 1984.
♦Vergès, Jean, Droits fondamentaux de la personne et principes généraux du droit communautaire,
în L’Europe et le droit, Mélanges en hommage à Jean Boulois, Edit Dalloz, 1991.
♦ Jurisprudenţă CJCE ( 6/64,Costa c. ENEL, ECR 1964, p. 585; 11/70, ECR 1970, p. 1125; 35/76 ,
Simmenthal I, ECR 1976, p. 1871; 106/77, Simmenthal II, ECR 1978, p. 629; 103/88 Fratelli Constanzo,
ECR 1989, p. 1839, C-453/00, Kuhne si Heitz, ECR 2004, p. I-837).

Grile.
1. După ce în procedura hotărârii preliminare, instanţa naţională primeşte hotărârea Curţii de
Justiţie a UE din care rezultă că norma naţională este contrară normei comunitare, aceasta:
a) nu adoptă alte măsuri, deoarece instanţele naţionale au obligaţia de a nu aplica norma naţională
contrară dreptului comunitar;
b) trebuie să modifice sau să anuleze consecinţele acestei legislaţii naţionale;
c) nu adoptă alte măsuri deoarece statul urmează să propună modificarea legislaţiei comunitare în
Consiliu.
2. Dacă faptele care fac obiectul unui litigiu în faţa instanţei naţionale s-au petrecut înaintea
aderării la UE, persoanele nu pot invoca direct în faţa instanţei prevederile unei directive:
a) decât dacă directiva a fost transpusă tot înaintea aderării;
b) decât împotriva unui stat membru în calitate de autoritate publică;
c) decât împotriva unui stat membru în calitate de autoritate publică şi numai dacă prevederile
respective sunt clare, precise şi necondiţionate.
3. Curtea de Justiţie a stabilit că principiul răspunderii statului se aplică indiferent de organul
de stat a cărui acţiune sau omisiune a generat încălcarea în cauza:
a) Brasserie du Pêcheur;
b) Francovich;
c) Kêbler.
4. Înainte de expirarea termenului de transpunere, o directivă nu ar putea să genereze drepturi
şi obligaţii în sarcina particularilor:
a) decât împotriva unui stat membru;
b) împotriva unui stat membru, în cazurile în care acesta are calitatea de angajator;
c) decât împotriva unui stat membru în condiţiile în care dispoziţiile directivei sunt clare,
precise şi necondiţionate.
5. O decizie produce următoarele efecte:
a) dacă este adresată unui stat, acesta trebuie să o respecte şi poate să confere, în temeiul său,
drepturi particularilor;
b) dacă este adresată unui stat, acesta trebuie să o respecte, dar nu poate conferi, în temeiul său,
drepturi particularilor;
c) statul, destinatar al deciziei, trebuie să o transpună şi poate conferi drepturi particularilor.
Exerciţii:
1. La data de 13 septembrie 2006, a fost publicată în Jurnalul oficial al UE, Directiva X privind
protecţia apelor curgătoare în cadrul Uniunii Europene. Termenul de transpunere al directivei a
început să curgă de la data de 13 octombrie 2006 şi a fost stabilit la 2 ani, acesta urmând să se
împlinească la 13 octombrie 2008 pentru toate statele membre. Statul român nu a transpus această
directivă, solicitând o prelungire cu 1 an a termenului de transpunere date fiind condiţiile interne.
Pe 13 ianuarie 2008, fabrica de îngrăşăminte chimice din oraşul Y a deversat în apa curgătoare din
localitate o cantitate de produse rezultate în urma procesului de fabricare. Parchetul de pe lângă
Judecătoria Y a început urmărire penală împotriva directorului fabricii, din ordinul căruia
substanţele nocive au fost deversate în apă, iar la finalul cercetărilor, s-a dispus trimiterea în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii de deversare de substanţe periculoase în ape curgătoare,
infracţiune incriminată de Directiva X. Care va fi hotărârea instanţei de judecată?
70
2. La data de 1 martie 2009, Domnul T, persoană cu handicap locomotor, a introdus o acţiune în faţa
Tribunalului Dolj, arătând, printre altele că nu i s-a acordat, de către Casa de Pensii şi Asigurări
Sociale Dolj, indemnizaţia pe care a cerut-o pentru a-şi cumpăra un dispozitiv care să-l ajute să se
deplaseze la serviciu, deşi contribuise în ultimii 10 ani la fondului asigurărilor sociale şi era
îndreptăţit să primească indemnizaţia. Printre altele, domnul T a invocat încălcarea art. 26 din
Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, potrivit căruia Uniunea recunoaşte şi respectă
dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea
socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii. Poate fi cenzurat refuzul Casei
de Pensii şi Asigurări Sociale Dolj de a-i acorda indemnizaţia Domnului T în baza Cartei Europene
a Drepturilor Fundamentale?
Rezolvare:
1. În rechizitoriu, actul de sesizare al instanţei, a fost reţinută în sarcina inculpatului infracţiunea de
deversare de substanţe periculoase în ape curgătoare, prevăzută de Directiva X. Prin urmare, instanţa
se va pronunţa cu privire la această infracţiune. Observăm că infracţiunea a fost săvârşită la data de 12
ianuarie 2008, când directiva nu fusese încă transpusă de statul român. Regula stabilită de Curtea de
Justiţie în cauza Rutti este că un stat membru care nu a adoptat măsurile de implementare ale unei
directive în termenul de transpunere, nu poate opune particularilor săi neîndeplinirea propriilor
obligaţii. Prin urmare, instanţa va pronunţa soluţia achitării, deoarece o persoană nu poate fi
condamnată în baza unei directive netranspuse la data săvârşirii faptei. Totodată, nici urmărirea penală
nu ar fi trebuit începută, în temeiul unei directive netranspuse (Directiva X).

71