Comunitatea Economică Europeană

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare

(banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul
ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea
realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice,
ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.). Pe parcursul mai multor secole
promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice și de
emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a
fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport
cu bancnotele altor state.
Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de războaie
sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând
cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în
cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului[1] , pentru a asigura o pace durabilă. Cele
șase țări fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii 1950
sunt marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956
îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice. În 1957, Tratatul
de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută şi sub denumirea de
„piața comună”.
Pe baza planului Schuman[2], cele șase țări semnează la Paris în data de 18 aprilie 1951 un
tratat prin care stabilesc să-și gestioneze în comun industria grea (industria cărbunelui și cea a
oțelului). Prin acest tratat au fost eliminate toate obligaţiile şi restricţiile cu privire la comerţul cu
fier, cărbune şi oţel, punându-se bazele unui program comun de dezvoltare economică. Succesul
CECO a dus la apropierea economiilor celor şase care au convenit, şase ani mai târziu, la 25
martie 1957, prin Tratatele de la Roma, formarea unei pieţe unice a produselor şi
serviciilor: Comunitatea Economică Europeană – CEE. Concomitent, dată fiind experienţa
folosirii energiei atomice în scopuri militare în cel de-al Doilea Război Mondial şi avântul
pe care îl luase energetica nucleară, cei şase au hotărât să-şi îmbunătăţească şi cooperarea
în domeniul nuclear prin formarea Comunităţii Europene pentru Energie Atomică – EURATOM.
Ca și dispoziții, Tratatul CEE includea eliminarea taxelor vamale între statele membre,
stabilirea unui tarif vamal comun pentru importuri, introducerea unei politici comune în
domeniul agriculturii și al transporturilor, crearea unui Fond social european, înființarea unei
Bănci Europene de Investiții, dezvoltarea unor relații mai strânse între statele membre. Pentru a
atinge aceste obiective, Tratatul CEE a stabilit principii orientative și a definit cadrul pentru
activitățile legislative ale instituțiilor comunitare. Acestea implicau politici comune: politica
agricolă comună, politica în domeniul transporturilor și politica comercială comună.

1
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de
Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un
nou război european.

1
 Tratatul EURATOM a stabilit inițial obiective foarte ambițioase, în special „înființarea și
dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare”. Totuși, din cauza naturii complexe și delicate a
sectorului nuclear, aflat în strânsă legătură cu interesele vitale ale statelor membre (apărarea și
independența națională), Tratatul Euratom a trebuit să-și reducă ambițiile.
Principalii artizani ce au condus la formarea nucleului viitoarei Europe unite sunt
consideraţi a fi Robert Schuman (1886-1963)[2], Jean Monnet (1888-1979)[3], cel care a pus
bazele teoretice ale procesului de integrare; Konrad Adenauer (1876-1967)[4] şi Alcide de
Gasperi (1881-1954)5[5], ultimii fiind reprezentanţii voinţei politice cu privire la integrare. Trei
par să fi fost trăsăturile lor comune care le-au facilitat unitatea de voinţă politică:
1. toţi erau de formaţie creştin-democrată, fapt ce le-a imprimat o anumită coerenţă politică
exterm de necesară pentru începutul procesului de unificare europeană;
2. toţi proveneau din regiuni disputate din punct de vedere politic, ale căror frontiere au
cunoscut importante modificări în urma celor două conflagraţii mondiale, fapt ce le-a
conferit o mai mare deschidere spre multilingvism şi multiculturalitate, fiind deci mai
predispuşi să înţeleagă şi să accepte alteritatea. Schuman era din Lorena, Adenauer
provenea din Renania, iar Gasperi se născuse în Imperiul Austro-Ungar;
3. toţi erau apropiaţi Bisericii catolice, unitatea religioasă şi susţinerea de către Vatican a
procesului de integrare europeană prin apropierea dintre oameni şi naţiuni conferindu-i o mai
mare substanţă.
Comunitatea Economică Europeană a fost pusă în faţa celor mai mari provocări din
istoria sa. Anii '80 ai secolului trecut au fost marcaţi de o profundă criză a sistemului politic
comunist, iar „perestroika” iniţiată de Gorbaciov[6] nu a făcut decât să-i grăbească sfârşitul. In
acest context, determinat de dezmembrarea URSS[7] şi CAER[8], ca organizaţie de cooperare
economică rivală CEE, de eliminare a barierelor politico-ideologice dintre estul şi vestul
Continentului, Comunitatea Economică Europeană s-a văzut nevoită să-şi regândească
competenţele şi sfera de acţiune. Dacă până atunci întărirea procesului de integrare
europeană s-a făcut pe baza ordinii bipolare postbelice, prin extinderi succesive de la 6 la 12
membri, din acel moment organizaţia a rămas singura opţiune viabilă de integrare economică a
continentului, fapt ce i-a impus o anumită restructurare a obiectivelor şi a cadrului de acţiune.
Pasul hotărâtor în acest sens a fost făcut la 7 februarie 1992 prin semnarea Tratatului de la
2
Robert Schuman (1886-1963), ministrul francez al afacerilor externe, prezintă în data de 9 mai 1950 un plan de cooperare
aprofundată. Data de 9 mai va fi ulterior proclamată Ziua Europei.
3
Jean Omer Marie Gabriel Monnet (1888-1979) este considerat arhitectul integrării europene, fiind un internaţionalist
pragmatic şi autor al „Proiectului Monnet”, ce viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub
responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state
europene.
4
Konrad Adenauer (1876-1967), politician creştin-democrat german, de profesie jurist, a fost primul cancelar al R. F. Germania
după cel de-al Doilea Război Mondial.
5
Alcide de Gasperi (1881-1954), a fost prim-ministru al Italiei între 1945 şi 1953 şi un mare susţinător al integrării europene.
6
Mihail Sergheevici Gorbaciov (născut pe 2 martie 1931) a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991.
Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.
7
Uniunea Republicilor Sovietice, cunoscută și ca Uniunea Sovietică, a fost un stat întins pe o mare parte din Nordul Eurasiei, și
care a existat din 1922 până în 1991.
8
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor
comuniste europene pentru a constitui un echivalent al OECE (Organizația Europeana pentru Cooperare Economica) CAER-ul a
fost răspunsul la Planul Marshall.

2
Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) prin care a fost fondată Uniunea Europeană,
prin transformarea CEE dintr-o entitate economică, într-o uniune dispunând de importante
competenţe politice.
Tratatul de la Maastricht reprezintă actul constitutiv al Uniunii Europene. Tratatul
a consfinţit o Piaţă Internă Unică şi ulterior o Monedă Unică. Pentru ca o ţară să participe
la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de
convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă
sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb.
Cetăţenii din cadrul UE au dobândit dreptul de a călători, de a munci şi de a se stabili oriunde
doresc în statele UE. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o
completează. Orice persoană care are cetăţenia unuia dintre statele membre ale UE are şi
cetăţenia europeană. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg teritoriul UE,
dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din
Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta
Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În
afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura
reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene. Tratatul UE a fost
ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999)[9] şi Tratatul de la Nisa
(2003)10. Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin perfecţionarea şi
extinderea procedeului codecizional.
Uniunea economică și monetară (UEM) a reprezentat o ambiție recurentă pentru Uniunea
Europeană încă de la sfârșitul anilor 1960. UEM presupune coordonarea politicilor economice și
bugetare, aplicarea unei politici monetare comune și utilizarea unei monede unice, euro. O
monedă unică oferă multe avantaje: întreprinderile pot face mai ușor comerț transfrontalier,
economia evoluează mai bine, iar consumatorii au mai multe oportunități și posibilități de
alegere. Au existat însă obstacole politice și economice – de la angajamentul politic uneori slab
și divergențele de opinii asupra priorităților economice până la turbulențele de pe piețele
internaționale. Toate aceste obstacole au trebuit să fie depășite pentru a înainta către uniunea
economică și monetară.
Stabilitatea valutară internațională din perioada imediat postbelică nu a durat mult.
Tulburările de pe piețele valutare mondiale amenințau sistemul de prețuri comune asociat
politicii agricole comune, unul din pilonii principali ai Comunității Economice Europene de la
acel moment. Încercările ulterioare de a atinge rate de schimb stabile au fost afectate de crizele
petroliere și de alte șocuri, până când, în 1979, a fost lansat Sistemul Monetar European (SME).
Sistemul Monetar European s-a bazat pe menținerea cursurilor de schimb ale monedelor
participante într-un interval restrâns. Această abordare complet nouă a reprezentat o coordonare
fără precedent a politicilor monetare ale țărilor UE și a funcționat cu succes timp de peste un
9
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2
octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l
înlocui.
10
Tratatul de la Nisa este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților
Europene precum și anumite acte conexe. A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie
2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.

3
deceniu. Apoi, sub președinția lui Jacques Delors[11], guvernatorii băncilor centrale din țările UE
au elaborat „Raportul Delors” privind modul în care ar putea fi realizată UEM.
Raportul Delors propunea o perioadă de pregătire în trei etape pentru uniunea economică
și monetară și pentru zona euro, care acoperea perioada 1990-1999. Liderii europeni au acceptat
recomandările formulate în Raportul Delors. Noul tratat privind Uniunea Europeană, care
conține dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a uniunii monetare, a fost convenit la
Consiliul European de la Maastricht, din Țările de Jos, în decembrie 1991. După un deceniu de
pregătiri, moneda EURO a fost lansată la 1 ianuarie 1999: în primii trei ani, a fost o monedă
„invizibilă”, utilizată doar pentru contabilitate și plăți electronice. La 1 ianuarie 2002, au fost
lansate monedele și bancnotele euro. Astfel, în 12 țări ale UE, a avut loc cea mai mare schimbare
de monede din istorie.
Funcționând ca o piață unică formată din 27 de țări, în prezent, UE este o putere
comercială majoră pe plan mondial. Politica economică a UE se axează pe crearea de locuri de
muncă și stimularea creșterii economice printr-o utilizare mai inteligentă a resurselor financiare,
prin eliminarea obstacolelor din calea investițiilor și prin asigurarea vizibilității și furnizarea de
asistență tehnică pentru proiectele de investiții.

Bibliografie
Surse electronice: www.wikipedia.ro, www.europa.eu, www.europarl.europa.eu
Săgeată, R. (2009), Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia
culturală, Editura Universitară.

11
Jacques Lucien Jean Delors (născut la 20 iulie 1925) este un politician francez care a ocupat funcția de al 8-lea președinte al
Comisiei Europene din 1985 până în 1995. A fost membru al Parlamentului European din 1979 până în 1981.