Sunteți pe pagina 1din 77

MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

UNIVERSITATEA “Al. I. CUZA” IASI


CENTRUL DE STUDII EUROPENE
MODUL: ADMINISTRATIE PUBLICA IN EUROPA

DREPTUL EUROPEAN AL
FUNCŢIEI PUBLICE

Lect. MIHAELA TOFAN

1
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

CUPRINS

Cap. I Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei Uniunii Europene


I.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene şi evoluţia acestor
I.2 Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare comunitară
I.3 Principiile dreptului funcţiei publice europene

Cap. II NOŢIUNEA DE FUNCŢIE PUBLICĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN


II.1 Funcţia publică şi funcţionarul public: delimitări conceptuale
II.2 Condiţii pentru accesul la o funcţie publică
II.3 Funcţia publică în concepţia legiuitorului român

Cap. III STATUTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE


III.1 Drepturile şi obligaţiile funcţionarului european
III.2 Regimul disciplinar
III.3 Răspunderea funcţionarilor europeni
III.4 Încetarea raportului de funcţie publică

Cap. IV CODUL ETIC SI DEONTOLOGIC AL FUNCŢIONARULUI


IV.1 Etica şi morala ca valori juridice
IV.2 Codificarea valorilor etice şi morale pentru funcţia publică
IV.3 Folosirea prerogativelor de putere publică

BIBLIOGRAFIE
ANEXA I Codul de conduită al funcţionarului european
ANEXA II Regulamentul nr. 31/2005 cu privire la nivelul remuneraţiilor în vigoare de la 1 iulie
2004

2
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Cap. I Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei Uniunii Europene

I.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene şi evoluţia acestor

Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale şi umane în timpul celui de-al
doilea război mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan
internaţional (norme de natură politică, monetară, socială şi comercială). Aceste reglementări s-
au concretizat din punct de vedere juridic în negocierea şi semnarea unor convenţii
internaţionale.
În domeniul dreptului internaţional public, trebuie menţionate în special Planul
Marshall, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi pe plan local, Organizaţia europeană de cooperare
economică (OECE, înfiinţată în anul 1948 şi înlocuită în anul 1961 cu Organizaţia de cooperare
şi dezvoltare economică, OCDE).
În domeniul monetar, au fost încheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945,
prin care s-au înfiinţat Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare internaţionale.
Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizaţiile precedente, reunind,
în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim
democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru al
dialogului politic, Consiliul Europei este de asemenea, un instrument de armonizare a
drepturilor omului la nivel naţional.(vezi Convenţia europenaă a drepturilor omului, semnată al
Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.)
Strict la nivel european, experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi
omeneşti au impulsionat opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii care
să preîntâmpine declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunile celor două războaie mondiale.
Un rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea procesului de integrare
în accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele
demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind funcţia de şef al
Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din
Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism supranaţional.1 La 9 mai 1950,
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei lansa declaraţia, inspirată de către Jean
Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor naţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre

1
Augustin Fuerea – Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 15
3
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
state.realizarea acestei pieţe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe care o cunoaştem astăzi
pentru statele europene.
“Planul Schuman”, conceput pentru a evita un nou conflict armat de dimensiuni majore
a pus sub control internaţional ramurile de bază ale industriei de armament, prin intermediul
unui tratat inviolabil, acceptat de către Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, în
calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului a
fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani. 2 Încheierea tratatului s-a
realizat mult prea devreme pentru ca părţile semnatare să afirme cu convingere perenitatea
acestuia, însă instituţiile constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune nouă asupra vieţii
internaţionale, în sensul urmăririi avantajelor individuale în procesul de realizare a interesului
uropean comun. Negociatorii tratatului CECA au avut din partea naţiunilor pe care le
reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizaţie total nouă, atât din punct de vedere al
obiectivelor, cât şi al metodelor sale de traspune în practică a misiunii trasate. La cererea
reprezentanţilor Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, dar şi o Adunare Parlamentară
şi o Curte de Justiţie. Toate deciziile importante pentru viaţa economică şi socială a ţărilor
semnate se adoptau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui independenţă şi
autonomie au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi
încălcate în nici un fel.
Astfel, relaţiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul
industriiilor de război (cărbune şi oţel) dar în scurt timp s-a evidenţiat nevoia unei mai strânse
colaborări între statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de origine belgiană, a
redactat raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creării a
încă două uniuni între statele europene: o uniune economică la nivel general, dar şi o uniune
particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea paşnică a
energiei atomice.
Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile
comunităţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile comune puse deja în practică prin
tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. 3 În
aceeaşi zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat şi Convenţia cu
privire la instituţiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunităţi, create prin statate diferite şi
cu misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competenţă aceeaşi Adunare parlamentară şi
aceeaşi Curte de justiţie. Deşi avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituţiilor

2
Tratatul instituind CECA a expirat la 23 iulie 2002. conform art. 1 din Protocolul asupra consecinţelor financiare
ale expirării tratatului CECA, adoptat la Nisa în anul 2000, „toate bunurile şi obligaţiile CECA, aşa cum se găsesc
ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunităţii europene, începând cu data de 24 iulie 2002”
4
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
celor trei comunităţi, CEE, CECA şi CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles
instituind o Comisie Unică şi un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare,
semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967).

I.2 Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare comunitară

Statele Unite ale Europei pe care le anticipa Winston Churcil în discursul ţinut în
septembrie 1944 nu mai sunt doar un concept demagogic care să stârnească atenţia studenţilor
auditori sau curiozitatea unor politicieni. De la cele trei comunităţi europene (a cărbunelui,
oţelului şi energiei atomice) şi până la Europa unită de astăzi, statele bătrânului continent au
parcurs un drum lung şi, uneori, anevoios. Este, aşadar, cu atât mai mare satisfacţia astăzi, când
Europa este în pragul înfăptuirii ultimilor paşi pentru integrarea politică, prin adoptarea şi
punerea în practică a constituţiei unice europene.
Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a
început în anul 1952.4, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris privind Comunitatea
Europeană, semnat la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Maastricht, cel care a creat Uniunea
Europeană, a fost semnat la 7 februarie 1992, în localitatea al cărui nume îl poartă, şi a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeană, potrivit prevederilor tratatului său institutiv, este constituită pe
trei piloni: Comunităţile europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi
cooperarea poliţiei şi judiciară în materie penală. În momentul optării pentru această structură
susţinută pe trei piloni doar Comunităţile europene prezentau suficientă siguranţă pentru a
susţine existenţa Uniunii, ceilalţi piloni fiind în construcţie.
Intrarea în vigoare a Constituţiei europene şi desăvârşirea integrării la nivel politic va
înlătura împărţirea pe cei trei piloni, însă mai înainte de finalizarea procesului de adoptare a
constituţiei pentru Europa, Uniunea Europeană îşi bazează existenţa prevederile exprese ale
tratatului institutiv, adică exclusiv pe structura templieră indicată de tratat.
Participarea la relaţii sociale guvernate de norme de drept (raporturi juridice) are loc
doar pentru subiecţi de drept care au capacitatea recunoscută de lege pentru a-şi asuma
răspunderea pentru faptele lor. Persoanele fizice şi persoanele juridice dobândesc drepturi şi îşi
asumă obligaţiile în nume propriu în conformitate cu reguli stricte de drept, care reglementează
instituţia capacităţii juridice.

3
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – „Drept instituţional comunitar european”, Ediura Actami, Bucureşti, 2000, p.
14
5
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a
participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea
neprohibind această participare de nici o condiţie. Capacitatea juridică specială reprezintă
aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa, în calitate de subiect de drept în
raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.5
La nivelul vieţii economice şi sociale din interiorul unui stat, dobândirea capacităţii
juridice pentru persoanele fizice şi juridice este reglementată prin normele de drept ale statului
angajat în virtutea cetăţeniei sau naţionalităţii subiectului de drept implicat. Dimpotrivă, pentru
participarea la relaţii sociale din sfera dreptului internaţional, problema capacităţii juridice se
pune în mod diferit.
Astfel, persoanele juridice reprezintă subiecte colective de drept, pentru care
dobândirea capacităţii juridice are loc de la data înfiinţării lor potrivit legii naţionale. Acest
moment este bine delimitat în timp, pentru ca respectivul subiect colectiv de drept să se implice
efectiv în raporturile juridice, suportând consecinţele care decurg prin asumarea obligaţiilor şi
exercitarea drepturilor în nume propriu şi personal. Mai mult chiar, există unele particularităţi
pentru capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă.
Capacitatea de folosinţă, definită ca aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi
şi obligaţii este dominată în cazul persoanelor juridice de principiul specialităţii. Aplicarea
acestui principiu ne conduce la ideea că un subiect colectiv de drept poate avea doar acele
responsabilităţi care se circumscriu obiectului său de activitate declarat. Activităţile care se
situează în afara obiectului de activitate nu corespund scopului înfiinţării subiectului colectiv de
drept şi nu au caracter legal.
Capacitatea de exerciţiu, cea de-a doua componentă a capacităţii juridice în general,
desemnează aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii
personal. Pentru persoanele juridice, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu
desemnarea organelor de conducere, care îndeplinesc sarcinile executive ale subiectelor de
drept. Subiectele colective de drept nu au posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi asuma
obligaţiile decât prin intermediul organelor de conducere, care să execute efectiv toate
operaţiunile inerente activităţii curente. Investirea unor persoane cu funcţie executivă coincide
aşadar cu momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice.
Analizând capacitatea juridică a Uniunii Europene, se pot naşte o serie de
neconcordanţe. Astfel, Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 1993) nu a recunoscut în
mod expres personalitatea juridică pentru uniune, dar nici nu a exclus ideea că Uniunea are

4
Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 183
6
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
personalitate juridică proprie şi se manifestă ca un subiect de drept colectiv distinct de
personalitatea juridică a membrilor săi. Prin prisma regulilor de drept, participarea ca subiect
distinct la relaţiile internaţionale presupune existenţa elementelor necesare pentru recunoaşterea
capacităţii juridice, sub ambele forme ale sale, respectiv capacitatea de de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Din dispoziţiile Tratatului de constituire a Uniunii Europene rezultă clar că uniunea nu
se substituie Comunităţilor europene, contrar opiniilor afirmate în timpul negocierilor tratatului.6
Acest detaliu generează suspiciuni cu privire la capacitatea juridică a Uniunii Europene, atât
timp cât elementele sale componente rămân purtătoare ale unei capacităţi juridice proprii şi se
manifestă ca subiect de drept autonom în viaţa internaţională.
Prevederile Tratatului cu privire la Uniunea Europeană stabilesc menţinerea
personalităţii juridice a Comunităţilor europene, cu toate prerogativele lor la nivel internaţional.
Principiul autonomiei, principiul aplicabilităţii directe a normelor dreptului comunitar şi
preeminenţa dreptului comunitar asupra dreptului naţional sunt în detaliu reglementate pentru
Comunităţile europene, însă nu se aplică şi celorlalţi doi piloni ai Uniunii Europene, pentru a
deveni principii ale Uniunii Europene sub toate aspectele sale (toţi cei trei piloni ai săi).
În acelaşi timp cu menţinerea capacităţii juridice pentru Comunităţile Europene,
prevederile tratatului stabilesc scopuri explicit determinate pentru activitatea Uniunii Europene,
fapt care circumstanţiază apariţia capacităţii de folosinţă, dominată de pricipiul specializării.
Astfel, art. 2 al tratatului enumeră printre obiectivele Uniunii nevoia de a-şi “afirma
identitatea pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi de
securitate comună, înţelegând aici definirea unei politici de apărare comună”. Încercarea de a-şi
afirma identitatea pe scena internaţională, pare să implice Uniunea ca o entitate distinctă de a
statelor membre, susceptibilă de a fi recunoscută ca subiect distinct de drept.
Analizând capacitatea de exerciţiu, a doua componentă a capacităţii juridice, observăm că
prevederile tratatului constitutiv al Uniunii Europene creează cadrul instituţional care să exercite
în fapt prerogativele declarate. Existând organe desemnate care să asume obligaţiile Uniunii şi
să exercite în fapt drepturile sale, cerinţele legii cu privire la dobândirea capacităţii de exerciţiu
par a fi îndeplinite.

5
Florin Oprea – “Teoria generală a statului şi dreptului”, suport de curs pentru învăţământul la distanţă, Facultatea
de Aconomie şi Administrarea Afacerilor, Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004
6
Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 186
7
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Figura 1
Privire de ansamblu asupra principalelor entităţi ce formează cadrul instituţional comunitar

CONSILIUL EUROPEAN
- entitate politică
- şefi de stat şi/sau de guvern
- preşedintele Comisiei Europene

CONSILIUL UE (de miniştri) PARLAMENTUL EUROPEAN


- instituţie legislativă – - instituţie co-legislativă
- miniştrii afacerilor
externe/de resort

COMISIA EUROPEANĂ
- instituţie executivă

CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE


TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ
- instituţii jurisdicţionale

Banca Centrală Curtea de Conturi Banca Europeană de


Europeană - instituţie de control Investiţii
- instituţie financiară financiar - organism financiar

Consiliul Economic
şi Social Comitetul Regiunilor

Consiliul Economic
Comitetul Regiunilor şi Social
- organ consultativ - organ consultativ

Sursa: Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Augustin Fuerea (coordonator) –
“Drept comunitar european – caiet de seminar”, Editura PROUNIVERSALIS, Bucureşti, 2005, p. 33

Deciziile luate de Consiliul UE, acţiuni comune şi poziţii comune potrivit


procedurilor stabilite de art. 23 din Tratatul asupra Uniunii Europene (corespunzător fostului art.
J23, modificat de Tratatul de la Amsterdam) tind să dovedească apariţia Uniunii Europene, ca o
entitate juridică pe scena internaţională. Consiliul Uniunii Europene are în principal funcţie
legislativă, însă din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu a uniunii, Consiliul este cel care

8
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
gestionează drepturile şi obligaţiile angajate în urma participării la viaţa internaţională, ca
subiect distinct de drept.
De fapt, există în acest moment un cadru instituţional amplu pentru realizarea
sarcinilor şi funcţiilor recunoscute uniunii. Atribuţiile instituţiilor şi modul de derulare a
activităţilor la nivel comunitar sunt precis delimitate prin prevederile tratatelor, ordinea juridică
la nivelul Uniunii Europene motivând existenţa personalităţii juridice disctincte pentru acest nou
subiect de drept internaţional.
Dacă sunt clare toate aspectele legate de funcţionarea Comunităţilor Europene, cu
privire la personalitatea juridică a ceilorlalţi doi piloni ai Uniunii Europene există încă discuţii.
Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea poliţiei şi judiciară în materie
penală se bazează mai mult pe programe şi declaraţii de intenţie, care se realizează în cadrul
cooperării interguvernamentale şi nu constituie decăt o primă etapă către o uniune
instituţionalizată.7 Faptul că Uniunea europeană foloseşte instituţiile şi organele Comunităţilor
europene pentru a-şi îndeplini sarcinile nu influenţează prea mult această situaţie, dacă avem în
vedere că instituţiile uniunii trebuie să acţioneze conform dispoziţiilor Tratatului U.E., adică
numai în cadrul cooperării dintre statele membre la titlul celui de-al doilea şi al treilea pilon.
Tratatul U.E. nu constituie încă o constituţie care să reglementeze ansamblul sistemului politic
din această Uniune.
În lipsa dispoziţiilor exprese ale tratatelor, se impune rolul jurisprudenţei în determinarea
persoanlităţii juridice a Uniunii Europene.8 Astfel, avizul consultativ dat de Curtea
internaţională de Justiţie la 11 aprilie 1949 asupra pagubelor suferite în război de către Naţiunile
Unite constituie un punct de plec are cert pentru argumentarea persoanlităţii juridice a
subiectelor de drept internaţional. Curtea a recunoscut persoanlitate juridică Organizaţiei
Naţiunilor Unite deoarece drepturile şi obligaţiile largi de care beneficiază această organizaţie
nu se pot exercita înafara unei capacităţi juridice proprii. În consecinţa şi persoanlitatea Uniunii
Europene se argumentează în aceeaşi manieră, Uniunea acTionând ca subiect distrinct de drept
atât în plan intern cât şi în viaţa internaţională. Uniunea dispune de o structură instituţională
autonomă faţă de instituţiile statelor membre.
Personalitatea juridică a Uniunii europene există de fapt, iar recunoaşterea ei expresă în
cuprinsul Constituţiei europene va elimina orice suspiciuni şi discuţii cu privire la capcacitatea
de subiect de drept autonom a uniunii.

7
Augustin Fuerea – “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 32
8
Jean Paul Jacque - “Droit institutionnel de l’Union Europeenne”, Dalloz, Paris, 2004, p. 177
9
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
I.3 Principiile dreptului funcţiei publice europene
Principiile dreptului funcţiei publice europene sunt acele idei călăuzitoare care
guvernează întreaga activitate a funcţionarilor europeni şi care trebuiesc avute în vedere în
momentul interpretării oricărei reguli normative adoptate de o instituţie sau un organism
european. Aceste principii sunt, pe de o parte, comune cu celelalte ramuri ale dreptului
comunitar în general (cum ar fi principiul subsidiarităţii, principiul egalităţii, non-discriminării
etc.) dar şi principii specifice reglementării funcţiei publice europene (de exemplu principiul
concursului public şi principiul disperisiei teritoriale).
În democraţiile europene, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă
calificare, este unul dintre rolurile esenţiale ale instituţiilor, recrutarea făcându-se, în general, pe
baza următoarelor principii:

1. Principiul egalităţii la acces


Principiul egalităţii este un principiu general al dreptului contemporan, toate
disciplinele juridice acordând atenţie cuvenită respectării egalităţii indivizilor, pornind de la
ideea că toţi suntem egali şi avem drepturi egale.
Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
din 1789, şi este reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu următoarea
formulare: “toate persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de egalitate, la funcţii publice în
ţara lor”. Sunt interzise în acest fel restricţii şi discriminări fondate pe sex, religie, rasă, opinii.
Singurele limitări acceptate sunt cele referitoare la naţionalitate, moralitate, condiţii de vârstă şi
aptitudini psihice.
Toate constituţiile scrise ale ţărilor Uniunii Europene consacră principiul egalităţii în
faţa legii şi, cu excepţia constituţiilor Danemarcei şi a Republicii Irlanda, toate prevăd principiul
accesului egal la funcţiile publice. În situaţia celor două excepţii principiul nu este neglijat însă
de întreaga legislaţie statală, el fiind inserat în acte normative speciale care completează sfera
normelor constituţionale.
Egalitatea accesului la funcţiile publice trebuie înţeleasă ca o egalitate de tratament a
aspiranţilor la funcţia publică, faptul că fiecare stat impune o serie de condiţii speciale pentru a
accede la funcţia publică nu are semnificaţia încălcării principiului general al liberului acces.
Esenţa principiului general este respectată, căci toţi cei care îndeplineasc criterii iniţiale de
selecţie sunt supuţi la o competiţie ce va determina cât mai obiectiv cu putiinţă pe ocupantul
funcţiei în joc.
Principiul egalităţii în accesul la funcţia publică a fost reglementat ca o reacţie
împotriva promovării pe criteriul rangului de nobleţe. Se consideră că între ţările uniunii
10
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Germania este prima care a reglementat acest sIstem al promovării şi accesului la funcţia
publică pe criteriul merituozităţii. Reglementarea din dreptul german oferă chiar şansa celui
respins în competiţia pentru ocuparea funcţiei publice de a uza de dreptul de recurs.
Dacă ar fi să ne oprim la o Constituţie care conţine una dintre cele mai reuşite
reglementări a principiului liberului acces la funcţia publică, aceasta ar fi Constituţia Spaniei. În
lumea specialiştilor se consideră că Spania a avut cea mai reuşită constituţia a momentului,
pentru că aceasta a avut ca mamă Constituţia Franţei din 1958 şi ca bunică pe Constituţia
Germaniei din 1949.9
Principiul liberului acces la funcţia publică şi principiul concursului sau al meritului
pentru ocuparea funcţiei sunt în acelaşi timp principii complementare, dar şi contradictorii.
Toate constituţiile ţărilor membre ale Uniunii Europene consacră principiul egalităţii în faţa legii
şi majoritatea consacră principiul accesului egal la funcţiile publice. Cele două excepţii,
Damenarca şi Republica Irlanda, consacră acest principiu prin lege specială. De asemenea, toate
legislaţiile naţionale din Europa Unită consacră, fie prin constituţie fie prin alte acte normative,
principiul ocupării funcţiilor publice prin concurs, precum şi o serie de condiţii prealabile
înscrierii, ceea ce face ca ideea egalităţii accesului să aibă mai mult o semnificaţie politico-
morală decât tehnico-juridică.
Egalitatea accesului sub aspect juridic trebuie înţeleasă mai mult ca o egalitate de
tratament din partea legiuitorului şi a autorităţilor, ca o egalitate a şanselor şi a condiţiilor. În
competiţie pot intra toţi cei care îndeplinesc condiţiile, urmând a fi ales dintre toţi ocupantul cel
mai merituos.
Pentru ţara nostră, principiul egalităţii de acces la funcţia publică derivă din principiul
egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor şi este consacrat expres de prevederile statutare ale
funcţiei publice.

2. Principiul concursului public


Accesul la o funcţie publică presupune de cele mai multe ori o modalitate de selecţie
dintre candidaţii aspiranţii la funcţia respectivă. Concursul este modalitatea nediscriminatorie la
care se face apel pentru selecţia funcţionarilor, procedura de derulare a concursurilor fiind
stabilită prin legi speciale ale fiecărui stat membru al Uniunii Europene.
Franţa şi Spania sunt ţări care procedează la asemenea modalitate de recrutare pentru
aproape toate posturile din administraţia publică, cu excepţia unora care fac obiectul unei

9
se opinează chiar că Spania are una dintre cele mai reuşite constituţii din lume, vezi în acest sens Antonie
Iorgovan, op. cit., p. 574
11
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
nominalizări politice. În Franţa există şi prestigioasa şcoala de pregătire a înalţilor funcţionari
publici "Ecole Nationale d'Administration", care asigură selecţia elitelor, iar mai apoi formarea
lor solidă pentru integrarea în posturi cheie de funcţionari publici.
Admiterea la aceasta instituţie, cât şi selecţia ulterioară a acestora pentru ocuparea unor
înalte posturi în Administraţia franceză este foarte dură. Prin sistemul concursului se asigură
îndeplinirea a două obiective majore:
 evaluarea corectă a capacităţii candidatului;
 şi garantarea independenţei autorităţii care are sarcina selecţionării.
Italia admite de asemenea acest principiu, dar acesta se aplică într-un număr redus de
domenii, printre care diplomaţia şi magistratura. În Marea Britanie şi Belgia, evaluarea
capacităţii candidaţilor se face prin organisme indepedente. În Germania, candidaţii trebuie să
urmeze un curs de formare înainte de a solicita un post în funcţii publice. În Franţa şi Germania,
funcţia publică este văzută ca o forţă independentă care asigură “continuitatea statului”. Aceasta
acţionează ca mediator între stat şi societate şi garantează respectul interesului public.
În Marea Britanie, funcţionarii publici sunt consideraţi ajutoare credincioase ale
guvernului, ales în mod democratic. Desigur, miniştrii au o oarecare putere discreţionară în
numirea înalţilor funcţionari direct subordonaţi lor, iar modalitatea concursului combină probele
teoretice cu probe practice, care constau adesea în perioade de exercitare efectivă a sarcinilor
aferente postului respective, cu titlu de perioadă de probă.
În România, recrutarea şi promovarea funcţionarilor publici face obiectul de
reglementare a Statutului funcţionarului public, legea reglementând în art. 4 atât principiul
accesului liber cât şi principiul ocupării funcţiei publice şi selectării funcţionarilor exclusiv pe
criteriul competenţei.
După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor, deci
de desfăşurare a concursurilor, diferă de la teste teoretice până la testele practice sau chiar teste
de personalitate.
Pentru dreptul român, Hotărârea de Guvern nr. 1098/2001 prevede că organizarea
concursului pentru ocuparea unei funcţii publice trebuie să aibă în vedere susţinerea unei probe
scrise şi a unui interviu, nota finală fiind dată de media aritmetică a notelor finale acordate la
cele două probe. Pentru ocuparea funcţiei respective este necesară măcar nota 7.
Proba scrisă constă în redactarea, în prezenţa Comisiei de concurs, a unei lucrări scrise
sau completarea unor teste-grilă, iar interviul constă în răspunsuri la întrebările membrilor
Comisiei, atât întrebările cât şi răspunsurile se consemnează întocmai în procesul verbal
întocmit de secretarul Comisiei de concurs şi semnat de toţi membrii acestei comisii.

12
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Normele metodologice cu privire la desfăşurarea concursului pentru ocuparea unei
funcţii publice în ţara noastră interzic întrebările referitoare la opiniile politice ale canditatului,
activitatea sindicală, religie, etnie, sex, stare materială, origine socială, dar îngăduie ca în cadrul
interviului să se poată testa, dacă este cazul, cunoştinţele de limbă străină şi cele de operare
(programare) pe calculator.
În baza principiilor generale ale dreptului cu privire la apărare, dreptul la contestaţie şi
principiul contradictorialităţii, rezultatul deliberării Comisiei de examinare poate fi contestat în
termen de 5 zile de la data afişării rezultatelor. Comisia de contestaţii trebuie să se pronunţe în
trei zile cu privire la plângerea candidatului nemulţumit de rezultatul concursului pentru
ocuparea funcţiei publice iar în cazul respingerii contestaţiei, candidatul se poate adresa instanţei
de contencios administrativ, în condiţiile legii.
După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor
înscrişi la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice diferă de la o ţară europeană la alta. În
unele state predomină testele teoretice, pe motiv că funcţionarul urmează să fie învăţat realităţile
practice ale funcţiei la care aspiră. Pentru altele, dimpotrivă, predomină probele practice, pentru
a se testa mai curând eficienţa persoanei respective şi capacitatea de a se descurca în situaţii
concrete, avându-se în vedere şi faptul că prezentarea diplomelor de studii obţinute este o
garanţie a cunoştinţelor teoretice.
În Franţa noţiunea de concurs pentru ocuparea posturilor publice se aplică ori de câte
ori sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- existenţa unui post sau a unor posturi vacante;
- un juriu independent atât de puterea politică cât şi de şefii serviciilor în
cadrul cărora s-a creat vacanţa;
- un clasament al candidaţilor admişi, după rezultateleobţinute;
- obligaţia autorităţii de a respecta clasamentul juriuliu cu prilejul numirii.10
În Germania, examenul teoretic este combinat cu stagii de activitate pe când în Marea
Britanie sau Irlanda jurisprudenţa asupra concursurilor este inexistentă. Spania, Luxemburg,
Belgia utilizează concursul pe baze exclusiv teoretice, pe când Italia şi Portugalia acordă
prioritate părţii practice.
Cu titlu de exemplu, prezentăm în anexă un material despre cariera funcţionarilor
publici francezi şi despre situaţiile concrete de promovare.

10
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 588
13
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
3. Principiul independenţei
Acest principiu este reglementat expres în expunerea de motive pentru adoptarea
Regulamentului nr. 259/1968 al Consiliului CEE, EURATOM şi CECA şi reiterat în numeroase
dintre regulamentele de organizare şi funcţionare ale instituţiilor comunitare.
În concret, principiul independenţei are în vedere faptul că un funcţionar comunitar nu
este în slujba statului a cărui cetăţenie o poartă, ci trebuie să acţioneze doar în vederea atingerii
idealurilor comunitare, în calitate de cetăţean european. Astfel, spre exemplu, membrii
Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene trebuie să acţioneze independent şi nu ca
reprentanţi ai ţărilor din care provin, în toate deciziile pe care le iau cu privire la politica
monetară în zona euro. Acest principiu trebuie respectat în ciuda faptului că din 18 membri ai
Consiliului, 12 sunt reprezentanţii băncilor centrale naţionale şi, prin urmare, ar putea fi înclinaţi
să decidă în conformitate cu interesele statului din care provin.
Independenţa funcţionarului nu înlătură însă elementele raportului de autoritate în care
el se găseşte faţă de instituţia sau autoritatea pestru care desfăţoară activitate.

4. Principiul competenţei
Principiul competenţei poate fi analizat dintr-o perspectivă dublă:
- mai întâi, compentenţa poate fi privită drept element component al funcţiei publice,
adică drept îndrituire recunoscută prin norme juridice funcţionarului de a avea o anumită
misiune şi de a dispune de puterea de-şi îndeplini sarcinile
- iar în al doilea rând, principiul competenţei se referă la obligaţia funcţionarului de a
proba înalte calităţi profesionale şi morale, conforme cu postul ocupat şi cu misiunile
atribuite acestuia.
Apreciem că principiul competenţei se aplică în dreptul european în ambele accepţiuni
atribuite termenului de competenţă, activitatea funcţionarilor europeni fiind determinată de
limitele descrise de cadrul normativ aferent funcţiei respective dar şi de obligaţia de a proba
înalte competenţe morale şi profesionale.

5. Principiul randamentului
Pentru activitatea funcţionarilor publici acest principiu are o conotaţie practică puternic
reliefată de evaluarea periodică la care este supusă activitatea funcţionarilor. Misiunea concretă
pe care o are de îndeplinit funcţionarul public în general, şi funcţionarul european în particular,
presupune asumarea unei cariere profesionale, în sensul obligaţiei funcţionarului de a se

14
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
perfecţiona, de a îndeplini sarcinile de serviciu într-o manieră cât mai corectă şi de a realiza
anumiţi parametri de calitate şi de rentabilitate a lui pe postul pe care îl ocupă.
Recunoaşterea realizării sarcinilor de serviciu la un nivel corespunzător are loc prin
dezvoltarea carierei funcţionarului, prin avansarea lui într-un eşalon superior, gradaţie
superiorară, grad sau categorie mai bine cotată.

6. Principiul integrităţii
Integritatea funcţionarului este strâns legată de moralitatea acestuia, adică de
respectarea regulilor de conduită care se situeză mai curând în registrul etic şi al buncei cuviinţe
decât în latura strict normativă a relaţiilor de serviciu. Calitatea de funcţionar presupune în
acelaşi timp investirea individului cu putere sau autoritate publică, dar şi obligaţia acestuia a de
respecta pe cei în slujba cărora lucrează.
Tocmai pentru a se contura mai bine obligaţia de integritate a funcţionarilor europeni, a
fost adoptat relativ recent un cod de conduită etică a funcţionarilor Comisiei Europene, cod
transpus şi în legislaţia internă română (vezi în acest sens prevederile Legii nr. 7/2004).
Integritatea funcţionarilor este privită în primul rând ca o obligaţie generală a acestora
de a se abţine de la orice conduită contrară valorilor etice şi morale, dar şi ca obligaţie
particulară a lor de a nu săvârşi fapte incriminate de legea penală drept infracţiuni de corupţie.

7. Principiul disperisiei teritoriale


Principiul dispersiei teritoriale a funcţionarilor europeni are semnificaţia acoperirii, pe
cât posibil, a locurilor din administraţia europeană pe criteriul reprezentării tuturor zonelor
geografice ale statelor membre. Reprezentarea cetăţenilor uniunii trebuie să se realizeze la
nivelul instituţiilor comunitare cât mai corect, ceea de impune în mod obligatoriu ca funcţionari
să provină din toate ţările membre.
Se urmăreşte pe cât posibil accesul în posturile administrative la nivel european pe
criteriul reprezentării numerice în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru. Acest
principiu este deja transpus în practică şi în ceea ce priveşte aşteptata integrare a României în
struncturile uniunii, populaţia de 22,7 milioane de locuitori fiind determinantă pentru a asigura
un avantaj aspiranţilor români la funcţii publice europene.

8. Principiul furnizării tuturor mijloacelor şi metodelor necesare funcţionarului


european pentru îndeplinirea în condiţii optime a sarcinilor sale de serviciu

15
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Acest principiu se alătură a principiilor integrităţii, independenţei, competenţei şi
randamentului funcţionarilor europeni pentru a conferi un cadru particular pentru funcţia publică
europeană.
Transpunerea în practică a acestui principiu presupune asigurarea tuturor drepturilor
necesare pentru fiecare categorie de funcţionari europneni care să servească atingerii scopurilor
misiunii şi sarcinilor pe care postul ocupat le implică. Reglementarea drepturilor funcţionarilor
comunitari reuşeşte să transpună în practică această afirmaţie, situată la rang de principiu al
Dreptului funcţiei publice europene.

9. Principiul stabilităţii în funcţia publică

Dacă ne raportăm la legislaţiile naţionale ale ţărilor membre al Uniunii Europene, vom
constata peste tot o grijă cu totul deosebită pentru consacrarea şi protejarea juridică a dreptului
la carieră al funcţionarului public. Acest drept presupune, înainte de toate, stabilitatea în funcţie,
reglementată sub forme foarte diverse.
Unele categorii de funcţionari, în înţelesul cel mai larg al noţiunii de funcţionari,
beneficiază chiar de reglementarea inamovibilităţii în funcţie (de exemplu magistraţii din
Franţa). În Germania funcţionarii sunt numiţi în principiu pe viaţă (Amstellung auf Lebenszeit).
Una dintre caracteristicile esenţiale ale funcţiei publice, în ţările cu veritabile sisteme
democratice de guvernare, o reprezintă stabilitatea. În această filozofie funcţionarul nu este
fluctuant, un personaj pasager în viaţa unei comunităţi, el este un element de referinţă permanent
pentru buna sau reaua desfăşurare a activităţilor serviciului public respectiv. Stabilitatea
funcţionarului ne apare ca o consecinţă a logică a continuităţii funcţiei publice, chiar dacă
aceasta, cum s-a arătat, are o existenţă obiectivă, dincolo de persoana titularului. Avem în
vedere bineînţeles aspectul juridic al problemei şi nu motivaţia reală care ar putea conduce la un
moment dat la restructurarea unui aparat, formându-se noi funcţii şi suprimându-se unele din
cele existente.
În toate ţările Uniunii Europene se practică atât sistemul carierei cât şi sistemul
angajării (systeme de carriere et systeme d emploi), principiul stabilităţii aplicându-se doar în
prima situaţie.
Sistemele de carieră sunt fundamentate pe conceptual de stabilitate şi continuitate, fie
în interiorul unui corp de funcţionari, fie prin trecerea de la un corp la altul. A vorbi despre
carieră în afara conceptului de corp este un non sens. Funcţia publică nu apare izolată, ci
ierarhizată pe orizontală şi pe verticală. O dată ce o persoană devine funcţionar public, se
16
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
integrează într-o anumită poziţie a corpului respectiv de profesionişti şi poate rămâne toată viaţa
în corpul respectiv, dezvoltându-şi dreptul la carieră.
Sistemul de carieră implică aşadar o formă de apreciere constantă a activităţii
funcţionarului, apoi anumite drepturi ale funcţionarului în ceea ce priveşte evoluţia sa
profesională. Dreptul la carieră duce la existenţa dreptului la avansare, evident cu respectarea
anumitor condiţii.
Din nefericire, în dreptul român se aplică cu mare greutate prevederile legale instituite
pentru a face din funcţia publică o funcţie de carieră. Interesele schimbării unui aparat de stat au
generat metode foarte inventive pentru ocolirea prevederilor legale care sprijină stabilitatea în
funcţie. Astfel, pentru a se putea înlocui funcţionarii publici din posturile cheie pentru
îndeplinirea promisiunilor electorale dar şi pentru ocuparea tuturor punctelor de interes din
administraţie de către oamenii celor noi veniţi la guvernare, s-a ajuns până la modificarea
denumirii instituţiei publice în care existau aceste posturi vizate. Rezultatul a fost crearea
artificială a unor posturi vacante, urmată de ocuparea lor prin concursuri “obiectiv” desfăşurate
de către cei meniţi.
Cu toate aceste disfuncţionalităţi în aplicarea legii, cadrul reglementativ român nu este
străin de noţiunea de carieră a funcţionarului public. Statutul funcţionarului cuprinde
reglementări de natură a face o ierarhizare a funcţiilor publice şi stabileşte chiar posibilitatea de
a promova în structurile instituţiei la care un funcţionar este iniţial încadrat. Mai mult,
modificările de dată recentă asupra reglementării instituţiei prefectului, transformarea acestei
funcţii într-o funcţie de carieră iar corpul prefecţilor într-un corp professional sunt alţi paşi pe
calea conferirii garanţiilor legale necesare pentru transpunerea în practică a principiului
stabilităţii în funcţia publică.
Se remarcă sub aspectul garantării stabilităţii pe funcţia ocupată a funcţionarilor
legislaţia italiană, care face ca fluctuaţiile de personal la schimbarea de mandat să afecteze doar
funcţiile elective şi nu şi pe cele ocupate prin concurs.

17
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Cap. II NOŢIUNEA DE FUNCŢIE PUBLICĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Există două categorii de funcţii publice în ţările Uniunii Europene:


o mai întâi, sunt funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare şi care
pot fi desemnaţi cu titulatura de funcţionari europeni,
o iar mai apoi există corpul de funcţionari care lucrează în administraţia proprie a
fiecărui stat..
De remarcat că şi în acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarităţii
legislaţiei comunitare. Fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcţionari
proprii în acord cu exigenţele sistemului legislativ autohton. Cu privire la funcţionarii europeni,
reglementarea statutului acestora revine instituţiilor comunitare.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice există în ţările Uniunii Europene o
dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia
adoptată în reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. Între cele două soluţii
posibile diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera instituţiilor de drept public,
model adoptat de legislaţia din ţara noastră, sau în sfera instituţiilor dreptului privat, ceea ce
afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se situează un funcţionar
public.
În contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind funcţia publică a fost
influenţat de adoptarea de către Comisia Europeană a Cărţii Albe cu privire la reforma
administrativă, încă din martie 2000. Acest document a evidenţiat principiile administraţiei
publice la nivel european, punându-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independenţa
funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârşite, eficienţa şi
transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat în 13 septembrie 2000
Codul bunei cuviinţe în administraţia publică (The Code of Good Administrative Behaviour),
conceput în primul rând ca un instrument de lucru pentru personalul instituţiilor europene care
lucrează în mod direct cu publicul. Mai mult, codul urmăreşte şi informarea cetăţenilor asupra
dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra condiţiilor în care trebuie să se aştepte să
fie trataţi în momentul în care abordează în instituţie europeană.
Dintre prevederile codului cel mai intens mediatizate şi analizate în literatura de
specialitate remarcăm dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, principiu de maximă
generalitate care are o implicaţie multivalentă asupra întregii activităţi în administraţia publică.
După cum ne relevă lucrările naţionale dar şi lucrările de drept administrativ comparat,
în fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima ţară care a
18
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
adoptat un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmată de
Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al
funcţionarilor civili a fost adoptat la 22 noiembrie 1908 iar în Republica Irlanda prima lege
privind funcţia publică datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima lege privind
funcţionarii în 1929 iar Regulamentul general al funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii
şi Irlandei de nord apare în 1931.11
Se pare că Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul mediu,
căci profesorul Jacques Ziller aprecieză că prima lege privind codificarea generală a normelor
funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în 1937, deşi a existat un Cod
bavarez al funcţiei publice12 încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie
1806.
Paradoxul legislativ din Germania se regăseşte şi în Franţa, unde tradiţiile funcţiei
publice sunt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789 iar Camerele parlamentare au discutat
proiecte de lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcţiei publice
a fost adoptat abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946.)
Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat, după
cum apreciază prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german şi din dreptul englez al
funcţiei publice.
Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei publice
din ţările Uniunii Europene:
a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică
a regimului juridic unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.13
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Frabţa, Irlanda, Olanda, Portugalia)
statutul se aplică tuturor agenşilor permanenţi ai administraţiei publice, adică, stat, colectivităţi
teritoriale şi stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia din Italia, până la decretul-lege din
februarie 1993 al Guvernului Amato.
Regula aplicării statului tuturor agenţilor este nuanţată în ceea ce priveşte agenţii
temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.
Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o
distincţie clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o
parte şi salariaţii (Angestellte) şi muncitorii (Arbeiter), supuşi regimului contractual pe de altă
parte. Distincţia este fundamentată pe diferenţa intrinsecă a funcţiilor, dreptul german stabilind

11
Antonie Iorgovan: op. cit., p. 530
12
Hauptlandespragmatik fur die Dienstverhaltnisse des Staatsdiener
19
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
astfel şi o ierarhizare a personalului din administraţia publică. În doctrina germană se apreciază
că numai funcţionarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcţii legate de
apărarea interesului general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu caracter permanent, pe când
celelalte două categorii de personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrative sau
funcţii cu caracter etnic.
În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei
publice, fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuşi regulilor lui common
law pe când statutul de civil servant este în exclusivitate reyervat agenţilor din administraţia de
stat. De asemena, în Damenarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare a
funcţionarilor sunt supuşi regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă
contractualistă în această privinţă.
Deşi au debutat în condiţii specifice fiecărui stat, reglementările legislative în
materia funcţiei şi funcţionarului public au convers curând spre valori şi principii comune, care
au conturat începând cu a doua jumătate a secolului trecut ceea ce astăzi numim Dreptul funcţiei
publice europene.

II.1 Funcţia publică şi funcţionarul public: delimitări conceptuale

Instituţiile Comunităţii europene reunesc personal cu pregătire diversă, a căror


activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile cuprinse în acte normative special
adoptate. Aceste acte normative conturează dreptul funcţiei publice europene, ramură de drept
nouă care a dobândit autonomie datorită interesului special acordat acestor norme juridice şi
datorită importanţei domeniului de reglementare pentru întreaga activitate a uniunii.
Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind
utilizată în două sensuri, diferite funcţie de contextul concret.
Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcţia europeană desemnează atât
persoanele investite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism
european dar şi funcţionarii care desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice pentru
fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.
La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme comunitare sunt
fie funcţionari europeni (în sensul restrâns al noţiunii) fie agenţi contractuali, adică persoane
care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă şi nu sunt investite cu autoritate
publică.

13
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 542 şi urm.
20
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Cele trei comunităţi iniţial înfiinţate (Comunitatea Economică Europeană,
Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea pentru Energie Atomo-Electrică) au avut
fiecare corpul propriu de funcţionari, cu reglementări normative speciale. Până la intrarea în
vigoare a Tratatului de fuziune, au existat trei categorii de norme de drept al funcţiei publice
europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al ierarhizării gradelor, nivelului
de remuneraţie, regimul pensiilor etc.
Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare (1967) a impus stabilirea
unui regulament unic şi comun pentru personalul instituţiilor comunitare.
Unificarea s-a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. şi C.E.E.A. nr. 259 din
29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă şi mai importantă modificare s-a
realizat prin Regulamentul CE şi EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. Acest regulament,
modificat şi reunit cu alte texte interne ale instituţiilor europene este cunoscut sub denumirea de
STATUT, cu subtitlul “Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai
Comunitătilor Europene.”14
Definiţia noţiunii de funcţionar european în sens restrâns este cuprinsă în art. 1 din
Statut, potrivit căruia “este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice
persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă
dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii investite cu puterea de
numire de această instituţie.”
Aşadar, dobândirea calităţii de funcţionar comunitar este condiţionată de existenţa
actului de numire emis de autoritatea competentă. Ca regim juridic, actul de numire prezintă
următoarele trăsături:
- este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale,
singura parte care îşi asumă obligaţii este emitentul însuşi; destinatarul sau
beneficiarul actului de numire dobândeşte obligaţii doar după exprimarea
acceptului cu privire la funcţia sau demnitatea publică pentru care beneficiază de
actul de numire;
- trebuie emis doar în consideraţia unui post vacant, care a fost ocupat prin
concurs sau prin obţinerea unui mandat electiv;
- este un act de autoritate, care produce efecte numai dacă a fost emis de organul
sau instituţia competentă conform normelor de drept comunitar aplicabile;
- conferă beneficiarului sau destinatarului calitatea de funcţionar, fiind un act
juridic constitutiv de drepturi;

14
Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş – “Teoria funcţiei publice comunitare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
1999, p. 12
21
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
- este un act juridic formal, în sensul că trebuie să se prezinte în mod obligatoriu
sub formă materială, un înscris sau un document trebuie să cuprindă prevederile
concrete ale actului de numire;
- trebuie să arate în mod obligatoriu emitentul, data emiterii, funcţia vacantă,
beneficiarul actului de numire, data numirii pe funcţie şi motivele investirii.
Art. 5 din STATUT clasifică funcţionarii publici în 4 categorii: A, B, C şi D. Alături
de aceste categorii distingem şi categoria LA în care sunt incluşi interpreţii şi traducătorii.
Funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii sunt supuşi condiţiilor identice de
recrutare şi de executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificată în grade,
iar gradele în eşaloane. In momentul emiterii actului de numire, autoritatea investită cu
prerogative de investire în funcţie trebuie să precizeze categoria, gradul şi eşalonul avute în
vedere.
Funcţionarii din categoria A sunt organizaţi în 8 grade, grupate în funcţii sau cariere.
La rândul lor, funcţiile sau carierele sunt subdivizate în 2 gradaţii sau eşaloane, astfel încăt
categoria A include 16 subcategorii de funcţionari. Pentru ocuparea acestor funcţii normele
dreptului comunitar impun măcar cunoştinţe de nivel universitar, orice diplomă superioară fiind
un atu al candidatului la funcţia respectivă.
Funcţionarii din categoria A ocupă funcţii de direcţie, de concepţie şi de studiu.
Astfel, directorii generali sunt desemnaţi cu indicativul A1, directorii executivi cu indicativul
A2 iar şefii de divizie cu indicativul A3.
Categoria B cuprinde cinci grade, grupate în cariere sau funcţii, fiecare dintre ele
fiind desfăşurate pe două gradaţii. Funcţionarii din categoria B corespund funcţiilor de aplicare
şi încadrare, care necesită cunoştiinţe de nivel de învăţământ secundar (studii medii). Categoria
B cuprinde pe cei care primesc şi analizează informaţiile necesare fie pentru elaborarea
politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face respectată legislaţia, cuprinzând
aproximativ 2892 agenţi.15
În categoria C sunt cuprinse tot 5 grade, desfăşurate fiecare pe câte doua gradaţii. În
această categorie se regăsesc funcţionarii absolvenţi ai învăţământului mediu sau cu o experienţă
profesională echivalentă care îndeplinesc sarcini de sercretariat, arhivă sau alte activităţi
administrative cu caracter permanent. Numărul funcţionarilor din categoria C este dublul
numărului de funcţionari din categoria B.
Categoria D grupează doar 4 grade şi reuneşte funcţionarii care desfăşoară activităţi
care presupun munca fizică. Nivelul de pregătire profesională minimă pentru personalul din
această categorie este de studii primare, eventual completate cu o serie de cunoştinţe tehnice,

15
Conatanta Călinoiu, Verginia Vedinaş – op. cit., p. 25
22
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
impuse de particularităţile activităţii vizate de postul respectiv. În această categorie se regăsesc
de obicei, funcţionarii pentru activităţi de pază, curierat, personalul de serviciu etc.
Pe lângă personalul care lucrează pentru organisme sau instituţii comunitare având
calitatea de funcţionari publici, mai lucrează şi persoane cu contract de muncă sau cu contract de
colaborare, desemnaţi cu titulatura de agenţi contractuali.
Calitatea de agent contractual este diferită de cea de funcţionar deoarece agentul nu
beneficiază de dreptul la carieră, nu este stabil în postul ocupat şi nici nu dobândeşte mare parte
din drepturile cuprinse în STATUT. Agenţii contractuali pot beneficia de prevederile
STATUTULUI numai dacă îi vizează expres, altfel situaţia lor este guvernată de regulile
aplicabile contractului prin care au devenit agenţi contractuali comunitari. Aceşti angajaţi pe
bază de contract de drept privat nu participă direct la prestarea serviciului public şi nu sunt
investiţi cu autoritatea publică în desfăşurarea activităţii lor, prin urmare nu beneficiază de
aceeaşi ocrotire a drepturilor ca şi funcţionarii comunitari.
În rândul agenţilor comunitari care lucrează pe bază de contract se disting două
categorii: agenţii contractuali care deservesc diferite instituţii sau organisme comunitare situate
la nivelul Uniunii Europene şi agenţii contractuali de drept privat local. Se includ în această
categorie angajaţii pe bază de contract pentru a deservi un reprezentant al Comunităţii într-un
stat membru sau nemembru al Uniunii, sau personalul angajat pentru a duce la îndeplinire
anumite sarcini ale Uniunii pe plan local.
Aceste persoane beneficiază doar de remuneraţie din surse comunitare, dar întreaga
lor activitate se desfăşoară funcţie de regulile de drept ale statului în care îşi desfăşoară
activitatea. Mai mult, dacă pentru litigiile apărute cu privire la activitatea agenţilor contractuali
comunitari sunt competente să se pronunţe instanţele comunitare (Curtea Europeană de Justiţie
sau Tribunalul de Primă Instanţă, după caz), pentru soluţionarea proceselor în care sunt implicaţi
agenţi contractuali de drept local sunt competente instanţele locale.
Pentru distincţia contractualilor de drept comunitar de funcţionarii europeni, în
sensul restrâns al noţiunii, trebuie avut în considerare faptul că întotdeauna activitatea concretă a
agentului contractual trebuie să se circumscrie uneia dintre următoarele situaţii:
- să desfăşoare o activitate cu caracter temporar, ocupând în mod vremelnic un
post care are un caracter temporar dar pentru care titularul este, pentru o
perioadă de timp determină, indisponibilş
- să desfăşoare o activitate auxiliară faţă de activitatea curentă a serviciului în
care activează, îndeplinid sarcini precare prin natura lor.
Au existat situaţii de utilizare abuzivă a denumirii de post auxiliar, deşi persoana
încadrată urma să desfăşoare activităţi permanente pe o perioadă îndelungată de timp. În aceste
23
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
situaţii, judecătorii de la Curtea Europeană de Justiţie au procedat la recalificarea contractului,
modificând în mod obiectiv denumirea utilizată pentru funcţia respectivă (vezi şi C.J.C.E.,
01.02.1979, Desharmes, Aff.17/87, Rec. 189).
- să aibă calitatea de consilieri de specialitate, adică personalităţi angajate în
instituţiile comunitare datorită notorietăţii într-un anumit domeniu; dacăpentru
interesele comunităţii este necesară priceperea şi competenţa lor intr-un anumit
moment, atunci vor avea calitatea de agenţi contractuali de drept comunitar, în
baza unui contract de consiliere (consultanţă de specialitate).

Figura 2
Prezentare schematică categoriilor de persoane desemnate prin noţiunea de
funcţionar european
categoria A
Funcţionari europeni categoria B
(sens restrâns) categoria C
categoria D
La nivelul instituţiilor interpreţi LA
comunitare
drept temporari
comunitar auxiliari
Agenţi consilieri
contractuali
drept privat local

Funcţionar
european (sens larg)

funcţionari publici
de drept public local

la nivelul statelor membre

agenţi contractuali

24
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

II. 2 Condiţii pentru accesul la funcţia publică la nivel european

Funcţie de postul sau demnitatea publică analizată, se pot distinge condiţii de acces
de ordin general, sau comune pentru toate categoriile de funcţii europene, dar şi condiţii
speciale, care ţin de particularităţile activităţii care urmează să fie desfăşurată. Condiţiile
generale sunt detaliate în art. 28 din STATUT, iar conditiile speciale se regăsesc în actul
normativ care guvernează activitatea instituţiei sau organismului comunitar pentru care se
defăşoară recrutarea (de obicei, statut propriu sau regulament de organizare şi funcţionare.)

1. Condiţii generale

a) Naţionalitatea
Orice aspirant la o funcţie europeană trebuie să fie cetăţean european în accepţiunea
conferită acestei noţiuni prin prevederile Tratatului de la Maastrich. Fiecare funcţionar european
este mai întâi cetăţean al unei ţări membre a Uniunii Europene iar cetăţenii statelor membre ale
uniunii sunt în mod automat consideraţi cetăţeni europeni. Art. 27 din STATUT prevede că
funcţionarii sunt recrutaţi pe o cât mai mare posibilă bază geografică, dintre cetăţenii statelor
membre ale Comunităţii. În acelaşi timp, nici o funcţie nu trebuie să fie rezervată cetăţenilor
dintr-un anume stat membru.
De remarcat că după semnarea Tratatului de aderare al României şi Bulgariei, pe
marea majoritate a formularelor de solicitare on-line pentru a deveni funcţionar comunitar au
fost activate rubrici speciale pentru cetăţenii care provin din România şi Bulgaria, tocmai pentru
a se asigura o reprezentare cât mai largă din punct de vedere geografic.16

16
Condiţiile cerute de legea română unei persoane pentru a putea ocupa o funcţie publică sunt cuprinse în
art. 6 din Statutul funcţionarului public, modificat şi completat cu prevederile art. 49 din Legea 161/2003. Astfel că:
„Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe bază de
examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de
corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu
excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.”
25
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Totusi, este de firesc ca poziţionarea majorităţii instituţiilor şi organismelor
comunitare în Bruxelles să antreneze un număr mare de salariaţi din această ţară, chiar dacă se
încalcă regula reprezentării pe criteriul proporţionalităţii demografice.

b) capacitatea de exerciţiu deplină


Capacitatea de exerciţiu desemnează aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii personal. Capacitatea de exerciţiu conturează posibilitatea
indivizilor de a-şi asuma răspunderea pentru faptele săvârşite, derularea activităţii având loc în
mod conştient şi responsabil.
Capacitatea civilă a subiecţilor de drept se apreciază funcţie de normele de drept
civil din dreptul naţional pentru fiecare funcţionar în parte. În dreptul român, capacitatea de
exerciţiu este reglementată prin decretul-lege nr. 31/1954 şi se dobândeşte la împlinirea vârstei
de 18 ani (majorat). Persoana peste 18 ani care suferă de o maladie psihică nu va avea capacitate
de exerciţiu dacă în urma unui proces judecătorul naţional competent a dispus punerea ei sub
interdicţie.

c) nivel înalt de corectitudine (moralitatea funcţionarului)


Etica, buna conduită şi morala funcţionarului sunt elemente de apreciere a acestuia
atât la începutul activităţii sale, dar şi pe parcursul îndeplinirii sarcinilor cu care este investită
respectiva funcţie publică.
Aprecierea moralităţii şi a nivelului de corectitudine pe care o persoană îl manifestă
în relaţiile de serviciu se face, de obicei, în baza prezentării unui extras de cazier judiciar.
Cazierul judiciar reprezintâ o evidenţa a infractionalităţii descoperite şi sancţionate de către
organele statului de care te leagă cetăţenia pe care o ai. Prezentarea extrasului de cazier judiciar
este obligatoriu dacă funcţia publică vizată presupune ca ocupantul ei să primească în pază o
anumită gestiune, un anumit patrimoniu pe care trebuie să îl folosească şi să îl conserve sau
administreze.
Pentru funcţiile care nu include în mod obligatoriu o gestiune materială, condiţia
verificării moralităţii persoanei se poate considera îndeplinită prin prezentarea unor recomandări
de la precedentul loc de muncă sau de la persoane de notorietate cu care candidatul a intrat în
contact..

d) cunoaşterea aprofundată a uneia dintre limbile oficiale ale Comunităţii şi


cunoaşterea satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităţilor

26
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Prin prisma îndeplinirii primei condiţii generale expuse mai sus (condiţia
naţionalităţii) este evident că fiecare cetăţean european cunoaşte ca limbă maternă, deci la
perfecţie, una dintre limbile oficiale ale Comunităţii. Aşadar îndeplinirea acestei condiţii este
deplin realizată dacă aspirantul al o funcţie european cunoaşte satisfăcător oricare alta dintre
limbile oficiale ale statelor membre.
Remarcăm că prevederea art. 28 lit. f din STATUT se referă la cunoaşterea celei de-
a doua limbi a comunităţii în “măsura necesară funcţiei ce este chemat să o exercite.” Este
posibil ca particularităţile funcţiei ocupate să impună chiar cunoaşterea la perfecţie şi pentru cea
de-a doua limbă pe care o utilizează funcţionarul respectiv.

e) promovarea concursului organizat pentru ocuparea postului vacant


În vederea ocupării unui post liber într-o instituţie, autoritatea investită cu puterea de
numire deschide procedura concursului, după ce în prealabil a examinat:
- posibilităţile de promovare şi de mutare în cadrul instituţiei;
- posibilitatea de organizare a concursurilor în cadrul instituţiei;
- cererile de transfer ale funcţionarilor din alte instituţii ale comunităţii.
Pentru fiecare concurs este numit un juriu de către autoritatea investită cu puterea de
numire iar acest juriu va decide, în urma desfăşurării concursului, cine va ocupa poatul vacant.
Procedura pentru organizarea concursurilor este reglementată expres în Anexa III la STATUT şi
este diferită funcţie de tipul de concurs organizat.
- concurs pe bază de probe
- concurs pe baza titlurilor obţinute conform nivelului de instrucţie
sau funcţie de pregătirea ştiinţifică.

f) aptitudinile fizice
Art. 28 lit. e din STATUT impune condiţia ca viitorul funcţionar să îndeplinească
condiţiile de aptitudine fizică cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale. Este o regulă obişnuită şi în
dreptul naţional al fiecăruia dintre statele membre, fiecare dintre viitorii salariaţi sau viitorii
functionari trebuie să prezinte în vederea inceperii activităţii un certificat medical care să ateste
starea de sănătate.
Această regulă nu are conotaţie discriminatorie, accesul la funcţia publică nefiind
interzis celor care prezintă infirmităţi sau diverse forme de handicap. Condiţia certificatului
medical este oportună deoarece justifică posibilitatea angajării persoanei respective la efortul pe
care funcţia vizată îl presupune. Individul nu trebuie să prezinte infirmităţi sau maladii care pot

27
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
stânjeni exerciţiul funcţiei publice, însă poate suferi de orice altă afecţiune, care însă nu
afectează randamentul şi competenţa profesională a funcţionarului.

g) situaţia militară
Textul art. 28 din STATUT impune ca persoana candidată la o funcţie europeană să
aibă reglementată situaţia militară. Coroborând această prevedere cu prevederile art. 42 din
STATUT “concediul pentru serviciul militar” se deduce faptul că neefectuarea stagiului militar
nu impune îngrădirea accesului la funcţia publică.
Condiţia reglementării situaţiei militare impune funcţionarului obligaţia de a
prezenta un document care să evidenţieze în mod obiectiv situaţia funcţionarului respectiv,
adică posibilititatea ca pe viitor acesta să solicite concediu pentru satisfacerea stagiului militar
sau, dimpotrivă, să nu întrerupă activitatea pentru motive în legătură cu situaţia sa militară.
Apreciem că această condiţie este necesară şi pentru a identifica mai uşor, în caz de
nevoie, acei funcţionari care pot fi dotaţi cu armament sau pot fi folosiţi pentru activităţi de
protecţie şi pază.

2. Condiţii particulare (speciale)


Condiţii speciale (particulare) pentru accesul la o funcţie publică sunt evidenţiate
diferit pentru fiecare funcţie vacantă în parte. Aceste condiţii pot viza un nivel superior de studii
decât cel impus prin categoria din care face parte funcţia europeană vacantă, un anumit nivel de
experienţă, vechime superioară în profesie sau într-o anumită funcţie.

II.3 Funcţia publică în concepţia legiuitorului român

Noţiunea de funcţie publică aparţine sferei de reglementare a dreptului public, mai


exact dreptului administrativ, care apreciază că, în general, o autoritate publică cuprinde,
structural, trei elemente:
- competenţa;
- mijloacele material-financiare;
- personalul, la rândul său structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii,
dintre care unele ne apar ca funcţii publice.
Titularul unei funcţii publice, într-o formulare generică, poartă denumirea de funcţionar
public.17 În ţara noastră există o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor

17
Antonie Iorgovan: „Tratat de drept administrativ”, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001, ediţia a III-a, vol I, p. 525
28
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
referitoare la regimul funcţiei din administraţia de stat. Problema funcţionarilor publici, a
“dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de
guvernare din evoluţia istorică a României.
Prima reglemetare din legisţia modernă cu privire la funcţionarii administrativi se află
în Regulamentele organice. Această reglementare a fost modificată în lumina prevederilor
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Constituţia lui Alexandru Ioan Cuza stabileşte
principiul numirii persoanelor din aparatul executiv, care vor desfăşura activitate în numele
şefului statului.unele dispoziţii cu privire la funcţiile publice sunt cuprinse în Legea electorală
din 1864, care face corp comun cu Constituţia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileşte că
“mandatul de deputat este necompatibil cu funcţiile de miniştri, membri ai Curţii de Casaţie, de
procuror pe lângă curţi şi Tribunale, de directori şi şefi de secţiune la diferite ministere precum
şi de militari în serviciul activ”. În ipoteza în care un deputat ar fi primit o funcţie publică
salariată atunci legea îl considera demisionat, nemaiputând să îşi exercite mandatul.
Constituţia din 1866, de fapt prima constituţie a românilor, în sensul de astăzi al
termenului, consacră principiul conforma căruia regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi,
respectiv numeşte sau confirmă în funcţiile publice, potrivit legii. De exemplu, Legea Curţii de
Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 că preşedintele şi membrii curţii se numeau de
Rege, “după lista de prezentaţiune în număr îndoit, dată de Adunarea Deputaţilor”. De
asemenea, şi Legea pentru organizarea judecătorească din aceeaşi perioadă stabilea că, pentru
fiecare vacanţă, Consiliul Superior al Magistraturii recomandă un număr de trei persoane
(magistraţi sau avocaţi) din care ministrul numeşte pe unul.18
Legea din 19 iunie 1923 a reprezentant cadrul de reglementare comun pentru activitatea
funcţionarilor, până la apariţia Codului funcţionarilor publici, din 1941. Deşi bine organizat pe
două părţi şi atent organizat pentru a oferi un cadru reglementativ pentru toate categoriile de
funcţionari, codul a suferit numeroase modificări până în septembrie 1946 când a fost adoptată
Legea nr. 746 pentru Statutul funcţionarilor publici.
După cel de-al doilea război mondial, realităţile politice şi sociale au afectat şi
reglementarea funcţiei publice. Filozofia acelui sistem politic era în sensul ştergerii deosebirilor
dintre “funcţionari” şi “muncitori”, funcţionarul având statut de “om al muncii” supus
principiilor consacrate de Codul muncii.
Cadrul de reglementare a funcţiei publice s-a modificat continuu dupa 1990, adoptarea
Statutului funcţionarului public conturând un cadru adecvat pentru desfăşurarea activităţii
lucrătorilor din sectorul public. Mai mult, există încercări recente pentru dezvoltarea

18
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 532
29
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
reglementărilor vis-à-vis de cariera funcţionarilor şi transformarea lor într-un corp de
profesionişti de elită.
Astfel, în România s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie (INA), după modelul
francez, în anul 2001 care are drept obiectiv formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale
pentru funcţionarii publici. INA organizează în principal, cursuri de formare profesională
specializată în administraţia publică, de 2 ani, în urma promovării unui concurs naţional
organizat anual de Institutul Naţional de Administraţie. Aceasta instituţie a fost înfiinţată în
vederea respectării atât a principiului egalităţii la acces, cât şi a imparţialităţii organizării unui
concurs public pentru ocuparea unor posturi de funcţionar public.
Totuşi nominalizarea pentru posturile de înalţi funcţionari nu se face prin concurs,
bazându-se pe criterii politice şi de încredere, în cadrul unui proces care nu respecta aceste
principii şi continuă să promoveze persoane a căror capacitate şi reputaţie nu este întodeauna
dintre cele mai bune. România trebuie să copieze modelul aplicat de alte naţiuni europene şi să
creeze, în mod real, o administraţie publică nouă şi independentă.
Întreaga legislaţie românească are ca fundament reglementarea constituţională, actul
adoptat în 1991 preluând în material funcţiei publice aceeaşi reglementare din Constituţia din
1923. Astfel, în art. 16 alineatul final se consacră principiul după care funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară. Tot textul constituţional a impulsionat adoptarea unui statut pentru funcţionarii publici,
deoarece art. 72 din Constituţie nominalizează expres acest statut printre materiile pentru care
trebuie adoptată o lege organică.
În privinţa funcţiei publice, doctrina românească era foarte clară încă din 1904 când a
apărut prima ediţie a “Tratatului de drept administrativ” al profesorului Paul Negulescu. Abia
după 20 de ani de la apariţia acestei lucrări fundamentale s-a adoptat primul Statut al
funcţionarilor publici, la 19 iunie 1923 întregit cu Regulamentul de aplicare din 23 noiembrie
1923, iar în 1940 a fost adoptat Codul funcţionarilor publici, pentru ca în 1946 să intre în
vigoare un nou statut al funcţionarilor publici.
Din 1950, o dată cu adoptarea primului Cod al muncii, şi pînă în 1999 nu a existat o
lege-cadru a funcţiei publice, manifestându-se o schimbare fundamentală de concepţie în sensul
că funcţionarul public avea acelaşi regim juridic cu salariatul (regim de drept al muncii).
Potrivit Statutului funcţionarului public, modificat şi completat prin Legea 161/2003,
„funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii,
în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi
administraţia publică locală” (art. 2 alin. 1), iar funcţionarul public este „persoana numită, în
condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică.”
30
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt în deplină concordanţă cu
misiunile fundamentale ale administraţiei publice, de a servi cu devotament interesului
cetăţeanului, liber de orice constrângere politică, prejudecăţi, corupţie, abuz de putere.
Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici trebuie să se facă exclusiv pe criteriul competenţei,
astfel încât funcţia publică să fie una profesionistă, caracterizată de eficienţă şi eficacitate.
Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 188 la 8 decembrie 1999 privind Statutul
funcţionarilor publici se înscrie în concepţia firescă a statutului legal, corespunzător sistemului
de carieră a funcţiei publice.
Prevederile Statutului funcţionarilor publici se completează cu numeroase alte act
normative, adoptate pentru perfecţionarea sau completarea cadrului noramtiv existent. Funcţie
de forţa juridică a acestor acte normative ele pot fi ierarhizate astefel:
- legi
Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii;
Legea nr. 154/1998 cu privire la salarizarea funcţionarilor publici;
Legea nr. 35/1997 şi Legea nr. 154/1998 cu privire la personalul instituţiei Avocatul
Poporului, ocupare funcţii, condiţii, salarizare precum şi răspundere disciplinară;
Legea nr. 1/1998 cu privire la condiţiile de exercitare a activităţii pentru personalul
Serviciului de Informaţii Externe;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei;
- ordonanţe de guvern
Orgonanţa de guvern nr. 81/2001 cu privire la cursanţii Institutului Naţional al
Administraţiei şi ai centrelor regionale de formare continuă pentru administraţia publică;
Orgonanţa de guvern nr. 59/2000 cu privire la activitatea personalului silvic;
Orgonanţa de guvern nr. 24/2000, Orgonanţa de guvern nr. 33/2001, Orgonanţa de guvern
nr. 42/2001 şi Orgonanţa de guvern nr. 187/2001 cu privire la salarizarea funcţionarilor
publici;
Orgonanţa de guvern nr. 94/1999 privind răspunderea civilă a funcţionarului public şi
dreptul de regres al statului;
- hotărâri de guvern
Hotărârea de guvern nr. 1086/2001 privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitatea
muncii precum şi cu privire la activitatea comisiilor paritare, rolul şi atribuţiile acestora;
Hotărârea de guvern nr. 1083/2001 privind abaterile disciplinare, dreptul de apărare şi
dreptul la un apărător în faţa comisiei de disciplină, precum şi căile de atac;
31
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Hotărârea de guvern nr. 1084/2001 privind avansarea în grad şi clase;
Hotărârea de guvern nr. 299/2001 privind înfiinţarea, reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici;
Hotărârea de guvern nr. 1085/2001 cu privire la activitatea funcţionarilor publici debutanţi,
perioada de stagiu, evaluarea lor, cursurile de pregătire şi raportul de stagiu;
Hotărârea de guvern nr. 1084/2001 privind evaluarea performanţelor profesionale
individuale a funcţionarilor publici;
Hotărârea de guvern nr. 1167/2001 privind personalul de conducere şi de specialitate al
Gărzii de Mediu;
Hotărârea de guvern nr. 258/2001 privind personalul CNPADAPS;
Hotărârea de guvern nr. 9/2001 privind activitatea secretarului general al prefecturii;
Hotărârea de guvern nr. 8/2001 privind formarea continuă şi perfecţionarea persoanelor
încadrate în muncă;

32
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Cap. III STATUTUL FUNCŢIEI PUBLICE

Ideea de a conferi funcţionarului public un statut consfinţit prin reglementări cu putere


de lege corespunde sistemului funcţiei publice de carieră, integrându-se valorilor statului de
drept19.
Statutul actual al funcţionarilor publici la nivel european a înlocuit statutul funcţionarilor
şi regimul aplicabil funcţionarilor Comunităţii Economice Europene şi ai Comunităţii
Economicea Energiei Atomoelectrice edictat de Consiliu în 1962. Acest statut a reprezentant o
perfectare a Statutului personalului CECA din 28.01.1956 care se caracteriza prin reguli
distincte care se aplicau fiecărei categorii de funcţionari, funcţie de instituţia pentru care
desfăşurau şi tratatul care reglementa regulile aferente ei (CECA, CEE, EURATOM).
Unificarea s-a realizat ulterior Tratatului de fuziune a executivelor (1967) şi a constat în
Regulamentul CEE, CECA şi EURATOM nr. 259 din 29 februarie 1968, publicat în JOCE nr.
L56 din 4 martie 1968. la rândul său, acest regulament a fost modificat de mai multe ori,
notabilă fiind modificarea realizată relativ recent, respectiv prin Regulamentul Consiliului din
22 martie 2004, publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene L 124 din 24 martie 2004. acest
regulament a afectat în mare măsură cadrul reglementativ anterior, angajând modificări de
substanţă faţă de prevedrile anterioare.
Regulamentul s-a adoptat din nevoia de a dispune de o administraţie publică la nivel
european de calitate, care să fie capabilă să atingă misiunea prin cele mai bune metode. De
asemenea, s-a dorit asigurarea unei baze normative unice pentru toate categoriile de funcţionari
europeni, în scopul favorizării unei colaborări mai ample între instituţiile comunitare şi pentru
asigurarea unei mobilităţi reale pentru funcţionarii europeni.
Modificările aduse au căutat să asigure şi transformări de natură socială pentru
funcţionarii europeni, până acolo încât cei angajaţi în relaţii stabile fără a fi însă căsătoriţi să
poată beneficia de aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi cuplurile căsătorite.

III.3 Drepturile şi obligaţiile funcţionarului


Drepturile funcţionarilor sunt unanim marcate la nivel european de categoria
drepturilor care se exercită în mod colectiv, aceasta fiind şi una dintre temele avute în vedere la
diverse congrese şi simpozioane internaţionale pe tema funcţionarului şi a funcţiei publice (de

19
Simona Cristea – “Consideraţii privind statutul legal al funcţiei publice”, în Revista de drept public (nr. 2/1999), revistă
editată de Institutul de ştiinte administrative al României .
33
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
exemplu congresul de la Atena din 1994). Este astăzi o certitudine recunoaşterea dreptului la
asociere în sindicate şi a dreptului la grevă pentru funcţionarii publici, deşi există încă o serie de
restricţii şi limitări cu privire la exerciţiul efectiv al acestui din urmă drept.
Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcţionarilor publici, întreaga legislaţie
occidentală europeană vizează apropierea funcţionarilor publici de regimul recunoscut celorlalţi
salariaţi în general, deşi diferenţele sunt notabile, mergând de la exemplul Italiei unde se
vorbeşte despre o revoluţie a funcţiei publice la Germania şi Olanda care menţin prevederile
conservatoare statutare.
În esenţă, doctrina europeană de drept administrativ reţine următoarele categorii de
drepturi pentru funcţionarul public:20
- dreptul la protecţie, care are două laturi (garantarea stabilităţii în funcţie şi apărarea
împotriva defăimării, insultei, ameninţării, ultrajului, respective repararea prejudiciilor
suferite în exerciţiul funcţiunii);
- dreptul la salariazare pentru serviciul prestat, la odihnă şi la asigurări sociale;
- dreptul de a participa, prin organismeleconsultative, la organizarea serviciilor publice şi
elaborarea regulilor statutare;
- dreptul de a beneficia de o perfecţionare profesională permanentă;
- dreptul la carieră, inclusive posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii;
- dreptul a se asocial în sindicate şi a participa la activitatea organizaţiilor sindicale (în Franţa,
acest drept nu este recunoscut militarilor);
- dreptul la grevă
- dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică şi religioasă, limitat în exercitarea sa de
obligaţia de neutralitate şi de rezervă în momentul prestării serviciului public.
Într-o prezentare succintă, statutul actual al funcţionarilor publici la nivel uropean
reglementează următoarele categorii de drepturi:

1. Dreptul la opinie
Dreptul la liberă opinie al functionarului public se apreciază diferit in timpul
exercitării sarcinilor aferente funcţiei ocupate faţa de conotaţiile pe care le poate primi în afara
timpului oficial de muncă.
În timpul serviciului, funcţionarii sunt ţinuţi de obligaţia de neutralitate, care îi
impune să dea dovadă de loialitate faţă de instituţia pentru care lucrează.
În afara serviciului, dreptul la liberă opinie este în principiu exercitat funcţie de
prorpiile păreri şi afinităţi. Dreptul la opinie este circumstantiat de obligaţia de rezervă, şi de

20
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 591
34
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
măsura în exprimarea opiniilor21. Doctrina occindentală recunoaşte că una din îndatoririle
funcţionarului public pe cea de rezervă şi de discreţie, prevăzute expres în art. 17 din Statut.
Textul vorbeşte expres desrpre obligaţia de a da dovadă de cea mai mare discreţie. Astfel,
funcţionarului comunitar îi este recunoscut un drept de opinie şi de exprimare, care trebuie însă
exercitat cu respectarea obligaţiei de loialitate faţă de instituţia comunitară căreia îi aparţine,
precum şi de obligaţia de rezervă şi discreţie.
Libertatea de expresie este prevăzută şi în art. 10 din Convenţia Europeană a
drepturilor omului, conform căruia “orice persoană are libertatea de expresie. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei…”
Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, sindicale,
religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură.
Se remarcă faptul că legiuitorul român a înţeles să nu facă nici un fel de restricţii cu
privire la dreptul la opinie, însă anumite restricţii există totuşi, mai ales prin prisma obligaţiilor
de confidenţialitate şi de păstrare a secretului.

2. Dreptul de asociere sindicală


Conform statului, funcţionarii se bucură de dreptul la asociere în organizaţii
sindicale şi profesionale.Cei interesaţi pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să
adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. Funcţionarii publici se pot asocia în
organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii,
promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor.
Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental al cetăţeanului, recunoscut şi
garantat funcţionarului public şi de legislaţiile naţionale. Acest drept exprimă posibilitatea
recunoscută funcţionarilor de a se asocia în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în
sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa
politică, ştiinţifică, socială şi culturală sau de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.
La ora actuală sunt recunoscute şi funcţionează şase sindicale, din care două sunt
cele mai importante: Federaţia Funcţiei Publice (FFPE) care are o orientare profesională şi mai
puţin desfăşoară activităţi de tip sindicalist, şi l’Union Syndicale care are o orientare socialistă şi
care este afiliată Confederaţiei Europene a Sindicatelor.22

21
Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş – op. cit, p. 58
22
idem, p. 60
35
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Celelalte patru sindicate sunt: Sindicatul funcţionarilor Internaţionali Europeni, de
fomraţie creştin democrată, Sindicatul Funcţionarilor Europeni, desprins din cel anterior,
Asociaţia Funcţionarilor Internationali, un sindicat indepenedent, şi Sindicatul Reînnoire şi
Democraţie cu orientare de stanga.
Relevan teste faptul că doar 30% din personalul Comunităţii este înscris într-unul din
cele şase sindicate.
Dreptul de asociere sindicală, de a crea împreună cu alte sindicate şi de a se afilia la
ele este prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, alături de cel de reuniune
paşnică (art. 11 alin 1) şi de articolul 5 din Carta Socială Europeană intitulat chiar “dreptul
sindical”.

3. dreptul la grevă, in condiţiile legii


Deşi nu este prevăzut în mod expres de Statut, dreptul la grevă este recunoscut
funcţionarilor comunitari în Europa, chiar dacă exerciţiul dreptului la grevă al funcţionarilor
publici determină deosebiri considerabile de la o ţară la alta.
Inaintea celui de-al doilea război mondial, principiul consacrat era cel al interzicerii
grevei în serviciile publice. După cel de-al doilea război mondial, cele mai multe ţări şi-au
modificat percepţia asupra exerciţiunlui dreptului la grevă. Din punct de vedere al recunoaşterii
sau nu a dreptului la grevă pentru funcţionarii publici există patru categorii de ţări la nivel
european:
- ţări unde este în continuare interzisă greva funcţionarilor (Danemarca,
Germania, Portugalia, Belgia);
- ţări în care se aplică o interdicţie generală a grevei în serviciile publice, cu
posibilitatea intervenţiei, în caz contrar, a unor sancţiuni disciplinare sau chiar penale;
- ţări în care, deşi dreptul la grevă nu este prevăzut expres, exerciţiul lui nu
antrenează intervenţia unor sancţiuni (Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord);
- ţari în care este recunoscut liberul exerciţiu al dreptului la grevă al
funcţionarilor publici, cu precizarea existentei unei categorii de funcţionari cărora le este
interzisă greva, de regulă poliţiştii (Spania, Franţa, Grecia, Luxemburg, Italia).
În concordanţă cu prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
dreptul al grevă este supus unor restricţii ce derivă din principiul continuităţii serviciului public,
nefiind recunoscut pentru anumite categorii de funcţionari. De exemplu, în Franţa nu au dreptul
la grevă poliţia naţională, administraţia penitenciarelor, militarii. Restricţii cu privire la dreptul
al grevă întânim şi în Grecia, Spania, Italia şi Luxemburg pe când în ţări ca Belgia, Danemarca,
36
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Germania şi Portugalia dreptul la grevă este interzis tuturor funcţionarilor, în sensul strict al
termenului.
Dreptul la grevă nu este singurul drept constituţional care în cazul funcţionarilor
cunoaşte o serie de restricţii. În aceeaşi categorie intră şi dreptul al liberă exprimare cu privire la
exprimarea opiniilor politice şi dreptul la libertate economică, cu privire la interdicţia de a
deveni comerciant.
Se face trimitere directă la legea cu privire la soluţionarea conflictelor collective de
muncă, care distinge între conflictele de interese şi conflictele de drepturi, şi care reglementează
o întreagă procedură pentru exercitarea legală a dreptului la grevă.

4. dreptul la concediu
Statutul recunoaşte dreptul la concediul de odihnă anual cu o durată de 24 de zile
lucrătoare, la care se adaugă un număr de zile suplimentare, funcţie de vărsta şi vechimea
funcţionarului respectiv.
Dreptul la concediul se mai poate manifesta şi sub forma concediului pe perioada
cand functionarul îndeplineşte o funcţie electivă şi concediul pentru creşterea unui copil mai mic
de 5 ani sau cu handicap; în acest din urmă caz, durata este stabilită la un an şi este reînnoibilă
anual timp de încă 4 ani.
Pentru statele în care mai este reglementată obligatia de efectuare a stagiului militar,
statutul prevede posibilitatea de a formula o cerere pentru acordarea unui concediulin acest scop.
Regimul juridic al functionarului aflat în concediu pentru satisfacerea stagiului militar diferă de
regimul juridic al functionarului în concediu de odihnă, doarece în prima situaţie retribuntai nu
se mai achită pe durata concediului. Durata concediului pentru satisfacerea stagiului militar
obligatoriu este prevăzută de legea natională cu privire la obligaţia de a satifcare serviciul
militar.

5. dreptul de a candida la funcţii elective


Cadrul reglementativ pentru acest drept îl formează art. 15 din Statut, recunoscandu-
se functionarului dreptul de a candida şi dreptul de a solicita un concediu în interes persoanl în
ipoteza în care caştigă mandatul pentru functia respectivă.

6. dreptul la carieră
Cariera reprezintă dezvoltarea în timp, a situaţiei profesionale a unui funcţionar de la
recrutare şi pană la momentul în care îşi încetează activitatea profesională.
37
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Dreptul la carieră permite funcţionarilor să avanseze în interiorul aceleaşi categorii,
cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele. Titlul III al Statutului contine un capitol distinct
care tratează problema avansării în eşalon şi promovării funcţionarilor.
Avansare funtionarilor publici nu poate fi apreciată decat în urma notării
funcţionarului respectiv. Functionarii sunt supuşi la evaluări periodice, care se finalizează cu
întocmirea unui raport/referat de evaluare. Notare trebuie să aibă în vedere competenţă
respectivei persoane, randamentul ei pe funcţia ocupată dar şi conduita generală la serviciu.
Evaluarea trebuie să aibă în vedere meritele, formaţia şi performanţele profesionale ale
funcţionarilor selectaţi pentru promovare. Din punct de vedere al retribuţiei, funcţionarul
promovat nu poate primi o remuneratie inferioară plafonului postului de pe care s-a făcut
promovare, dar nici nu are garantia unei indemnizaţii superioare.
Fiecare instituţie are competenţa de a-şi stabili modul concret în care se realizează
evaluare, prin regulamente interne, cu respectarea următoarelor norme minimale impuse de
statut:
- evaluarea se desfăşoară periodic, cel puţin o dată la 2 ani (exceptand funcţionarii
din catagoria A1 şi A2);
- functionarul are posibilitatea de a-si formula punctul de vedere personal cu
privire la evoluţia carierei sale de la precedenta evaluare sau de la data investirii
pe funcţie;
- raportul/referatul de evatuale se comunică în mod obligatoriu şi funcţionarului în
cauză, pentru ca acesta să îşi poate susţine punctul de vedere şi să poată face
eventual completări;
Conform art. 44 din statut, functionarul care a împlinit 2 ani vechime trece în mod
automat în eşalonul superior, afară de cazul in care a săvarşit abateri grave pentru care a primit
sancţiunea suspendării pe o anumităperioadăa drepului de a promova.
Promovarea înainte de împlinirea termenului de 2 ani are loc în baza unei selecţii,
adicăîn baza unui concurs. Promovarea poate avea loc şi fără concurs, în ipoteza unei mutări
dintr-o instituţie în altă instituţie şi schimbarea categoriei de la A la LA sau invers.

7. Dreptul la pensie
Pensionarea poate avea loc atat la cerere cat şi pentru limita de varsta. Pensionarea la
cerere presupune acordarea drepturilor băneşti de 70% din retribuţia de bază. Pensionarea pentru
limită de varstă se realizează din oficiu la împlinirea a 65 de ani, indiferent dacă subiectul este
bărbat sau femeie.

38
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
8. Dreptul la perfecţionare profesională
Curtea Europeană de Justiţie a statuat că noţiunea de formare profesională are o sferă
mai largă, presupunand inclusiv posibilitatea de a apela la studii universitare sau
postuniversitare în domeniu. Art. 24 din Statut prevede obligaţia Comunitătilor de a sprijini
perfecţionarea profesională a funcţionarilor comunitari, în măsura în care aceasta este
compatibilă cu exigenţele unei bune funcţionări a serviciului şi în conformitate cu interesele
comunităţilor. Pe parcursul întregii sale cariere, funcţionarul are atat dreptul la perfecţionare
profesională cat şi obligaţia de a se perfecţiona.

9. dreptul la salariu pentru activitatea depusă, care se compune din salariul de bază,
sporuri şi indemnizaţii
Sistemul de salarizare a functionarilor publici se stabileste prin lege, avându-se în
vedere următoarele:
a. necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice, în condiţiile în
care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod
corespunzător;
b. crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase şi
trepte, bazate pe evaluarea postului;
c. stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului,
care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.
Funcţionarul european are dreptul de a fi remunerat pentru activitatea prestată.
Salariile sunt stabilite prin Statut, cu modificările din 2004, pe grade iar în interiorul gradelor pe
eşaloane (trepte). Avansarea către eşalonul superior se face în mod automat, din doi în doi ani.
Fiecare grad are cate 8 eşaloane (exceptand gradele A1, A2 directori şi consilieri, unde există
doar 6 eşaloane).
Dreptul la remuneraţie al funcţionarului public este reglementat in titlul V al
Statutului, intitulat “regimul pecuniar şi avantantajelesociale ale funcţionarilor”. In literatura de
specialitate23 au fost identificate următoarele principii cu privire la remuneraţia funcţionarilor:
- acordarea retribuţiei reprezintă un drept al funcţionarului european;
- dreptul la remuneraţie nu poate face obiectul unei renunţări din partea
funcţionarului (art. 62 din statut);
- retribuţia se acordă în funcţie de grad şi de eşalon, şi este atrasă de numirea
functionarului comunitar, reprezintă deci un efect al actului de numire pentru
funcţionarul respectiv;

23
Constanta Călinoiu, Verginia Vedinaş – op. cit., p. 73
39
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
- retribuţia este exprimată în euro şi poate fi supusăunor corecturi anuale;
- nivelul retribuţiei, funcţie de grad şi de eşalon, este stabilit expres prin art. 66 din
Statut (principiul legalităţii nivelului renumeraţiei funcţionarului european);
- funcţionarii achită contibuţii pentru fondurile de securitate socială, pensie, alte
retribuţii etc.;
- pe langă salariul de bază, prevăzut în statut pe grade şi eşaloane, funcţionarii mai
au dreptul la sporuri şi indemnizaţii, cum ar fi:
 alocaţiile familiale, în care sunt incluse sume de bani pentru copii,
taxe de şcolarizare sau pentru grădiniţă;
 indemnizatia de deplasare, de cel puţin 16% din salariul de bază;
 restituirea cheltuielilor ocazionate de debutul său în funcţie, de
mutare sau de încetare a activităţii;
 în caz de deces al unui funcţionar, moştenitorii săi primesc
drepturile băneşti ale defunctului pe o perioadăde încă trei luni

10. dreptul la uniformă


Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniforma în timpul
serviciului o primesc gratuit.

11. dreptul la plata orelor suplimentare sau la recuperarea lor.


Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de
40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori
declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata
majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu
poate depăşi 360 într-un an.

12. dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii.


Conform prevedrilor statutului funcţionarului public, aceştia au dreptul, pe lângă
indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în
concediu, care se impozitează separat.
In perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea
şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din
iniţiativa funcţionarului public în cauză.
40
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

13. dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă, pentru ocrotirea sănătăţii şi


integrităţii fizice.
Ca o consecinţă a recunoaşterii acestui drept, pentru motive de sănătate funcţionarilor
publici li se poate aproba, în mod excepţional, schimbarea compartimentului sau a autorităţii ori
a instituţiei publice în care îşi desfăşoara activitatea, cu păstrarea gradului, clasei şi treptei avute.
Schimbarea se poate face numai dacă funcţionarul public în cauză este apt profesional să
îndeplinească noile atribuţii ce îi revin.

14. dreptul la protecţie socială


Acest drept vizează în principal pe membrii familiei funcţionarului (soţie, copii, alte
persoane aflate în întreţinerea sa). Unele anexe ale Statutului prevăd riscul împotriva bolilor,
asigurări medicale, anumite prestaţii băneşti acordate în caz de deces, de invaliditate permanentă
totală sau parţială, pentru cheltuieli medicale şi farmaceutice.

15. dreptul la ajutor şi asistenţă a funcţionarului public din partea


comunităţilor.
Formularea din Statut a acestui drept indică în mod cert că funcţionarii au
posibilitatea de a fi asistaţi de către Comunităţi în orice situaţie de urmărire împotriva autorilor
unor fapte de ameninţări, ultraje, injurii, defăimări sau atentate împotriva persoanei şi bunurilor
funcţionarului sau a membrilor familei sale care sunt încă legate de calitatea de funcţionar.
Statutul instituie principiul solidarităţii între instituţie şi funcţionar pentru prejudiciile
produse de acesta, doar dacă aceste prejudicii nu au fost generate cu intenţie sau prin neglijenţă
gravă a funcţionarului. Principiul nu poate fi invocat nici dacă fapta cauzatoare de prejudiciu se
datorează exclusiv activităţii victimei sau părţii vătămate.
Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul
public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un
prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

16.dreptul de a primi orice comunicare oficială în scris


Forma scrisă a documentelor care vizează activitatea funcţionarului este impusă
pentru a putea fi utilizate drept mijloace de probă, la nevoie. De asemenea, funcţionarul dispune
astfel de o modalitate pentru a demonstra că a acţionat în conformitate cu indicaţiile primite,
înlăturand orice culpă a sa.
41
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Prin cerinţa formei scrise se aplică şi principiul transparenţei în activitatea
funcţionarului şi este înlesnit controlul exercitat asupra activităţii funcţionarului de către
autorităţile competente.

17. dreptul la pensie de urmaş


În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul
la pensie de urmas, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima
lună de activitate a funcţionarului public decedat. Dacă decizia pentru pensia de urmaş nu a fost
emisă din vina autorităţii sau a instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului,
aceasta va achita în continuare drepturile prevazute de lege până la emiterea deciziei pentru
pensia de urmaş.

Dacă ne referim la obligaţiile ce revin funcţionarilor publici, în sistem european


predomină ideea fidelităţii, a îndeplinirii cu profesionalism şi imparţialitate a prerogativelor
funcţiei, existând o procedură disciplinară pentru sancţionarea greşelilor, peste tot fiind
reglementată şi sancţiunea revocării din funcţie, ca fiind sancţiunea cea mai severă ce poate fi
luată împotriva unui funcţionar public, cu excepţia sancţiunii de retragere a dreptului la pensie,
prevăzută în dreptul francez. 24
Din cercetarea legislaţiilor statelor comunitare reţinem ca obligaţii comune reţinute în
sarcina funcţionarilor publici următoarele:
a) obligaţia îndeplinirii serviciului;
b) obligaţia de supunere ierarhică;
c) obligaţia de imparţailitate, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la orice favoritism
sau nepotism şi asigurarea egalităţii de tratament;
d) obligaţia de rezervă, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la exprimarea opiniilor
personale şi mai ales a celor politice, ideologice, religioase, inclusive de a se abţine
să comenteze activitatea instituţiei publice în care funcţionează, funcţionarul public
trebuie să se manifeste cu prudenţă şi măsură;
e) obligaţia de discreţie şi de păstrare a secretului profesional.
Statutul funcţionarilor publici din România nu neglijează nici reglementarea
îndatoririlor funcţionarilor publici, prezentate în continuarea drepturilor analizate mai sus.
Astfel, funcţionarii publici au, în viziunea legiuitorului roman următoarele îndatoriri:
- obligaţia de îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod
conştiincios îndatoririle de serviciu

24
Antonie Iorgovan – op. cit., p. 591
42
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
- obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
- obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice
- obligaţia de a răspunde de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia
publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate
- obligaţia de a se conformeze dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii
publice de conducere cărora le sunt subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor
în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale. 25
- obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu şi
confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de
care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei.
- obligaţia de a nu solicita sau accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru
altii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
- obligaţia ca, la numirea dar şi la eliberarea din funcţie, să prezinte, în
condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de
avere.
- obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului
în care funcţionează.
- obligaţia de a-şi perfecţioneze pregătirea profesională fie în cadrul autorităţii
sau instituţiei publice, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în
acest scop
În cazul în care cursurile de perfecţionare sunt organizate în altă localitate decât cea de
domiciliu, funcţionarii publici beneficiază de drepturile de delegare iar cei care urmează o formă
de specializare sau de perfecţionare cu o durată mai mare de 3 luni şi primesc pe această
perioadă drepturile salariale sunt obligaţi să se angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul
autorităţii sau instituţiei publice respective. In cazul nerespectării acestui angajament, aceştia vor
suporta cheltuielile autorităţii sau instituţiei publice, proporţional cu timpul rămas până la
implinirea termenului.
Sarcinile specifice fiecărui post ocupat de un funcţionar european circumstantiază
îndatoririle funcţionarului care ocupă respectivul post. Cu titlu general însă, pot fi evidentiate o
serie de obligatii comune pentru toate categoriile de functionari euroepni, obligaţii prevăzute
chiar din cuprinsul Statutului.

43
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
In literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la modul în care pot fi
denumite sarcinile aferente funcţiei publice, autorii osciland în tre denumirea de oglibatii şi
denumirea de îndatoriri. S-a afirmat faptul că denumirea de îndatorire ar evidenţia mai corect
tipul de sarcini care revin unui funcţionar, îndatorirea fiind o categorie specifică dreptului
pulblic iar obligatia aparţinand în general sferei relaţiilor private.
Apreciem că titulatura de obligaţie este cea utilizată în înţelesul reglementărilor din
statut.

1. obligatia de independenţa şi neutralitate


Articolele 11, 12, 13, 14 din Statul abordează în detaliu această îndatorire, care
vizează nu doar persoana functionarului, ci şi pe familia sa. Dacă soţul sau soţia functionarului
exercităo activitate cu scopul de a obtine profit, atunci functionarul este obligat să aducă la
cunoştinţa autorităţii investită cu puterea de numnire acest lucru. Situaţia astfel declarată va fi
analizată, iar dacă se constată că respectiva situaţie este incompatibilă cu ce a afuncţionarului,
atunci fie va renunţa la activitatea analizată într-un interval de timp precizat, fie va demisiona
din funcţia publică ocupată, fie va fi demis, dacă nu va apela de bună voia la una din soluţiile
anterioare.
Se are în vedere faptul că activităţile desfăşurate de membrii familiei sale pot avea o
oarecare influenţa asupra obiectivităţii şi corectitudinii funcţionarului respectiv.
Funcţionarului european îi este interzis să solicite sau să accepte instrucţiuni de la
orice alt guvern, organizaţie sau instituţie , alta decăt cea pentru care lucrează. Chiar şi în
ipoteză acordării unor distincţii, favoruri sau recunoaşteri onorifice a unor merite ale
functionarului respectiv, acesta trebuie să solicite permisiunea expresăde a accepta aceste semne
de bunăvoinţa şi de recunoaştere a prorpiei valori din partea autorităţii investite cu putere de
numire.
Funcţionarului îi este interzis de a primi orice fel de faovuri sau daruri, ori
remuneraţii de orice natură prin care ar putea să-I fie compromise interesele şi independenţa în
exerciţiul funcţiilor sale. Păstrarea independentei şi autorităţii neatinse a functionarului
presupune abţinerea acestuia de la orice activitate care ar putea să-I compromită independenţa şi
obligatia de a consulta autoritatea invenstită cu puterea de numire, cu privire la orice posibilă
situaţie care ar putea afecta această independenţă.

2. obligatia de rezervă şi discreţie

25
In asemenea cazuri functionarul public are obligatia sa motiveze in scris refuzul indeplinirii dispozitiei primite.
Daca functionarul public care a dat dispozitia staruie in executarea acesteia, va trebui sa o formuleze in scris. In
44
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Reprezintă obligaţia în baza căreia functionarul trebuie să se abţină de a divulga orice
informaţii despre care a luat cunoştiinţă în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale. Obligaţia de
discreţie trebuie înţeleasăca o situaţie particulară de îngrădire a libertăţii de exprimare, în
cazurile în care funcţionarul ar putea să desconspire detalii în legătură cu activitatea sa. Statutul
vorbeşte nu doar de discreţie, ci de cea mai mare discreţie, ceea ce ne prezintăo nuanţa mai acută
a acesteo obligatii. Mai mult, această obligaţie nu există doar pe perioada exercitării funcţiei
respective, ci chiar şi după încetarea raportului de funcţiei publică comunitară.
Prin art. 17 din Statut, funcţionarului îi este interzis să publice sau să facă să fie
publicat orice text al cărui obiect vizează activitatea sau interesele comunitare, exceptănd
situaţia în care are autorizare expresă a autorităţii competente.
Obligatia de a nu divulga informatii despre care functionarul a luat cunoştiinţa în
timpul sau cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu îmbracă şi o formă penală, sub aspectul
săvarşirii infracţiunii de divulgare a secretului profesional. Acest concept nu se contrazice cu
idea de transparanţă în administratia publică deoarece dreptul de a avea acces la docuemnte
publice este prevăzut prin legi speciale şi poate fi exercitat în mod liber, în condiţiile şi cu
respectarea legii cadru în domeniu. Transparenţa trebuie privită ca un mod în care publicul se
poate apropia de actul decizional, iar aflarea informaţiilor este un proces necesar şi obligatoriu
pentru ca publicul să poată participa activ la luarea de decizii.

3. obligaţia de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă


profesională
Funcţionarul este obligat să îşi consacre întreaga sa activitate profesională
îndeplinirii într-un căt mai performant a sarcinilor aferente funcţiei ocupate. Această obligaţie
presupune achitarea sarcinilor de serviciu personal şi efectiv, angajand întreaga putere de muncă
în folosul misiunii încredinţate. Funcţionarul nu poate exercita în mod cumulativ alte funcţii sau
meserii, întregul său disponibil de timp şi întreaga sa pricepere fiind angajate exclusiv în folosul
funcţiei publice ocupate. Funcţionarilor le este interzis să absenteze de la serviciu absenţele
nemotivate angajand sancţiuni disciplinare, mergand în extremă pănă la demiterea din funcţie.
Mai mult, pe lângă angajarea răspunderii disciplinare în situaţia absenţelor nemotivate, zilele
absentate se scand din numărul de zile de concediu de odihnă la care respectivul funcţionar este
îndreptăţit.
Tot ca o consecinţă a obligaţie de îndeplinire la nivel superlativ a sarcinilor de
serviciu, funcţionarul este obligat să îşi menţină şi să îşi perfectioneze permament nivelul de
pregătire profesională şi să se ţină la curent cu toate transformările apărute în domeniul în care

aceasta situatie dispozitia va fi executata de cel care a primit-o.


45
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
desfăşoară activitate. Formarea profesională însă este atât un drept cât şi o obligaţie pentru
fiecare funcţionar în parte.

4. Obligaţia de rezidenţă
Funcţionarii sunt obligaţi să îşi stabilească rezidenţa sau domiciliul în localitatea în
care îşi are sediul autoritatea sau instituţia pentru care desfăşoară activitate. Este posibil chiar ca
prin actul de numire funcţionarul să fie informat despre faptul că locul pentru desfăşurarea
competenţelor aferente funcţiei sale este o altă localitate. În această ipoteză, funcţionarul este
obligat să îşi schimbe rezidenţa în localitatea din care îşi poate aduce cel mai bine la îndeplinire
sarcinile postului ocupat.
Bineînţeles că aceste schimbări de rezidenţă sau domiciliu angajează o serie de
cheltuieli pentru funcţionarul în cauză şi familia sa. Statutul funcţionarilor europenei stabileşte
însă expres că aceste cheltuieli vor fi suportate integral de instituţia sau autoritatea în favoarea
căreia sau pentru folosul căreia sunt avansate.
În concluzie, în vederea îndeplinirii obligaţiei de rezidenţă, funcţionarii se văd
obligaţi să îsi organizeze astfel viaţa profesională şi privată încât să nu afecteze în nici un fel
nivelul maxim de randament pe care îl poata da pe postul sau în funcţia respectivă.
Funcţionarul este obligat să locuiască nu doar în localitatea unde lucreză, ci poate
opta pentru stabilirea domiciliului la o distanţa faţă de locul exercitării sarcinilor care să nu
afecteze exerciţiul optim al atribuţiilor sale.

5. obligaţia de a respecta ordinea ierarhică existentă în instituţia pentru care


desfăşoară activitate.
Funcţionarul este angajat într-un raport de drept public iar organizarea instituţiei în
care efectiv desfăşoară activitate poate presupune şi respectarea unei ierahii fireşti. Respectarea
ordinii ierarhice este o obligatie firească, dar ea nu trebui8e înţeleasă ca o soluţie pentru
justificare încălcării legii. Funcţionarul situat pe o poziţie ierarhic superioară are dreptul de a
anula, suspenda sau modifica ordinele date de un funcţionar de pe o poziţie ierarhic inferioară,
atat pentru motive de legalitate cat şi pentru motive de neoportunitate.
Functionarul situat pe o pozitţie ierarhic inferioară nu poate neglija ordinul
funcţionarului alfat pe o poziţie superioară lui decat pentru motive de legalitate. Funcţionarul
ierarhic inferior nu poate pretinde şi nici refuza să execute un ordin al superiorului pe motiv că
ordinul nu este oportun.
Răspunderea proprie a functionarului pentru modul în care îndeplineşte sarcinile de
serviciu se completează cu răşspunderea superiorului pentru ordinele trasate. Dacă funcţionarul
46
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
ierarhic superior apreciază că nu poate executa un anume ordin pe motiv de nelegalitate, atunci
el trebuie să informeze în scris pe emitentul ordinului respectiv cu privire la motivele de
nelegalitate, iar dacă funcţionarul superior îi cere tot în scris să execute respectivul ordin, atunci
funcţionarul trebuie să-l pună în executare, dar fără a mai fi posibil de a-l trage la răspundere.
Cu toate, aceste, se poate refuză chiar in situatia în care şeful perseverează în
aplicarea ordinului respectiv, dacă estre vorba despre o încălcare a legilor penale sau a normelor
de securitate aplicabile şi ocrotite de lege.

6. obligaţia de fidelitate
Relatia care se creează prin actul de numire între un funcţionar şi instituţia sau
autoritate pentru care lucrează acesta este una bazată pe resptect şi consideraţiune reciprocă.
Autoritatea investită cu putere de numire a funcţionarilor respectă drepturile prevăzute de lege şi
ocroteşte persoanele care desfăşoară un serviciu în folos public. E aşadar corect ca şi
funcţionarul să fie legat prin obligatia de fidelitate faţă de instituţia in cauză.
Obligaţia de fidelitate îmbracă forma obligatiei de a se abţine de la orice act care ar
putea aduce atingere demnităţii functiei sau care este de natură să prejudicieze, moral sau
material, instituţia unde lucrează.
Fidelitatea mai este tratată drept obligatie de loialitate faţa de instituţia pentru care se
desfăşoară activitatea respectivă.
Fidelitatea şi loialitatea funcţionarului mai comportă o analiză şi prin prisma
obligatiei de a vea un comportament profesional corespunzător, atăt în relatii cu persoane străine
de instituţia reprezentată, căt şi în raport cu subalternii şi superiorii.

7. obligaţia efectuării unui control medical anual


functionarii europeni sunt obligati ca în fiecare an să îsi reînnoiască adeverinţele
medicale depuse de la data constituirii dodsarului persoanl în vederea ocupării funcţiei
respective. Deşi abordată în literatura de specailitated e pe poziţii critice, obligaţia de a îndeplini
condiţiiile unei sănătăţi fizice şi psihice adecvate pentru funcţia ocupată nu poate fi privităca o
reglementare cu caracter disc riminatoriu. Astfel, nu se interzice ocuparea funcţiei de o persoană
care, eventual, prezintă o deficienţă fizicăă, decat dacă un medic competent apreciază că
respectiva deficienţa îl face inapt să exercite sarcinile postului respectiv.

8. îndatoririle de moralitate

47
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Atat în timpul îndeplinirii atribuţiilor funcţiei cat şi în afara timpului de serviciu,
funcţionarul trebuie să aibă o conduită politicoasă şi morală, fără a aduce atingere prestigiului
functei şi funcţionarului public în general. Viaţă funcţionarului nu trebuie să presupună
scandaluri şi nici orice de alte aspecte care afectează reputaţia persoanei respetcive sau atrage o
notă nefavorabilă asupra nivelului de moralitate al unei instituţii sau autorităţi publice.
La nivel euroepan sa fost adoptat un cod de conduită profesională, care face obiectul
unei analize pa parcusrul capitolului următor din prezenta lucrare.

9. obligaţia de a repara eventualele prejudicii cauzate


Activitatea curentă a funcţionarului poate genera o serie de prejudicii în patrimoniul
instiţiei sau autorităţii pentru care îndeplineşte sarcinile aferente funcţiei ocupate. In astfel de
situatii, statutlul functionarilor europeni prevede prin art. 20 că functionarul care a cauzat
pagube asupra patrimoniului instituţiei pentru care desfăşoară activitate este obligat să repare
aceste pagube. Dacă între instituţia în cauză şi functionarul respectiv apar neînţelegeri, atunci,
acoperirea pagubelor, cuantumul sumelor pretinse şi datorate efectiv de funcţionar şi
modalităţile de plată sunt de competenţa Tribunalului de Primă Instanţă.

III.2 Regimul disciplinar

Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage


răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.
Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu constituie
abatere disciplinară şi atrage sancţionarea disciplinară a acestora. Aplicarea sancţiunilor
disciplinare se face numai conform prevederilor statutare şi cu respectarea următoarelor
principii:

1. răspunderea diciplinară se angajează numai ca urmare a săvârşirii unei


abateri disciplinare
Sunt abateri disciplinare:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) absenţe nemotivate de la serviciu;
c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;
e) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au
acest caracter;
48
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
g) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din
care face parte funcţionarul respectiv;
i) exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul
programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind
funcţionarii publici.
Săvârşirera unei abateri disciplinare trebuie să aibă loc atât timp cât persoana respectivă
îndeplineşte funcţia publică respectivă, chiar dacă descoperirea faptei şi cercetarea ei au loc
după încetarea exerciţiului funcţiei publice.

2. principiul non bis in idem

Este un principiu universal de drept conform căruia nu poţi fi pedepsit de două ori
pentru aceeaşi faptă. Reglementarea din statut, respectiv art. 83, evidenţiază faptul că aceeaşi
faptă nu poate da loc decât la o singură sancţiune disciplinară
Sancţiunile disciplinare sunt:
a) avertismentul;
b) mustrarea sau blamul;
c) diminuarea drepturilor prin reducerea treptei de salarizare, cu caracter temporar;
d) suspendarea temporară a dreptului de avansare pe linie ierarhică;
e) retrogradarea;
f) suspendarea din funcţie;
g) destituirea din funcţie.
h) revocarea din funcţie
La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de următoarele elemente:
- cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare;
- împrejurarile în care aceasta a fost săvârşită;
- gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii;
- comportarea generală în serviciu a funcţionarului public;
- existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare.

3. principiul cercetării prealabile


49
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Sanctiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei


imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului trebuie consemnată în
scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere sau de a
semna o declaraţie privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal.
Mustrarea şi avertismentul, ca sancţiunile disciplinare, se pot aplica direct de către
conducătorul compartimentului în care funcţionează cel în cauză iar funcţionarul sancţionat în
atare condiţii se poate adresa cu contestaţie la conducătorul instituţiei publice, care va emite, pe
baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziţia definitivă.

4. principiul implicării organului de disciplină


Prin art. 9 din Statut se prevede constituirea în fiecare instituţie a unui consiliu de
disciplină sau a mai multor astfel de consilii, dacă în instituţia respectivă lucrează un număr
foarte mare de funcţionari.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa Tribunalului de
Primă Instanţă, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de
sancţionare. Interesant este faptul că funcţionarii comunitari au dreptul să atace orice act care îi
afectează, chiar dacă actul nu le-a fost adresat în mod direct ci vizează, aparent, doar alte
persoane.

5. principiul radierii sancţiunilor disciplinare


În doctrina de specialitate se precizează că sancţiunea disciplinară îndeplineşte trei
funcţii: funcţia educativă (învăţând funcţionarii să respecte un anumit regim disciplinar), funcţia
preventivă (ameninţarea unei sancţiuni determină funcţionarii să se abţină de la o conduită care
va atrage sancţiuni) şi funcţia de pedepsire a celui vinovat de săavârşirea unor abateri.
În virtutea funcţiei educative, legea admite că sancţiunile disciplinare se radiază după
cum urmează:
a) mustrarea şi avertismentul, în termen de trei ani de la aplicare, dacă funcţionarul
public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere
disciplinară în aceasta perioadă;
b) celelalte sancţiuni, în termen de 6 ani de la expirarea termenului pentru care au fost
aplicate, dacă funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai
săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă.

50
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Articolul 89 din Statut prevede posibilitatea funcţionarului sancţionat de a solicita
ştergerea din dosarul persoanl a sancţiunilor care i-au fost aplicate (exceptând sanctiunea
revocării sau destituirii din funcţie). Observăm aşadar că că nue vorba despre o radiere de drept
a sanctiuniklor, aşa cum se întâmplă de exemplu în dreptul intern al unor state, inclusiv pentru
funcţionarii publici din România, ci de o verificare a condiţiilor de radiere care se efectuează
doar la solicitarea functionarului interesat. Mai mult, termenele pentru radiere sunt mult mai
extinse decât în dreptul intern (în dreptul român, cu aceleaşi distincţii ca în dreptul european al
funcţiei publice, termenele de radiere sunt de 2 şi respectiv 2 ani).

Anexa IX a Statutului dezvoltă regimul disciplinar aplicabil funcţionarilor europeni,


detaliind sacntiunile aplicabile şi efectele lor.
Avertismentul reprezintă cea ma simplă formă de sacntionare a funcţionarului, care
poate fi dispusă de şeful ierarhic fără o prealabilă cercetare. Este o sancţiune principală cu
caracter moral care are rolul de a conştientiza funcţionarul asupra greşelilor sale, pentru a-l
determinasă nu mai repete conduita indisciplinată. În ipoteza avertismentului primează rolul
preventiv faţă de cel sancţionator, deşi radierea sacnţiunii are loc în cel puţin 3 ani de la
administrarea ei. Avertisementul, deşi aparent este o sancţiune care se poate aplica fără
formalisme, se aplică în mod obligatoriu în scris, iar documentul de sancţionare se păstrează în
dosarul personal al funcţionarului vizat.

Blamul sau mustrarea poate fi aplicată atât în scris cât şi verbal, ipoteză în care
apreciem că efectele mustrării sunt strict morale şi cu rol preventiv pentru activitatea viitoare a
functionarului. Mustrarea sau blamul se aplică pentru abateri care nu au o gravitate mare, dar
care pot avea efecte grave dacă se repetă.

Suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scară ierarhica este o


sancţiune care afectează parcursul fiersc al carierei functionarului. Astfel, în mod obişnuit
funcţionarul poate avansa la fiecare 2 ani de la precedenta promovare. Sancţiunea suspendării
dreptului de a promova întrerupe avansarea automată, din ratiuni care ţin de comportamentul
necorespunzător al funcţionarului. Indirect, sunt afectate şi alte interese ale functionarului, de
exemplu latura pecuniară, deoarece avansarea poate angaja şi o majorare a remunaraţiei
functionarului.

51
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Reducerea treptei de salarizare vizează atenţionarea funcţionarului asupra
consecinţelor grave ale faptelor sale prin diminuarea remuneraţiei primite. Efectul acestei
sancţiuni este foarte puternic, iar efectele administrării ei se prelungesc de fapt mai departe decâ
perioada diminuării drepturilor salariale. Este vorba despre radierea acestei sancţiuni, care are
loc doar după trecerea a cel puţin 6 ani fără să mai fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară.

Retrogradarea reprezintă pierderea gradului obţinut de un funcţionar, datorită


conduitei necorespunzătoare şi indisciplinate. Această sancţiune afectează puternic cariera
funcţionarului, existând posibilitatea ca funcţionarul căruia i s-a aplicat această sancţiune să
lucreze în subordinea unor funcţionari inferiori gradului său. Această sacntiune se aplică
funcţionarilor care nu sunt la prima abatere, deoarece este o sancţiune cu efecte grave pentru
activitatea funcţionarului vizat.

Suspendarea din funcţie este trandiţională pentru funcţii sau demnităţi publice la
nivel naţional, dar are un caracter excepţional pentru funcţionarii europeni. Abaterea care atrage
aşa o sacnţiune trebuie să fie foarte gravă, de tipul săvârşirii unor fapte penale. Interesant este
faptul că pe perioada suspendării funcţionarul respectiv nu este considerat vinovat, ci doar
cercetat pentru o faptă foarte gravă. Deoarece vinovăţia lui nu este neapărat dovedită în
moemntul suspendării, decizia de suspendare poate prevedea faptul că funcţionarul respectiv
primeşte măcar 50 din indemnizaţia care i s-ar fi cuvenit dacă îşi desfăşura activitatea în condiţii
normale. Este normal ca, în momentul în care se dovedeşte nevinovăţia funcţionarului
suspendat, să i se achite retroactiv toate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

Revocarea din funcţie reprezintă, alături de destituire sau concedierea pentru motive
de necorespundere profesională, cea mai gravă formă a sancţionărilor disciplinare posibil de
aplicat conform statututlui funcţiei publice la nivel european. Prin revocare se pune definitiv
capăt exerciţiului funcţiei respective şi se poate pierde şi dreptul la pensie, funcţie de vechimea
acumulată deja. Revocarea nu poate fi radiată din dosarul persoanl al individului, fiind
administrată printr-un document care închide definitiv dosarul funcţionarului vizat de această
măsură.

Destituirea sau concedierea pentru insuficienţă profesională intervine atunci când un


funcţionar nu demonstrează aptitudinile necesare pentru funcţia ocupată. Autoritatea investită cu
puterea de numire are două posibilităţi, fie să destituie funcţionarul fie să-l treacă într-un post
inferior celui pentru care nu se dovedeşte competent. Decizia de destituire sau de trecere pe un
52
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
post inferior trebuie să explice pe larg motivele avute în vedere pentru această măsură şi să fie
comunicată funcţionarului vizat mai înainte de punerea ei în aplicare.

Toate sancţiunile aplicate funcţionarilor europeni pot fi atacate de funcţionarul


afectat, fiind garantate dreptul la liberă petiţionare către autoritatea investită cu puterea de
numire şi accesul liber la jurisdicţia comunitară. Competentă să rezolve aceste contestaţii a fost
iniţial Curtea de Justiţie iar astăzi competent este Tribunalul de Primă Instanţă. Statutul prevede
obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, constând în contestarea actului mai întâi la
organul emitent, şi apoi demararea procesului în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

III.3 Răspunderea funcţionarilor europeni


Pe lăngâ răspunderea disciplinară a funcţionarului, reglementată în principal prin
prevederile exprese ale statutului funcţionarului public, această lege cadru mai reglementează
trei forme ale răspunderii juridice a funcţionarului public:
- răspunderea materială sau civilă;
- răspunderea contravenţională sau administrativă;
- şi răspunderea penală sau infracţională.
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care
aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătura cu sarcinile de serviciu. Împotriva
procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se
poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau
instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.
Răspunderea civilă sau materială a funcţionarului public se angajează în următoarele
situaţii:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau
instituţiei publice în care funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de
comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile.
Repararea pagubelor prevăzute la lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în
termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de
plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

53
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate
adresa instanţei de competente, adică Tribunalului de Primă Instanţă.
Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit
legii penale.
În cazul s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia pe care o deţine.
Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale
împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu
funcţia publică pe care o ocupă.
Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmării penale
precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului
penal, suspendarea din funcţie încetează iar autoritatea sau instituţia publică datorează
funcţionarului în cauză drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.
Cercetarea penală se realizează de către organele statului în care instituţia pentru care
lucrează funcţionarului infractor îşi are sediul princiapl. Cooperarea în materie judiciară şi
pentru aplicarea legilor penale este încă în dezvoltare la nivel comunitar, ceea ce poate genera o
serie de conflicte între sistemele de drept eventual incidente în cauză (legea statutlui al cărui
cetăţean este funcţionarul, legea statului al cărei cetăţean este victima, legea statului pe teritoriul
căruia s-a produs infracţiunea sau a apărut rezultatul periculos, etc.)

III.4 Încetarea raportului de funcţie publică


Aşa cum la investirea pe funcţie sunt stabilite o serie de reguli de procedură şi
trebuiesc îndeplinte o serie de condiţii, şi momentul încetării raportului de funcţie publică
presupune respectarea unnor norme legale imperative.
Conform art. 47 din Statut, iîncetarea raportului de funcţie publică are loc prin:
a) demisie;
b) demisie din oficiu;
c) retragerea din funcţie în interesul serviciului;
d) destituirea pentru insuficienţă profesională;
e) revocare;
f) scoaterea la pensie
g) deces.
Demisia este un drept unilateral al funcţionarului care se poate exercita fără
motivare. Efectele demisiei sunt însă condiţionate de situaţia concretă a funcţionarului respectiv.
54
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Astfel, încetarea raportului de funcţie publică prin demisie are loc la momentul stabilit de către
autoritatea investită cu putere de numire, dar nu poate fi amânat acest moment cu mai mult de 3
luni pentru funcţionarii din categoria A şi LA, respectiv o lună pentru celelalte categorii.
O particularitate este faptul că autoritatea investită cu putere de numire poate refuza
demisia funcţionarului, dacă în ultimele 30 de zile înainte de înaintarea actului scris al demisiei
a fost pornită o procedură disciplinară împotriva funcţionarului demisionar.
Demisia din oficiu reprezintă situaţia de încetare a raportului de funcţie public într-
una din următoarele ipoteze:
- funcţionarul nu îndeplineşte condiţia obligatorie de a fi cetăţean al unuia dintre
statele membre ale Uniunii Europene;
- soţul sau soţia funcţionarului perseverează în a desfăşura o activitate cu scop
lucrativ care afectează obiectivitatea activităţii desfăşurată de respectivul
funcţionar;
- funcţionarul este detaşat la o altă instituţie sau autoritate comunitară;
- functionarul se află în concediul pentru interese personale (maxim un an
calendaristic);
- disponibilizarea pentru reducerea numărului de posturi de natura celui ocupat de
respectivul funcţionar, la terminarea timpului pentru care funcţionarul
disponibilizat a beneficiat de plata unei indemnizaţii deşi nu a prestat efectiv
activităţile aferente functiei;
- funcţionarul căruia i s-a oferit un post corespunzător gradului său în loc de
disponibilizarea sa, poate fi demis din oficiu dacă din ratiuni obiective postul oferit
este la rândul său suprimat;
- în situaţia când sunt îndeplinite condiţiile de pensionare şi nu mai este necesară
menţinerea la serviciu a funcţionarului respectiv.
Demisia din oficiu are loc prin emiterea unei deiczii motivate de către autoritatea
investită cu putere de numire şi se comunică funcţionarului vizat.

Retragerea din funcţie în interesul serviciului este o modalitate exceptională de


încetare a raportului de funcţie publică şi nu are caracterul unei măsuri disciplinare.
Funcţionarul care este privat de postul său şi nu este distribuit pe un alt post sau funcţie
beneficiază de o indemnizaţie calculată în condiţiile fixate expres prin anexa IV a Statutului.
Apreciem că această situaţie se referă la cazurile în care functionarul se poate dovedi
mai util pe un alt post, retragerea din funcţia momentan ocupată neavând loc la iniţaitiva lui sau
din vina acestuia.
55
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Destituirea pentru necorespundere (insuficientă) profesională este aplicabilă doar
dacă în instituţia sau autoritatea administrativăpentru care lucrează nu există un post de un grad
inferior pentru care s-ar putea dovedi competent. Orice decizie de destituire trebuie să fie
minuţios argumentată şi conferă funcţionarului dreptul la o contestaţie pe cale ierarhică şi,
ulterior, dreptul la o contestaţie care va fi soluţionată de Tribunalul de Primă Instanţă.

Pensionarea intervine din oficiu, la împlinirea vârstei de 65 de ani, sau la cerere, în


ultima zi a lunii în timpul căreia a fost prezentată cererea, dacă funcţionarul are cel puţin 60 de
ani. Solicitare pensionării la cerere mai poate fi aprobată şi dacă funcţionarul are vârsta cuprinsă
între 50 şi 60 de ani şi indeplineşte condiţiile cerute pentru acordarea unei pensii de care să se
bucure imediat, diminuată însă cu un anumit procent

56
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Cap. IV CODUL ETIC SI DEONTOLOGIC


AL FUNCŢIONARULUI

IV.1 Etica şi morala ca valori juridice

Morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău,


corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se
bazează pe convingerea intimă şi personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul
regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă de sine însăşi.26
Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel
comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui
comportament ca moral sau imoral.
Normal morale sunt prevăzute cu sancţiuni morale, ceea ce le face inoperabile dacă nu
sunt respectate de bunăvoie. Aceste sancţiuni sunt exterioare activităţii aparatului de stat şi
constau, eventual, într-o reacţie a mediului social sau a colectivităţii. De obicei, se manifestă
mai multe forme ale oprobiului public, care pot genera la nivelul individului în cauză regrete,
păreri de rău, mustrări de cuget sau de conştiinţă.
Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă
să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinei
publice. Având ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului, valori
proprii sistemului de drept, s-a pus problema de la început a relaţiei dintre drept şi morală.
În perioada antică şi medievală, normele moralei şi normal dreptului se confundau.
Astazi, normale dreptului şi normele moralei sunt categorii distincte, analizate de ştiinţe diferite,
deşi între ele se manifestă o foarte strânsă legătură.normal moralei au un caracter spontan în
apariţia lor, pe când normele dreptului sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Este
de notat legătura strânsă între normele de morală şi religie.
Din punct de vedere al sancţiunii se remarcă cele mai mari diferenţe, deoarece normal
de drept pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, pe când normele de
morală au drept sancţiune oprobiul public, desconsiderarea, marginalizarea, regretul, mustrarea
de conştiinţă.nu se poate spune însă că normale morale sunt lipsite de valoare; eficienţa lor
depinde de profilul moral al persoanei respective, care resimte mai profund sau mai puţin
profund efectele sancţiunii.

26
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan – „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Allbeck, Bucureşti, 1998, p. 39
şi urm.
57
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
O înaltă morală în .societate este un sprijin şi o garanţie a elaborării şi respectării
normelor de drept, contribuind la o ordine juridică raţională şi cu un puternic spirit etic.

IV.2 Codificarea valorilor etice şi morale pentru funcţia publică

Aşa cum am arătat într-unul din capitolele introductive, preocuparea pentru moralitate
şi conduită corectă a funcţionarilor europeni a determinat adoptarea unui Cod de conduită
corespunzătoare. Acest document reiterează principiile generale care stau la baza activităţii cu
publicul desfăşurată de Comisia Europeană, principii cum sunt: legalitatea, non-discriminarea,
proporţionalitatea dintre măsurile întreprinse şi scopul urmărit şi consistenţa actului de conduită
în sectorul administrative.
Aplicarea în situaţiile practice şi respectarea efectivă a codului este monitorizată fără
întrerupere de la 1 noiembrie 2000, data intrării în vigoare. Orice cetăţean european care
consideră că nu a fost tratat conform prevederilor şi principiilor codului are dreptul să formuleze
o plângere. Comisia Europeană va întocmi în mod regulat rapoarte despre succesele aplicării
codului dar şi despre situaţiile rezolvate mai puţin eficient.
Sub influenţă Codului european, în februarie 2004 au fost puse bazele creării unui
nou cadru normativ pentru morala şi etica în administraţia publică din România, prin adoptarea
de către Parlament a Legii 7/2004. Adoptarea acestui act normativ reprezintă un pas important în
reforma administraţiei publice din România, dar şi o cerinţă în vederea aderării la Uniunea
Europeană, dacă se va reuşi punerea în aplicare a noii legi, deplin şi corect, rapid şi cu hotărâre.
Obiectivele explicite ale parlamentului legate de aceasta lege sunt de a reforma
administraţia publică din România prin:
- promovarea unor standarde de conduită şi integritate în rândul funcţionarilor
publici;
- informarea cetăţenilor asupra normelor de comportament la care trebuie să
se aştepte din partea acestor funcţionari;
- schimbarea mentalităţilor;
- alinierea la standardele europene;
- şi (v) adoptarea Codului de Conduita ("Codul") - cerinta expresa a Uniunii
Europene.
Codul stabileşte normele esenţiale de conduită, obligatorii pentru toţi funcţionarii
publici, evidenţiind un mod de comportament care nu a fost, până în prezent, instituţionalizat

58
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
sau respectat, cum ar fi evitarea conflictului de interese şi a utilizării funcţiei pentru propriul
interes.
Codul reprezintă atăt un instrument de informare cu privire la conduita profesională la
care sunt indreptăţiţi cetăţenii să se aştepte din partea funcţionarilor publici, cât şi un mijloc de
creare a unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici pe de o
parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte. Din perspectiva
funcţionarilor publici, Codul reprezintă o colecţie clară de norme de conduită, prin care se cere
funcţionarilor publici să asigure un tratament egal a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, profesionalism, imparţialitate şi independenţă, cinste şi corectitudine.
Codul stabileşte în Capitolul II, în mod detaliat drepturile şi obligaţiile (interdicţiile)
funcţionarilor publici în exercitarea funcţiei publice, printre care interdicţia funcţionarilor
publici "de a solicita ori accepta cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le
sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de
afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor
publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii". Încălcarea acestui
principiu este ceea ce Codul Penal reglementează ca infracţiune sub denumirea de "luare de
mită".
Codul prevede că încălcarea prevederilor sale de către funcţionarii publici poate atrage
atrage răspunderea disciplinară, atunci când prin faptele săvârşite cu încşlcarea normelor de
conduitî profesională, creează prejudicii persoanelor fizice sau juridice. Atribuţia de coordonare
a aplicării, precum şi de control al aplicării normelor prevăzute în Cod revine Agenţiei Naţionale
a Funcţionarilor Publici (ANFP).
ANFP poate fi sesizată cu privire la încălcarea normelor Codului de către orice
persoană interesată. Comisiile de disciplină au dreptul de a examina asemenea fapte şi de a
propune măsuri administrative. În cazul în care actele unui funcţionar public sunt prevăzute de
Codul Penal, acestea vor fi supuse spre cercetare autorităţii competente.
Fără a trece cu vederea aspectele positive ale legii, se impune totuşi să ne referim şi la
elementele lipsă. Până în prezent, aplicarea Codului este lentă, parţial deoarece lipsesc
prevederile legislative suficient de clare, care să stabilească sancţiunile în cazul încălcării
prevederilor sale. In lipsa unei astfel de clarificări, motivaţia funcţionarilor publici de a adopta şi
aplica profesionalismul, integritatea şi impartialitatea cerute de lege este deficientă.
Obiectivele declarate din art. 2 al Codului de conduită sunt:
- creşterea calităşii serviciului public;
- o bună administrare în realizarea interesului public;

59
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
- precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din
administraţia publică, prin:
a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi
sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei
funcţiei publice şi funcţionarilor publici;
b) informarea publicului cu privire la conduita profesionalã la care este îndreptăţit să se
aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;
c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii
publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.
Codul precizează din art. 3 care sunt principiile generale care guvernează conduita
profesională a funcţionarilor publici, şi anume:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
b) prioritatea interesului public, principiu conform cãruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea
funcţiei publice;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim
juridic în situaţii identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a
îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi
conştiinciozitate;
e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici sunt
obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau
de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;
f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să
solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj sau beneficiu
în considerarea funcţiei publice pe care o deţin, ori să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcþionarii publici pot
să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor
moravuri;
h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi
în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;

60
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de
funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării
cetăţenilor.
Codul ridică la rang de principiu asigurarea unui serviciu public de calitate, stabilind
obligaţia funcţionarilor publici de a participa activ la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în
practică, pentru realizarea atribuţiilor instituţiilor publice. În exercitarea funcţiei publice,
funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura,
în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului
în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.
În articolul care reglementean articolul care reglementează loialitatea faţă de constituţie
şi faţă de legile ţării, legea prevede şi obligaţia funcţionarilor publici de a se conforma
dispoziþiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, datoratã naturii funcţiilor
publice deţinute. Ei au sarcina de a apăra în mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice
în care îşi desfăşoarã activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act sau fapt care poate
produce prejudicii imaginii ori intereselor legale ale acesteia.
În completarea obligaţiilor care le revin funcţionarilor din statututl funcţiei publice,
codul de conduită prevede că acestora le este interzis:
a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoarã activitatea, cu politicile şî
strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;
b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în
care autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoarã activitatea are calitatea de
parte;
c) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege;
d) să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă această
dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau
drepturile instituţiei sau ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor fizice
sau juridice;
e) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea
promovării de acţiuni juridice sau de altă natură împotriva statului ori autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Aceste obligaţii subzistă şi după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2
ani, dacã dispoziţiile din legi speciale nu prevăd alte termene. Dezvăluirea informaţiilor care nu
au caracter public sau remiterea documentelor care conţin asemenea informaţii, la solicitarea
61
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
reprezentanţilor unei alte autorităţi sau instituţii publice, este permisă numai cu acordul
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public respectiv îşî
desfăşoarã activitatea.
Prevederile Codului de conduită nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia
legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în
condiţiile legii.
Codul mai cuprinde prevederi cu privire la libertatea opiniilor, menţinând obligatia
funcţionarului ca, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, să respecte demnitatea funcţiei publice
deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoarã activitatea.
Conform legii, relaţiile cu mijloacele de informare în masã se asigură de către
funcţionarii publici desemnaţi în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Funcţionarii publici desemnaţi să participe la activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială,
trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfãşoară activitatea. În cazul în care nu sunt desemnaţi în acest
sens, funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, având obligaţia de a
face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorităţii sau
instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.
Cu privire la activitatea politică a funcţionarilor publici, codul prevede că acestora le
este interzis:
a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;
b) să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;
c) să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac
donaţii sau sponsorizări partidelor politice;
d) să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne sau obiecte
inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.
În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să
permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei
activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.
Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii
persoanelor din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfãşoarã activitatea, precum
şi persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:
a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
b) dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;
c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.
62
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificatã pentru
rezolvarea clarã şi eficientă a problemelor cetăţenilor. Funcţionarii publici au obligaţia sã
respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prin:
a. promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la aceeaşi categorie
de situaţii de fapt;
b. eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind
naţionalitatea, convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea,
vârsta, sexul sau alte aspecte.
Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor
organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu
caracter internaţional au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau
instituţiei publice pe care o reprezintă. În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor
publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute
internaţionale. În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită
corespunzătoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării
gazdă.
Codul de conduită stabileşte expres că este interzis funcţionarilor publici să accepte
cadouri, servicii şi avantaje. Funcţionarii publici nu trebuie să solicite sau să accepte cadouri,
servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei,
pãrinţilor, prietenilor sau persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică,
care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute sau pot constitui o
recompensã în raport cu aceste funcţii.
În procesul de luare a deciziilor, funcţionarii publici au obligaţia sã acţioneze conform
prevederilor legale şi sã-şi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial.
Funcţionarilor publici le este interzis să promitã luarea unei decizii de către autoritatea sau
instituţia publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod
privilegiat.
Codul prevedere că în exercitarea acestor atribuţii, funcţionarii trebuie să dea dovadă de
obiectivitate. Funcţionarii publici de conducere au obligaţia să examineze şi să aplice cu
obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine,
atunci când propun sau aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii,
ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formã de favoritism ori
discriminare. Se interzice funcţionarilor publici de conducere să favorizeze sau să defavorizeze
accesul sau promovarea în funcţia publicã pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate etc.

63
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

IV.3 Folosirea prerogativelor de putere publică

Este interzisă folosirea de către funcţionarii publici a prerogativelor funcţiei publice


deţinute, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege. Prin activitatea de luare a deciziilor, de
consiliere, de elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare sau de participare la anchete
ori acţiuni de control, funcţionarilor publici le este interzisă urmărirea obţinerii de foloase sau
avantaje în interes personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane.
Funcţionarilor publici le este interzis să folosească poziţia oficială pe care o deţin sau
relaţiile pe care le-au stabilit în exercitarea funcţiei publice, pentru a influenţa anchetele interne
ori externe sau pentru a determina luarea unei anumite măsuri.
Funcţionarilor publici le este interzis să impună altor funcţionari publici să se înscrie în
organizaţii sau asociaţii, indiferent de natura acestora, sau să le sugereze acest lucru,
promiţându-le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale.
Funcţionarii publici sunt obligaţi să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a
statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând
în orice situaţie ca un bun proprietar. Funcţionarii publici au obligaţia să folosească timpul de
lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau instituţiei publice, numai pentru desfãşurarea
activităţilor aferente funcţiei publice deţinute. Funcţionarii publici trebuie să propună şi să
asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, folosirea utilă şi eficientă a banilor publici, în
conformitate cu prevederile legale. Funcţionarilor publici care desfăşoarã activităţi publicistice
în interes personal sau activităţi didactice, le este interzis să folosească timpul de lucru sau
logistica autorităţii sau a instituţiei publice pentru realizarea acestora.
Orice funcţionar public poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului
sau a unităţilor administrativ-teritoriale, supus vânzării în condţþiile legii, cu excepţia
următoarelor cazuri:
a) când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre
valoarea sau calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;
b) când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzãrii bunului
respectiv;
c) când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care persoanele
interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.

Transformând regulile de conduită şi morală în veritabile norme juridice, codul de


conduită stabileşte care sunt modalităţile de control şi coordonare a modului de respectare a
64
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
acestor norme. Întregul capitol III al legii cuprinde reglementări în acest sens, cu referire
expresă la rolul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în acest demers.
Astfel, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici coordonează şi controleazã aplicarea
normelor prevăzute de prezentul Cod de conduită, exercitând următoarele atribuţii:
a) urmăreşte aplicarea şi respectarea, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, a
prevederilor Cod de conduită;
b) primeşte petiţii şi sesizări privind încălcarea prevederilor prezentului Cod de conduită;
c) formulează recomandări de soluţionare a cazurilor cu care a fost sesizată;
d) elaboreazã studii şi cercetări privind respectarea prevederilor prezentului Cod de conduită;
e) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop promovarea şi apărarea
intereselor legitime ale cetăţenilor în relaţia cu funcţionarii publici.
Prin activitatea sa, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu poate influenţa derularea
procedurii de lucru a comisiilor de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate fi sesizată de orice persoană cu privire
la:
a) încălcarea prevederilor prezentului Cod de conduită de către un funcţionar public;
b) constrângerea sau ameninţarea exercitată asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina
să încalce dispoziţii legale în vigoare sau să le aplice necorespunzãtor.
Sesizarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nu exclude sesizarea comisiei de
disciplinã competente potrivit legii. Funcţionarii publici nu pot fi sancţionaţi sau prejudiciaţi în
nici un fel pentru sesizarea cu bună-credinţă a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sau a
comisiei de disciplinã competente, în condiţiile legii.
Agenþia Naţionalã a Funcţionarilor Publici va verifica actele şi faptele pentru care a
fost sesizată, cu respectarea confidenţialităţii privind identitatea persoanei care a făcut sesizarea.
Sesizările înaintate Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici vor fi centralizate într-o bazã de
date necesarã pentru:
a) identificarea cauzelor care determină încălcarea normelor de conduită profesională;
b) identificarea modalitătilor de prevenire a încălcării normelor de conduită profesională;
c) adoptarea măsurilor privind reducerea şi eliminarea cazurilor de nerespectare a prevederilor
legale.
Rezultatele activităţii de cercetare se consemnează într-un raport, pe baza căruia
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va formula o recomandare către autoritatea sau
instituţia publică respectivă cu privire la modul de soluţionare a situaţiei cu care a fost sesizată.
Recomandarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici va fi comunicată:
a) funcţionarului public sau persoanei care a formulat sesizarea;
65
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
b) funcţionarului public care face obiectul sesizării;
c) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public care face obiectul
sesizării îşi desfăşoarã activitatea.
În termen de 30 de zile lucrătoare de la data soluţionării, autoritãţile şi instituţiile
publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici modul de
soluţionare a mãsurilor prevãzute în recomandare. În cazul în care, în situaţia sesizată sunt
implicaţi conducătorul autorităţii sau instituţiei publice ori adjuncţii acestuia, recomandarea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici va fi transmisã şi structurii ierarhic superioare
instituţiei sau autorităţii publice, sau, după caz, primului-ministru.
Raportul anual cu privire la managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici,
care se întocmeşte de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi se prezintã Guvernului,
trebuie să cuprindă şi urmãtoarele date:
a) numărul şi obiectul sesizărilor privind cazurile de încălcare a normelor de conduitã
profesională;
b) categoriile şi numărul de funcţionari publici care au încălcat normele de conduită morală şi
profesională;
c) cauzele şi consecinţele nerespectării prevederilor Codui de conduită;
d) evidenţierea cazurilor în care funcţionarilor publici li s-a cerut să acţioneze sub presiunea
factorului politic;
e) recomandãri propuse;
f) autoritãţile sau instituþiile publice care nu au respectat recomandãrile.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate să prezinte în raportul anual, în mod
detaliat, unele cazuri care prezintă un interes deosebit pentru opinia publică.
Pentru a nu fi lipsit de finalitate, codul de conduită con’ine începând cu art. 24
sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor sale. Se stabileşte expres că încãlcarea dispoziţiilor
Codului de conduitã atrage rãspunderea disciplinarã a funcţionarilor publici, în condiţiile legii.
Comisiile de disciplinã au competenţa de a cerceta încălcarea prevederilor Codului de conduitã
şi de a propune aplicarea sancţiunilor disciplinare.
În cazurile în care faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale unor
infracţiuni, vor fi sesizate organele de urmărire penală competente, în condiţiile legii.
Funcţionarii publici rãspund potrivit legii în cazurile în care, prin faptele săvârşite cu încãlcarea
normelor de conduitã profesionalã creeazã prejudicii persoanelor fizice sau juridice.

66
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

BIBLIOGRAFIE

o Augustin Fuerea – “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,


2002
o Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2004
o Florin Oprea – “Teoria generală a statului şi dreptului”, suport de curs pentru
învăţământul la distanţă, Facultatea de Aconomie şi Administrarea Afacerilor, Univ. “Al.
I. Cuza”, Iaşi, 2004
o Jean Paul Jacque - “Droit institutionnel de l’Union Europeenne”, Dalloz, Paris, 2004
o Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Augustin Fuerea
(coordonator) – “Drept comunitar european – caiet de seminar”, Editura
PROUNIVERSALIS, Bucureşti, 2005
o Antonie Iorgovan - „Tratat de drept administrativ”, vol. I şi II, Editura ALLBECK,
Bucuresti, 2002
o Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş – „Teoria funcţiei publice comunitare”, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1999
o Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, 1993
o Constituţia asupra Uniunii Europene
o Regulamentul CEE, EURATOM, CECA nr. 259/1968
o Regulamentul CE, EURATOM nr. 723/2004

67
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
o
ANEXA I
CODE OF GOOD ADMINISTRATIVE BEHAVIOUR
Relations with the public

EUROPEAN COMMISSION
The White Paper on Administrative Reform that was adopted by the Commission
on 1 March 2000 stressed the key principles of a European public administration which
focuses on service, independence, responsibility, accountability, efficiency and
transparency.
The Commission took an important practical step towards advancing those
principles by adopting a code of good administrative behaviour on 13 September 2000.
It provides a useful guide for Commission staff in their relations with the public.
Of course, many Commission officials already strive to provide good service in their
contacts with the public. The aim of this code therefore is to add to those efforts by
guaranteeing a high-quality service in all circumstances and informing the public of the
standards of conduct that they have a right to expect in their dealings with the
Commission.
To do this, the Code lays down the principles on which relations between the
Commission and the public should be based: lawfulness, non-discrimination,
proportionality of measures to the aim pursued, and consistency in administrative
behaviour.
The correct application of the code by the Commission's staff has been
continuously monitored since 1 November 2000 when the code came into force. Any
citizens who consider that they have not been treated according to these rules can
lodge a complaint.
The Commission will also draw up regular monitoring reports highlighting both
successes and shortcomings in the application of the code.
I welcome the inclusion of a "right to good administration" in the Charter of
Fundamental Rights, formally proclaimed by the Heads of State and Government at the
Nice European Council. A code of good administrative conduct is, consequently,
essential in order to ensure that the right to good administration, laid down in the
Charter, is respected.
The adoption of the Code of Good Administrative Behaviour - together with
other Reform White Paper proposals like simplifying administrative procedures and
fostering individual accountability - will provide usable means of putting the principles
of good administration into practice in day-to-day work. It will benefit staff and
strengthen public understanding and appreciation of the Commission as an essential
institution dedicated to good European Service.
Neil KINNOCK
Vice-Président Réforme Administrative
CODE OF BEHAVIOUR

68
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
CODE OF GOOD ADMINISTRATIVE BEHAVIOUR FOR STAFF OF THE
EUROPEAN COMMISSION IN THEIR RELATIONS WITH THE PUBLIC

Published in the Official Journal of the European Communities: OJ L 267, 20.10.2000

Quality service
The Commission and its staff have a duty to serve the Community interest and, in so
doing, the public interest.
The public legitimately expects quality service and an administration that is open,
accessible and properly run.
Quality service calls for the Commission and its staff to be courteous, objective and
impartial.
Purpose
In order to enable the Commission to meet its obligations of good administrative
behaviour and in particular in the dealings that the Commission has with the public, the
Commission undertakes to observe the standards of good administrative behaviour set
out in this Code and to be guided by these in its daily work.
Scope
The Code is binding on all staff covered by the Staff Regulations and the other legal
provisions on relations between the Commission and its staff that are applicable to
officials and other servants of the European Communities. However, persons employed
under private law contracts, experts on secondment from national civil services and
trainees etc. working for the Commission should also be guided by it in their daily
work.
Relations between the Commission and its staff are governed exclusively by the Staff
Regulations and the Rules applicable to other servants of the European Communities.
1. GENERAL PRINCIPLES OF GOOD ADMINISTRATION
The Commission respects the following general principles in its relations with the
public.
- Lawfulness -
The Commission acts in accordance with the law and applies the rules and procedures
laid down in Community legislation.
- Non-discrimination and equal treatment–
The Commission respects the principle of non-discrimination and in particular,
guarantees equal treatment for members of the public irrespective of nationality,
gender, racial or ethnic origin, religion or beliefs, disability, age or sexual orientation.
Thus, differences in treatment of similar cases must be specifically warranted by the
relevant features of the particular case in hand.
- Proportionality –
The Commission ensures that the measures taken are proportional to the aim pursued.
In particular, the Commission will ensure that the application of this Code never leads
to the imposition of administrative or budgetary burdens out of proportion to the
benefit expected.
-Consistency –
The Commission shall be consistent in its administrative behaviour and shall follow its
normal practice. Any exceptions to this principle must be duly justified.
2 GUIDELINES FOR GOOD ADMINISTRATIVE BEHAVIOUR
- Objectivity and impartiality –

69
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Staff shall always act objectively and impartially, in the Community interest and for the
public good. They shall act independently within the framework of the policy fixed by
the Commission and their conduct shall never be guided by personal or national
interest or political pressure.
- Information on administrative procedures -
Where a member of the public requires information relating to a Commission
administrative procedure, staff shall ensure that this information is provided within the
deadline fixed for the procedure in question.
3 INFORMATION ON THE RIGHTS OF INTERESTED PARTIES
- Listening to all parties with a direct interest –
Where Community law provides that interested parties should be heard, staff shall
ensure that an opportunity is given to them to make their views known.
- Duty to justify decisions -
A Commission decision should clearly state the reasons on which it is based and
should be communicated to the persons and parties concerned. As a general rule full
justification for decisions should be given. However, where it may not be possible, for
example because of the large number of persons concerned by similar decisions, to
communicate in detail the grounds of individual decisions, standard replies may be
given. These standard replies should include the principal reasons justifying the
decision taken. Furthermore, an interested party who expressly requests a detailed
justification shall be provided with it.
- Duty to state arrangements for appeals –
Where Community law so provides, measures notified to an interested party
should clearly state that an appeal is possible and describe how to submit it, (the name
and office address of the person or department with whom the appeal must be lodged
and the deadline for lodging it).
Where appropriate, decisions should refer to the possibility of starting judicial
proceedings and/or of lodging a complaint with the European Ombudsman in
accordance with Article 230 or 195 of the Treaty establishing the European Community.
4 DEALING WITH ENQUIRIES
The Commission is committed to answering enquiries in the most appropriate manner
and as quickly as possible.
- Requests for documents -
If a document has already been published, the person making the enquiry will
be directed to the Publications Office’s (OPOCE) sales agents or to the documentation
or information centres which provide free access to documents such as Info-points,
European documentation centres, etc. Many documents are also easily accessible in
electronic form.
The rules on access to documents are laid down in a specific measure.
- Correspondence -
In accordance with Article 21 of the Treaty establishing the European
Community, members of the public who write to the Commission shall receive a reply
in the language of their initial letter, provided that it was written in one of the official
languages of the European Union.
A reply to a letter addressed to the Commission shall be sent within fifteen working
days from the date of receipt of the letter by the responsible Commission department.
The reply should identify the person responsible for the matter and state how he or
she may be contacted.
If a reply cannot be sent within the deadline mentioned above, and in all cases
where the reply requires other work on it, such as interdepartmental consultation or
70
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
translation, the member of staff responsible should send a holding reply, indicating a
date by which the addressee may expect to be sent a reply in the light of this
additional work, taking into account the relative urgency and complexity of the matter.
If the reply is to be drawn up by a department other than the one to which the
initial correspondence is addressed, the person making the enquiry should be informed
of the name and address of the person to whom the letter has been passed.
These rules do not apply to correspondence which can reasonably be regarded
as improper, for example, because it is repetitive, abusive and/or pointless. Then the
Commission reserves the right to discontinue any such exchanges of correspondence.
- Telephone communication -
When answering the telephone, staff shall identify themselves or their
department. They shall return telephone calls as promptly as possible.
Staff replying to enquiries shall provide information on subjects for which they have
direct responsibility and should direct the caller to the specific appropriate source in
other cases. If necessary, they should refer callers to their superior or consult him or
her before giving the information.
Where enquiries concern areas for which staff are directly responsible, they shall
establish the identity of the caller and check whether the information has already been
made public before giving it out. If this is not the case, the member of staff may
consider that it is not in the Community interest for the information to be disclosed. In
this case he or she should explain why they are unable to disclose it and refer in
appropriate cases to the obligation to exercise discretion as laid down in Article 17 of
the Staff Regulations.
When appropriate, staff should request confirmation in writing of the enquiries made
by telephone.
- Electronic mail -
Staff shall reply to e-mail messages promptly following the guidelines described
in the section on telephone communication.
However, where the e-mail message is, by its nature, the equivalent of a letter, it shall
be handled according to the guidelines for handling correspondence and shall be
subject to the same deadlines.
- Requests from the media -
The Press and Communication Service, is responsible for contacts with the media.
However, when requests for information concern technical subjects falling within their
specific areas of responsibility, staff may answer them.
5 PROTECTION OF PERSONAL DATA AND CONFIDENTIAL INFORMATION
The Commission and its staff shall respect, in particular:
• the rules on the protection of personal privacy and personal data;
• the obligations set out in Article 287 of the Treaty and in particular
those which relate to the protection of professional secrecy;
• the rules on the protection of secrecy of criminal investigations;
• the confidentiality of matters falling within the ambit of the various committees
provided for in Article 9 and Annexes II and III of the Staff Regulations.
6 COMPLAINTS
- The European Commission -
Members of the public may lodge complaints concerning a possible breach of the
principles set out in this Code directly with the Secretariat-General1 of the European
Commission, which will forward it to the relevant department.
The Director-General or Head of Department will reply to the complainant in writing,
within two months. The complainant then has one month in which to apply to the
71
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
Secretary-General of the Commission to review the outcome of the complaint. The
Secretary-General will reply to the request for a review within one month.
1 Complaint forms can be downloaded at:
http://europa.eu.int/comm/secretariat_general/code/index_en.htm
or obtained on request from the following addresses:
by post: Secretariat-General of the European Commission, Unit SG/B/2 "Openness,
access to documents, relations with civil society",
rue de la Loi 200, B-1049 Brussels (fax: +32-2-296.72.42)
by e-mail: SG-Code-de-bonne-conduite@cec.eu.int
- The European Ombudsman –
Members of the public are also entitled to lodge complaints with the European
Ombudsman in accordance with Article 195 of the Treaty establishing the European
Community and the Statute of the European Ombudsman.
Website:
http://www.euro-ombudsman.eu.int
By mail:
The European Ombudsman
1 avenue du Président Robert Schuman
B.P. 403 F-67001 Strasbourg Cedex
Postal address :
Secretariat-General of the European Commission, Unit SG/B/2
"Openness, access to documents, relations with civil society",
rue de la Loi 200, B-1049 Brussels (fax: +32-2-296.72.42)
e-mail : SG-Code-de-bonne-conduite@cec.eu.int
Website :http://europa.eu.int/comm/secretariat_general/code/index_en.htm

72
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

ANEXA II
(Acts whose publication is obligatory)

COUNCIL REGULATION (EC, EURATOM) No 31/2005


of 20 December 2004 adjusting, with effect from 1 July 2004, the remuneration and
pensions of officials and other
servants of the European Communities and the correction coefficients applied thereto

THE COUNCIL OF THE EUROPEAN UNION,


Having regard to the Treaty establishing the European Community,
Having regard to the Protocol on the Privileges and Immunities of the European Communities,
and in particular Article 13 thereof,
Having regard to the Staff Regulations of Officials and the Conditions of employment of
other servants of the European Communities, laid down by Regulation (EEC, Euratom, ECSC)
No 259/68 (1), as last amended by Regulation (EC, Euratom) No 723/2004 (2), and in particular
Articles 63, 64, 65, 65a and 82 of the Staff Regulations and Annexes VII, XI and XIII thereto,
and Article 20(1), Article 64 and Article 92 of the Conditions of employment of other servants,
Having regard to the proposal from the Commission,
Whereas, in order to guarantee that the purchasing power of officials and other servants
of the European Communities develops in parallel with that of national civil servants in the
Member States, the remuneration and pensions of officials and other servants of the European
Communities should be adjusted under the 2004 annual review,

HAS ADOPTED THIS REGULATION:

Article 1
With effect from 1 July 2004, the date ‘1 July 2003’ in the second subparagraph of Article 63 of
the Staff Regulations shall be replaced by ‘1 July 2004’.
Article 2
With effect from 1 July 2004, the table of basic monthly salaries in Article 66 of the Staff
Regulations shall be replaced by the following:

73
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Article 3
With effect from 1 July 2004, the weightings applicable under Article 64 of the Staff
Regulations to the remuneration of officials and other servants shall be as indicated in column 2
of the following table.
With effect from 1 January 2005, the correction coefficients applicable under Article
17(3) of Annex VII to the Staff Regulations to transfers by officials and other servants shall be
as indicated in column 3 of the following table.
With effect from 1 July 2004, the correction coefficients applicable to pensions under
Article 20(2) of Annex XIII to the Staff Regulations shall be as indicated in column 4 of the
following table.
With effect from 1 May 2005, the correction coefficients applicable to pensions under
Article 20(2) of Annex XIII to the Staff Regulations shall be as indicated in column 5 of the
following table:

74
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Article 4
With effect from 1 July 2004, the amount of the parental leave allowance referred to in
Article 42a of the Staff Regulations shall be EUR 804,36 and EUR 1 072,48 for single parents.
Article 5
With effect from 1 July 2004, the basic amount of the household allowance referred to in
Article 1(1) of Annex VII to the Staff Regulations shall be EUR 150,44.
With effect from 1 July 2004, the amount of the dependent child allowance referred to in Article
2(1) of Annex VII to the Staff Regulations shall be EUR 328,73.
With effect from 1 July 2004, the amount of the education allowance referred to in Article 3(1)
of Annex VII to the Staff Regulations shall be EUR 223,05.
With effect from 1 July 2004, the amount of the education allowance referred to in Article 3(2)
of Annex VII to the Staff Regulations shall be EUR 80,30.
With effect from 1 July 2004, the minimum amount of the expatriation allowance referred to in
Article 69 of the Staff Regulations and in the second subparagraph of Article 4(1) of Annex VII
thereto shall be EUR 445,88.
Article 6
With effect from 1 January 2005, the kilometric allowance referred to in Article 8 of
Annex VII to the Staff
Regulations shall be adjusted as follows:
 EUR 0 for every km from 0 to 200 km
 EUR 0,3343 for every km from 201 to 1 000 km
 EUR 0,5572 for every km from 1 001 to 2 000 km
 EUR 0,3343 for every km from 2 001 to 3 000 km
 EUR 0,1114 for every km from 3 001 to 4 000 km
 EUR 0,0536 for every km from 4 001 to 10 000 km
 EUR 0 for every km over 10 000 km.
To the above kilometric allowance a flat-rate supplement shall be added, amounting to:
— EUR 167,16 if the distance by train between the place of employment and the place of origin
is between 725 km and 1 450 km,
— EUR 334,31 if the distance by train between the place of employment and the place of origin
is greater than 1 450 km.
Article 7
With effect from 1 July 2004, the daily subsistence allowance referred to in Article 10 of Annex
VII to the
Staff Regulations shall be:
— EUR 34,55 for an official who is entitled to the household allowance,
— EUR 27,86 for an official who is not entitled to the household allowance.
Article 8
With effect from 1 July 2004, the lower limit for the installation allowance referred to in Article
24(3) of the Conditions of employment of other servants shall be:
— EUR 983,69 for a servant who is entitled to the household allowance,
— EUR 584,90 for a servant who is not entitled to the household allowance.
EN 12.1.2005 Official Journal of the European Union L 8/3
Article 9
With effect from 1 July 2004, for the unemployment allowance referred to in the second
subparagraph of Article 28a(3) of the Conditions of employment of other servants, the lower
limit shall be EUR 1 179,72,
the upper limit shall be EUR 2 359,44 and the standard allowance shall be EUR 1 072,48.
Article 10
With effect from 1 July 2004, the table of basic monthly salaries in Article 63 of the Conditions
of employment of other servants shall be replaced by the following:
75
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE

Article 11
With effect from 1 July 2004, the table of basic monthly salaries in Article 93 of the Conditions
of employment of other servants shall be replaced by the following:

Article 12
With effect from 1 July 2004, the lower limit for the installation allowance referred to in Article
94 of the Conditions of employment of other servants shall be:
 EUR 739,90 for a servant who is entitled to the household allowance,
 EUR 438,67 for a servant who is not entitled to the household allowance.
Article 13
With effect from 1 July 2004, for the unemployment allowance referred to in the second
subparagraph of Article 96(3) of the Conditions of employment of other servants, the lower limit
shall be EUR 884,79, the upper limit shall be EUR 1 769,58 and the standard allowance shall be
EUR 804,36.
Article 14

76
MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE
With effect from 1 July 2004, the allowances for shiftwork laid down in Article 1 of Regulation
(ECSC, EEC, Euratom) No 300/76 (1) shall be EUR 337,16, EUR 508,90, EUR 556,42 and
EUR 758,58.
Article 15
With effect from 1 July 2004, the amounts in Article 4 of Regulation (EEC, Euratom, ECSC) No
260/68 (2) shall be subject to a coefficient of 4,867097.
Article 16
With effect from 1 July 2004, the table in Article 8(1) of Annex XIII to the Staff Regulations
shall be replaced by the following:

Article 17
With effect from 1 July 2004, the amount of the dependent child allowance referred to in Article
14 of Annex XIII to the Staff Regulations shall be as follows:
1.7.2004-31.12.2004: 262,79 ; 1.1.2005-31.12.2005: 275,97; 1.1.2006-31.12.2006: 289,16;
1.1.2007-31.12.2007: 302,35; 1.1.2008-31.12.2008: 315,53.
Article 18
With effect from 1 July 2004, the amount of the education allowance referred to in Article 15(1)
of Annex XIII to the Staff Regulations shall be as follows:
1.7.2004-31.8.2005: 16,06; 1.9.2005-31.8.2006: 32,12; 1.9.2006-31.8.2007: 48,17
1.9.2007-31.8.2008: 64,24.
Article 19
With effect from 1 July 2004, for the purposes of applying Article 18 of Annex XIII to the Staff
Regulations, the amount of the fixed allowance mentioned in the former Article 4a of Annex VII
to the Staff Regulations in force before 1 May 2004 shall be:
 EUR 116,32 per month for officials in Grade C4 or C5,
 EUR 178,34 per month for officials in Grade C1, C2 or C3.
Article 20
This Regulation shall enter into force on the day following that of its publication in the Official
Journal of the European Union.
This Regulation shall be binding in its entirety and directly applicable in all Member States.
Done at Brussels, 20 December 2004.
For the Council
The President
P. VAN GEEL
EN L 8/6 Official Journal of the European Union 12.1.2005

77