Recrutarea functionarilor publici europeni

Recrutarea personalului reprezintă procesul de căutare, de localizare, de

identificare şi atragere a candidaţilor potenţiali din care urmează să fie aleşi, prin selecţie,
candidaţii capabili care, în cele din urmă, prezintă caracteristicile profesionale necesare
sau care corespund cel mai bine cerinţelor posturilor vacante actuale şi viitoare. Aceste
precizări sunt necesare întrucât legislaţia în vigoare face confuzii în utilizarea acestor
termeni.
În administraţia publică, adesea, problema nu este pe cine să alegem pentru
ocuparea unui post vacant, ci de unde şi cum să atragem un număr cât mai mare de
candidaţi competitivi şi motivaţi din care să selectăm persoanele necesare. Astfel,
administraţia trebuie să stabilească şi să identifice căi de atragere a potenţialilor
candidaţi, care dovedesc reale aptitudini şi motivare pentru o carieră de funcţionar public.

În democraţiile europene, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă

calificare, este unul dintre rolurile esenţiale ale instituţiilor, recrutarea făcându-se, în
general, pe baza următoarelor principii:
1. Principiul egalităţii la acces
Principiul egalităţii este un principiu general al dreptului contemporan, toate disciplinele
juridice acordând atenţie cuvenită respectării egalităţii indivizilor, pornind de la ideea că
toţi suntem egali şi avem drepturi egale.
Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
din 1789, şi este reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu
următoarea formulare: “toate persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de egalitate, la
funcţii publice în ţara lor”. Sunt interzise în acest fel restricţii şi discriminări fondate pe
sex, religie, rasă, opinii.
Singurele limitări acceptate sunt cele referitoare la naţionalitate, moralitate, condiţii de
vârstă şi aptitudini psihice. Toate constituţiile scrise ale ţărilor Uniunii Europene consacră
principiul egalităţii în faţa legii şi, cu excepţia constituţiilor Danemarcei şi a Republicii
Irlanda, toate prevăd principiul accesului egal la funcţiile publice. În situaţia celor două
excepţii principiul nu este neglijat însă de întreaga legislaţie statală, el fiind inserat în acte
normative speciale care completează sfera normelor constituţionale.
Egalitatea accesului la funcţiile publice trebuie înţeleasă ca o egalitate de tratament a
aspiranţilor la funcţia publică, faptul că fiecare stat impune o serie de condiţii speciale
pentru a accede la funcţia publică nu are semnificaţia încălcării principiului general al
liberului acces. Esenţa principiului general este respectată, căci toţi cei care îndeplineasc
criterii iniţiale de selecţie sunt supuţi la o competiţie ce va determina cât mai obiectiv cu
putiinţă pe ocupantul funcţiei în joc.
Principiul egalităţii în accesul la funcţia publică a fost reglementat ca o reacţie
împotriva promovării pe criteriul rangului de nobleţe. Se consideră că între ţările uniunii
Germania este prima care a reglementat acest sIstem al promovării şi accesului la funcţia
publică pe criteriul merituozităţii. Reglementarea din dreptul german oferă chiar şansa
celui respins în competiţia pentru ocuparea funcţiei publice de a uza de dreptul de recurs.
Dacă ar fi să ne oprim la o Constituţie care conţine una dintre cele mai reuşite
reglementări a principiului liberului acces la funcţia publică, aceasta ar fi Constituţia
Spaniei. În lumea specialiştilor se consideră că Spania a avut cea mai reuşită constituţia a
momentului, pentru că aceasta a avut ca mamă Constituţia Franţei din 1958 şi ca bunică
pe Constituţia Germaniei din 1949.
Principiul liberului acces la funcţia publică şi principiul concursului sau al meritului
pentru ocuparea funcţiei sunt în acelaşi timp principii complementare, dar şi
contradictorii. Toate constituţiile ţărilor membre ale Uniunii Europene consacră
principiul egalităţii în faţa legii şi majoritatea consacră principiul accesului egal la
funcţiile publice. Cele două excepţii, Damenarca şi Republica Irlanda, consacră acest
principiu prin lege specială. De asemenea, toate legislaţiile naţionale din Europa Unită
consacră, fie prin constituţie fie prin alte acte normative, principiul ocupării funcţiilor
publice prin concurs, precum şi o serie de condiţii prealabile înscrierii, ceea ce face ca
ideea egalităţii accesului să aibă mai mult o semnificaţie politico- morală decât tehnico-
juridică.
Egalitatea accesului sub aspect juridic trebuie înţeleasă mai mult ca o egalitate de
tratament din partea legiuitorului şi a autorităţilor, ca o egalitate a şanselor şi a
condiţiilor. În competiţie pot intra toţi cei care îndeplinesc condiţiile, urmând a fi ales
dintre toţi ocupantul cel mai merituos.
Pentru ţara nostră, principiul egalităţii de acces la funcţia publică derivă din
principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor şi este consacrat expres de prevederile
statutare ale funcţiei publice.

2. Principiul concursului public

Accesul la o funcţie publică presupune de cele mai multe ori o modalitate de selecţie
dintre candidaţii aspiranţii la funcţia respectivă. Concursul este modalitatea
nediscriminatorie la care se face apel pentru selecţia funcţionarilor, procedura de derulare
a concursurilor fiind stabilită prin legi speciale ale fiecărui stat membru al Uniunii
Europene.
Franţa şi Spania sunt ţări care procedează la asemenea modalitate de recrutare
pentru aproape toate posturile din administraţia publică, cu excepţia unora care fac
obiectul unei nominalizări politice. În Franţa există şi prestigioasa şcoala de pregătire a
înalţilor funcţionari publici "Ecole Nationale d'Administration", care asigură selecţia
elitelor, iar mai apoi formarea lor solidă pentru integrarea în posturi cheie de funcţionari
publici.
Admiterea la aceasta instituţie, cât şi selecţia ulterioară a acestora pentru ocuparea
unor înalte posturi în Administraţia franceză este foarte dură. Prin sistemul concursului se
asigură îndeplinirea a două obiective majore:
 evaluarea corectă a capacităţii candidatului;
 şi garantarea independenţei autorităţii care are sarcina selecţionării.
Italia admite de asemenea acest principiu, dar acesta se aplică într-un număr redus
de domenii, printre care diplomaţia şi magistratura. În Marea Britanie şi Belgia, evaluarea
capacităţii candidaţilor se face prin organisme indepedente. În Germania, candidaţii
trebuie să urmeze un curs de formare înainte de a solicita un post în funcţii publice. În
Franţa şi Germania, funcţia publică este văzută ca o forţă independentă care asigură
“continuitatea statului”. Aceasta acţionează ca mediator între stat şi societate şi
garantează respectul interesului public.
 În Marea Britanie, funcţionarii publici sunt consideraţi ajutoare credincioase ale
guvernului, ales în mod democratic. Desigur, miniştrii au o oarecare putere discreţionară
în numirea înalţilor funcţionari direct subordonaţi lor, iar modalitatea concursului
combină probele teoretice cu probe practice, care constau adesea în perioade de
exercitare efectivă a sarcinilor aferente postului respective, cu titlu de perioadă de probă.
În România, recrutarea şi promovarea funcţionarilor publici face obiectul de
reglementare a Statutului funcţionarului public, legea reglementând în art. 4 atât
principiul accesului liber cât şi principiul ocupării funcţiei publice şi selectării
funcţionarilor exclusiv pe criteriul competenţei.
După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a
candidaţilor, deci de desfăşurare a concursurilor, diferă de la teste teoretice până la testele
practice sau chiar teste de personalitate.
După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor
înscrişi la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice diferă de la o ţară europeană la
alta. În unele state predomină testele teoretice, pe motiv că funcţionarul urmează să fie
învăţat realităţile practice ale funcţiei la care aspiră. Pentru altele, dimpotrivă, predomină
probele practice, pentru a se testa mai curând eficienţa persoanei respective şi capacitatea
de a se descurca în situaţii concrete, avându-se în vedere şi faptul că prezentarea
diplomelor de studii obţinute este o garanţie a cunoştinţelor teoretice.
În Franţa noţiunea de concurs pentru ocuparea posturilor publice se aplică ori de
câte ori sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- existenţa unui post sau a unor posturi vacante;
- un juriu independent atât de puterea politică cât şi de şefii serviciilor în
cadrul cărora s-a creat vacanţa;
- un clasament al candidaţilor admişi, după rezultateleobţinute;
- obligaţia autorităţii de a respecta clasamentul juriuliu cu prilejul numirii.
În Germania, examenul teoretic este combinat cu stagii de activitate pe când în
Marea Britanie sau Irlanda jurisprudenţa asupra concursurilor este inexistentă. Spania,
Luxemburg, Belgia utilizează concursul pe baze exclusiv teoretice, pe când Italia şi
Portugalia acordă prioritate părţii practice.
3. Principiul independenţei
Acest principiu este reglementat expres în expunerea de motive pentru adoptarea
Regulamentului nr. 259/1968 al Consiliului CEE, EURATOM şi CECA şi reiterat în
numeroase dintre regulamentele de organizare şi funcţionare ale instituţiilor comunitare.
În concret, principiul independenţei are în vedere faptul că un funcţionar
comunitar nu este în slujba statului a cărui cetăţenie o poartă, ci trebuie să acţioneze doar
în vederea atingerii idealurilor comunitare, în calitate de cetăţean european. Astfel, spre
exemplu, membrii Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene trebuie să
acţioneze independent şi nu ca reprentanţi ai ţărilor din care provin, în toate deciziile pe
care le iau cu privire la politica monetară în zona euro. Acest principiu trebuie respectat
în ciuda faptului că din 18 membri ai Consiliului, 12 sunt reprezentanţii băncilor centrale
naţionale şi, prin urmare, ar putea fi înclinaţi să decidă în conformitate cu interesele
statului din care provin.
Independenţa funcţionarului nu înlătură însă elementele raportului de autoritate în
care el se găseşte faţă de instituţia sau autoritatea pestru care desfăţoară activitate.

4. Principiul competenţei
Principiul competenţei poate fi analizat dintr-o perspectivă dublă:
- mai întâi, compentenţa poate fi privită drept element component al funcţiei publice,
adică drept îndrituire recunoscută prin norme juridice funcţionarului de a avea o anumită
misiune şi de a dispune de puterea de-şi îndeplini sarcinile
- iar în al doilea rând, principiul competenţei se referă la obligaţia funcţionarului de a
proba înalte calităţi profesionale şi morale, conforme cu postul ocupat şi cu misiunile
atribuite acestuia.
Apreciem că principiul competenţei se aplică în dreptul european în ambele
accepţiuni atribuite termenului de competenţă, activitatea funcţionarilor europeni fiind
determinată de limitele descrise de cadrul normativ aferent funcţiei respective dar şi de
obligaţia de a proba înalte competenţe morale şi profesionale.

5. Principiul randamentului
Pentru activitatea funcţionarilor publici acest principiu are o conotaţie practică puternic
reliefată de evaluarea periodică la care este supusă activitatea funcţionarilor. Misiunea
concretă pe care o are de îndeplinit funcţionarul public în general, şi funcţionarul
european în particular, presupune asumarea unei cariere profesionale, în sensul obligaţiei
funcţionarului de a se perfecţiona, de a îndeplini sarcinile de serviciu într-o manieră cât
mai corectă şi de a realiza anumiţi parametri de calitate şi de rentabilitate a lui pe postul
pe care îl ocupă.
Recunoaşterea realizării sarcinilor de serviciu la un nivel corespunzător are loc
prin dezvoltarea carierei funcţionarului, prin avansarea lui într-un eşalon superior,
gradaţie superiorară, grad sau categorie mai bine cotată.

6. Principiul integrităţii
Integritatea funcţionarului este strâns legată de moralitatea acestuia, adică de respectarea
regulilor de conduită care se situeză mai curând în registrul etic şi al buncei cuviinţe
decât în latura strict normativă a relaţiilor de serviciu. Calitatea de funcţionar presupune
în acelaşi timp investirea individului cu putere sau autoritate publică, dar şi obligaţia
acestuia a de respecta pe cei în slujba cărora lucrează.
Tocmai pentru a se contura mai bine obligaţia de integritate a funcţionarilor
europeni, a fost adoptat relativ recent un cod de conduită etică a funcţionarilor Comisiei
Europene, cod transpus şi în legislaţia internă română (vezi în acest sens prevederile
Legii nr. 7/2004).
Integritatea funcţionarilor este privită în primul rând ca o obligaţie generală a
acestora de a se abţine de la orice conduită contrară valorilor etice şi morale, dar şi ca
obligaţie particulară a lor de a nu săvârşi fapte incriminate de legea penală drept
infracţiuni de corupţie.

7. Principiul disperisiei teritoriale

Principiul dispersiei teritoriale a funcţionarilor europeni are semnificaţia acoperirii, pe cât
posibil, a locurilor din administraţia europeană pe criteriul reprezentării tuturor zonelor
geografice ale statelor membre. Reprezentarea cetăţenilor uniunii trebuie să se realizeze
la nivelul instituţiilor comunitare cât mai corect, ceea de impune în mod obligatoriu ca
funcţionari să provină din toate ţările membre.
Se urmăreşte pe cât posibil accesul în posturile administrative la nivel european
pe criteriul reprezentării numerice în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru.
Acest principiu este deja transpus în practică şi în ceea ce priveşte aşteptata integrare a
României în struncturile uniunii, populaţia de 22,7 milioane de locuitori fiind
determinantă pentru a asigura un avantaj aspiranţilor români la funcţii publice europene.

8. Principiul furnizării tuturor mijloacelor şi metodelor necesare funcţionarului european

pentru îndeplinirea în condiţii optime a sarcinilor sale de serviciu.
Acest principiu se alătură a principiilor integrităţii, independenţei, competenţei şi
randamentului funcţionarilor europeni pentru a conferi un cadru particular pentru funcţia
publică europeană.
Transpunerea în practică a acestui principiu presupune asigurarea tuturor
drepturilor necesare pentru fiecare categorie de funcţionari europneni care să servească
atingerii scopurilor misiunii şi sarcinilor pe care postul ocupat le implică. Reglementarea
drepturilor funcţionarilor comunitari reuşeşte să transpună în practică această afirmaţie,
situată la rang de principiu al Dreptului funcţiei publice europene.

9. Principiul stabilităţii în funcţia publică

Dacă ne raportăm la legislaţiile naţionale ale ţărilor membre al Uniunii Europene, vom
constata peste tot o grijă cu totul deosebită pentru consacrarea şi protejarea juridică a
dreptului la carieră al funcţionarului public. Acest drept presupune, înainte de toate,
stabilitatea în funcţie, reglementată sub forme foarte diverse.
Unele categorii de funcţionari, în înţelesul cel mai larg al noţiunii de funcţionari,
beneficiază chiar de reglementarea inamovibilităţii în funcţie (de exemplu magistraţii din
Franţa). În Germania funcţionarii sunt numiţi în principiu pe viaţă (Amstellung auf
Lebenszeit).
Una dintre caracteristicile esenţiale ale funcţiei publice, în ţările cu veritabile sisteme
democratice de guvernare, o reprezintă stabilitatea. În această filozofie funcţionarul nu
este fluctuant, un personaj pasager în viaţa unei comunităţi, el este un element de
referinţă permanent pentru buna sau reaua desfăşurare a activităţilor serviciului public
respectiv. Stabilitatea funcţionarului ne apare ca o consecinţă a logică a continuităţii
funcţiei publice, chiar dacă aceasta, cum s-a arătat, are o existenţă obiectivă, dincolo de
persoana titularului. Avem în vedere bineînţeles aspectul juridic al problemei şi nu
motivaţia reală care ar putea conduce la un moment dat la restructurarea unui aparat,
formându-se noi funcţii şi suprimându-se unele din cele existente.
În toate ţările Uniunii Europene se practică atât sistemul carierei cât şi sistemul
angajării (systeme de carriere et systeme d emploi), principiul stabilităţii aplicându-se
doar în prima situaţie. Sistemele de carieră sunt fundamentate pe conceptual de stabilitate
şi continuitate, fie în interiorul unui corp de funcţionari, fie prin trecerea de la un corp la
altul. A vorbi despre carieră în afara conceptului de corp este un non sens. Funcţia
publică nu apare izolată, ci ierarhizată pe orizontală şi pe verticală. O dată ce o persoană
devine funcţionar public, se integrează într-o anumită poziţie a corpului respectiv de
profesionişti şi poate rămâne toată viaţa în corpul respectiv, dezvoltându-şi dreptul la
carieră.
Sistemul de carieră implică aşadar o formă de apreciere constantă a activităţii
funcţionarului, apoi anumite drepturi ale funcţionarului în ceea ce priveşte evoluţia sa
profesională. Dreptul la carieră duce la existenţa dreptului la avansare, evident cu
respectarea anumitor condiţii.
Din nefericire, în dreptul român se aplică cu mare greutate prevederile legale
instituite pentru a face din funcţia publică o funcţie de carieră. Interesele schimbării unui
aparat de stat au generat metode foarte inventive pentru ocolirea prevederilor legale care
sprijină stabilitatea în funcţie. Astfel, pentru a se putea înlocui funcţionarii publici din
posturile cheie pentru îndeplinirea promisiunilor electorale dar şi pentru ocuparea tuturor
punctelor de interes din administraţie de către oamenii celor noi veniţi la guvernare, s-a
ajuns până la modificarea denumirii instituţiei publice în care existau aceste posturi
vizate. Rezultatul a fost crearea artificială a unor posturi vacante, urmată de ocuparea lor
prin concursuri “obiectiv” desfăşurate de către cei meniţi.
 Cu toate aceste disfuncţionalităţi în aplicarea legii, cadrul reglementativ român nu
este străin de noţiunea de carieră a funcţionarului public. Statutul funcţionarului cuprinde
reglementări de natură a face o ierarhizare a funcţiilor publice şi stabileşte chiar
posibilitatea de a promova în structurile instituţiei la care un funcţionar este iniţial
încadrat. Mai mult, modificările de dată recentă asupra reglementării instituţiei
prefectului, transformarea acestei funcţii într-o funcţie de carieră iar corpul prefecţilor
într-un corp professional sunt alţi paşi pe calea conferirii garanţiilor legale necesare
pentru transpunerea în practică a principiului stabilităţii în funcţia publică.
Se remarcă sub aspectul garantării stabilităţii pe funcţia ocupată a funcţionarilor
legislaţia italiană, care face ca fluctuaţiile de personal la schimbarea de mandat săafecteze
doar funcţiile elective şi nu şi pe cele ocupate prin concurs.

concluzie Important este ca recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici să se facă

exclusiv pe criteriul competenţei, astfel încât funcţia publică să fie una profesionistă,
caracterizată de eficienţă şi eficacitate.
http://www.avocatura.com/academica/referat228-functionarul-public-in-tari-membre-
ue.html
 Având în vedere faptul că funcţiile publice europene sunt considerate atractive,
procedurile de selecţie şi de recrutare au ridicat numeroase probleme şi critici atât din
exterior, cât şi din interiorul organismelor europene. Din acest motiv, în anul 2002, a fost
înfiinţat Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) care are misiunea de a
organiza concursurile pentru recrutarea personalului instituţiilor Uniunii Europene.
că există un organism comun care realizează recrutarea funcţionarilor şi a
celorlalţi agenţi ai instituţiilor europene. Aşa cum am arătat anterior, în principiu, toate
instituţiile europene îşi recrutează personalul din cadrul candidaţilor înscrişi în cadrul
„listelor de rezervă” care au promovat un concurs organizat de Oficiul European
pentru Selecţia Personalului. Mai pot exista şi situaţii în care instituţiile europene să
organizeze propriile concursuri de recrutare, dar aceste cazuri sunt destul de rare şi
vizează anumite posturi care necesită un înalt nivel de calificare.
De exemplu, în ceea ce priveşte principiile recrutării consacrate în Statutul
funcţionarilor Uniunii Europene, instanţele europene au stabilit criteriile în funcţie de
care se poate stabili dacă o condiţie impusă de către o instituţie europeană pentru
înscrierea la un concurs este de natură să încalce sau nu exigenţelor impuse de statut. De
asemenea, au fost generate reguli şi cu privire la limitele libertăţii de exprimare, prin care
aceasta poate fi corelată cu obligaţia de loialitate faţă de instituţia europeană care le
revine funcţionarilor europeni.

H.G. nr.1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici

stabileşte că recrutarea funcţionarilor publici se face prin concurs organizat în limita
funcţiilor
publice vacante prevăzute anual prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Se observă
instituirea
ca regulă a concursului, metodă de recrutare ce domină toate sistemele naţionale, cât şi
sistemul
european al funcţiei publice. Principiile care stau la baza organizării concursului sunt:

recrutare, în care se specifică clar că aceasta se realizează numai prin concurs.

https://www.google.ro/?
gws_rd=cr&ei=SwMzU6XVAorKsgaz4IHQDw#q=metode+de+recrutare+a+functionaril
or+publici+europeni