Sunteți pe pagina 1din 44

CUPRINS

CONSIDERAŢII GENERALE .................................................... 2


CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL FUNCŢIONARILOR PUBLIC . . . . . 2
Secţiunea 1-Concept şi natura juridică a noţiunii de management . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
Secţiunea 2-Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ...........................4
Secţiunea 3-Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici .................6
CAPITOLUL II
DEFINIREA SI LEGALITATEA FUNCTIEI PUBLICE ...........................7
CAPITOLUL III
LEGALITATEA FUNCTIEI PUBLICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
CAPITOLUL IV
GENERALITĂŢI PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ EUROPEANĂ ŞI FUNCŢIONARUL
PUBLIC EUROPEAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
Secţiunea 1-Fundamentarea noţiunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
Secţiunea 2-Identificarea categoriilor de funcţionari publici comunitari . . . . . . . . . . . 16
CAPITOLUL V
ELEMENTE PRIVIND CARIERA FUNCŢIONARULUI COMUNITAR . . . . . . . . . . . . . . 17
Secţiunea 1-Conceptul de carieră al funcţionarului public comunitar . . . . . . . . . . . . . 17
Secţiunea 2-Aspecte specifice carierei funcţionarului public comunitar . . . . . . . . . . . 18
CAPITOLUL VI
ELEMENTE PRIVIND GESTIUNEA FUNCŢIEI PUBLICE COMUNITARE . . . . . . . . 23
Secţiunea 1-Fundamentarea noţiunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Secţiunea 2-Organele de gestiune a funcţiei publice comunitare . . . . . . . . . . . . . . . . 23
CAPITOLUL VII
REGIMUL JURIDIC AL RASPUNDERII FUNCTIONARILOR COMUNITARI . . . . . . . 27
Secţiunea 1-Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor comunitari . . . . . . . . . . 27
Secţiunea 2-Principii generale care guvernează răspunderea disciplinară a
funcţionarilor publici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Secţiunea 3-Sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor comunitari . . . . . . . . . 32
Secţiunea 4-Căile de atac împotriva sancţiunilor administrativ disciplinare . . . . . . . . 36
CONCLUZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
CONSIDERAŢII GENERALE
Instituţia administraţiei publice, parte a dreptului administrativ, poate să funcţioneze
ca un organism viu numai prin activitatea desfăşurată de către persoane fizice specializate
care ocupă funcţii create în instituţiile organelor administraţiei publice care săvârşesc în baza
legii activităţi specifice în numele şi cu voinţa organelor statului, în cadrul unui serviciu
public.
Aceste persoane fizice reprezintă elementul uman, care întregeşte organizarea
abstractă a statului dată prin norme juridice, făcându-l pe acesta o fiinţă vie, capabil de o
manifestare a voinţei sale prin lege şi pentru executarea ei. Elementul uman îl reprezintă
funcţionarii. Ei sunt factorul de viaţă ale organelor statului, fără de care acesta nu ar putea
exista.
În evoluţia istorică a fenomenului administrativ, în doctrină şi jurisprudenţă s-
au întâlnit diferite denumiri: „dregători, peroane investite de lege, persoane investite cu o
funcţie publică salariată, agenţii persoanelor administrative etc”.
Noţiunea de funcţionar public nu poate fi cercetată fără definirea fenomenului de
funcţie publică, noţiune fundamentală a dreptului public, în mod deosebit a dreptului
administrativ care este strâns legată de noţiunile de autoritate, activitate, conducere etc. Un
organ de stat cuprinde în general trei elemente:
1) Competenţă.
2) Mijloace materiale.
3) Personal.
Acest ultim element – personal – este structurat pe compartimente, linii ierarhice şi
funcţii dintre care numai unele ne apar ca funcţii publice.

CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL FUNCŢIONARILOR
PUBLICI

Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi


imparţial, conform art. 19, alin. 1 din Legea nr. 188/1999 „republicată”, se înfiinţează în
subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.

2
Secţiunea 1
Conceptul şi natura juridică a noţiunii de management
În materia managementului, autoritatea este concepută ca fiind puterea de a acţiona în
anumite limite bine determinate, de a impune în baza competenţei lor, normele necesare în
actul de administrare.
Conform dicţionarului de relaţii economice internaţionale „noţiunea de management
este percepută fie ca ştiinţă a conducerii, drept teorie generală a oricărei activităţi, fie ca
modalitate practică de dirijare a activităţii constând într-un sistem de concepte, măsuri şi
instrumente prin care se realizează orientarea şi conducerea unei entităţi, în cazul de faţă
administrativă, pentru realizarea continuă, permanentă, a unor obiective stabilite, în
condiţiile atingerii unor performanţe deosebit de ridicate”. 1
În administraţie, managementul are drept scop şi urmăreşte definirea şi stabilirea
mobilurilor de gestionare a resurselor umane, materiale şi financiare ale comunităţii.
Subiectele de drept public politico-teritoriale în cadrul cărora regăsim activitatea de
management sunt satul, comuna, oraşul şi judeţul.
Cerinţele necesare în organizarea, coordonarea şi conducerea activităţii administraţiei
sunt: receptivitate, adaptabilitate, operativitate, etc.
Pentru o aplicare corectă a managementului este necesară definirea corectă a
obiectivelor de atins astfel încât acestea să aibă un caracter realist şi mobilizator. În general,
se apreciază că făcând abstracţie de obiectivele particulare, specifice, ale unei autorităţi,
organ ori instituţii, cele generale privesc eficienţa, satisfacerea necesarului comunităţii.
Managementul a apărut ca o necesitate de a oferi funcţionarilor de la diferite nivele
ierarhice sau simplilor executanţi, principii, metode şi tehnici prin care aceştia să fie eficienţi
şi productivi.
Funcţiile managementului sunt:
- comunicarea - transmiterea informaţiilor către persoanele fizice şi juridice, în
vederea obţinerii scopului dorit;
- organizarea - determinarea structurii şi repartizarea sarcinilor pornind de la analiza
activităţilor necesare, a modalităţilor de adoptare a deciziilor şi a relaţiilor ce urmează a fi
instaurate;
- prognozarea sau aprecierea evoluţiei activităţii - examinarea diverselor variante şi
stabilirea pe etape a acţiunilor pentru atingerea obiectivelor;

1
 Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

3
- asigurarea resurselor umane - se manifestă prin încadrarea personalului necesar prin
selecţionare, prin pregătirea şi perfecţionarea lui, precum şi promovarea cadrelor din
subordine;
- adoptarea deciziei - constituie procesul prin care este selecţionată, în mod conştient
o anumită cale de acţiune din mai multe variante posibile, în scopul obţinerii rezultatului
dorit;
- conducerea - îndrumarea, coordonarea permanentă şi motivată de activităţile
subordonaţilor în îndeplinirea scopurilor comune;
- controlul presupune determinarea performanţelor curente, comparativ cu standardele
preconizate, acesta putând fi: parlamentar, judecătoresc sau administrativ;
- ultima funcţie este reprezentată de aplicarea eventualelor sancţiuni ca urmare a
încălcării cu vinovăţie de către funcţionarii publici, cu intenţie sau din culpă a îndatoririlor de
serviciu.
Sancţiunile pot fi: disciplinare, contravenţionale, civile sau penale, după caz.
În activitatea de management din administraţie trebuie să se aibă în atenţie toate
tipurile de resurse: umane, materiale şi financiare.
În raport de dispoziţiile Constituţiei şi a legilor privind administraţia publică, avem
următoarea clasificare a administraţiei:
1. Administraţia centrală de stat cu organele supreme ale administraţiei publice (şeful
statului şi Guvernul) şi organele centrale de specialitate (ministerele şi celelalte autorităţi
subordonate Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome).
2. Administraţia statului din teritoriu reprezentată de prefectul judeţului sau al
municipiului Bucureşti şi serviciile descentralizate ale ministerelor şi a celorlalte autorităţi
administrative din teritoriu.
3. Administraţia publică locală alcătuită din consiliile judeţene, consiliile locale,
preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari.
Acestea sunt autorităţi ale administraţiei publice, pe lângă care trebuie să includem şi
organismele ce reprezintă şi sunt subiecte de putere publică, precum: asociaţii, institute,
barouri, academii, universităţi etc., care sunt organizate şi funcţionează în vederea prestării
anumitor servicii publice.
Secţiunea 2
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de
secretar de stat, numit de către primul ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi
internelor.

4
În exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici emite ordine cu un caracter normativ şi individual iar finanţarea este
asigurată de la bugetul de stat.
Atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sunt:
a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi a
funcţionarilor publici;
b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi
funcţionarii publici;
c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică
şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
d) elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor
publice, privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei
în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru
funcţionarii publici;
f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
g) centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a
evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;
h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice
programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a
funcţionarilor publici.
i) întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a
funcţionarilor publici;
j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutării
pentru funcţiile publice generale, avizează şi monitorizează recrutarea pentru funcţiile publice
specifice;
k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de
serviciu din motive neimputabile lor;
l) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de
resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;
m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale
funcţionarilor publici şi Ministerului Administraţiei şi Internelor;
n) colaborează cu organisme şi organizaţii internaţionale din domeniul său de
activitate;

5
o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de
ocupare a funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
p) întocmeşte raportul anual cu privire la ,managementul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului.
În afară de aceste atribuţii strict reglementate, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici îndeplineşte orice ale atribuţii stabilite prin lege, ea având legitimare procesuală
activă de a sesizeaza instanţa de contencios administrativ competentă cu privire la:
a) actele prin care autorităţile sau instituţiile publice încalcă legislaţia referitoare la
funcţia publică şi funcţionarii publici, constatate ca urmare a activităţii proprii de control;
b) refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplica prevederile legale în
domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici.
Actul atacat la instanţa de contencios administrativ competentă este suspendat de
drept.
Preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici poate sesiza şi prefectul în
legătură cu actele ilegale emise de autorităţile sau instituţiile publice locale.
În conţinutul său, planul de ocupare al funcţiilor publice stabileşte:
a) numărul funcţiilor publice rezervate promovării funcţionarilor publici care
îndeplinesc condiţiile legale;
b) numărul funcţiilor publice care vor fi rezervate absolvenţilor programelor de
formare specializată în administraţia publică, organizate de Institutul Naţional de
Administraţie sau de instituţii similare din străinătate;
c) numărul funcţiilor care vor fi ocupate prin concurs;
d) numărul funcţiilor publice necesare a fi înfiinţate;
e) numărul funcţiilor publice care vor fi supuse reorganizării;
f) numărul maxim de funcţii publice pe fiecare clasă, categorie şi de grade
profesionale;
g) numărul maxim al funcţiilor publice de conducere.
Planul de ocupare a funcţiilor publice se elaborează de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional.
Ulterior, planul de ocupare a funcţiilor publice se supune spre aprobare Guvernului,
iar gestiunea curentă a resurselor umane este organizată şi realizată, în cadrul fiecărei
autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment specializat, care colaborează direct cu
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Secţiunea 3
Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici

6
Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 „republicată”, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor
publici, pe baza datelor transmise de autorităţile şi instituţiile publice.
Pentru asigurarea gestionării eficiente a resurselor umane, precum şi pentru urmărirea
carierei funcţionarului public, autorităţile şi instituţiilor publice întocmesc dosarul public
profesional pentru fiecare funcţionar public.
Formatul standard al evidenţei funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi
conţinutul dosarului profesional se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Autorităţile şi instituţiilor publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor
profesionale ale funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii de siguranţă.
În cazurile de transfer sau de încetare a raporturilor de serviciu, autoritatea sau
instituţia publică păstrează o copie a dosarului profesional şi înmânează originalul
funcţionarului public, pe bază de semnătură.
Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare intervenită în situaţia
funcţionarilor publici.
Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa naţională a funcţiilor publice şi
a funcţionarilor publici, precum şi la dosarul profesional al funcţionarului public au obligaţia
de a păstra confidenţialitatea datelor cu caracter personal, în condiţiile legii.
La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică este obligată să
elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, în
specialitatea şi funcţia publică pe care a ocupat-o.

CAPITOLUL II
DEFINIREA NOŢIUNII DE FUNCŢIE PUBLICĂ

Literatura juridică şi jurisprudenţa s-au ocupat permanent de clarificarea şi delimitarea


noţiunii de funcţie publică şi funcţionar public pentru a analiza şi clarifica natura juridică a
uneia prin intermediul alteia sau conţinutul fiecăreia din ele pentru evaluarea corectă a
raportului faţă de autoritatea funcţionarului.
Dacă ne oprim la expresiile actuale, reţinem că „legislaţia şi doctrina sunt dominate
de expresia franceză fonction publique, precum şi de cea britanică civil service, fără a se

7
înţelege că cele două noţiuni se suprapun, ele mai de grabă par opuse, cea franceză evocând
filozofia etatică, cea britanică evocând filozofia liberală”.2
„Doctrina şi legislaţia franceză sau engleză, au folosit şi folosesc şi alte expresii,
care în limba română ar fi: agent public, funcţionar de stat, servitorul coroanei, manager
public etc”.3
Aceste expresii sunt folosite pentru a evoca genul nu specia, pentru că tradiţional s-au
impus diferite noţiuni pentru a evoca diferite specii de funcţii publice, dintre care unele
evocând un rag de demnitar al statului (judecător, procuror, consilier, deputat, senator,
ministru etc).
Această varietate terminologică a fost constituită încă din secolul trecut fiind
determinată de varietatea situaţiilor în care intervine o funcţie publică în general, în
administraţia publică în particular. Dacă una din dimensiunile administraţiei publice o
reprezintă satisfacerea nevoilor sociale prin prestarea de servicii publice şi cum nevoile cresc
odată cu gradul de civilizaţie, este de reţinut că la baza funcţiilor publice administrative
existente la un moment dat s-au adăugat mereu altele pe măsură ce realitatea punea
administraţia să presteze noi servicii tot mai sofisticate şi complexe.
În evoluţia organizării administraţiei în doctrină s-au consemnat dispute celebre, prin
care legislaţia a făcut încadrări dintre cele mai surprinzătoare, dar toate acestea n-au făcut
decât să pregătească terenul celor actuale (spre exemplu Gaston Jeze îi considera şi pe soldaţi
funcţionari publici intrând într-o polemică puternică cu şcoala germană reprezentată de Otto
Mayer şi Labande).
În concepţia sa, Prof. Paul Negulescu pleacă de la ideea că funcţia publică este
indispensabilă serviciului public, fără de care nu este de conceput dreptul de a comanda
puterea publică. „Când se organizează un nou serviciu public se stabilesc funcţiuni clasate în
ordine de subordonare ierarhică, stabilindu-se pentru fiecare funcţiune atribuţiuni de putere
publică, într-o anumită sferă de competenţă”.4
Prof. Erast Diti Tarangul consacră în tratatul său de drept administrativ pentru
funcţionarul public două capitole în conţinutul cărora se opreşte la analiza şi comentarea
următoarele mari probleme: „funcţionarii publici şi angajaţi, noţiunea de funcţionari publici,
caracterul juridic al funcţionarilor publici, noţiunea de statut al funcţionarilor publici,
modul de recrutare al funcţionarilor publici, obligaţiile funcţionarilor publici, disciplina
funcţionarilor publici, drepturile funcţionarilor publici, încetarea serviciului”.5

2
 J. Ziller, Accesul la funcţia publică, Institutul European de Administraţie Publică, Ed. Bruyland, Bruxelles, 1988.
3
 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996.
4
 P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, Ed. Marvan, Bucureşti 1934.
5
 E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia ,,Glasul Bucovinei’’, Cernăuţi, 1944

8
În literatura de specialitate în perioada interbelică, Prof. Victor Onişoru grupa funcţiile
publice în raport de principiul separaţiei celor trei puteri în stat prevăzute de Constituţie:
legislativă, executivă şi judecătorească. În raport de acestea organizarea administrativă a fost
realizată după principiul specializării şi al distribuţiei teritoriale. „în acelaşi ram de serviciu
public funcţiunile sunt aşezate în raport una faţă de alta în baza ierarhiei. Având la temelie
toate aceste principii, problemele statului sunt repartizate între funcţionari stabilindu-se în
fiecare ram şi în fiecare grad al ierarhiei problemele date fiecăruia. Aceste probleme
formează atribuţiile funcţionarilor. Sfera de atribuţii este determinată în baza a două
principii:
1) după problemele sau materiile date în atribuţii – competentia ratione materiae;
2) după aşezarea funcţionarului într-un teritoriu determinat al statului – competentia
ratione loci”.6
După principiul de competenţă a materiei, funcţiile sunt repartizate în raport de
principiul specializării, în funcţie de atribuţiile pe care le au de îndeplinit atunci când ele sunt
de aceeaşi natură, dar sunt diferenţiate prin gen şi specie (funcţionarii din poliţie asigură
menţinerea ordinii şi liniştii publice, funcţionarii din finanţele publice urmăresc încasarea
veniturilor statului, inspectorii şcolari controlează activitatea din cadrul Ministerului
Educaţiei Naţionale).
Funcţiile publice, după principiul aşezării teritoriale se va determina atât din punct de
vedere al statului dar, şi al cetăţenilor pentru că în cazuri concrete, funcţionarii ocupă funcţii
din cadrul organizării de stat şi îşi desfăşoară activitatea în numele statului.
Prof. Romulus Ionescu analizează şi tratează următoarele aspecte în lucrarea sa
"Drept administrativ" norme juridice care reglementează „situaţia funcţionarilor de stat,
disciplina muncii, drepturile şi îndatoririle funcţionarilor de stat, naşterea, modificarea şi
încetarea raportului de funcţiune de stat şi răspunderea funcţionarilor de stat”.7
Prof. Alexandru Negoiţă apreciază în lucrările sale că „funcţionarul administraţiei de
stat trebuie să aibă o solidă pregătire juridică care este absolut necesară pentru că
activitatea lor permanentă este legată de aplicarea şi chiar crearea normelor de drept şi
trebuie să stăpânească anumite tehnici care îi sunt necesare în domeniile în care îşi vor
desfăşura activitatea. Respectarea acestor principii vor asigura calitatea şi competenţa
funcţionarului public. Simpla cunoaştere a acestor principii fără un nivel ridicat de pregătire
nu va putea asigura o integrare rapidă în domeniul său specific de activitate”.8

6
 V. Onişoru, Tratat de drept administrativ, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1930.
7
 R. Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970.
8
 A. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1977.

9
Constituţia României din 2003 în art. 16 alin. 3 consacră principiul conform căruia
„funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară”. În raport de acest conţinut reiese necesitatea
ca noţiunile de funcţie publică şi demnitate publică, să fie cuprinse în norme juridice printr-o
lege organică, care să conţină statutul funcţionarului public.
În perioada interbelică funcţia publică a fost definită ca fiind: „orice serviciu public
sub orice formă s-ar prezenta, dezvoltă o activitate proprie absolut necesară existenţei şi
progresului său numită funcţie administrativă, care este caracteristică tuturor activităţilor
sociale”. Din această definiţie rezultă că noţiunea de serviciu public are acelaşi sens cu
funcţia publică, iar funcţia publică se exercită numai pentru realizarea atribuţiilor
administraţiei publice.9
Prof. Paul Negulescu a susţinut că „funcţia publică apare, deci, ca o grupare de
atribuţii, de puteri şi competenţe în scop de a da satisfacţie unor anumite interese
generale”.10
Prof. Romulus Ionescu a definit funcţia publică ca fiind: „un complex de drepturi şi
de obligaţii cu care a fost investită o persoană fizică făcând parte din cadrul unui organ al
statului, care are caracter de continuitate şi care se execută în realizarea puterii de stat
pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ de stat”.11
Prof. Alexandru Negoiţă are o altă opinie în definirea noţiunii de funcţie publică: „În
sens larg această noţiune include toate activităţile şi sarcinile pe care le au cei care lucrează
în organele administraţiei publice, de cele mai diferite tipuri, de la ministere la unităţile
economice şi instituţiile social-culturale”.12
Prof. Valentin Prisăcaru a dat noţiunii de funcţie publică o definiţie largă, conform
căreia „aceasta cuprinde totalitatea funcţiilor statului prin care se realizează suveranitatea
acestuia, fără a face deosebire după faptul că aceste funcţii înfăptuiesc sarcinile puterii
legislative, executive sau judecătoreşti”.13
În conformitate cu Legea nr.188/1999 republicată, „funcţionar public este persoana
numită, într-o funcţie publică….Funcţionarii publici sunt numiţi de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi (art. 2, alin. 1 şi
3), iar funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în
temeiul legii, în administraţia publică centrală şi locală”.

9
 M. Văraru, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, 1928.
10
 P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934.
11
 R. Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1977.
12
 A. Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996.
13
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Ed. All, Bucureşti, 1996.

10
În art. 2, alin. 4 al acestei legi se menţionează că toate funcţiile publice sunt conţinute
în anexa la această lege, dar ea poate fi completată prin Hotărâri ale Guvernului. Dispoziţiile
prezentei legi se aplică tuturor funcţionarilor, inclusiv celor care au statute proprii, aprobate
prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel, cuprinse în art.5.
Conform anexei din art. 2, alin. 4 funcţiile publice sunt:
I. Funcţii publice generale:
1) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;
2) consilier de stat;
3) secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale;
4) prefect;
5) subprefect;
6) secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului
Bucureşti;
7) director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate la e
administraţiei publice centrale;
8) director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
9) secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, şi al oraşului şi
comunei;
10) director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate
ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum
şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale;
11) şef serviciu;
12) şef birou;
13) expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
14) referent de specialitate;
15) referent.
II. Funcţii publice specifice:
1) arhitect-şef;
2) inspector de concurenţă;
3) inspector vamal;
4) inspector de muncă;
5) controlor delegat;
6) comisar.

11
Pe lângă aceste funcţii publice generale şi specifice pot fi stabilite şi alte funcţii
publice dar numai cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
„Persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică nu intră sub incidenţa
dispoziţiilor prezentei legi. Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor
publice, care efectuează activităţi de secretariat-administrative, protocol, gospodărire,
întreţinere-reparaţii şi deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele
care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia
muncii”.14
„Respectând prevederile art. 16, alin. 3 din Constituţie, care vorbeşte de funcţii
publice şi demnităţi publice, art. 5 din Legea nr. 188/1999, se susţine punctul de vedere
exprimat în doctrina constituţională, conform căreia funcţiile şi demnităţile sunt într-o
incontestabilă legătură fără însă a se confunda”.15
Prin funcţia publică în cadrul activităţilor desfăşurate de către funcţionarii publici
aceştia sun investiţi cu exercitarea următoarelor prerogative de putere publică:
- punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
- elaborarea proiectelor de cate normative şi a altor reglementări specifice autorităţii
sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor
şi statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare
pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
- consilierea, controlul şi auditul public intern;
- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
- colectarea creanţelor bugetare;
- reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi
reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
- realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei
publice.
În art. 3 al Legii nr.1 88/1999 „republicată” principiile care stau la baza exercitării
funcţiei publice sunt:
a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţă;

14
I. Nedelcu şi A. L. Nicu, Drept administrativ, Ed.Themis, Craiova, 2002
15
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1988.

12
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) subordonare ierarhică.
Raporturile de serviciu care se nasc între funcţionar şi funcţia publică din cadrul
administraţiei publice se realizează în baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile
legii pe o perioadă nedeterminată.
În conformitate cu alin. 3 din art. 4 pot exista, prin excepţie, funcţii publice care pot fi
ocupate pe o perioadă determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.

CAPITOLUL III
LEGALITATEA FUNCŢIEI PUBLICE

Atribuţiile care formează conţinutul funcţiei în organele administraţiei publice trebuie


să aibă un caracter legal. Pentru aceasta atribuţiile care formează conţinutul funcţiilor
administraţiei publice, reprezintă expresia legii sau normele juridice conţinute de unele acte
emise pe baza şi în executarea legii. Totalitatea acestor atribuţii reprezintă mijloacele de
realizare a organizării executării şi executării legii. Funcţiile din administraţia publică cuprind
atribuţii care sunt prevăzute de lege sau de alte acte cu caracter normativ emise pe baza şi în
executarea legii. În structura administraţiei publice sunt cuprinse un complex de funcţii pe
care le ocupă cei care lucrează în organele administraţiei publice.
Atribuţiile stabilite prin lege sau pe baza şi în executarea legii, oferă competenţa celor
care îndeplinesc funcţiile respective de a întocmi acte juridice sau operaţiuni materiale şi
administrative în mod legal. Aceste atribuţii pe care le cuprind funcţiile din administraţia
publică sunt cuprinse în conţinutul Legii nr. 188/1999, fiind drepturile şi obligaţiile pe care le
au cei care sunt însărcinaţi cu realizarea acestor funcţii, emise pa baza şi în executarea legii.
Există numeroase situaţii prin care atribuţiile exercitate de funcţionarii administraţiei
publice au caracterul unor sarcini de serviciu, care sunt primite de la organele ierarhic
superioare sau de la funcţionarii ierarhic superiori.
„În general, atribuţiile din această categorie constau în realizarea unor operaţii
materiale sau operaţii administrative, mai rar, în emiterea unor acte administrative, acest
lucru putându-se face prin delegare de competenţă sau prin suplinire în exercitarea
competenţei. Aşa de exemplu, exercitarea unor atribuţii de către un funcţionar al unei

13
primării care primeşte ca sarcină de serviciu de la primar, pe calea delegaţiei de
competenţă, atribuţia de a constata şi sancţiona anumite contravenţii”.16

CAPITOLUL IV
GENERALITAŢI PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ EUROPEANĂ ŞI
FUNCŢIONARUL PUBLIC EUROPEAN

Secţiunea 1
Fundamentarea noţiunilor
Definirea noţiunii de funcţionar al Comunităţii
Potrivit articolului 1 din Statut, "este funcţionar al Comunităţii, în sensul prezentului
statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie
permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţilor printr-un act emis de o autoritate
investită cu putere de numire de această instituţie. "
Prin această definiţie, se realizează distincţia dintre funcţionarii comunitari pe de o
parte, şi alte categorii de agenţi, pe de altă parte, eventual angajaţi în regim contractual.
Statutul are menirea de a reglementa principalele probleme pe care le presupune
condiţia juridică a funcţionarului.
Rezultă concluzia că dobândirea statutului de funcţionar public comunitar este
determinată de existenţa unui act de numire emis de autoritatea competentă.
Constatăm astfel că funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii
competente şi se supun dreptului comun unitar în exclusivitate.
Existenţa unui Statut al funcţionarilor comunitari determină concluzia că ei sunt
supuşi unei situaţii legale şi reglementare, în mod integral dreptului comunitar cuprins în
Statut.
Fiecare organism desemnează autoritatea care exercită "puterea de numire" , aceasta
fiind, de regulă, preşedintele fiecărei instituţii care reprezintă, pentru instituţia respectivă
autoritatea investită cu putere de numire.
Situaţia juridică a contractualilor din cadrul organismelor comunitare.
Conceptul de personal în dreptul comunitar, include două categorii:
 Funcţionarii comunitari, cărora le sunt aplicabile prevederile Statutului

16
 A. Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996.

14
 Alţi agenţi, care pot fi angajaţi prin diferite tipuri de contracte cărora le este aplicabil
fie dreptul comunitar, fie dreptul naţional.
Cea de-a doua categorie de personal include astfel ceea ce, generic, se desemnează cu
sintagma de "contractuali" şi care, la rândul lor, sunt de două categorii, respectiv
contractualii de drept comunitar şi contractualii de drept privat local.

A) Contractualii de drept comunitar sunt de mai multe categorii:


a) temporarii sunt cei care ocupă un post care se află cuprins în schema de personal,
însă autoritatea bugetară a conferit un asemenea caracter postului respectiv precum şi cei care
ocupă în mod temporar un post care are caracter permanent, de regulă în această situaţie
aflându-se personalul de cercetare.
b) auxiliarii, sunt acele persoane "angajate să îndeplinească sarcini precare prin
natura lor sau prin absenţa titularului."
c) consilierii speciali sunt acele personalităţi care sunt angajate în instituţiile
comunitare datorită cunoştinţelor, renumelui sau calificării profesionale excepţionale
recunoscute.
Deosebirea dintre contractuali şi funcţionari constă în următoarele aspecte:
 Sunt angajaţi pe bază de contract, care poate fi pe durată determinată sau
nedeterminată.
 Natura convenţională a situaţiei lor juridice, spre deosebire de natura statutară sau
reglementară a funcţionarilor.
 Nu au dreptul să facă o carieră, aşa cum au funcţionarii comunitari, activitatea lor
având menirea să satisfacă anumite nevoi determinate ale instituţiei comunitare în care sunt
angajaţi.
 Sunt reînnoiţi permanent, pe când funcţionarii comunitari beneficiază de o
stabilitate.
 Lor le sunt aplicabile atât prevederile contractuale în baza cărora au fost angajaţi,
cât şi unele dispoziţii din statutul funcţionarilor. Însă, dacă la funcţionarii comunitari regula o
reprezintă aplicarea prevederilor din Statut, la contractuali regula o reprezintă aplicarea
contractelor şi doar prin excepţie, incidenţa dispoziţiilor Statutului.
 Litigiile care îi privesc pe contractualii comunitari, ca şi cele în care sunt implicaţi
funcţionarii comunitari, intră în competenţa Curţii Europene de Justiţie.
B) Contractualii de drept privat local

15
Este recunoscută posibilitatea, pentru instituţii, de a proceda şi la angajarea de agenţi
locali pentru a duce la îndeplinire diferite sarcini materiale sau de serviciu din cele mai
diverse.
Actul juridic prin intermediul căruia sunt recrutaţi agenţi locali pentru a duce la
îndeplinire diferite sarcini materiale sau de serviciu din cele mai diverse.
Actul juridic prin intermediul căruia sunt recrutaţi agenţii locali este reprezentat de
contractul de închiriere de servicii (sau contractul de prestări servicii), care este încheiat în
conformitate cu prevederile legale din ţara în care agentul local îşi duce la îndeplinire
atribuţiile, aceasta fiind o primă diferenţă faţă de contractualii analizaţi anterior, cărora li se
aplică dreptul comunitar sau unele prevederi statutare.
Altă diferenţă rezidă din faptul că litigiile privind această categorie de contractuali şi
instituţia comunitară care i-a angajat sunt soluţionate de instanţele naţionale competente în
această materie. Este vorba deci despre jurisdicţiile naţionale ale statului unde contractul este
încheiat.
Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie comunitară.
a) este un act juridic cu caracter unilateral;
b) este emis de autoritatea investită cu putere de numire (A.I.P.N.) 17, desemnată în
acest scop de organismul comunitar, în baza art. 2 din Statut;
c) actul de numire va trebui să precizeze obligatoriu data de la care începe să producă
efecte juridice, şi care, potrivit art. 3 nu poate să fie anterioară momentului în care persoana
interesată intră efectiv în funcţie;
d) conferă funcţionarului comunitar o situaţie juridică statutară şi reglementară;
e) numirea se poate face numai cu privire la un post vacant. Aceeaşi condiţie este
impusă şi în cazul promovării.
Secţiunea 2
Identificarea categoriilor de funcţionari comunitar
Conform articolului 5 din Statut, funcţionarii europeni sunt împărţiţi în patru
categorii;
Categoria A, care comportă opt grade, grupate, la rândul lor, în profesiuni desfăşurate
în general pe două grade, şi unde sunt cuprinse funcţiile de direcţie, de concepţie şi de studiu.
Pentru ocuparea acestor funcţii se cer cunoştinţe de nivel universitar şi/sau o
experienţă profesională de nivel echivalent.
Funcţionarii din această categorie au ca misiune elaborarea politicilor, pregătirea
proiectelor actelor juridice şi al raporturilor şi aplicarea legislaţiei comunitare.
17
 aceasta autoritate este evocata prin formula prescurtata A.I.P.N. care semnifica “autoritate investita cu putere de numire
“,respective in formulare franceza “autorite investie du pouvir denomination”.

16
Categoria B presupune, la rândul ei cinci grade care, ca şi la categoria anterioară,
sunt regrupate în profesiuni desfăşurate pe două grade şi corespund funcţiilor de aplicare şi
încadrare care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar sau experienţă
profesională de nivel echivalent.
Ea cuprinde pe cei care primesc şi analizează informaţiile necesare fie pentru
elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea sau a face să fie respectată legislaţia
(aproximativ 2892 agenţi).
Categoria C cuprinde tot cinci grade, regrupate şi ele în profesiuni desfăşurate la
rândul lor pe două grade. Acestei categorii îi corespund funcţiile de execuţie care necesită
cunoştinţe de învăţământ de nivel mediu sau o experienţă profesională de nivel echivalent. In
categoria C se regăsesc cei care îndeplinesc misiuni de secretariat sau arhivă.
Categoria D presupune doar patru grade, regrupate în cariere desfăşurate, în general,
pe două grade, şi ei îi corespund funcţiile manuale sau de serviciu care necesită cunoştinţe de
nivel de învăţământ primar, eventual completare de cunoştinţe tehnice. În această ultimă
categorie este inclus personalul de serviciu.
În categoria A sunt incluşi interpreţii şi traducătorii. Ei sunt grupaţi în şase grade,
asimilate gradelor de la 3 la 8 de la categoria A şi regrupaţi pe profesiuni desfăşurate, în
general pe două grade.
La rândul ei, fiecare categorie are propria sa structură internă, prin care sunt
ierarhizaţi funcţionarii care aparţin categoriei respective. Fiecare grad este divizat în trepte.
Funcţionarii publici comunitari sunt mai numeroşi decât cei din organizaţiile
internaţionale tradiţionale.
Comparaţia nu trebuie exagerată şi ea trebuie să aibă în vedere importanţa serviciilor
lingvistice în organismele comunitare precum şi faptul că există mai multe posturi afectate
activităţii de cercetare.

CAPITOLUL V
ELEMENTE PRIVIND CARIERA FUNCŢIONARULUI PUBLIC
COMUNITAR

Secţiunea 1
Conceptul de carieră al funcţionarului public comunitar
In dreptul public comunitar conceptul de „carieră" se foloseşte pentru a evoca
dezvoltarea în timp a situaţiei juridice a funcţionarului, de la recrutare până la sfârşitul

17
activităţii profesionale, deci de la emiterea actului din care se naşte raportul de funcţie
publică până la emiterea celui prin care se pune capăt acestui raport.
Asistam la definiţia formată deja în doctrină conform căreia funcţionarul public
european reprezintă elementele care concretizează situaţia juridică a funcţionarului public,
din momentul în care autoritatea investită cu putere de numire a emis actul de numire până în
momentul în care, prin alt act juridic a pus capăt calităţii de funcţionar public comunitar.
Autorii publici francezi vorbesc despre un drept al funcţiei publice, noţiune prin care
evocă un ansamblu de definiţii, de principii fundamentale şi structuri generale, prin care se
studiază, în principal compoziţia şi situaţia juridică a personalului din administraţie, izvoarele
dreptului funcţiei publice, trăsăturile generale şi tendinţele concepţiei franceze a funcţiei
publice, organizarea generală a funcţiei publice.
Secţiunea 2
Aspecte specifice carierei funcţionarului public comunitar
A. Modalitatea de recrutare a funcţionarilor comunitari
În primul capitol al titlului III din Statut regăsim reglementată recrutarea
funcţionarilor comunitari.
Este consacrat principiul dominant în această materie după care recrutarea
personalului este efectuată prin concursuri (cu probe scrise şi probe orale), organizate de
fiecare institut (există , în acelaşi timp şi concursuri interinstituţionale).
Sunt reglementate următoarele principii care guvernează recrutarea acestei categorii
de funcţionari publici:
selectarea, prin recrutare, a celor mai competente persoane, care prin calităţile lor,
prin educaţie şi instrucţie, pot determina randamente deosebite;
selectarea persoanelor care corespund din punct de vedere al integrităţii lor
dobândirii statutului de funcţionar al unui organism comunitar;
efectuarea unei recrutări pe baze geografice suficient de largi, încât să asigure
accesul la funcţiile comunitare a cât mai multor persoane din statele membre ale Uniunii
Europene (art.29).
Este un veritabil imperativ ca recrutarea să ia în consideraţie, dincolo de criteriile de
competenţă şi interesul serviciului, necesitatea de a se asigura un anumit echilibru geografic
între diferite naţionalităţi.
Prin articolul 29, alin. 3 se statuează că nici o funcţie nu poate fi rezervată
resortisanţilor unui stat membru determinat.
Acest aspect capătă o importanţă şi mai mare în cadrul funcţiilor de direcţie.

18
persoana recrutată să îndeplinească acele condiţii necesare pentru dobândirea
calităţii de funcţionar comunitar;
regula în materie de recrutare o reprezintă concursul.
Spunem acest lucru deoarece se admite, prin articolul 29 alin. 2 din Statut, că "altă
procedură de recrutare decât cea a concursului poate să fie adoptată de autoritatea investită
cu puterea de numire".
Această altă procedură nu poate viza decât recrutarea funcţionarilor din gradele Al şi
A2 sau, în cazuri excepţionale, poate viza acele funcţii care impun o calitate specială.
Prin reglementări adoptate de Comunităţi, prin practica şi jurisprudenţa Curţii, se
urmăreşte realizarea unei politici în materia funcţiei publice europene de natură să permită
accesul şi menţinerea unor persoane apte să facă faţă complexelor probleme care revin celor
investiţi. Dificultatea realizării unui asemenea deziderat este evidentă, nici o regulă juridică,
oricât de bine concepută ar fi ea, nu va împiedica, de una singură, clientelismul, nepotismul şi
toate celelalte forme de corupţie.
B. Condiţii impuse pentru dobândirea statutului de funcţionar comunitar
Iniţial, organizaţiile europene au adoptat sistemul potrivit căruia funcţionarii sunt
recrutaţi şi numiţi de şeful ierarhic, care la rândul său, este ales de delegaţiile statelor.
Sistemul a fost preluat şi de O.N.U., care lasă deplină libertate secretarului general pentru a
recruta personalul. în condiţiile fixate de Adunarea Generală.
În vederea recrutării unui viitor funcţionar european, se iau în considerare două
categorii de condiţii:
Condiţii fixate, comune pentru toţi candidaţii, şi anume:
Naţionalitatea, potrivit căreia persoana respectivă să fie resortisant al unui stat
membru al Uniunii;
Exerciţiul drepturilor civile ;
Condiţia de a fi satisfăcut obligaţiile prevăzute de legile de recrutare în materie
militară, mai exact, prestarea serviciului militar pentru bărbaţi (articolul 28 litera b);
Garanţiile de moralitate, care se deduc din cazierul judiciar şi din prezentarea unor
referinţe sau recomandări. Lassale afirma că ,, Un individ care nu este moral în ţara de
origine, nu poate face parte dintr-o comunitate supranaţională, în care obiectul principal
este, în final, servirea intereselor ţărilor resortisante.
Aptitudinile fizice care exclud existenţa unor infirmităţi sau maladii care pot stânjeni
exerciţiul funcţiei.

19
Persoana respectivă trebuie să facă dovada cunoaşterii, în mod aprofundat, a uneia
din limbile Comunităţilor şi a unei cunoaşteri satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităţilor,
în măsura necesară exercitării funcţiei pe care este chemat să o exercite (articolul 28 litera f);
Alte condiţii
2. Condiţii variabile. Aici sunt incluse, de regulă: titluri, diplome, nivel de
experienţă. Posturile dintr-o categorie superioară reclamă o formaţie superioară pe măsură.
Instituţiile internaţionale au drept tendinţă dominantă în materie de numire, pe aceea
de a asigura organizaţiei serviciile persoanelor care posedă cea mai bună calitate de muncă,
de competenţă şi de integritate, cum se prevede, de exemplu, în articolul 4 din statutul ONU.

Două criterii se află la baza selecţiei:


Criteriul meritului, care este stabilit în funcţie de natura, de calificativele pe care le-
au primit funcţionarii, acesta fiind guvernat de principii similare celor din legislaţiile
naţionale. El atrage clasica dificultate în a face distincţie între funcţionarii foarte buni, buni şi
mai puţin buni.
Pe lângă merit, în selecţia agenţilor economici mai sunt avute în vedere şi alte
elemente obiective, cum ar fi vârsta, vechimea în muncă, vechimea într-un anumit grad,
etc.
C. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului
Între noţiunea de "statut" şi cea de „funcţionar" există o simplă legătură, deoarece
noţiunea de statut indică natura însăşi a situaţiei funcţionarului care aşa cum am avut prilejul
să arătăm, este statutară şi reglementară.
Cum am mai arătat, recrutarea într-o funcţie europeană se realizează, de regulă, prin
concurs, cu excepţia funcţiilor înalte, politice (directori şi directori generali). Modul de
concepere şi desfăşurare a concursului este diferit, în funcţie de nivelul diplomei ţi de
experienţa profesională a candidaţilor. Regula este că fiecare instituţie comunitară îşi
organizează concursul propriu, existând însă pentru categoriile B şi C şi anumite concursuri
inter-instituţionale.
Se impune a fi precizat faptul că reuşita la concurs nu atrage după sine, în mod
automat, numirea într-o funcţie europeană. Candidaţii care au reuşit la concurs sunt înscrişi
într-o anumită listă, de rezervă. Serviciile unei instituţii comunitare care au nevoie de
personal urmează a face, celor înscrişi în listele de rezervă, anumite oferte pentru ocuparea
unei anumite funcţii.
Nu întotdeauna momentul reuşitei este apropiat în timp de cel al ofertei. Uneori acest
lucru se poate întâmpla, alteori pot trece luni până când se face oferta.

20
Obiectul urmărit prin această tehnică de promovare este acela că mai buna pregătire a
candidaţilor dintr-o anumită ţară să nu le faciliteze mai multe şanse de reuşită decât celor din
altă ţară. In acest mod, practic se realizează o „corectare" a rezultatelor concursului, o
armonizare între criteriul meritului şi politica repartizării geografice echitabile.
Perspectiva unei cariere într-o funcţie publică europeană este un vis la care aspiră
foarte multe persoane. Atracţia pe care o exercită această perspectivă explică şi numărul
foarte mare de candidaţi înregistraţi cu ocazia organizării diferitelor concursuri.
Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului presupune următoarele aspecte:
a) numirea, ca şi promovarea, sunt supuse principiului potrivit căruia ele nu pot viza
decât posturi vacante;
b) declararea vacanţei unui post este precedată de următoarele acţiuni pe care le
realizează autoritatea investită cu putere de numire:
verifică posibilităţile de promovare sau mutare în sânul instituţiei;
verifică posibilităţile de organizare a unui concurs intern, în cadrul instituţiei;
examinează cererile de transfer formulate de funcţionarii altor instituţii ale celor trei
comunităţi; Această procedură poate fi parcursă, în egală măsură, în scopul de a se constitui o
rezervă de recrutare.
pentru desfăşurarea fiecărui concurs se constituie un juriu, a cărui competenţă este
decisă de autoritatea investită cu putere de numire şi care stabileşte lista de aptitudini a
candidaţilor;
autoritatea investită cu putere de numire este competentă să aleagă candidatul sau
candidaţii pe care îi numeşte pe posturile vacante;
funcţionarii aleşi de autoritatea investită cu putere de numire, pot să fie numiţi în
categoria A sau cadru lingvistic; în alte categorii, în gradul de bază corespunzător postului
pentru care ei au fost selectaţi. Prin derogare pot fi numiţi şi în alte grade şi categorii, în
limitele stabilite de statut. Funcţionarul astfel recrutat este încadrat în prima treaptă a gradului
său;
efectuarea unui examen medical, care are ca scop să constate dacă persoana care
urmează să devină funcţionar îndeplineşte condiţiile necesare ocupării şi exercitării funcţiei
în care urmează să fie numit; Examinarea se realizează de un medic consilier din cadrul
instituţiei. Dacă, în urma acestui examen medical, se obţine un aviz negativ, candidatul are
posibilitatea să-1 conteste.
D. Debutul carierei funcţionarului comunitar
Regimul persoanei selecţionate prin concurs în dreptul comunitar al funcţiei publice.

21
l. Efectuarea stagiului. Este consacrată, prin articolul 34 din Statut, norma de
principiu potrivit căreia orice funcţionar este ţinut să efecueze un stagiu, înainte de a fi
titularizat cu excepţia funcţionarilor din gradele Al şi A2. Desprindem concluzia că, în cariera
unui funcţionar public comunitar pot fi identificate două etape, din punct de vedere al
statutului funcţionarului:
a)funcţionarul public comunitar stagiar;
b)funcţionarul comunitar titularizat.

2. Situaţia juridică a stagiului şi stagiarului într-o funcţie publică europeană.


Durata stagiului. Există, în ceea ce priveşte durata stagiului, deosebiri în functie de
categoria de funcţionari, după cum urmează:
a) pentru funcţionarii din categoriile A. B şi cadrele lingvistice, durata stagiului este
de nouă luni.
b)pentru funcţionarii din celelalte categorii, durata este mai scurtă, respectiv este de
şase luni.
Este recunoscută posibilitatea ca termenul stabilit ca durată a stagiului să poată fi
întrerupt, prelungit, sau să i se pună capăt înainte de a exista în întregime, după cum urmează:
Întreruperea perioadei de stagiu are loc în situaţia în care, în cursul stagiului,
funcţionarul este împiedicat sa-şi exercite funcţiile ca urmare a unei boli, a unui concediu de
maternitate, a concediului prevăzut la srticolul 58 din statut, sau în cazul unui accident, cu
posibilitatea de prelungire a stagiului cu o durată corespunzătoare celei în care a avut loc
întreruperea.
Dacă funcţionarul stagiar dă dovadă de inaptitudine, se va putea, în orice moment al
constatării inaptitudinii, să se întocmească un raport cu privire la această situaţie, funcţionarul
stagiar putând face contestaţie. Raportul, însoţit de observaţiile funcţionarului stagiar, sunt
înaintate de superiorul ierarhic al stagiarului la autoritatea investită cu putere de numire.
În termen de trei săptămâni, la această autoritate urmează să fie comunicat un aviz
emis de un comitet de raport, compus de o manieră paritală, după care autoritatea investită cu
putere de numire, odata ce a primit avizul, poate să procedeze la concedierea funcţionarului
stagiar
Autoritatea investită cu putere de numire poate autoriza, în mod excepţional, ca
funcţionarul să-şi continue stagiul, însă în alt serviciu. Pentru noua activitate persoana

22
respectivă va trebui să efectueze un stagiu de minim şase luni. Durata cumulată a stagiului nu
poate depăşi cincisprezece luni.
3. Încheierea stagiului. Cu o lună înainte de efectuarea stagiului, funcţionarul stagiar
face obiectul unui raport, în care sunt cuprinse următoarele elemente:
aptitudinile pe care le-a dovedit şi modul în care s-a achitat de atribuţiile de serviciu;
randamentul activităţii desfăşurate;
conduita în timpul serviciului
Acest raport este înaintat funcţionarului în discuţie, care poate formula, în termen de
opt zile, obiecţiile sale cu privire la concluziile raportului.

În funcţie de concluziile raportului, putem întâlni următoarele aspecte:


stagiarul face dovada că are calităţile necesare pentru postul pentru care a fost
selecţionat, situaţie în care urmează să fie titularizat în acest post;
stagiarul nu face dovada calităţilor necesare pentru postul respectiv, caz în care
autoritatea investită cu putere de numire are două posibilităţi: să-l concedieze pe funcţionar
sau, în mod cu totul excepţional, poate aproba prelungirea stagiului pentru o perioadă
maximă de şase luni, eventual cu schimbarea serviciului funcţionarului respectiv, situaţie în
care durata cumulată a stagiului nu poate depăşi 15 luni.

CAPITOLUL VI
ELEMENTE PRIVIND GESTIUNEA FUNCŢIEI PUBLICE COMUNITARE

Secţiunea 1
Fundamentarea noţiunilor
Conceptul de gestiune a funcţionarilor publici are referire la funcţionarii naţionali, dar
apreciem că semnificaţia poate fi extrapolată şi la funcţionarii internaţionali. Aceasta evocă
activitatea de organizare a carierei funcţionarului de la debutul acestuia până la închidere.
Funcţionarul este integrat în activitatea de stabilire a condiţiilor sale de muncă, în
modul cum îi sunt recunoscute şi respectate drepturile profesionale, în felul în care se concep
şi se materializează obligaţiile de serviciu sau în afara serviciului.
Secţiunea 2
Organe de gestiune ale funcţiei publice comunitare
Prin articolul 9 din Statut sunt instituite mai multe organe de gestiune a funcţiei
publice comunitare care funcţionează în cadrul fiecărei instituţii comunitare.

23
Regimul juridic al fiecărei instituţii este reglementat în anexa nr. II la Statut si include
două categorii de membrii: membrii titulari şi membrii supleanţi.
Alegerea se face dintre funcţionarii instituţiei care sunt electori şi exigibili în acelaşi
timp.
Durata mandatului acestor membrii este, de regulă, de doi ani iar prin excepţie,
instituţia poate să hotărască o durată a mandatului mai mică, fără a putea să fie inferioară
unui an.
Modul de alegere îl reprezintă scrutinul secret.
A. COMITETUL are următoarele atribuţii:
reprezintă interesele personalului din fiecare instituţie;
asigură o latură permanentă între instituţie şi personalul care o compune;
cooperează la buna funcţionare a activităţii în instituţia în care funcţionează creând
posibilitatea ca opiniile funcţionarilor să poată ieşi la lumină, să se exprime şi să se impună;
el reprezintă o cale de legătură cu organele competente, cărora i se aduce la
cunoştinţă orice problemă atrasă de interpretarea şi aplicarea statutului său. Dimpotrivă ,
poate fi consultat cu privire la orice dificultate de această natură;
el supune organelor competente orice sugestie care vizează organizarea şi
funcţionarea serviciilor din instituţia respectivă;
formulează propuneri privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă sau a condiţiilor de
viaţă, în general;
participă la gestiunea activităţii şi la controlul organelor sociale create în fiecare
instituţie, în interesul personalului;
poate crea organisme cu caracter social atunci când consideră oportun şi cu avizul
instituţiei în care funcţionează;
independent de atribuţiile prevăzute de prezentul statut, consiliul poate consulta
comisia paritară privitor la orice informaţie pe care o consideră necesară şi utilă în realizarea
obiectivelor sale.
B. COMISIA PARITARĂ
Articolul 9 îngăduie în principiu, constituirea unei comisii paritare sau mai multor
comisii paritare, dacă numărul de funcţionari din instituţie determină necesitatea mai multor
comisii. De asemenea, poate exista situaţia când o comisie paritară este competentă pentru
mai multe instituţii sau pentru una singură.
Modul de constituire. In cazul unei comisii paritare competentă pentru o singură
instituţie, regăsim următoarea structură:

24
un preşedinte, care este numit pentru un mandat de un an de autoritatea investită cu
putere de numire;
membrii titulari şi membrii supleanţi, care sunt desemnaţi la aceeaşi dată de
autoritatea investită cu putere de numire şi de comitetul de personal.
Comisia paritară care funcţionează pentru mai multe instituţii are următoarea
structură: un preşedinte, numit de autoritatea investită cu putere de numire; membrii titulari şi
membrii supleanţi, numiţi în număr egal de autoritatea investită cu putere de numire din
instituţiile reprezentate în comisia paritară comună şi de comitetul de personal.
Comisia paritară pe instituţie funcţionează în şedinţe, care se convoacă de autoritatea
investită cu putere de numire, la cererea comitetului de personal.
Pentru a fi valabil întrunită, se impune prezenţa tuturor membrilor titulari, sau, în
absenţa acestora, a membrilor supleanţi. Această regulă este valabilă atât pentru comisiile
proprii fiecărei instituţii cât şi pentru cele comune mai multor instituţii.
Preşedintele comisiei nu are drept de vot, el nu participă la luarea deciziilor decât
atunci când este vorba despre o problemă de procedură.
Actele. Comisia paritară emite avize, care se comunică, în scris, autorităţii investite cu
putere de numire şi comitetului de personal, într-un termen de 5 zile de la data când a fost
adoptat.
In cazuri de divergenţă de opinii între membrii comisiei, regăsim principiul comun
organelor deliberative, acela al posibilităţii consemnării opiniilor separate exprimate de unii
membrii ai comisiei.
C. CONSILIUL DE DISCIPLINĂ
Ca şi în cazul comisiilor paritare, la nivel de instituţie comunitară pot fi constituite
unul sau mai multe consilii de disciplină, dacă numărul de funcţionari din instituţia respectivă
face necesar acest lucru.
Acest organism este compus dintrun preşedinte, desemnat pentru fiecare an de
autoritatea investită cu putere de numire; patru membrii, un secretar.
Consiliul se constituie prin tragere la sorţi, a celor patru membrii din două liste. Prima
listă o întocmeşte autoritatea investită cu putere de numire, care să cuprindă, pe cât posibil,
câte doi funcţionari de acelaşi grad pentru fiecare categorie. Cea de-a doua listă o întocmeşte
comitetul de personal, după aceeaşi procedură ca şi prima listă.
În termen de cinci zile de la comunicarea raportului privind declanşarea procedurii
disciplinare, sau de la procedura prevăzută de articolul 22 şi 51 din Statut are loc tragerea la
sorţi, a membrilor consiliului de disciplină, de către preşedintele Consiliului şi în prezenţa
celui interesat.

25
Pentru a putea fi ales, trebuie ca fiecare membru să aibă cel puţin acelaşi grad cu al
funcţionarului al cărui caz este supus consiliului.
După constituire, preşedintele comunică fiecărui membru faptul că a fost ales precum
şi identitatea celorlalţi membrii ai consiliului.
Principii de funcţionare a consiliului. Primul principiu care guvernează activitatea
consiliului de disciplină este independenţa membrilor săi. Cel de-al doilea principiu îl
reprezintă caracterul secret al lucrătorilor consiliului, prevăzut de acelaşi articol, alineatul
(2). Un alt principiu, care deşi nu este stipulat expres de articolul 6 din anexă, este recunoscut
în doctrină şi jurisprudenţă, este cel al contradictorialităţii.

D. COMISIA DE INVALIDITATE
Misiunea acestei comisii este să se pronunţe asupra cauzelor de invaliditate care pot
afecta anumiţi funcţionari comunitari. Ea este compusă din trei medici, desemnaţi de o
manieră interesantă şi originală în acelaşi timp, şi anume:
 un membru este desemnat de instituţia comunitară în care urmează să funcţioneze;
 al doilea membru este desemnat de funcţionarul interesat;
al treilea membru este desemnat de comun acord de ceilalţi doi care au fost aleşi după
procedura prevăzută anterior.
In cazul în care funcţionarul interesat lipseşte, cel de-al doilea medic este desemnat
din oficiu de preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Regula o reprezintă
faptul că aceste cheltuieli sunt suportate de instituţia căreia îi aparţine funcţionarul interesat.
E. COMITETUL DE RAPORT
Membrii comitetului sunt desemnaţi de autoritatea investită cu putere de numire
dintre funcţionarii superiori din instituţie.
Aceştia aleg dintre ei un preşedinte. Există incompatibilitatea între calitatea de
membru al comisiei paritare şi cea de membru al comitetului de raport. Acest comitet
îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) avizarea următoarelor activităţi:
-materia stagiarilor;
-stabilirea listei funcţionarilor afectaţi de măsurile de reducere a numărului de
posturi;
b) veghează la armonizarea sistemului de notare a personalului din
cadrul unei instituţii;
Lucrările comitetului au caracter secret.
F. COMITETUL STATUTAR

26
Este constituit din două categorii de membrii: din reprezentanţi, în număr egal, ai
instituţiilor Comunităţilor şi ai comitetelor lor de personal.
Criteriile şi modalităţile de constituire sunt stabilite, de comun acord, de instituţiile
Comunităţilor.
Reprezintă o autoritate care îndeplineşte două categorii de atribuţii:
atribuţii prevăzute în mod expres de Statut;
atribuţii de revizuire a Statutului care , la rândul lor, se grupează în două tipuri:
 formularea oricărei sugestii pe care o consideră necesară pentru modificarea
Statutului.
 consultarea de către comisie asupra tuturor problemelor de revizuire a
Statutului.
Activitatea se concretizează în procese verbale prin care autoritatea respectivă
deliberează asupra problemei cu care a fost sesizată, care se transmit autorităţilor competente.
CONCLUZII
Credem că pot fi desprinse câteva concluzii în ceea ce priveşte statutul acestor
autorităţi comunitare:
Toate au ca misiune reprezentarea intereselor funcţionarilor în apărarea lor împotriva
eventualelor măsuri discreţionare care ar putea să fie luate cu privire la ei;
Toate sunt organisme cu caracter colegial;
Preocuparea de a se crea premisele unei obiectivităţi maxime în activitate;
Preocuparea de a se crea un regim armonios şi echitabil pentru toate instituţiile
comunităţii, evitându-se orice posibile discrepanţe;
Instituirea unei operativităţi în activitatea acestor organisme de gestiune.
Astfel, regăsim ca un principiu comun pentru comitetul de personal, comisia paritară
şi comitetul statutar, este acela că instituţia fixează termenele în care cele trei autorităţi
urmează să emită actele care le-au fost solicitate, care nu pot fi mai mari de 15 zile. In cazul
în care avizul nu este emis în interiorul termenului stabilit, este îndrituită să emită decizia în
absenţa avizului cerut.
Putem desprinde o concluzie pe care am mai evocat-o deja în conţinutul lucrării şi
anume faptul că, spre deosebire de funcţionarii naţionali, cei europeni au posibilitatea să
contribuie la emiterea reglementărilor care le guvernează regimul juridic, creându-se astfel
premisele ca aceste reglementări să le reprezinte în cât mai mare măsură interesele.
Statutul acestor organisme este astfel conceput încât să nu determine o dictatură a
funcţionarilor asupra instituţiilor comunitare, ci să asigure un echilibru între interesele acestor
instituţii şi cele ale funcţionarilor lor.
27
CAPITOLUL VII
REGIMUL JURIDIC AL RASPUNDERII FUNCTIONARILOR COMUNITARI

Secţiunea 1
Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor comunitari
Regimul juridic al funcţionarilor publici include şi problema răspunderii acestora, a
cărei menire trebuie să constea în reprimarea greşelilor comise de agenţii publici.
Prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv cât şi cel sancţionator,
analizate în mod constant de doctrina juridică.
Acestor două scopuri li se mai adaugă un al treilea, şi anume caracterul educativ, care
include prevenirea, dar nu se confundă cu aceasta.
Funcţionarului public, indiferent că este naţional sau internaţional, trebuie să-şi ducă
la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci pentru că este convins că ele
reprezintă rostul său profesional, pentru că nu există valoare mai importantă decât împlinirea,
cu o convingere reieşită din înţelegerea raţională a fenomenelor, a sarcinilor sale.
În ceea ce priveşte răspunderea funcţionarului comunitar, o regăsim reglementată în
titlul VI denumit "Regimul disciplinar", fiind vorba despre consacrarea regimului juridic al
răspunderii disciplinare a funcţionarilor comunitari, dezvoltat în Anexa IX la Statut intitulată
"disciplinară".
Nu trebuie interpretată în sensul ca singura formă de răspundere specifică
funcţionarilor comunitari ar fi răspunderea disciplinară.
Ca şi funcţionarii naţionali, în afara acestei forme de răspundere mai regăsim
răspunderea lor patrimonială şi răspunderea penală.
Un autor elveţian apreciază că atunci când funcţionarul public violează datoriile ce-i
revin şi implicit legea, el va răspunde penal, disciplinar şi pecuniar (patrimonial).
Doctrina franceză, de asemenea, este consecventă în a susţine că funcţionarilor le sunt
aplicabile mai multe forme de răspundere şi anume, materială, penală şi disciplinară.
Mutatis-mutandis, raţionamentul este valabil şi în ceea ce priveşte regimul
funcţionarului comunitar, în sensul că urmează să identificăm o serie de răspunderi aplicabile
lor:
o răspundere administrativ patrimonială a funcţionarului comunitar faţă de
comuniune, consacrată de articolul 22 din Statut, analizat deja în prezenta lucrare, potrivit
căruia funcţionarul poate fi ţinut să repare, în tot sau în parte, prejudiciile cauzate comunităţii

28
prin greşeli personale grave pe care acesta le-ar fi comis în timpul serviciului sau în legătură
cu serviciul;
o răspundere penală, care este doar menţionată de Statut, fără a i se dezvolta regimul
juridic;
o răspundere administrativ-disciplinară, care face obiectul de reglementare al titlului
VI din Statut şi al Anexei IX.

Secţiunea 2
Principii generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcţionarilor
publici
Un prim principiu îl reprezintă acela că răspunderea disciplinară intervine ca urmare
a comiterii unei abateri disciplinare , noţiune care include orice încălcare a obligaţiilor
prevăzute de prezentul Statut.
Regăsim principiul universal de drept non bis in idem, potrivit căruia "aceeaşi faptă
nu poate da loc decât unei singure sancţiuni disciplinare".(articolul 86 alin.24).
Constatăm că prin acest principiu se interzice aplicarea a două sancţiuni disciplinare
funcţionarului comunitar pentru o singură abatere.
Principiul neretroactivităţii disciplinare derivă din principiul general de drept al
neretroactivităţii legii, înscris şi în articolul 15(2) din Constituţia României precum şi din
caracterul, în esenţă neretroactiv, al actului administrativ.
Rezultă că o sancţiune administrativ-disciplinară, nu poate produce efecte decât din
momentul în care a fost adusă la cunoştinţa funcţionarului.
Principiul cercetării prealabile. Sancţiunea disciplinară se poate aplica doar după ce
s-a realizat o cercetare prealabilă a faptei, de săvârşirea căreia este acuzat funcţionarul. Fac
excepţie sancţiunile avertismentului şi ale blamului, care pot fi aplicate direct de autoritatea
competentă.
Principiul individualizării sancţiunii, care impune să se ţină seamă de împrejurările în
care fapta a fost săvârşită, de latura obiectivă şi subiectivă a acesteia, de consecinţele faptei şi
de comportamentul general al funcţionarului public, inclusiv de existenţa unor antecedente
disciplinare în trecutul său profesional.
În funcţie de unele elemente (caracterul faptei, circumstanţele în care a fost
îndeplinită, persoana făptuitorului etc.) sancţiunea poate varia de la cea mai simplă,
avertismentul, până la cea mai drastică, revocarea din funcţie, şi poate fi însoţită sau nu de o

29
sancţiune complementară (de exemplu: reducerea sau suprimarea dreptului la pensie pentru
vechime).
Articolul 1 din Anexa 9 prevede că raportul prin care este sesizat consiliul de
disciplină de către autoritatea investită cu putere de numire va cuprinde, pe lângă faptele
comise de funcţionar, şi circumstanţele în care s-au săvârşit acestea, dacă este necesar, tocmai
pentru a fi luate în consideraţie la individualizarea sancţiunii.
Principiul comunicării. Comun răspunderii disciplinare a funcţionarilor naţionali şi
internaţionali este şi regula comunicării. Regula comunicării dosarului este una din legile "de
fier" şi în cazul răspunderii disciplinare a funcţionarului public european.
Articolul 25 alin.(2) dispune în mod categoric că orice decizie individuală luată în
aplicarea prezentului Statut trebuie să fie comunicată în scris de îndată funcţionarului
interesat.
Orice decizie vizând o plângere trebuie să fie motivată.
Constatăm că textul instituie o normă de principiu care vizează orice decizie în
legătură cu funcţionarii comunitari, inclusiv cele care au ca obiect intervenţia unor forme de
răspundere.
Am putea spune, cu atât mai mult că aceste decizii se supun şi obligaţiei motivării, în
fapt şi în drept.
Comunicarea nu vizează doar decizia în sine, ci întreg dosarul care a stat la baza
emiterii lui.
Articolul 2 din Anexa IX prevede că funcţionarul are dreptul de a obţine comunicarea
integrală a dosarului său individual şi să poată face copie după orice piesă, care are legătură
cu procedura disciplinară.
Precizăm că prin "dosar" trebuie să înţelegem documentele care fundamentează şi
concretizează sancţiunea disciplinară respectivă, dar şi dosarul individual al funcţionarului, a
cărui studiere ar avea relevanţă şi l-ar putea ajuta în apărarea sa.
Implicarea organului de disciplină.
Prin articolul 9(69) din Statut se prevede constituirea în fiecare instituţie a unui
consiliu de disciplină sau a mai multor astfel de consilii, dacă numărul funcţionarilor impune
acest lucru.
Consiliul de disciplină este investit cu atribuţii în ceea ce priveşte derularea procedurii
răspunderii disciplinare şi rolul său este de a proteja funcţionarul împotriva unor decizii
arbitrare, abuzive care ar putea fi luate împotriva sa, dar de a proteja şi instituţia comunitară,
prin sancţionarea celor care se fac vinovaţi de comiterea unor încălcări ale obligaţiilor care le
revin funcţionarilor comunitari în calitatea pe care o au.

30
Principiul potrivit căruia autoritatea care este investită cu putere de
numire este cea îndriduită să şi sancţioneze pe funcţionarul comunitar.
Astfel, această autoritate va putea să-i aplice unele sancţiuni în mod direct fără nici o
formalitate, ar altele le va putea aplica abia după ce a fost îndeplinită procedura disciplinară
reglementată în Anexa IX din Statut.
Recunoaşterea dreptului la apărare al funcţionarului comunitar.
Astfel, articolul 4 din anexa IX recunoaşte, de principiu, dreptul la apărare al
funcţionarului comunitar, care presupune următoarele elemente:
comunicarea întregului dosar către funcţionarul incriminat;
acordarea unui termen de cincisprezece zile în interiorul căruia funcţionarul să-şi
poată pregăti apărarea;
dreptul funcţionarului ca în faţa organului de disciplină să-şi poată susţine
observaţiile şi apărarea în mod scris sau oral;
dreptul funcţionarului de a fi asistent în faţa organelor de disciplină;
dreptul de a apela la martori, care aparţine, în egală măsură, atât funcţionarului cât şi
autorităţii.
Funcţionarii beneficiază de dreptul de a introduce acţiuni la organele comunitare de
jurisdicţie. Acest drept este recunoscut funcţionarilor oficiali, sintagmă care desemnează
persoanele numite în funcţii stabile în cadrul personalului unei autorităţi comunitare, prin
decizia scrisă a autorităţii competente să numească, potrivit regulamentului de personal în
vigoare.
În afara acestora, regăsim celălalt personal, pe care l-am analizat în primul capitol al
prezentei lucrări (temporali, personalul auxiliar, consilieri speciali etc).
Din punct de vedere al ponderii lor constatăm că, recursurile agenţilor comunitari
reprezintă aproximativ un sfert din totalul cauzelor supuse Curţii de Justiţie. Continuându-şi
raţionamentul, autorul citat arată că nici un alt secret de drept comunitar nu este atât de
discreţionar ca dreptul funcţiei publice.
Tuturor le este recunoscută capacitatea de a se adresa organelor jurisdicţionale
comunitare, în următoarele condiţii:
se impune avizul autorităţii investite cu putere de numire;
adresarea se face pe cale ierarhică, prin intermediul superiorilor direcţi, scopul
procedurii fiind acela de a asigura condiţiile rezolvării amiabile a litigiilor;
foarte important este faptul că funcţionarii comunitari au dreptul să acţioneze
împotriva oricărui act care îi afectează, chiar dacă actul atacat nu le-a fost lor adresat ci altor
persoane;
31
condiţia care se impune este ca actul, prin conţinutul lui, să afecteze dreptul
funcţionarului reclamant sau un interes al acestuia, iar funcţionarul să acţioneze în
valorificarea propriului interes;
Interesantă şi relevantă este şi dispoziţia care îndriduieşte funcţionarul comunitar să
atace orice decizie care îl afectează, indiferent dacă este vorba despre o decizie care a fost
deja luată sau care trebuie să fie luată însă instituţia nu a făcut acest lucru.
Regăsim aici distincţia dintre forma tipică şi forma asimilată a unui act juridic,
specifică dreptului administrativ, care legitimează o acţiune în contencios administrativ.
Forma tipică este atunci când actul a fost deja emis însă el are caracter ilegal, iar cea
asimilată este atunci când autoritatea competentă nu a emis actul deşi trebuia, era obligată să
o facă.
În dreptul comunitar, constatăm că prin articolul 90 (8) aliniatul (2) se instituie regula
că orice persoană vizată de prezentul Statut se poate plânge împotriva unei decizii care
consideră că îl afectează, indiferent dacă decizia a fost sau luată deja, deşi autoritatea era
obligată să o ia.
Principiul radierii sancţiunilor disciplinare.
Articolul 89 din Statut dă dreptul funcţionarului sancţionat disciplinar să ceară
ştergerea din dosarul său personal a sancţiunilor care i-au fost aplicate.
Acest drept se naşte la intervale diferite de timp, în funcţie de sancţiunea disciplinară
a cărei radiere se cere.
Astfel, în cazul în care funcţionarul solicită radierea sancţiunilor de avertisment şi
mustrare (blam) termenul cerut este de trei ani de la data când i-a fost aplicată sancţiunea
respectivă.
În cazul în care se cere radierea oricărei alte sancţiuni, cu excepţia celei a revocării,
termenul este de şase ani.
Constatăm că nu este vorba despre o radiere de drept regăsită în sistemul naţional al
funcţiei publice, ci de o radiere la cerere, care este lăsată la latitudinea autorităţii investită cu
putere de numire şi care implică şi decizia consiliului de disciplină.
Secţiunea 3
Sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor comunitari
Sancţiunile disciplinare sunt prevăzute în articolul 86(24) raportat la articolul 51 din
Statut, din a căror analiză constatăm că legiuitorul comunitar a operat o ierarhizare a acestora,
de la cele mai uşoare până la cele mai grave.
Din conţinutul titlului VI care reglementează "Regimul disciplinar'", raportat la cel al
Anexei IX care îl dezvoltă, desprindem concluzia că autoritatea care aplică sancţiunea este

32
ţinută, în realizarea competenţei sale, de aplicarea acelor sancţiuni prevăzute de Statut şi după
procedura instituită de acesta şi de anexele sale.
A. AVERTISMENTUL
Este prima sancţiune enunţată de articolul 86, ceea ce determină concluzia că, de
vreme ce acest text operează o ierarhie din punct de vedere al gravităţii, este cea mai uşoară
sancţiune disciplinară.
O asemenea calificare, la rândul ei, este atrasă de gravitatea faptei, astfel încât vom
înţelege că se aplică în cazul celor mai puţin periculoase abateri disciplinare.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, avertismentul reprezintă o sancţiune
principală cu caracter moral, iar rolul său este. pe de o parte, de a pune pe făptuitor în postura
de a-şi conştientiza fapta, dar totodată de a-1 determina să nu o mai repete în viitor.
De aceea considerăm că în cazul avertismentului primează rolul preventiv faţă de cel
sancţionatoriu.
Procedura aplicării avertismentului este comună cu procedura mustrării, ea constă în
următoarele aspecte:
competentă să aplice cele două sancţiuni, este autoritatea investită cu putere de
numire;
aceasta va proceda la aplicarea uneia din cele două sancţiuni fie din propria iniţiativă,
fie la propunerea superiorului ierarhic al funcţionarului care a comis fapta;
autoritatea competentă să aplice sancţiunea nu este obligată să solicite avizul
consiliului de disciplină. Avertismentul şi blamul sunt de fapt singurele sancţiuni disciplinare
pentru care se impune avizul organului de disciplină;
subzistă dreptul funcţionarului comunitar de a fi ascultat înainte de a i se aplica una
din cele două sancţiuni;
se aplică in scris.
B. BLAMUL
Reprezintă cea de-a doua sancţiune disciplinară prevăzută de articolul 86. Spre
deosebire de sancţiunea avertismentului, unde regăsim expres formulată forma scrisă a
acestuia, la mustrare textul nu mai prevede forma scrisă, rezultând, per a contrario, că poate
îmbrăca atât forma orală cât şi forma scrisă.
Ea se aplică tot pentru abateri care nu au gravitate deosebită, dar care, dacă se repetă,
pot atrage consecinţe negative atât pentru instituţie cât şi pentru funcţionar.
Are tot caracter moral şi urmează aceeaşi procedură de aplicare ca şi avertismentul.
C. SUSPENDAREA TEMPORARĂ A DREPTULUI DE AVANSARE PE CALE
IERARHICĂ.

33
Analizând problemele legate de cariera funcţionarului comunitar şi, în cadrul
acesteia, sistemul de notare şi avansare , am constatat că prin articolul 44 se instituie norma
de principiu potrivit căreia orice funcţionar care a împlinit doi ani de vechime pe o anumită
treaptă a gradului său, accede în mod automat la treapta superioară pe acest grad.
Constatăm că prin acest text se instituie principiul că avansarea este condiţionată de o
anumită vechime.
Avansarea intervine automat la toţi funcţionarii, cu excepţia acelora care au comis
abateri disciplinare.
In această situaţie are loc o întrerupere a acestei avansări automate, comandată de
raţiuni care ţin de comportamentul necorespunzător al funcţionarului comunitar.
Această sancţiune are caracter complex, deoarece ea afectează şi cariera
funcţionarului dar şi drepturile sale băneşti, dat fiind faptul că o avansare ierarhică implică un
spor de retribuţie.
D.REDUCEREA TREPTEI DE SALARIZARE.
Ea are aceleaşi trăsături ca şi cea anterioară, în sensul că reprezintă tot sancţiuni care
afectează cariera dar şi veniturile funcţionarului, ambele intervenind atunci când se comit
abateri care prin gradul lor de periculozitate privează funcţionarul de exerciţiul dreptului la
apărare şi de o anumită poziţie în ierarhia gradului său.
E. RETROGRADAREA
Prin comparaţie cu ultimele două sancţiuni, care nu afectează gradul ci doar treapta pe
care s-a plasat funcţionarul, în cadrul gradului său, retrogradarea este o sancţiune care vizează
pierderea gradului însuşi.
Ea constituie o sancţiune cu efecte asupra carierei, asupra veniturilor, dar şi cu un
important impact moral deoarece funcţionarul îşi pierde, pentru o anumită perioadă poziţia
ierarhică, existând inclusiv posibilitatea de a ajunge ca pe perioada cât durează sancţiunea, să
ajungă să lucreze în subordinea unor persoane care sunt inferioare gradului său.
F. SUSPENDAREA DIN FUNCŢIE
Sancţiunea suspendării este tradiţională pentru funcţiile şi demnităţile publice
naţionale, regăsită şi la funcţionarii internaţionali.
Ea îl împiedică pe funcţionarul sancţionat să-şi exercite prerogativele de funcţie
publică pentru o anumită perioadă de timp.
Intervine în caz de abatere gravă, când funcţionarul se face vinovat fie de o
neîndeplinire a obligaţiilor sale profesionale, fie de o infracţiune de drept comun, autoritatea
investită cu putere de numire poate să dispună imediat suspendarea din funcţie a autorului
unei asemenea greşeli.

34
Decizia de suspendare trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele clauze:
precizarea dacă funcţionarul îşi păstrează, pe perioada suspendării, neafectată
remuneraţia;
în cazul în care va avea loc o reţinere din retribuţia funcţionarului, decizia trebuie să
prevadă ce procent din acesta este supus reţinerii;
Statutul prevede că nu poate să fie reţinut mai mult de 50% din retribuţia de bază a
funcţionarului.
Decizia de suspendare este un act cu caracter provizoriu, care trebuie definitivat într-
un interval de patru luni de la data când a fost luată.
În acest interval, se pot întâlni următoarele situaţii:
nu intervine nici o decizie până la sfârşitul celor patru luni, ceea ce atrage dreptul
funcţionarului comunitar de a-şi primi înapoi retribuţia;
intervine o decizie, situaţie în care Statutul funcţionarului va fi reglementat conform
deciziei respective;
funcţionarul poate să facă obiectul unei urmăriri penale, caz în care statutul
funcţionarului se va definitiva abia după ce organul de justiţie penală se va pronunţa în mod
definitiv şi irevocabil.
G. REVOCAREA DIN FUNCŢIE
Revocarea reprezintă sancţiunea cea mai gravă, alături de cea de concediere pentru
motive de necorespundere profesională.
Ambele sancţiuni au ca specific faptul că pun capăt definitiv unei anumite funcţii.
Revocarea poate fi însoţită de suprimarea dreptului la pensie de vechime, fără ca
efectele acestei sancţiuni să se întindă şi asupra altor drepturi ale funcţionarului.
Atunci când funcţionarului i-a încetat în mod definitiv funcţia, decăderea totală sau
parţială din dreptul de pensie poate să intervină, fără a putea afecta alte drepturi ale
funcţionarului comunitar.
Revocarea este singura sancţiune disciplinară care nu poate fi radiată din dosarul
personal al funcţionarului, dată fiind gravitatea ei, a faptelor care au determinat-o şi a faptului
că ea determină încetarea definitivă a funcţionarului.
H. CONCEDIEREA PENTRU INSUFUCIENŢĂ PROFESIONALĂ
Adevărata capacitate a unei persoane de a face faţă postului pentru care a candidat şi
pe care 1-a obţinut prin promovarea unui concurs sau examen, se verifică în mod efectiv în
exercitarea prerogativelor de funcţie publică.
Regimul acestei instituţii, asemănător celei cu acelaşi titlu întâlnită în regimul juridic
al salariatului, presupune următoarele elemente:

35
a) sancţiunea poate interveni atunci când funcţionarul face dovada unei insuficienţe
profesionale în exerciţiul funcţiilor sale;
b) autoritatea investită cu putere de numire, în momentul în care constată că
funcţionarul nu este capabil să îndeplinească, în bune condiţii, atribuţiile care îi revin, are
două posibilităţi: fie să-1 concedieze pe funcţionar, fie să propună trecerea acestuia într-un
post inferior.
Din modul în care este formulat articolul 51 alineatul (1) paragraful 2, rezultă că
autoritatea investită cu putere de numire, în baza puterii discreţionare de care dispune, are
aptitudinea să-1 concedieze pe funcţionar sau să-i ofere acestuia un post pe care îl apreciază
corespunzător pentru acesta, însă inferior postului pe care îl ocupă în prezent.
c) propunerea care are ca obiect aplicarea acestui tip de sancţiune trebuie să cuprindă
cauzele care o motivează.
d) obligativitatea comunicării deciziei funcţionarului în cauză;
e) posibilitatea ca funcţionarul care urmează să fie sancţionat să poată formula orice
observaţie cu privire la care este acuzat şi pe care le consideră utile în soluţia ce urmează a fi
adoptată;
f) competenţa în a emite decizia de concediere aparţine autorităţii investite cu putere
de numire, cu îndeplinirea formalităţilor procedurale prevăzute de Anexa IX la Statut.
Secţiunea 4
Căile de atac împotriva sancţiunilor administrativ disciplinare
Statutul consacră titlul VII intitulat "Căile de recurs" analizei acestei probleme.
Precizăm că dispoziţiile din titlul din titlul VII vizează două categorii de destinatari:
orice persoană interesată, care cade sub incidenţa prevederilor Statutului.în această
categorie intră, nu doar funcţionarii comunitari, ci şi alţi agenţi ai Comunităţii;
funcţionarii comunitari, care urmează un regim special în ceea ce priveşte accesul la
jurisdicţia comunitară.
In acest titlu, practic regăsim consacrate două drepturi fundamentale ale oricărei
persoane care este vizată de prezentul Statut, inclusiv ale funcţionarului comunitar:
dreptul de petiţionare către autoritatea investită cu putere de numire, deci către
administraţia comunitară competentă;
accesul liber la jurisdicţia comunitară;
1) Dreptul de petiţionare este garantat oricărei persoane care se poate prevala de
ocrotirea acestui drept în baza Statutului, cu atât mai mult funcţionarilor comunitari.
In baza lui. persoana îndriduită îi poate solicita autorităţii investite cu putere de
numire să ia o anumită decizie cu privire la ea.

36
Atunci când persoana interesată este un funcţionar comunitar, va fi adresată prin
intermediul şefului ierarhic (articolul 90 aliniatul (3).
Fac excepţie situaţiile în care cererea îl vizează chiar pe superiorul ierarhic al
funcţionarului, ceea ce determină posibilitatea acestuia de a se adresa direct autorităţii
investite cu putere de numire.
El poate fi exercitat către autoritatea investită cu putere de numire, care are obligaţia
ca într-un termen de patru luni calculate de la data când s-a formulat cererea, să se pronunţe,
printr-o decizie motivată, asupra problemei cu care a fost sesizată.
Autoritatea sesizată are, în interiorul acestui termen, două soluţii:
să se pronunţe asupra petiţiei care i-a fost înaintată;
să nu se pronunţe asupra acestei petiţii, caz în care refuzul autorităţii de a se
pronunţa în termenul stipulat valorează el însuşi cu respigerea petiţiei şi naşte dreptul de a
exercita calea de atac prevăzută la articolul 90 alin.(2).
Constatăm că prin intermediul acestui drept persoana îndreptăţită nu exercită o cale de
atac împotriva unui act care îl nedreptăţeşte, ci solicită instituţiei căreia îi aparţine, prin
autoritatea investită cu putere de numire, de a lua o anumită decizie cu privire la el.
In cazul în care autoritatea investită cu putere de numire ia o decizie
necorespunzătoare sau nu ia în termen decizia solicitată, se naşte dreptul celui în cauză de a
se adresa jurisdicţiei comunitare.
Semnalăm interesul dispoziţiei cuprinse la articolul 90 alin.(l) teza finală, care
asimilează unui act administrativ comunitar refuzul autorităţii competente de a-i soluţiona o
cerere.
Rezultă concluzia că, în dreptul comunitar, regăsim instituţia actului administrativ
asimilat sau implicit specifică sistemelor de drept naţional.
2. Liberul acces la instituţia comunitară.
Acest al doilea drept este garantat, atât funcţionarilor comunitari, cât şi oricărei alte
persoane căreia îi sunt opozabile prevederile Statutului.
Exercitarea accesului la jurisdicţia comunitară este precedată de procedura prealabilă,
prin care persoana interesată este obligată să se adreseze mai întâi autorităţii investite cu
putere de numire şi abia apoi, dacă este nemulţumită de decizia acesteia, se va putea adresa
Curţii Europene de Justiţie.
Accesul la jurisdicţia comunitară poate fi determinată de două categorii de situaţii:
Când prevalându-se de dreptul de petiţionare, decizia expresă sau implicită, a
autorităţii investite cu putere de numire îl nemulţumeşte pe funcţionarul comunitar.

37
Când a fost emis un act prejudiciabil pentru funcţionarul public, în alte condiţii decât
cea prevăzută anterior.
Acest act care îl vatămă pe funcţionarul comunitar, poate, de asemenea, să îmbrace
forma tipică şi asimilată, în sensul că art.90 alin.(2) prevede că el poate consta în:
anumită autoritate din cadrul comunităţii a emis un act prejudiciabil pentru o
anumită persoană;
autoritatea respectivă s-a abţinut să ia o anumită măsură faţă de persoana interesată
la care o obliga Statutul şi pe care trebuia să o ia în baza Statutului, fără ca funcţionarul să fie
obligat să-i solicite acest lucru. în oricare din situaţiile care au determinat situaţia respectivă,
persoana interesată poate să se adreseze autorităţii investite cu putere de numire într-un
termen de trei luni, calculat în mod diferit în funcţie de fiecare caz concret în parte;
în cazul în care se atacă un act comunitar cu caracter normativ, termenul se
calculează de la data publicării actului;
în cazul în care se atacă un act comunitar cu caracter individual, termenul se
calculează de la data aducerii la cunoştinţa destinatarului, prin notificare sau prin alte
mijloace de comunicare prevăzute de lege;
în cazul în care se atacă un act comunitar implicit, termenul de recurs curge de la
data la care autoritatea competentă, era obligată să răspundă şi nu a făcut-o, situaţie care
valorează cu respingerea cererii. în baza articolului 90 alineatul (1).
Constatăm că prin intermediul jurisdicţiei comunitare, persoana interesată, funcţionar
sau nefuncţionar, poate ataca următoarele tipuri de acte emise de organismele comunitare:
acte comunitare cu caracter normativ şi cu caracter individual.
Acestea din urmă, la rândul lor, pot fi atacate atât de destinatarul lor, cât şi de orice
altă persoană, alta decât destinatarul, care a fost prejudiciat prin actul individual respectiv.
Semnalăm această posibilitate statutară care are menirea să ocrotească, în egală
măsură, atât drepturile subiective afectate prin acte cu caracter normativ, cât şi interesele
legitime ale persoanei.
Apreciem cât de vreme ce persoană poate fi afectată şi prin acte individuale care au
un alt destinatar, ei i se recunoaşte posibilitatea de a fi ocrotită nu doar în drepturile sale
subiective, cât şi în interesele ei legitime.
Am precizat mai sus, că sesizarea Curţii Europene de Justiţie este declanşată de o
procedură prealabilă , care obligă persoana interesată să sesizeze mai întâi autoritatea
investită cu putere de numire şi abia apoi are deschisă calea la instanţa de jurisdicţie
comunitară.Autoritatea investită cu putere de numire are la îndemână un termen de patru luni,
în interiorul căruia poate să emită o decizie motivată.

38
Termenul se calculează începând cu ziua în care a fost sesizată cu reclamaţia
administrativă.
Indiferent că autoritatea investită cu putere de numire a emis o decizie de răspuns sau
nu a făcut-o, dacă cel interesat se consideră prejudiciat, se poate adresa Curţii Europene de
Justiţie.
În situaţia în care cel care se consideră vătămat printr-un act comunitar expres sau
implicit, reclamaţia către autoritatea investită cu putere de numire va fi adresată prin
intermediul şefului ierarhic. în conformitate cu articolul 90 (3).
Dacă vătămarea a fost produsă printr-un act emis chiar de şeful ierarhic al
funcţionarului comunitar, atunci funcţionarul se poate adresa autorităţii investite cu putere de
numire în mod direct.
După ce autoritatea investită cu putere de numire s-a pronunţat printr-o decizie
motivată sau nu a răspuns în termenul legal, ceea ce echivalează cu o decizie implicită de
respingere a cererii persoanei interesate, se declanşează cea de-a doua etapă a procedurii
jurisdicţionale, şi anume sesizarea Curţii Europene de Justiţie.
Prin articolul 91 (8) se instituie o competenţă materială generală a Curţii Europene de
Justiţie în ceea ce priveşte orice litigiu dintre comunităţi şi o persoană care cade sub incidenţa
Statutului, privind legalitatea actelor cu caracter vătămător prejudiciabil.
În această competenţă se include şi soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva
deciziilor prin care s-au dispus sancţiuni disciplinare pentru funcţionarii comunitari.
Atunci când Curtea se ocupă cu soluţionarea unor litigii care au caracter pecuniar, are
o competenţă deplină în jurisdicţie.
Următoarele condiţii sunt necesare pentru ca persoana interesată să aibă deschisă
calea unui recurs la Curtea Europeană de Justiţie:
a. Să se fi parcurs procedura prealabilă instituită prin articolul 90 (8) alineatul (2) în
sensul de a fi fost sesizată autoritatea investită cu putere de numire;
b. Această sesizare să se fi realizat în termenul prevăzut de textul respectiv, adică
termenul de trei luni calculat în mod diferit în funcţie de categoria de act care a determinat
litigiul;
c. Autoritatea investită cu putere de numire să se fi pronunţat printr-o decizie expresă
sau implicită;
d. Termenul în care poate fi formulat recursul este de trei luni, calculat în mod diferit
în funcţie de situaţie dacă se atacă un act comunitar tipic sau asimilat şi anume:

39
dacă se atacă o decizie emisă în urma formulării unei reclamaţii, deci un act tipic,
termenul se calculează din ziua notificării acestei decizii emise ca răspuns la reclamaţia
persoanei;
dacă se atacă un act comunitar asimilat termenul se calculează de la data în care
instituţia investită cu putere de numire era obligată să răspundă dar nu a făcut-o. ceea ce
echivalează, în termenii expreşi ai articolului 90 alineatul (2), cu o decizie implicită de
respingere;
In situaţia în care autoritatea investită cu putere de numire emite o decizie expresă de
respingere a unei reclamaţii ulterior celei implicite, însă în interiorul termenului de recurs,
decizia expresă naşte un nou termen de recurs în faţa Curţii Europene de Justiţie, de trei luni
de la data la care a fost emisă decizia expresă.
e. prin derogate, persoana interesată se poate adresa Curţii şi înaintea termenului de
trei luni. în situaţia în care reclamantul urmăreşte suspendarea executării actului atacat sau
instituirea unor măsuri provizorii.
În acest caz, refuzul se poate formula imediat după ce a fost sesizată autoritatea
investită cu putere de numire.
Totodată judecarea cererii principale de către Curtea de Justiţie este amânată până
când autoritatea investită cu putere de numire se pronunţă printr-o decizie expresă sau
implicită, asupra reclamatiei cu care a fost sesizată.
Înaintea cererii principale, Curtea de Justiţie se va pronunţa asupra cererii privind
măsurile provizorii de suspendare a executării actului sau alte măsuri cu caracter provizoriu.
Prin articolul 2 alineatul (3) se instituie posibilitatea ca două sau mai multe instituţii
comunitare să poată să încredinţeze competenţele autorităţii investite cu putere de numire
altor organisme sau unui organism inter-instituţional.
În această situaţie, avem de-a face cu instituţia delegării de competenţe, care poate
privi doar trei domenii şi anume, recrutarea, securitatea socială şi pensiile.
În mod implicit în astfel de cazuri dreptul de petiţionare ca şi procedura prealabilă se
va realiza faţă de organismul delegat să exercite competenţele autorităţii investite cu putere
de numire.
Pe cale de consecinţă, şi recursurile vor fi îndreptate împotriva actelor exprese sau
asimilate emise de organismul delegat să exercite prerogativele autorităţii investite cu putere
de numire.
Efectele anulării sancţiunii disciplinare. Indiferent de modul în care se produce
anularea, efectele ei sunt ex tunc, deci retroactive, funcţionarul fiind repus în situaţia
anterioară, potrivit principiului quod nullum est nullum product effectum.

40
Ca în cazul oricărei operaţii de anulare, pot fi şterse numai efectele juridice, nu şi cele
materiale (exemplu: imposibilitatea, atrasă de suspendare, de timp de a-şi exercita funcţia
pentru o perioadă).

CONCLUZII
Am urmărit prin lucrarea elaborată să aduc în discuţie o instituţie extrem de
importantă a dreptului comunitar şi anume, funcţionarul comunitar. Importanţa acestui tip de
funcţionar rezidă din faptul că, prin activitatea desfăşurată de acesta se transpun în practică
politicile comunitare, actele elaborate la nivelul organismelor Uniunii Europene.
La fel cum la nivel naţional, funcţionarul public reprezintă un instrument fundamental
al statului de drept şi în dreptul comunitar semnificaţia lui este deosebită.
România face parte din acea categorie de ţări fost socialiste care au dorinţa firească şi
legitimă, de a se integra în structurile europene. În mod firesc, o asemenea perspectivă
impune receptarea valorilor comunitare la nivel normativ pornind şi de la obiectul înscris în
Tratat, acela de armonizare a legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară.
Credem că o asemenea armonizare legislativă reprezintă un fenomen extrem de
complex, dat fiind faptul că ea trebuie să se realizeze pentru respectul specificului naţional si
al valorilor proprii poporului român.
Comunitatea europeană este un produs complex, o entitate supranaţională compusă
din mai multe entităţi naţionale. Pentru a putea deveni un segment al acestei entităţi, ca ţară
aspirantă, trebuie să reprezinţi o entitate.
Nu este de admis o interpretare în sensul că integrarea europeană ar putea presupune
abandonul valorilor noastre naţionale, Funcţionarul comunitar este cel mai bun exemplu care
susţine ideile exprimate mai sus. Aceasta deoarece, funcţionarul comunitar reprezintă, cum
am încercat să demonstrăm pe parcursul prezentei lucrări, o întrupare de elemente de regim
juridic specific funcţionarilor publici din diferite state membre ale Uniunii Europene.
In regimul său juridic se regăsesc şi dimensiuni aparţinând funcţionarului public din
Franţa, din Spania, Grecia sau Germania, fără a se confunda însă cu vreunul dintre ele.
România s-a aflat printre statele ex-socialiste care, timp de aproape nouă ani de la
Revoluţia din Decembrie 1989, nu a elaborat nici o reglementare privind statutul
funcţionarului public, deşi Constituţia României din 1991 rezerva legi organice domeniului
de reglementare al acestei instituţii.

41
Aşa se explică faptul că, la sfârşitul anului 1999, s-a impus ca ţara noastră să adopte o
reglementare cadru în materia funcţiei publice, impulsionată şi de exigenţele impuse de
Uniunea Europeană de a realiza acest lucru. Situaţia de iminenţă din punct de vedere al
adoptării acestei legi a determinat situaţia ca ea să fie adoptată pe calea angajării răspunderii
Guvernului, procedură excepţională de adoptare de legi, care prezintă specificul că
Parlamentul nu poate face nici un amendament la proiectul de lege respectiv, astfel el se
adoptă exact în forma în care a fost promovat.
De aici, în mod firesc, se întâmplă ca reglementarea adoptată să prezinte anumite
imperfecţiuni, lacune, care se pot corija prin modificări ulterioare. Important este că, în
momentul de faţă, şi România se află printre ţările care au o reglementare cadru în materia
funcţiei publice.
De semnalat este şi faptul că în reglementare românească, respectiv în Legea nr.
188/1999, se regăsesc încorporate multe din elementele de regim juridic pe care le-am
identificat în cadrul funcţionarului comunitar, ceea ce face ca această lege să se prezinte, din
multe puncte de vedere, ca o lege modernă europeană, la fel de bine cum am recunoscut că ea
prezintă şi lacune semnificative care urmează a fi remediate prin modificări legislative
ulterioare.

42
BIBLIOGRAFIE
Viorel Marcu „Drept instituţional comunitar". Ed.Lumina Lex. 2001;
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, tratat "Drept Comunitar General Ed.Lumina Lex 2002;
Viorel Marcu, Nicolae Suteu, "Drept Comunitar Instituţional", Ed. Alma Mater. 2005
Jean Marie Auby, Institutions administratives. Organisation generale. Fonction publique.
Contentieux administraţif. Intervention de l'administrations dans le Prix. Planifications.
Amenagement du territoire". Dalloz, Paris 7-eme ed. 1999;
Alexandru Ioan, "Administraţia publică". Bucureşti, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Jean Marie Auby, Bernard Auby, „Droit de la fonction publique", Dalloz, 2-eme., ed.
Paris, 1993;
Jean-Luc Bodique, "La fonction publique europeene" - Revue internationale de sciences
administratives, volume 61, nr. 3, septembrie, 1995;
Jean Boulouis, Roger Michel Chevalie, „Grands arrets de la Courts de Justice des
Communautes Europeens ", Edition Dalloz;
Jacques Blanc, Remond Bruno, "Les collectivitees lovales", Presse de Sciences, Dalloz.
1994;
Louis Cartou, „L 'Union Europeen, Traitetes de Paris- Rome,Maastricht", 2-eme, Dalloz,
Paris, 1996;
Rene Chapus, "Droit administrative genera"l tome 2, 3-eme, Edition Montchrestien, Paris,
1988;
Constanţa Călinoiu, Virginia Vedinaş, „Teoria funcţiei publice comunitare". Editura
Lumina Lex, Bucureşti. 1999;
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ion Deleanu, loan Muraru, Florin Vasilescu,
loan Vida, „Constituţia comentată şi adnotată", RA Monitorul Oficial, 1992;
Bertil Cottier, „La publicite des documentes administratifs", Etude de droit suedios et suisse,
these de doctorat, Imprimeries Runis SA, Lausanne, 1982;
Jean Pelissier. ,Droit du travail", 16-eme edition, Dalloz, Paris, 1996;
George Marie Dupuis, Jose Guedon, Institutiones administratives. Droit administratif".
Editeur Armand Collin, 2-eme. Paris, 1988;
Francois Dreyfus, Francois d'Arcy, "Les institutions politiques et administratives".
Economica, Paris, 1992;
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, „Constituţia României
comentată şi adnotată ", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
Tudor Drăganu. "Drept constituţional şi instituţii politice". Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998;
Ion Deleanu, "Drept constituţional şi instituţii politice ", Editura Europa Nova, Bucureşti,
1996;
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, „Drept constituţional
comparat", ediţia a II-a revăzută şi adăugită.
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, vol.I-II;
J.Morand Deviler, "Cours de droit administrative", Montchrestien, 1989;

43
Ion Filipescu, Augustin P.Fuerea, "Drept instituţional comunitar European", Ediţia a III-a,
Editura Actami, Bucureşti, 1997;
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea. "Dreptul muncii", ediţie revăzută şi adăugită. Editura
Şansa, Bucureşti. 1997;
H.G.Geveke, J.Vriers. „Transparenţa administraţiei publice în Ţările de Jos şi politica
Scurgerilor, Revue Internationale des Sciences administratives", vol.51, nr.l, martie 1995;
Michel Hunt. "Transparence et ethique du service publique, Revue Internationale des
sciences administratives", vol.51. nr.l, 1995;
Guy Isaac, 'Droit communautaire genera"! 5-eme edition, Armond Colin, 1997;
Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ", Editura Nemira, Bucureşti, 1996;
K.Konig, V.Vagener, „L'administration publique en Republique Federale d'Allegmane",
Economica, Paris, 1983;
Phillipe Keraudren, ''Reforme administrative ethique et transparence", Revue Internationale
des sciences administratives, vol.51, nr.l, 1995;
Andre de Laubadcre, Jean-Claude Venezia, Yves Gaudement, "Traite de droit
administrative ", tome 2, Paris, 1995;
Octavian Manolache, 'Drept comunitar". Editura AII, Bucureşti, 1996;
Octavian Manolache, 'Drept comunitar.Instituţii comunitare", vol. 1, Bucureşti. 1999;
Octavian Manolache, "Drept comunitar.Cele patru libertăţi fundamentale. Politici
comunitare, Bucureşti, 1999;
Octavian Manolache. 'Drept comunitar.Justiţia comunitară", vol.III, Bucureşti. 1999;
Ioan Muraru, "Drept comunitar şi instituţii politice", Editura Actami, Bucureşti, 1998;
Roxana Munteanu, "Drept european.Evoluţie, instituţii, ordine juridică", Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1996;
Pierre Moor, "Droit administrative", vol.II, Editura Staemplfe&CIE SA, Brne. 1992;
Henri Oberdoff, "Les Constitutions de L'Europe des Douze", Paris, 1992;
Bianca Predescu, "Drept instituţional comunitar. Editura Cardinal, Craiova, 1995;
Alain Plantey, „Reformes dans la fonction ublique ", LGDJ, 1978;
JoeI Rideau, ,,Droit institutionel del'Union Europeene", LGDJ, 1996;
Serge Salon, Jean Charles Savignac, "La function publique". Sirei, Paris, 1985;
Jurgen Schwarz, "Droit administraţf europeen", vol.I, Office des publications officelles des
Communauteenes, Bruylant, 1994;
Ion Traian Ştefănescu, „Dreptul Muncii", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
SyIvie Trosa, „Mordensier l'administration. Comment font les autres". Paris, 1995;
Louis Trotbas, Paul Isoart, "Droit publique "-manuel, LGDJ, Paris, 1996;
Verginia Vedinaş, „Statutul funcţionarului public". Editura Nemira, Bucureşti, 1998;
Verginia Vedinaş, "Aspecte ale democratizării funcţiei publice în Administraţia publică şi
societatea românească la cumpăna dintre secole şi milenii, Editura Constantin Brâncuşi,
Târgu-Jiu, 1997;
Jacques Ziller, „Egalite et merit, !'acces a la fonction publique dans les Etats de la
Communaute Europenee ", Brulyant, Bruxelles, 1988;
Jacques Ziller, "Administrations compares. Les systems politico-administratifs de l 'Europe
des Douze, Montchrestien", Paris, 1993;
"http://www.europeana.ro/"
"http: //www. infoeuropa.ro
"http://www.ier.ro/"
"http://www.euractiv.ro/"
"http://uniuneaeuropeana.ro/"
"http://www.europe.org.ro/"
"http://www.ccir.ro"

44