Deontologia functiei publice

„Sintagma „deontologie” provine din cuvintele grecesti „deon, deontos” care inseamna
ceea ce se cuvine si „logos” care inseamna stiinta. Deontologia se afla la interferenta intre drept
si morala si este definita de Verginia Verdinas ca “reprezentand ansamblul normelor care
contureaza un anumit tip de comportament profesional”.

„Regulile deontologice care guverneaza o anumita activitate sau profesie sunt, de regula,
incorporate in coduri, care reprezinta in forma concentrata sedimentarile valorice si normative
ale unei societati exprimate printr-un limbaj adecvat”.

Astazi, prin deontologie se intelege, in sensul comun, “ansamblul de reguli care

precizeaza normele de conduita si obligatiile etice ale unei profesiuni, precum si doctrina despre
acestea. Aceste reguli au in vedere conduita celor ce exercita o anumita profesiune, atat in
raporturile dintre ei, cat si in raporturile cu clientii lor sau cu publicul.”

Deontologia, reprezinta ansamblul normelor care contureaza un anumit tip de

comportament profesional sau privat, asigurand protectia unei anumite profesii de o serie de
pericole cum ar fi coruptia, impostura, reaua credinta, mal praxisul, minciuna, plagiatul, furtul
intelectual, birocratia santajul, egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice,
individul poate atinge performanta in domeniul profesional si poate sa-si castige prestigiu,
consideratie si valoare in conformitate cu statutul social pe care il are.

Persoana care ocupa o functie publica are o serie de obligatii cu caracter moral, fie
scrise, fie nescrise, dar care circumscriu etica profesiei de functionar. Toate aceste datorii pe
care un functionar le respecta pe durata exercitarii unei functii publice poarta generic
denumirea de deontologie.
 Prin urmare, potrivit sorgintei sale, deontologia se poate defini ca ştiinţă a ceea ce trebuie
să facem, ca o căutare a acelui „mijloc” (mesotes=medie raţională) între „prea puţin” şi „prea
mult” ce există în cadrul fiecărei activităţi desfăşurate de noi, în particular, desfăşurate de
funcţionarul public.
De pildă după Lalande, deontologia este teoria datoriilor, ea vizează situaţii şi experienţe
legate de exercitarea unei activităţi. Iniţial ea a fost identificată cu morala, şi o regăsim astfel în
lucrarea „Deontologia sau ştiinţa moralei” a filosofului şi juristului englez Jeremy Bentham. Ea
este structurată în două părţi, consacrate una „teoriei virtuţii” iar cealaltă „practicii virtuţii”.
În concluzie, prin specificul obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferenţa
între drept şi morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează
un anumit tip de comportament profesional sau privat. O parte din aceste norme sunt consacrate
din punct de vedere juridic, putând fi impuse prin intervenţia forţei de coerciţie a statului, altele
sunt sancţionate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.
Astfel, deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o
guvernează. Vom regăsi o deontologie profesională a avocatului, a judecătorului, a medicului, a
profesorului, a jurnalistului, a salariatului şi, plecând de la normele comune consacrate de acesta,
un specific al deontologiei funcţionarului public. Regulile deontologice care guvernează o
anumită activitate sau profesie sunt sintetizate în „coduri”, care reprezintă in formă concentrată,
sedimentările valorice şi normative ale noii societăţi exprimate printr-un limbaj adecvat”.
Pornind de la definitia generala data deontologiei, putem sa particularizam deontologia
functionarului public si sa o definim ca fiind ansamblul normelor ce guverneaza
comportamentul profesional si privat al functionarului public, ca titular al functiei publice.
In situatia in care functionarul public a incalcat normele privind deontologia functiei
publice, respectiv, si-a incalcat obligatiile profesionale deduse din raportul de functie
publica precum si normele de comportament in interiorul si in afara institutiei publice,
intervine raspunderea disciplinara a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, functionarul
public isi lezeaza demnitatea si prestigiul, statutul sau socio-profesional si moral.

Ca ştiinţă, deontologia vine din antichitate, însă ea a fost descoperită ca noţiune în

epoca modernă, pusă la început pe picior de egalitate cu morala. La noi, ea s-a regăsit sub
forma unui ansamblu de reguli consacrate salariatului şi răspunderii acestuia, datorită
faptului că în perioada comunistă nu au mai existat prevederi specifice, exprese de
deontologie.

Datorită faptului că dreptul românesc se întemeiază pe concepţia pozitivistă, în lipsă

de text expres, în România, multă vreme regulile răspunderii disciplinare, administrative,
materiale, penale şi civile au fost identificate cu regulile deontologice. Faptul că salariatul
încălca o regulă de ordine interioară sau prevăzută de lege în general era derivat dintr-un
comportament profesional inadecvat, care atrăgea necesitatea aplicării unei sancţiuni.

Însă deontologia interesează nu aplicarea unei sancţiuni, ci respectarea legii

independent de aplicarea sancţiunii, se leagă, cu alte cuvinte, de noţiunea de
responsabilitate. Deontologia trebuie să se raporteze ideatic în primul rând la manifestarea
individului din punct de vedere moral, la respectarea regulilor din proprie convingere nu de
teama sancţiunii. Aşa cum se afirmă într-o lucrare de specialitate, „funcţionarul public
trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci fiindcă e convins
că ele reprezintă rostul său profesional”.

Prin urmare, conţinutul juridic al deontologiei s-a transformat de-a lungul vremii,
înţelegând lato sensu normele generale privitoare la responsabilitatea salariatului
(funcţionarului) şi unele norme specifice edictate pentru anumite categorii de persoane –
profesionişti, în scopul angajării răspunderii acestora, iar stricto sensu, cuprinzând regulile
privitoare la răspunderea disciplinară a salariatului (funcţionarului).

Reglementarea comportamentului profesional al functionarului public se face atat prin

dispozitii constitutionale cu valoare de principiu, cat si prin acte juridice emise de organul
legislativ, alte categorii de acte normative, dar si cu ajutorul normelor cutumiare, in special
in domeniul diplomatiei sau al jurisprudentei.

Deontologia asigură protecţia unei anumite profesii de o serie de pericole cum ar fi

corupţia,impostura, reaua credinţă, mal praxisul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual, birocraţia
şantajul,egoismul etc.Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate atinge
performanţă îndomeniul profesional şi poate să-şi câştige prestigiu, consideraţie şi valoare în
conformitate custatutul social pe care îl are.Direct sau indirect, prestigiul este determinat de
activitatea în procesul muncii, deexercitarea profesiei. Reuşita profesională este indisolubil
legată de modul în care sunt respectateregulile de conduită specifice activităţii sociale
desfăşurate, de atitudinile şi comportamentulfiecăruia, sub imperiul constrângerilor legislaţiei în
care trăieşte.Trebuie să consemnăm şi faptul că în exercitarea profesiei este necesară respectarea
custricteţe a normelor de drept existente în societate, dar acest lucru nu este suficient pentru
atingerea performanţei şi prestigiului dorit. Planul respectării legislaţiei se suprapune cu cel al
codului profesional, cu acel comportament moral al individului subordonat scopului binelui
individual şi alservirii interesului public, în virtutea unei etici profesionale ireproşabile.

Deontologia nu se substituie justiţiei, domeniul ei cuprinde acele reguli şi principii care

suntnemijlocit legate de practicarea corectă a unei profesii, ocupaţii sau îndeletniciri.În
exercitarea profesiei omul decide între bine şi rău, moral-imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit,
loial-neloial, drept-nedrept, sincer-nesincer etc. Legalitatea este o condiţie necesară înexercitarea
profesiei, dar nu şi suficientă, întrucât regulile de conduită morală nu pot fi ignorate, iar acestea
aparţin deontologiei.Deosebirile dintre drept şi deontologie au ca esenţă deosebirile dintre
normele juridice şiregulile de conduită morală a unei profesii. După cum se ştie dreptul
reprezintă ansamblul regulilor care stabilesc cadrul relaţiilor juridice dintre oameni, sancţionate
şi impuse de puterea de stat caexpresie a intereselor fundamentale ale societăţii.

Deontologia aparţine domeniului moralei.Cerinţa executării corecte a regulilor

şiîndatoririlor unei profesii decurge atât din necesitatea prevenirii efectelor adverse cauzate
deabaterea de la acestea, cât şi din necesitatea prevenirii riscului discreditării profesiei ca urmare
aunui comportament defectuos.
Morala este concepută ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă
ansamblulsentimentelor, deprinderilor, convingerilor, atitudinilor, principiilor şi normelor care
privescraporturile dintre individ şi colectiv (familie, naţiune, stat, societate) şi care se manifestă
în fapte, în modul de comportare a individului în viaţa de zi cu zi.
Respectarea normelor morale, adoptarea unei conduite corecte a individului faţă
decolectivitate, decurge dintr-un impuls interior al omului. Simţul moral nu este însă înnăscut, ci
el sedobândeşte de om prin educaţie, însuşirea exigenţelor, moravurilor, obiceiurilor şi
deprinderilor promovate de societate.
Etica (din grecescul „ethicos” care înseamnă „teoria despre virtute”) este înţeleasă ca
disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale moralei. Etica studiază şi
generalizează moralitatea unei societăţi cu ajutorul valorilor sale specifice: bine, datorie,
cinste,dreptate, omenie, onoare, demnitate etc.Cu asemenea valori, etica studiază şi promovează
astăzi în România transformarea moralei sociale într-o morală a unui stat democratic, în care sunt
respectate,drepturile fundamentale ale omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, onoarea şi
demnitatea omului.Aşadar morala reprezintă un ansamblu de idei, concepte, reguli cu privire la
bine şi rău,corect şi incorect, just şi injust.Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria
conduită se bazează pe constrângerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în
comportamentul său,mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, faţă
de sine însăşi. Dinansamblul regulilor morale, deontologia le-a asimilat pe cele legate de
exercitarea profesiei cătrenivelul de performanţă dorit. De aceea deontologia este acea parte a
eticii care se ocupă de studiuldatoriei morale, a originii, naturii şi formelor responsabilităţii pe
care le incumbă exercitarea profesiei.
În principal, deontologia ca parte a eticii are un domeniu bine definit, dar mult mai restrâns
decât aceasta.Domeniul deontologic îl formează acele relaţii sociale care sunt guvernate de
normeşi principii referitoare la îndatoririle aferente unei profesii sau a unui status social
determinat.
Categoria fundamentală a deontologiei este datoria profesională, expresie de cea mai înaltă
generalitate a obligaţiilor morale ale omului faţă de activitatea desfăşurată prin profesia
sa.Deontologia operează cu o serie de instrumente adecvate fiecărei profesii în parte, cum ar fi:
jurământul, codurile etice, codurile deontologice, carta, excluderea.

Deontologia functiei publice are la baza conceptele fundamentale de bine-rau, moral-

imoral, corect-incorect, cinstit-necinstit, exact-inexact, drept-nedrept. Ea nu se substituie
legislatiei in domeniu, ci furnizeaza elementele morale specifice legate de practicarea corecta a
functiilor din domeniu public.

Deontologia functiei publice presupune un ansamblu de reguli, norme si principii ce

vizeaza in principal, datoria morala, de atitudini si comportamente motivate moral, aferente
persoanelor numite intr-o functie publica prevazuta cu atributii si responsabilitati in temeiul legii,
in scopul servirii corecte a interesului general public si al fiecarui cetatean, precum si al
mentinerii si sporirii autoritatii, demnitatii si prestigiului profesiei de functionar public.
 Izvoarele deontologiei functionarului public

Principalul izvor de drept este Constitutia, legea suprema in stat, in care se regasesc
multe principii care fundamenteaza comportamentul profesional al functionarului public
(principiul legalitatii, al supunerii tuturor in fata legii, completat cu cel potrivit caruia nimeni nu
este mai presus de lege, fidelitatea fata de tara si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor care-
i revin, in care scop functionarul public depune juramantul de credinta cerut de lege).Legea, ca
act juridic al Parlamentului si avem in vedere ceea ce va constitui reglementarea cadru in
materie, legea organica privind statutul functionarului public. Ei i se adauga alte legi prin care se
reglementeaza sau urmeaza sa se reglementeze aspecte privind diferite categorii de functionari
publici..Alaturi de aceste izvoare scrise exista si izvoare nescrise, cutuma, existand functii sau
demnitati publice pentru care sunt instituite norme cutumiare care au capatat in timp forta de lege
(mai ales in domeniul diplomatiei).Nu numai in administratia din tara noastra, ci si alte state
democratice ale Europei, traverseaza in prezent un proces de modernizare, de mutatii, de gasire a
celor mai capabile solutii de asezare a ei in slujba cetateanului. Aceasta presupune un corp de
functionari publici competenti, care sa se supuna urmatoarelor reguli:

Ø meritocratie, transparenta si neutralitate politica;

Ø o functie publica bine structurata, cu functionari publici platiti corespunzator si bine

dimensionati din punct de vedere numeric al nevoilor cetatenilor;

Ø responsabilitate profesionala si garantarea unui nivel cat mai scazut al coruptiei;

personal bine instruit, care sa aiba vocatia de a obtine performanta si de a atinge, astfel,
standarde cat mai inalte.

Misiunea administratiei publice, ratiunea ei de a fi, este realizarea, la nivelul

executiv, a interesului general stabilit de puterea politica, fie prin acte juridice unilaterale fie prin
asigurarea serviciilor publice.Din acest motiv, administratia are ca valoare fundamentala comuna
servirea interesului general, caruia i se subordoneaza. Aceasta determina principiile deontologice
comune tuturor functionarilor din administratia publica. Partea comuna a deontologiei
administrative cuprinde :
 1. Principiul legalitatii, care cere ca administratia sa respecte si sa asigure
respectarea legii, in sensul cel mai larg, de la apararea ordinii si linistii publice, a
drepturilor si libertatilor cetatenilor, pana la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau
actiunilor administrative. Acest principiu este cat se poate de firesc, atata timp cat
admitem ca expresia interesului general este legea ;

2. Principiul subordonarii ierarhice, care consacra dreptul de comanda al

superiorului ierarhic, concomitent cu obligatia de supunere a subordonatului ;

3. Principiul impartialitatii sau al egalitatii de tratament, care semnifica obligatia

administratiei publice de a nu opera nici o discriminare, interzisa de lege, atat in ceea ce
priveste accesul la functia publica, cat si in exercitiul functiei publice. Acest principiu
urmareste excluderea partizanatului de orice fel si a favoritismului din activitatea
administratiei publice ;

4. Principiul transparentei care impune administratiei sa-si motiveze actele si sa

informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o forma de control din
partea corpului social, pentru a se garanta conformitatea activitatii administrative cu
interesul general ;

5. Principiul asigurarii continuitatii activitatii care reflecta necesitatea determinata

de derularea natural-continua a vietii sociale, ca serviciile publice prestate de
administratie sa aiba un caracter continuu, neintrerupt ;

6. Principiul competentei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea si

avansarea functionarilor publici sa se faca pe baza de concurs organizat pe criteriul
capacitatii profesionale, iar pe de alta, sa existe in cadrul administratiei un sistem
specializat de perfectionare profesionala continua.

Trebuie sa precizam ca, fiecare corp de functionari publici serveste o anumita

colectivitate, intr-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de
exprimare a principiilor deontologice comune, precum si ale principiilor deontologice specifice
corpului respectiv.
 La baza activitatii functionarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei
lor atat in interiorul cat si in afara institutiei publice stau urmatoarele principii de baza:

- egalitatea de tratament fata de tertii beneficiari ai serviciului public, respectiv, un

comportament echilibrat si nediscriminatoriu fata de toti cei care i se adreseaza pentru
rezolvarea diferitelor probleme;

- respectarea suprematiei Constitutiei, respectul legilor generale in materie si al tuturor

actelor normative de catre purtatorii autoritatii publice;

- credinta si fidelitate fata de tara caruia ii apartine functionarul public;

- discretie profesionala privind toate informatiile pe care le primeste si le detine in

exercitiul functiei sale;

- obligatia de supunere si respect fata de seful ierarhic;

- apararea si respectarea demnitatii si intimitatii uzagerilor serviciului public;

- perfectionarea profesionala continua, sub diferite forme etc.

Misiunea sociala a corpului functionarilor publici, realizarea interesului general si

asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv, determina o serie de principii deontologice
comune tuturor functionarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la
diferitele corpuri de functionari publici. Diferentele sunt determinate de interesele colectivitatii
pe care o serveste corpul respectiv, precum si de domeniul de activitate.De asemenea, la
principiile deontologice comune se pot adauga reguli specifice, potrivit particularitatilor
corpurilor de functionari.In ceea ce priveste dreptul deontologic, acesta se exprima sub forma
dreptului disciplinar prevazut in statutele functionarilor, iar in unele cazuri si/sau in acte
normative distincte.Astfel, statutele prevad abaterile disciplinare, sanctiunile disciplinare,
procedura de aplicare a sanctiunilor care reglementeaza jurisdictia disciplinara. Pe baza celor
mentionate mai sus, putem afirma ca functia publica poseda o deontologie proprie, in sensul
strict al termenului, pe care o vom denumi, Deontologie administrativa.
 Codul de conduita al functionarilor publici, defineste deontologia functionarului
public ca reprezentand “totalitatea normelor care guverneaza comportamentul profesional si
privat al functionarului public, in virtutea statutului sau de detentor al autoritatii publice.”

In cazul functiei publice, deontologia este reprezentata de realizarea eficientei serviciului

public si satisfacerea nevoilor cetateanului. Eficienta nu reprezinta numai rezultatul unei bune
organizari si conduceri a unei activitati.Obtinerea unei eficiente maxime depinde si de gradul de
constinciozitate fata de indatoririle de serviciu a functionarului public.

In stiinta administratiei s-au formulat mai multe obligatii cu caracter moral dintre care
unele au dobandit si caracter de obligatii profesionale.

1. Probitate

Se intelege prin probitate in primul rand corectitudinea de care trebuie sa dea dovada un
functionar in indeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialectica a corectitudinii
exprimata foarte bine de G. Hegel „Acelasi continut care este un drept si o indatorire este un
drept. Cu alte cuvinte, functionarul are dreptul de a exercita o functie publica atata timp cat
intelege ca acea functie este o indatorire pentru el. Orice alte criterii pentru neindeplinirea
datoriei duc la lipsa de probitate.

2. Demnitate

Foarte multi neglijeaza importanta cuvantului publica din sintagma „functie publica”.
Acest cuvant trimite insa direct la sensul demnitatii pe care o are un functionar investit cu o
functie (relativ la ceilalti cetateni). Tocmai caracterul public al unei functii interzice
functionarului sa se comporte ca ceilalti si sa ceara avantaje pentru el sau pentru altii. Sub
aspect material, functionarul este platit pentru a-si exercita functia, iar sub aspect moral el
se bucura de autoritate, neavand dreptul de a se degrada pe sine sau functia sa.

3. Reputatie

Aceasta reprezinta parerea pe care cei din jur o au fata de cineva sau fata de felul in care
o persoana este cunoscuta sau apreciata, faima, renumele. Ca orice faima sau renume,
reputatia este redata in primul rand, de efortul personal, al celui in cauza, care de cele mai
multe ori se „confectioneaza” in timp din elemente ce tin de resortul moralei, fiind apoi
raspandita prin intermediul oamenilor sau eforturilor mass-media. Cat de relativa este
aceasta constructie morala ne-o dovedeste si practica de zi cu zi.

Educatia si mediul, pe langa caracterul nativ al persoanei sunt elemente determinante

ale acestei morale. Reputatia poate fi reala sau falsa, in functie de imprejurari, persoana in
cauza putand fi de buna credinta sau duplicitara, poate avea reale aptitudini sau si le poate
disimula.

4.Interdictia cumulului

In general, functionarul public nu poate avea interese contrare administratiei pe care o

serveste si ca atare nu ar putea desfasura activitati lucrative in scop personal.

Totusi in practica administratiilor publice din statele democratice s-au admis unele
derogari pentru:

 activitatea de creatie si cea stiintifica si literara

 acordarea de consultatii specializate in alte domenii decat cele ale
administratiei publice
 exploatarea brevetelor de inventie
Avand in vedere ca functia publica este un ansamblu de atributii, facem observatia ca o
persoana fizica nu poate, practic, sa realizeze in acelasi timp atributiile a doua sau mai
multor functii publice. In acest sens, profesorul P. Negulescu arata ca, in principiu functiile
publice nu se cumuleaza caci interesul general cere ca functionarul sa-si consacre intreaga
sa activitate functiei pe care o indeplineste.

Totusi, un functionar angajat intr-un serviciu public poate desfasura temporar o activitate
remunerata pentru un alt serviciu al admnistratiei publice, cu conditia sa aiba acordul
autoritatii administratiei publice pentru care lucreaza.

5. Impartialitate

Cu privire la dreptul functionarului public de a face parte din partidele politice s-au
conturat doua opinii contrare:
  Una care considera administratia ca anexa politicului si ca atare
posibilitatea ca functionarii sa fie politici dispare.
 Alta care considera ca functionarul are in principal executarea
deciziei politice, fara a participa la activitatile partidelor.
In Legea 188/1999 privind Statutul Functionarilor Publici la articolul 42 se stipuleaza
„Functionarii publici au obligatia ca in exercitarea atributiilor ce le revin sa se abtina de la
exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice”.

6. Subordonarea

Functionarii publici au obligatia de a executa ordinele sau instructiunile primite de la sefii

ierarhici. Este evident ca aceasta obligatie deschide poarta abuzului din partea sefului
facand posibila aparitia coruptiei. Tocmai de aceea in doctrina si prin Legea 188/1999 se
recunoaste dreptul functionarului de a refuza executarea ordinului in cazul in care este vadit
ilegal sau prejudiciaza drepturile fundamentale ale persoanei. In aceasta situatie,
functionarul trebuie sa anunte in scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat ca
functionarii superiori poarta raspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit
subordonatilor; altfel s-ar ajunge la situatia in care ei ar fi exonerati de raspundere, iar
functionarii subordonati sa raspunda pentru faptele altora.

7. Fidelitate

Aceasta dimensiune etica a functionarului public presupune executarea sarcinilor de

serviciu si in interesul institutiei la care functionarul lucreaza.

Obligatia de fidelitate cuprinde si discretia necesara cu privire la secretele de serviciu

cu care functionarul opereaza. Tocmai de aceea, in unele statute ale functionarilor publici se
prevede obligatia de a pastra secretul de serviciu o anumita perioada de timp dupa incetarea
raporturilor de munca. (intre 1 si 5 ani). Obligatia de fidelitate se extinde si asupra
persoanelor alese in cadrul autoritatilor cu caracter deliberativ, care au obliatia de a depune
un juramant la inceperea mandatului.

8. Respectul fata de functie

Obligatia de a respecta functia consta in esenta in limita de competenta ( competenta
definindu-se prin capacitatea unei persoane de a realiza in mod corespunzator si cu eficienta
maxima a sarcinile care ii revin, tot ea fiind cea care genereaza performanta, respectiv
productivitatea si eficacitatea).

Functionarul public nu trebuie sa-si depaseasca atributiile de serviciu, asa cum sunt
stabilite ele in fisa postului. Este evident ca daca functionarul primeste lucrari pe care nu are
competenta sa le rezolve, ori intervine pentru solutionarea lor la seful ierarhic suntem in
prezenta unei forme a abuzului in serviciu.

Datoria morala fata de indeplinirea profesiei publice este la randul ei impartita in datorie
fata de sine si datorie fata de altii. Daca datoria fata de sine are o valoare egala pentru orice
profesie, dar pentru functionarul public, datoria fata de altii este esenta datoriei sale morale.
Functionarul public este intotdeauna pus sa slujeasca pe altii si nu pe sine, binele general,
interesul public, dar si pe al fiecarui cetatean in parte.Respectul fata de cei in slujba carora se
gaseste poate fi lezat prin trei vicii: orgoliul, barfa si calomnia .

Practicarea profesiei de functionar public presupune atat un anumit nivel de specializare,

cat si o conduita socotita normala in raport cu scopul social al crearii functiilor publice
respective, conduita care apare de cele mai multe ori sub forma de regulamente de functionare
sau coduri. Codurile etice sau codurile deontologice din domeniul public sistematizeaza reguli si
norme ale comunitatii in cazul particular al profesiei de functionar public. Nerespectarea
regulilor sau incalcarea indatoririlor deontologice implica atat raspunderea disciplinara si juridica
a functionarului public, cat si morala, deontologica. Spre deosebire de raspunderea juridica,
raspunderea deontologica se bazeaza pe aspectul moral: pe apararea onoarei, demnitatii si
prestigiului profesiei de functionar din domeniul public.

In Romania, “calitatea de functionar public este incompatibila cu orice alta functie

publica decat cea in care a fost numit, precum si cu functiile de demnitate publica”.

Functionarii publici nu pot detine alte functii si nu pot desfasura alte activitati,
remunerate sau neremunerate, dupa cum urmeaza:
 a) in cadrul autoritatilor sau institutiilor publice;

b) in cadrul cabinetului demnitarului, cu exceptia cazului in care functionarul public este

suspendat din functia publica, in conditiile legii, pe durata numirii sale;

c) in cadrul regiilor autonome, societatilor comerciale ori in alte unitati cu scop lucrativ,
din sectorul public sau privat, in cadrul unei asociatii familiale sau ca persoana fizica
autorizata;

d) in calitate de membru al unui grup de interes economic.”

Deontologia - reprezinta ansamblul normelor care contureaza un anumit tip de

comportament profesional sau privat.

Deontologia functiei publice – reprezinta ansamblul normelor juridice si morale aferente

functiei publice ca element intrinsec al serviciului public, statuat obiectiv de catre
societate la un moment dat in scopul eficientizarii serviciului public de catre cei chemati
sa indeplineasca functia publica.

Deontologia functionarului – defineste sfera de obligatii moral-juridice ale unui

functionar public: probitate, loialitate, responsabilitate.

Deontologia functionarului public – exprima ansamblul normelor referitoare la

comportamentul profesional si moral al functionarului public in serviciu si in afara
serviciului, avand in vedere ca este purtatorul autoritatii publice, deontologia aflandu-se
la granita dintre drept si morala.
Bibliografie:

Verginia Vedinas, Deontologia vietii publice, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p.122

Vasile Morar, Etic si Estetic, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Istorie- Filozofie,
Bucuresti, 1981, p.27

Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris, 1993, p.188-189.

Marius Profiroiu, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etica si coruptie in administratia publica,
Bucuresti, Editura Economica, 1999, p.9

Ioan Mocioi, Deontologia functiei publice, Editura Spicon ,2001, p.9.

Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in
exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si
sanctionarea coruptiei