Sunteți pe pagina 1din 14

Referatul va fi abordat din prisma unei metodologii ce vizează o analiză de corelare al

sistemului axiologic cu sistemul de deprinderi si abilitati(valori):


Comunicare profesionala>confidentialitate
Comunicare non verbala>dreptate
Punctualitate>responsabilitate
Rezistenta>libertate
Spirit de echipa>dreptate
Spirit de conducator>legalitate
Pentru ca proiectul să se încadreze în liniile unei analize cât mai obiective şi realiste voi
tine cont, în realizarea lui de principalele aspecte prevăzute de Legea 188/1999 privind
Statutul Funcţionarilor Publici şi de Codul de Conduită al funcţionarilor publici.

1. Aspecte generale privind deontologia functiei publice

Termenul „deontologie” provine din grecescul „deontor” care inseamna ceea ce se


cuvine si „logos” care inseamna stiinta.
Deontologia poate fi desemnata ca fiind ansamblul normelor etico-juridice care
contureaza un comportament profesional sau privat.

Pornind de la definitia generala data deontologiei, putem sa particularizam deontologia


functionarului public si sa o definim ca fiind ansamblul normelor ce guverneaza
comportamentul profesional si privat al functionarului public, ca titular al functiei
publice.
In situatia in care functionarul public a incalcat normele privind deontologia functiei
publice, respectiv, si-a incalcat obligatiile profesionale deduse din raportul de functie
publica precum si normele de comportament in interiorul si in afara institutiei publice,
intervine raspunderea disciplinara a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare,
functionarul public isi lezeaza demnitatea si prestigiul, statutul sau socio-profesional si
moral.
Reglementarea comportamentului profesional al functionarului public se face
atat prin dispozitii constitutionale cu valoare de principiu, cat si prin acte juridice emise
de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar si cu ajutorul normelor
cutumiare, in special in domeniul diplomatiei sau al jurisprudentei.
DEFINIREA CONCEPTELOR UTILIZATE

Funcţia publică - este un complex de atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt
dotate serviciile publice, atribuţii exercitate în mod continuu de către persoane fizice
legal investite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societăţii.

Funcţionarul public - este persoana numită, într-o funcţie publică şi investită în mod
legal cu atribuţiile acesteia, persoană titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le exercite
în scopul realizării competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face
funcţia publică.
Functia in cadrul administratiei publice, poate fi definita “ca un ansablu de atributii
stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza si in executarea legii, atributii pe
care le indeplineste o persoana fizica angajata intr-un organ al administratiei publice si
care are abilitatea legala de a indeplini aceste atributii ale administratiei publice”.
Fiecare functie publica se caracterizeaza prin anumite trasaturi, dar tuturor functiilor
publice le sunt comune urmatoarele
functia publica reprezinta un complex de drepturi si obligatii, care nu sunt facultative, ci
obligatorii pentru persoana investita;
de asemenea functia publica are caracter de continuitate care decurge din insasi
continuitatea existentei statului; din aceasta nu trebuie sa tragem concluzia ca functia
publica nu poate fi exercitata intermitent; nu trebuie confundata functia insasi cu
realizarea ei;
functia publica nu poate face obiectul unei intelegeri intre parti; ea este rezultatul unui act
universal de vointa prin investirea legala ce acorda persoanei care exercita functia;
functia publica este accesibila tuturor cetatenilor, in conditiile legii;

Asupra functiei publice exista mai multe tipuri de conceptii pe care le au in general,
functionarii:
functia publica este vazuta ca:
*o meserie de contact cu publicul (functiile de ghiseu, functiile prin care se realizeaza
anumite prestatii in favoarea cetatenilor, functile prin care se exercita controlul de vama,
de bilete de tren etc.);
*o meserie tehnica, dificila si adesea periculoasa, functionarul nefiind intr-un raport
direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferata ce dirijeaza circulatia trenurilor);
mijloc de exprimare a autoritatii, functie ce le da functionarilor anumite satisfactii;
*functia publica este privita prin natura sa ca o functie sociala; aceasta implica de la
inceput ca acela care o exercita sa aiba o veritabila vocatie de a se preocupa de cauza
publica.
Functionarul pubic este, deci, persoana fizica investita cu o functie publica cu caracter de
permanenta in serviciile autoritatii centrale sau locale, ori in institutiile publice care
apartin acestora. Ocuparea functiei de catre functionar, in mod legal se face prin simpla
investire sau prin investirea urmata de incheierea unui contract de munca, sau prin simpla
incheiere a unui contract de munca.

COMUNICAREA
Procesul care satisface aceste trebuinte ale omului si care este în stransa legatura cu latura
sociala a acestuia este comunicarea. Procesul comunicarii, in sine, poarta cinci intelesuri
majore:

Comunicarea reprezinta intelegerea dintre doua sau mai multe entitati


Aceasta inelegere se bazeaza pe transfer si contratransfer informational. Altfel spus,
intelegerea se bazeaza pe emisie de informatie, pe perceptia si darea unui sens acestei
informatii.
Intelegerea dintre doua entitati se realizeaza in baza unui principiu si anume: orice
entitate emitenta trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate receptoare si
orice entitate receptoare trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate
emitenta. Procesul comunicarii, ca intelegere, este unul circular in care cele doua entitati
participante isi schimba mereu rolurile.

Comunicarea inseamna si comunitate


Pe baza procesului de comunicare-intelegere, mai multe entitati ce comunica intre ele pot
ajunge la concluzii, teluri, norme, valori si principii comune fiind capabile, astfel, sa
creeze structuri sociale intragrup.
Prin procesul de comunicare comunitatile nu numai ca se creeaza dar ele se si dezvolta si
din pacate se si distrug.

Comunicarea vazuta ca participare sau coparticipare


Comunicarea este un proces in care se cedeaza si se primesc informatii. Este un proces
implicativ in care participarea membrilor unui anumit grup este necesara. Aceasta
participare nu trebuie înteleasa ca fiind existenta doar la nivelul procesului de comunicare
deoarece existenta grupurilor si a actiunilor comune ale acestora implica participarea.
Coparticiparea reprezinta o implicare partiala. In orice grup exista un nucleu constant
care participa efectiv la realizarea telului propus si duce tot greul actiunilor si exista si
anumite elemente care nu sunt nici ostile dar nici pasive dar care participa, uneori, doar la
anumite actiuni in vederea atingerii acelui tel comun.

Comunicarea poate fi inteleasa si ca organizare


Existenta grupurilor si mai ales a structurilor sociale formale din cadrul acestora implica,
alaturi de norme, legi, reguli, ierarhizare, automat si organizarea. Putem afirma ca unul
dintre marile avantaje ale organizarii actiunilor este reprezentat de scurtarea perioadei de
timp in care se atinge telul propus. Un alt mare avantaj al organizarii este cresterea
nivelului de siguranta al membrilor grupului precum si increderii in ceea ce priveste
atingerea telului propus. Ultimul mare avantaj pe care o sa-l evidentiem legat de
organizare este reprezentat de posibilitatea controlului actiunilor.
La nivel macro, comunicarea-organizare se imparte in doua, rezultand comunicarea-
organizare intrasistemica, caz in care focalizarea se manifesta in interiorul sistemului si
comunicarea-organizare intersistemica, situatie in care actiunile sunt axate pe legatura
sistem-sistem.

Comunicarea este şi neintelegere


Intelegerea este valenta pozitiva sub care recunoastem, in general, comunicarea iar
neintelegerea este cea negativa ce poate avea, de cele mai multe ori, efect pozitiv.
Neintelegerea poate sa apara intre emitator si un receptor atunci cand fluxul informational
este bruiat sau cand sursa de zgomot este prea puternica. Comunicarea-neintelegere se
poate datora insa si neintersectarii sau intersectarii pe falii foarte restranse a repertoriilor
entitatilor participante la transferul şi contratransferul informational. O alta cauza a
neîntelegerii dintre doua sau mai multe entitati este reprezentata de diferenta de opinii,
de pareri dar mai cu seama de diferenta dintre interesele acestora.

Memorarea
informatiilor
Dobandirea Preluarea Prelucrarea Predarea
informatiilor informatiilor informatiilor informatiilor

publică Transmitere

Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni


Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea
interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se
apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia.
În acest sens, administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să
respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.
Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea
instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind
informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute
cetăţenilor existenţa oraganizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile
acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea
publică se urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile
publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora,
realizând astfel un interes general.
Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale
realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general,
obţinându-se astfel adeziunea cetăţenilor.
Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a
serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în
considerare dorinţele şi nevoile.
In cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:
*punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;
*prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale;
*promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.
Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum
se adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze,
ce proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la
dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor
regulile pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora
în raport cu serviciile publice locale.1
1
O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri.
Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute
modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru
cunoaşterea resurselor locale.
Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor
de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact
puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în
interacţiunile cu cele mai diverse categorii de cetăţeni.

Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean


În procesul comunicării, relaţia funcţionar public-cetăţeni constituie substanţă a
actului de administraţie publică.Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public
(ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi
propune să informeze, să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar
receptorul se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină.
Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare,
dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter cultural-
educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme
scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de
specialitate ale instituţiilor de administraţie publică.
Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării
funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens,
putem identifica următoarele sarcini:
*diagnosticarea problemelor;
*culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor;
*trasmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor;
*rezolvarea conflictelor.
Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de
rezolvare:
*ascultarea activă;
*stimularea autoanalizării problemelor;
*controlul tonului vocii;
*cultivarea întelegerii şi toleranţei;
*detensionarea atmosferei.
Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în
ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public-
cetăţean trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.
Comunicarea este absolut esenţiala pentru organizare. Este evident că fără
comunicare nu poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să
influenţeze comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor
tehnici de comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a
deciziilor pot şi trebuie distribuite în instituţie.
.

Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi


îndeplinească exemplar atribuţiile şi sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu
sistemele administrative şi-au dezvoltat un sistem de perfecţionare şi pregătire continuă,
atât în interiorul autorităţilor cât şi prin instituţii specializate din cadrul ministerelor de
resort sau din afara administraţiei dar în raport contractual cu instituţiile beneficiare. În
România există centru regionale de pregătire şi perfecţionare contină precum instituţii
universitare care asigură cursuri postuniversitare de perfecţionare. Prin ordonanţa
82/2002 s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie.

Clauza de confidentialitate
La articolul 26 din Codul Muncii se precizeaza: "Prin clauza de confidentialitate partile
convin ca, pe toata durata contractului individual de munca si dupa incetarea acestuia, sa
nu transmita date sau informatii de care au luat cunostinta in timpul executarii
contractului, in conditiile stabilite in regulamentele interne, in contractele colective de
munca sau in contractele individuale de munca."
Exista si o prevedere care este valabila atat pentru angajator, cat si pentru angajat.
"Nerespectarea acestei clauze de catre oricare dintre parti atrage obligarea celui in culpa
la plata de daune-interese."
In alte tari se semneaza un fel de clauza de confidentialitate inca de la interviul de
angajare, de obicei la cel de-al doilea prin care trece candidatul. Acest model este preluat
si in noul Cod al Muncii romanesc, la aliniatul 5 din articolul 17: "Cu privire la
informatiile furnizate salariatului, prealabil incheierii contractului individual de munca,
intre parti poate interveni un contract de confidentialitate."
Confidenţialitatea este obligaţia funcţionarilor publici de a nu face publice problemele
petenţilor cu care au fost însărcinaţi să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau
anchetele de la dosar. Spre exemplu obligaţia asistenţilor sociali de a nu face cunoscut
situaţia situaţia unei anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul
social respectiv.

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi
care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au
constatat că proporţia în care folosim limbajul verbal şi limbajele neverbale este, în
comunicarea orală, urmatoarea: 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi
inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feţei,
gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul
cuvintelor, restul fiind neverbal.2
De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace.
Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat.
Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui
cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar,
când vorbim, comunicăm de asemenea prin:
• expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
• gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
• poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
• orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
2
• proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
• contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl
privim;
• contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;
• mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja
interlocutorul să continue;
• aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
• aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea
vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);
• aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare,
acurateţe şi aspectul vizual general;
Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit
“metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”).
“Metacomunicarea” este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna
conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care însoţeşte orice
mesaj, este foarte importantă.

DreptateA: Principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi
să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia şi de a
acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ♢ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum
se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod
întemeiat.
Punctualitate: exactitate, exactitudine. (~ cu care a venit la întâlnire.) 2. promptitudine.
(Om de o rară ~.)/Însuşirea de a fi punctual; exactitate, regularitate în executarea unei
lucrări
Responsabilitatea este principiul conform căruia funcţionarul public trebuie să poarte
responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există şi protecţia, reglementată în toate
sistemele de drept, pentru funcţionarii publici prin facultatea de a discerne toate
chestiunile care îi sunt supuse atenţiei de problemetica specifică realizării competenţilor
funcţiei publice pe care o exercită.
P. Fauconnet (La responsabilite. Etude de sociologie, 1920) considera că r. a evoluat de
la forma obiectivă, dominantă în societăţile arhaice, la cea subiectivă, caracterizînd
societăţile moderne. În societăţile marcate de conformism, constrîngerea exercitată de
instanţele socializatoare şi de control determină consolidarea unei morale eteronome şi
expiatoare şi a unei r. obiective. În societăţile moderne, caracterizate prin diferenţiere
socială şi solidaritatea de tip organic, se pune accentul pe cooperare, care presupune
autonomia părţilor şi o morală a respectului, stînd la baza r. subiective (intenţionale). R.
şi sancţiunea sînt disociate în acest caz. Cele două forme de r. coexistă, cu ponderi
diferite, în toate tipurile de societăţi, dar accentul s-a mutat, în cursul istoriei, de la r.
obiectivă, colectivă şi transmisibilă la r. subiectivă, individualizată şi interiorizată.

Rezistenta: 1. proprietate a unui material de a rezista forţelor (solicitărilor) exterioare


care tind să-l deformeze sau să-l rupă. o ă materialelor = disciplină care studiază stările de
tensiune şi de deformaţie ale corpurilor solide sub acţiunea forţelor exterioare. ♢ forţă
care se opune efectului unei alte forţe.. II. împotrivire, opoziţie; (spec.) respingere a
atacurilor inamicului. ♢ piedică, obstacol, greutate. Calitatea unui corp de a rezista la
acţiunea unui alt corp (care tinde să-l rupă). ♦ Forţa de opunere a unui mediu la realizarea
unei acţiuni. II. (Fig.) Împotrivire, opoziţie. ♦ Piedică, obstacol, greutate /Faptul de a
rezista; împotrivire, opoziţie, apărare împotriva unui atac. ♦ Respingerea atacurilor
repetate ale inamicului şi menţinerea poziţiilor proprii. 1. Calitatea de a fi rezistent. ♦
Forţa de opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuniValorile functionarului public se
schimba "de fatada" odata cu schimbarea valorilor sefilor, fapt care se concretizeaza intr-o foarte
serioasa rezistenta la schimbare.

Succesul unui management performant in administratie este proportional cu gradul de implicare


si de motivare a functionarului public.
De aceea, obiectivitatea, transparenta si consecventa in evaluarea performantelor profesionale
reprezinta elemente esentiale care influenteaza angajamentul functionarului public in institutia
publica si in relatiile cu cetatenii.

Libertate:Posibilitate a unui sistem (persoană, grup, organizaţie, colectivitate) de a


realiza finalităţile sale. Pentru sistemele social-umane, caracterizate printr-o logică
proprie, cristalizată în finalităţi specifice, posibilitatea de a realiza aceste finalităţi
reprezintă o cerinţă funcţională fundamentală. Cu cît un sistem social prezintă o
autonomie funcţională mai ridicată, dinamica sa fiind orientată de finalităţi proprii, cu atît
l. va constitui pentru el o cerinţă mai accentuată, luînd forma idealului, aspiraţiei,
revendicării.
♦ L. are două nivele:
Un nivel negativ - eliberarea de factori perturbatori care împiedică realizarea finalităţilor
proprii. Funcţionarea autonomă a unui sistem poate fi stînjenită fie de dominaţia unui alt
sistem (constrîngere), care îi limitează posibilităţile de acţiune impunîndu-i o orientare
care nu îi este proprie, fie de procese perturbatoare induse din afară, limitări ale propriei
funcţionări (boală, accidente, criminalitate, insecuritate, criză economică, războaie etc.).
În acest sens, eliberarea apare ca o aspiraţie pe care o găsim frecvent cristalizată fie la
nivel individual, fie colectiv,
Un nivel pozitiv - posibilitatea instrumentală de a realiza finalităţile proprii. Eliminarea
constrîngerii, minimizarea proceselor perturbatoare induse din exterior reprezintă doar o
condiţie a funcţionării autonome; existenţa unor posibilităţi de realizare efectivă a acestor
finalităţi reprezintă a doua condiţie, implicînd existenţa cunoştinţelor, tehnicilor necesare.
L. este posibilitatea, efortul unui sistem de a-şi promova propriul determinism,
determinismul interior, aşa cum acesta este cristalizat sub formă de finalităţi. ♦Îîn
sociologia actuală, tema l. este legată în mod special de modificările profunde ale relaţiei
dintre individ şi colectivitate, de tranziţia de la formele tradiţionale ale autorităţii la
democraţie şi participare.

Spirit de echipa: Conţinutul şi rolul spiritului de echipă:


• stabilirea unei misiuni şi a unor scopuri clare la care aderă persoanele;
• derularea de procese decizionale participative;
• motivarea puternică, individuală şi de grup, pentru a contribui la realizarea ţelurilor
comune.
Clement sugerează apariţia şi manifestarea spiritului de echipă în condiţiile participării şi
dirijării procesului de către leader.
Heifetz aste de părere că atunci când oamenii sunt supuşi unui mare stress din cauza
diferenţei dintre felul în care lucrurile sunt şi cum ar dori ei să fie, ei au două tendinţe la
fel de disfuncţionale:
• Prima este să încerce să dea vina pentru acest stress pe o anumită persoană sau
organizaţie - să găsească un „ţap ispăşitor”. Această atitudine simplifică problema şi
oferă o modalitate de îndepărtare a stress-ului.
• Cea de-a doua este să caute o persoană drept salvator - să aibă încredere nelimitată în
capacitatea unui anumit individ de a-i „conduce” departe de dificultăţi. Aproape
întotdeauna dictatorii ajung la putere într-o perioadă de stress naţional, când oamenii
caută cu disperare pe cineva care să le rezolve problemele.
Comunicarea e esenţială. Liderul este cel care ascultă, se consultă, se implică, explică atât
de ce, cât şi ce trebuie făcut. „...Lăudaţi cu voce tare, criticaţi încet.” (Catherine The
Great).

Spirit de conducator: A fi un leader inseamna, in primul rand, a fi viu, a-ti pastra


creativitatea, curiozitatea, compasiunea si dragostea pentru oameni chiar si atunci cand
esti umilit, inabusit sau redus la tacere. Dar oameni de toate culorile/rasele, din orice colt
al lumii, se auto-protejeaza si se izoleaza din frica de esec. Auto-protejarea are sens atata
timp cat pericolele sunt adevarate.

Atunci cand te ascunzi si nu mai esti tu insuti, cand lupti sa supravietuiesti si sa te


autoconservi, risti, in egala masura, sa pierzi insasi esenta - inocenta, curiozitatea si
compasiunea. Acestea devin cinism, aroganta si nesimtire. Cea mai dificila sarcina a unui
leader este sa invete sa treaca peste suferinta.
A conduce si, totodata, a-ti depasi stress-ul personal care vine odata cu procesul de
conducere, necesita disciplina interioara. A conduce inseamna a-ti dezvolta capacitatea de
a te gestiona singur, de a-ti administra cu intelepciune propriile resurse psihice si fizice.
Exista sapte pasi simpli, practici prin care responsibilitatea de leader poate fi indeplinita
pana la capat, fara a pierde din eficienta sau a ceda la presiuni:

1. Leadership-ul este atat activ, cat si reflexiv.


Fiecare om poate alege intre a fi participant sau observator. Walt Whitman a descris
acest lucru ca fiind, in acelasi timp, "inauntrul si in afara jocului".
Chiar daca asta este usor de inteles, devine mult mai dificil de pus in practica. De regula,
in loc sa mentinem o perspectiva asupra evenimentelor care ne inconjoara, suntem
absorbiti de ele.
2. Distinctia dintre sine si rol
Un leader poarta cu el responsabilitatea fata de ceilalti si trebuie sa distinga intre sine si
rolul pe care il joaca la un moment dat. El trebuie sa interpreteze reactiile celorlalti la
actiunile sale drept reactii la rolul pe care il joaca si perspectiva pe care o reprezinta intr-o
anumita situatie. A face distinctia intre sine si rol, fara insa a tine emotiile si pasiunile la
distanta, ne permite sa nu interpretam gresit anumite semnale si sa nu luam personal
diverse declaratii si evenimente care nu sunt indreptate neaparat impotriva persoanei
noastre.
3. Externalizarea conflictului
Distinctia dintre sine si rol ajuta la externalizarea conflictului, atragand atentia asupra
problemelor si conducand la conturarea cauzelor si actorilor conflictului. Internalizarea
conflictului cauzeaza probleme si conduce la interpretari gresite ale situatiei. Problema
devine imediat personalizata si este interpretata ca o problema personala, chiar daca nu
este cazul. Mai mult, ea conduce la lipsa de actiune pentru ca permite oamenilor sa-si
indrepte atentia catre alte persoane si sa 'paseze' responsabilitatea catre acestea. In plus,
persoana angrenata intr-un conflict care ameninta sa escaladeze, se simte datoare sa
reactioneze si sa se apere, ceea ce perpetueaza aceasta dinamica.
4. Partenerii
Chiar daca greutatea responsabilitatii fata de sperantele si durerile celorlalti apasa pentru
o vreme pe umerii tai, leadership-ul nu poate fi exersat de unul singur. Orice leader are
nevoie de sustinere pentru a distinge clar sinele de rol si a identifica problemele care
exista.
Partenerii sunt, in general, de doua tipuri: confidentul si aliatul. Confidentul este acea
persoana care ne ofera sustinerea de care avem nevoie pentru ca, la randul nostru, sa-i
putem sprijini pe ceilalti, care ne ajuta sa ne mentinem linistea si echilibrul interioare.
Al doilea tip de partener este aliatul. Aliatul este un partener care opereaza, de obicei,
dintr-o pozitie de autoritate sau o structura organizationala bine definita. Chiar daca
aliatii impartasesc valori comune sau puncte de vedere similare si au, de cele mai multe
ori, incredere intre ei cu privire la probleme strategice, limitarile organizationale pot
limita scurgerea de informatii intre acestia.
5. Ascultarea: A te folosi pe tine insuti ca informatie de referinta!
Pentru interpretarea corecta a evenimentelor, un leader are nevoie sa inteleaga modul
propriu in care proceseaza si interpreteaza ceea ce aude. Pentru a face fata stress-ului, un
leader trebuie sa-si cunoasca propriile subiectivitati pentru a sti sa le compenseze.
Ascultarea reprezinta o serie de incercari si greseli pentru gasirea de interpretari corecte,
identificarea deficientelor si revizuirea lor. Pentru a gasi reactia adecvata, este bine sa ne
pastram un nivel ridicat de auto-examinare
6. Gasirea unui sanctuar!
Pentru a te auto-evalua, este nevoie de un loc in care sa te poti asculta cum gandesti, sa iti
redefinesti propriile obiective, sa pui lucrurile in perspectiva si sa iti recapeti curajul si
motivatia. O data ce suntem atenti la aspiratiile conflictuale din noi insine, putem sa
distingem intre vocea interioara si vocile din exterior care ne solicita atentia. Ca leaderi,
suntem de cele mai multe ori absorbiti de munca. De aceea, ocaziile pentru reflectie si
analiza trebuie planificate pentru a putea anticipa reevaluarea perspectivei.
7. Sa pastrezi directia de mers!
Obiectivele precise sunt o busola, ca singura sursa de orientare pentru o actiune tehnica
sau pentru una de adaptare. Dar, mai presus de orice obiectiv precis, este sensul actiunilor
noastre care ne ajuta sa facem un pas inapoi si sa revizuim, poate cu indoiala, poate cu
satisfactie, valorile care ne orienteaza si care sunt inradacinate in toate misiunile noastre.
De-a lungul timpului, obiectivele precise pot sa nu reprezinte corect realitatea curenta sau
sa aminteasca de modul in care au evoluat valorile. Progresul si evolutia nu sunt niste
procese discontinue, ci, mai degraba, evolutive si incrementale. Pastrandu-ne directia de
mers, reusim sa prevenim esecurile in cascada. O buna directie de mers ne ofera o
capacitate continua de a genera noi posibilitati.
Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcţiei publice şi realizarea
tuturor actelor de competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a tuturor
legilor în spirutul şi litera lor. De asemenea principiul legalităţii presupune şi aplicarea
legilor în interesul cetăţenilor şi pentru atingerea interesului general pentru care au fost
elaborate. Astfel dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte
normetive diferite sunt în conflict, funcţionarul public trebuie să facă aplicabilă norma
care priveşte drepturile cetăţeanului. Altfel spus în practica eticii funcţionarilor publici s-
a consacrat principiul că legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor
drepturi dacă substanţa legii presupune conferirea acelui drept. În toate statele europene
acestă discuţie teoretică, care îşi are resortul în problemele practice, se dezvoltă pe
marginea principiilor deontologice care guvernează administraţia.
Legalitatea - care vizează pe lângă "loialitatea faţă de Constituţie şi lege" respectarea şi
principiile eticii funcţiei publice; Loialitatea faţă de lege este reglementată de un capitol
special privind "raporturile funcţionarului public cu legea" şi presupune mai multe
aspecte:
a. respectarea legalităţii prin toate acţiunile şi inacţiunile sale
b. punerea în aplicare a unei decizii fundamentate din punct de vedere legal
fără a se putea opune sau fără a putea să o zădărnicească.
c. Funcţionarul public are obligaţia de a refuza executarea unei decizii
administrative "pe care o considera ilegală", în condiţiile în care va face o motivare în
scris către superiorul său ierarhic şi în măsura în care acesta nu stăruie în apşlicarea
deciziei, astfel acţiunea sa ar "contravine prevederilor art. 43, alin. 2 din Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările
ulterioare".
d. funcţionarul public are îndatorirea de a susţine şi oferi informaţii pentru
orice activitate întreprinsă în vederea înfăptuirii actului de justiţie, normă prevăzută şi de
codul de procedură civilă. Această obligaţie este prevăzută cu amndamebntul că pentru
informaţiile confidenţiale se va cere acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei din
care face parte.
e. funcţionarul public are obilgaţiade a pune în aplicare a hotărârii
instanţelor judecătoreşti
Codul de conduită a funcţionarilor publici

A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice, sub pretextul că


este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt
personae, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori, vin din medii diferite iar dorinţa
lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism, datorie pe
sarcină, salariu, sancţiune, premiere, ci ca identitatea profesională devine o componentă a
identităţii personale. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o
condiţie a stimei de sine.
Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este
menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care
democraţia este doar spectacol politic.
Codul de conduită al funcţionarilor publici este unul din puţinele coduri care au fost
reglementate de legiuitorul român prin Legea nr. 7 din 18 februarie 2004.
Codul de conduită a funcţionarilor publici, reglementează în cuprinsul său normele
de conduită profesională a functionarilor publici. Normele obligatorii pentru funcţionarii
publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice.
Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii seviciului
public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la
eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin:
a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor
raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a
prestigiului instituit funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit


să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;

c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii


publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă
parte .
Actualul Cod de conduită a definit drept principiu care guvernează conduita profesională
a funcţionarilor publici următoarele:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în
exercitarea funcţiei publice ;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi
regim juridic în situaţii identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a
îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi
conştiinciozitate;
e) imparţialitatea şi independenţa, principii conform carora funcţionarii publici sunt
obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic,
religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;
f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis
să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori
beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de
această funcţie;
g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici
pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a
bunelor moravuri;
h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice
şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-
credinţă;
i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de
funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării
cetăţenilor;
Prin intermediul unui asemenea cod în exercitarea funcţiei publice, funcţionarii
publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura , în
condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi a mentine, încrederea
publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.

TIPUL IDEAL DE FUNCTIONAR PUBLIC

Ce ii este necesar functionarului public pentru a efectua o activitate etica? In primul rand
activitate etice este acea activitate care nu contravine cu scopul initial pentru care a fost
delegat, iar in ceea ce priveste etica ca si conduita, este acel mod de organizare a ativitatii
administrative care are ca scop deservirea cetateanului, a contribuabilului conform
regulilor stabilite de catre stat in conformitate cu nevoile sectorului pe care administratia
il deserveste. O activitate etica este o activitate eficienta Dupa parerea celor mai multi
dintre noi raspunsul este destul de simplu si radical. Functionarul nu ar avea nenoie de
nimic, pentru ca oricum nu se va schimba absout nimic. Dezamagirea cetateanului roman
fata de sistemul actual este mult prea mare pentru a mai crede in schimbare, cu toate ca
aceasta este eminenta si inevitablila.

Cel putin in plan teoretic exista elemente care aduc schimbarea, elemente care sunt
reglemntate de Codul de conduita. In primul rand functionarul public are obligatia de a
asigura un serviciu de calitate, in beneficiul cetatenilor, prin participarea activa la luarea
deciziilor si la transpunrea lor in practica. De asemenea functionarii publici au obligatia
de a avea un comportament profesionist, precum si de a asigura transparenta
administrative pentru a castiga si mentine increderea publicului in integritatea,
impartialitatea si eficacitatea autoritatilor si institutiilor publice. In conformitate cu
atributiile care le revin si cu respectarea eticii profesionale, functionarii publici au
obligatia de a respecta si a fi loiali Constitutiei Romaniei, loiali fata de autiritatile statului
si institutiile publice.
Adevarul este ca cea mai mare parte a functionarilor publici nu au opregatire speciala pe
care ar trebui sa o aiba. Varsta joaca de asemenea un rol important in comportamentul
functionarilor carora le este destul de greu sa se dezobisnuiasca de sistemul trecut si sa
imbratiseze noul sistem. Acestia nu constientizeaza locul lor in societatea
romaneasca,menirea pe care o au si anume de a deservi cetateanul. Chiar daca aceste sunt
prevederi ale unei legi, functionarii par sa nu fie deranjati de faptul ca cetatenii sunt de
cele mai multe ori dezamagiti de serviciile publice. Calitatea lor este data de felul in care
sunt primiti de functionari la ghiseuri, de starea de spirit pe care acestia o genereaza, de
felul in care primesc contribuabilii, care este de cele mai multe ori plictisit si gata sa
plece lasandu-ne cu problemele noastre.

Nimeni nu spune ca functionarii publici nu trebuire sa aiba probleme sau nu ar trebui sa


simta stres, suparare, nemultumire,dar intelegand rolul pe care acestia il joaca in viata
civila, rol care este extrem de important. Acestia ar trebui sa calmeze, sa fie sprijin pentru
cei care le platesc onorariul, nu sa fie izvor si cauza de stres.
Alta parere ar fi ca tocmai pentru ca isi inteleg rolul si puterea pe care o au, functionarii
publici, abuzeaza de aceasta in nenumarate feluri. Cel mai des utilizat fel este modalitatea
lenta de a rezolva problemele cetatenilor, sau modul deficitar si lacunar de rezolvare.

Functionarul ideal ar trebui sa fie prietenos, deschis conversatiilor cu publicul ni


probleme care tin de competenta sa, ar trebui sa raspunda prompt cererilor cetatenilor in
vederea eficientizarii serviciilor publice si a acresterii increderii ni acest serviciu.
Functionarilor publici le este interzis sa se implice in viata politica de orice natura.
Acestia ar tebui sa se comporte respectuos fata de cetateni atat ca oameni ci cu atat mai
mult ca functionari care deservesc interese publice si care sunt strict in serviciul
contribuabiluilui care de altfel cum am amintit este platit de catre cel pe care ar trebui sa
il deserveasca impecabil.

Remuneratia functionarului public ar trebui (si este de altfel) un factor important in


modelarea comportamentului acestuia. Aceasta ar trebui sa fie pe masura muncii si
efortului depus in solutionarea problemelor de serviciu. Salariile in sectorul public nu
sunt nici pe departe stimulante, si de aceea in sectorul privat unde salariile sunt cu mult
mai mari, vom gasi o servire incomparabila cu cea din sectorul public.

Etica in activitatea serviciului public da eficienta acestiu sector. Codul deontologic


contine prevederi mai mult decat de ajuns pentru a crea o activitate etica. Tot ceea ce este
necesar este vionta, si deschiderea functionarilor de a permite schimbarea. Toate aceste
aspecte sunt deja implementate noilor generatii de functionari publici, care invata inca de
pe bancile scolii ca bunastarea cetateanului este bunastarea si multumirea unei natiuni. Si
daca acest lucru sta in mana a catorva sute de oameni, si daca acesti oameni suntem noi,
de ce sa nu realizam acest lucru? De ce sa nu fim veriga in acest lant? De ce sa nu lasam
la o parte interesele personale egoiste in favoarea intereselor generale ale societatii care
oricum ne va recompensa intr-un fel sau altul?