CAPITOLUL V

COMUNICAREA PUBLICĂ
Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiţia comunicării publice
- Va şti să identifice elementele fundamentale necesare înţelegerii instituţiei publice prin
prisma procesului de comunicare.
- Va cunoaşte particularităţile formelor comunicării publice.

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Prezentare generală a instituţiei publice
Societatea în care trăim este o societate a organizaţiilor, de la şcoala primară până la
locul de muncă, în care fiecare individ trebuie să se comporte şi să se afirme ca un om
organizaţional, care produce schimbări în societate şi în acelaşi timp este afectat de schimbările
produse în cadrul acesteia.
De aceea, creşterea rolului comunităţii în satisfacerea unor nevoi ale oamenilor a condus
la amplificarea locului şi a semnificaţiei pe care o joacă în societatea contemporană organizaţiile
publice (instituţiile publice).
1.1. Conceptul de instituţie publică
Instituţia publică (organizaţia publică) este o entitate organizatorică care dispune de
autonomie decizională în exercitarea funcţiei sale principale (producţie, consum, asigurări,
finanţare etc.), acţionând într-un cadru specific asupra resurselor de care dispune pentru
satisfacerea unor nevoi sociale.
Conform Constituţiei României, conceptul instituţie publică este similar cu cel de
autoritate publică care desemnează un organism public ce exercită prorogative de putere publică
într-o activitate statală la nivel central sau local.
Orice instituţie publică se prezintă ca un ansamblu organizat ce gestionează în nume
propriu şi prin asumarea responsabilităţii, o parte a trebuinţelor publice în interesul colectivităţii
pe care le reprezintă.
Finalitatea esenţială a acţiunilor ei este asigurarea unor servicii publice conform
interesului general la populaţiei fără a urmări obţinerea de profit, ci satisfacerea unor nevoi
sociale prin efort de grup, a cetăţenilor. De asemenea, trebuie privită ca un sistem deschis cu
autoreglare care îşi îndeplineşte atribuţiile ce i-au fost stabilite prin acte normative de înfiinţare,
organizare şi funcţionare.
Instituţia publică reprezintă suportul pentru exercitarea puterii politice, constituind cel
mai puternic instrument pentru efectuarea schimbărilor din viaţa politică.
 Pentru înţelegerea locului şi rolului instituţiei publice în cadrul societăţii este necesară
clasificarea noţiunilor: interes public, putere politică şi serviciu public.
Interesul public reprezintă expresia unei nevoi sociale care face obiectul unui act
normativ prin care se stabileşte şi autoritatea ce urmează să o satisfacă, precum şi cadrul
organizatoric corespunzător.
Interesul public se caracterizează prin faptul că: reflectă o nevoie socială susţinută de
puterea politică, nevoie ce nu poate fi satisfăcută de iniţiativa particulară; presupune un cadru
legislativ ce precizează limitele de acţiune ale funcţionarilor publici care urmează să satisfacă
nevoile sociale respective; constituie obiectul de activitate al unei autorităţi publice; prezintă un
anumit grad de generalitate; îşi poate modifica conţinutul în timp.
Puterea politică reprezintă ansamblul prerogativelor cu care este înzestrată autoritatea
publică în scopul de a reprezenta şi apăra interesul public (general), care trebuie să prevaleze
interesului individual.
Aceste prerogative fundamentează capacitatea de drept public al instituţiei care: adoptă
în mod unilateral acte (decizii) administrative cu caracter executoriu din oficiu; aplică direct
măsuri de constrângere cu caracter preventiv, de sancţiune sau execuţie silită, pune în aplicare şi
sancţiunile penale stabilite de instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive.
Acţiunea de îndeplinire a legii presupune activităţi de organizare şi pregătire a executării
prin adoptarea de acte normative, precum şi de executare în concret a legii prin acte
administrative cu caracter individual.
Serviciul public este o activitate organizată, reglementată sau autorizată de autoritatea
administraţiei publice în vederea satisfacerii unei nevoi sociale de interes public.
Serviciul public se caracterizează prin aceea că: oferă servicii care satisfac interesele
societăţii în ansamblu sau doar al unor colectivităţi; se supune regimului juridic reglementat de
principii de drept public; presupune existenţa unui carul legislativ corespunzător; îmbracă o mare
varietate de forme deoarece serviciile publice sunt destinate să satisfacă nevoi sociale (de
apărare, justiţie, poliţie, locuinţe, transport, asistenţă socială şi sănătate, educaţie, cultură şi sport
etc.).
Analizând maniera în care serviciul public contribuie la satisfacerea interesului public
distingem trei categorii de servicii:
1. Servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate persoane din afară şi au ca
scop satisfacerea în mod direct şi individual a intereselor la nivel de persoană. Ele satisfac cerinţe
personale şi cetăţeanul intră în raport cu ele. Astfel, persoana are calitatea fie de beneficiar, fie de
client, având o situaţie pur statutară, iar interesele se realizează prin stabilimente publice (CEC,
Cameră de Comerţ, Academia Română, spitale, universităţi);
2. Servicii publice la realizarea cărora participă indirect şi alte persoane (ex.
întreţinerea reţelei de drumuri), iar clientul este doar utilizator nu şi beneficiar;
3. Servicii publice la realizarea cărora participă unii cetăţeni, sunt destinate întregii
colectivităţi fără ca indivizii să cunoască în mod individual rezultatul (ex. apărare naţională,
diplomaţie).
Serviciul public este condus de către instituţia publică ce l-a înfiinţat, cu care rămâne
permanent în raport public. Este oferit de către sectorul public sau privat.
Aşadar serviciul public reprezintă doar acele activităţi care sunt necesare satisfacerii
unor nevoi sociale apreciate de puterea politică, de interes public.
Ansamblul instituţiilor (organizaţiilor) publice cu caracter administrativ, care acţionează
atât la nivel central, cât şi local, desemnează administraţia publică, care trebuie privită sub
aspect: formal-organic – ca totalitate a organelor ce desfăşoară o activitate şi material-funcţional
– ca acte şi operaţiuni de elaborare şi executare a legislaţiei.
Ea reuneşte complexul serviciilor publice destinate satisfacerii anumitor interese
generale la toate nivelurile. Apare ca un organism impenetrabil pentru cei din exterior şi ca un
angrenaj de rotiţe şi uzanţe pentru cei din interior, în care fiecare cunoaşte şi ocupă doar un
segment.
Funcţionarea administraţiei publice presupune acte juridice şi operaţiuni materiale prin
care se execută legea prin emiterea de norme, organizare şi prestarea directă de servicii publice.
1.2. Caracteristicile instituţiilor publice
Instituţiile publice:
a) Sunt persoane juridice de drept public create de stat sau autorităţile administraţiei
publice cu scopul de a satisface un anumit interes general.
b) Sunt persoane juridice cu iniţiativă, răspundere şi capacitatea de a emite acte de
putere politică ce pot fi puse în executare clăar şi prin forţa de constrângere a statului.
c) Reprezintă verigi ale structurii organizaţionale care, conform Constituţiei,
acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea de servicii publice în limitele legale,
sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.
d) Puterea şi responsabilitate lor este de natură politică:
 La nivel central – instituţiile publice au responsabilitatea politică a performanţelor
guvernamentale;
 La nivel local – responsabilitatea constă în furnizarea serviciilor publice care să
asigure în măsură cât mai mare satisfacerea intereselor publice ale colectivităţilor.
e) Dispun de un patrimoniu propriu, dar statul le alocă resurse financiare pe care
trebuie să le utilizeze cât mai eficient.
f) Bugetul de venituri şi cheltuieli este principalul instrument utilizat în planificarea
şi evaluarea financiară a activităţii desfăşurate.
g) Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite principali, secundari
sau terţiari în funcţie de gradul de subordonare a instituţiei şi a finanţării sale de la bugetul
central sau local.
h) Personalitatea juridică a instituţiilor publice le conferă dreptul de a încheia
contracte şi de a fi chemate în judecată în nume propriu, ceea ce sporeşte responsabilitatea
conducerii în ceea ce priveşte respectarea normelor legale în efectuarea tuturor cheltuielilor.
Pentru că utilizează fonduri publice s-au instituit reguli referitoare la principiile, cadrul general şi
procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice.
i) Sunt entităţi prin intermediul cărora statul îşi exercită funcţiile. Principala funcţie
exercitată de stat în plan economic este redistribuirea produsului intern brut (PIB) în economie,
atât la nivel central cât şi local.
j) Nu sunt organizaţii introvertite, dimpotrivă urmăresc să-şi modifice chiar şi
mediul în care acţionează, integrându-şi misiunea şi proiectul global astfel încât să-şi onoreze
rolul pe care îl au atât la nivel microsocial în satisfacerea nevoilor sociale ale membrilor
societăţii, cât şi la nivel macrosocial în înfăptuirea politicii publice.
k) În ultima perioadă se observă tendinţa sporirii substanţiale a rolului instituţiilor
publice locale ca urmare a procesului de descentralizare a administraţie publice, care constă în
deplasarea puterii de la centru spre periferie. Are loc astfel, sporirea autonomiei locale, a
capacităţii efective de a-şi gestiona în nume propriu şi prin asumarea răspunderii, o bună parte în
treburile publice în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.
 Se impune realizarea unui echilibru între competenţele instituţiilor publice care
funcţionează la nivel central şi componentele publice locale.
1.3. Tipologia instituţiilor publice
Evoluţia societăţii contemporane a dus la extinderea spaţiului administraţie publice, care
este însoţită de o creştere a implicării acesteia. În prezent a devenit un angrenaj complex şi
diversificat care poate fi mai bine înţeles dacă apelăm la o structurare a ei pe baza unor criterii.
În România, instituţiile publice se pot grupa după următoarele criterii:
A. Nivelul ierarhic la care se manifestă diferenţiază:
a. Instituţii publice la nivel central:
 Parlamentul;
 Preşedinţia;
 Guvernul;
 Ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice locale.
b. Instituţii publice la nivel local:
 Consiliile judeţene;
 Consiliile locale;
 Primăriile;
 Alte instituţii publice de interes local.
B. Domeniul public în care îşi exercită autoritatea delimitează:
a. Instituţii publice care acţionează în sfera legislativă:
 Parlamentul;
 Consiliile judeţene;
 Consiliile locale.
b. Instituţii publice care acţionează în sfera executivă:
 Guvernul;
 Banca naţională;
 Prefecturile;
 Primăriile.
c. Instituţii publice care activează în sfera judecătorească:
 Curtea supremă de Justiţie;
 Consiliul Superior al Magistraturii;
 Instanţele judecătoreşti;
 Tribunalele;
 Parchetele.
C. După obiectul activităţii:
a. Instituţii publice administrative:
 Ministere;
 Alte organisme centrale;
 Prefecturi;
 Primării.
b. Instituţii publice de specialitate:
 De învăţământ;
 Medicale;
 Justiţie;
 Procuratură.
D. Modul de finanţare defineşte:
 a. Instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat;
b. Instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din resurse proprii);
c. Instituţii publice care îşi asigură integral veniturile pentru acoperirea
cheltuielilor;
d. Instituţii publice finanţate din fonduri extrabugetare.
Structura generală a sistemului instituţional din România cuprinde:
 Autorităţile şi instituţiile statului român;
 Instituţiile administraţie publice centrale;
 Instituţiile administraţie publice locale;
 Organizaţiile societăţii civile româneşti (partidele politice, sindicatele,
patronatele, asociaţii şi fundaţii, mass-media).

1.4. Domeniile de activitate ale instituţiilor publice

Instituţiile publice produc bunuri publice pe care le oferă mai ales sub forma serviciilor
publice.
Bunurile şi serviciile publice oferite de instituţiile publice constituie mijloace prin care
statul îşi îndeplineşte funcţiile ce-i revin, conform Constituţiei în următoarele domenii: social-
cultural, apărare naţională, ordine publică, autoritate publică, economie.
În domeniul social-cultural îndeplineşte:
 Funcţia educativă prin instituţiile publice de învăţământ, artă, cultură şi sport;
 Funcţia de sănătate şi asistenţă socială.
Domeniul apărării naţionale revine statului şi se realizează prin unităţile militare şi
instituţiile de învăţământ specializate.
Domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale include unităţile de poliţie, jandarmii,
pompierii, S.R.I., S.I.E. şi S.P.P.
Domeniul autorităţii publice este cel în care activează Preşedinţia, Parlamentul,
Guvernul, ministerele, alte organe ale administraţiei publice, consiliile locale, primăriile,
prefecturile, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc.
Domeniul economic în care activează instituţii specializate în asigurarea serviciilor pe
care colectivitatea trebuie să le furnizeze cetăţenilor, datorită imposibilităţii tehnice ce a fi
realizate individual. Acestea sunt denumite frecvent servicii urbane care asigură: infrastructura,
transportul public, locuinţe, energie, comunicaţiile, întreţinerea zonelor verzi şi a străzilor,
colectarea şi depozitarea deşeurilor. De asemenea, includ şi instituţiile din domeniul cercetării
ştiinţifice, protecţia mediului, gospodăririi apelor etc.

2. Comunicarea publică
2.1. Comunicarea şi domeniul public
Pretutindeni se comunică. Câmpul comunicării rămâne vast clăar şi în cazul în care
cuvântul are accepţia de schimb de informaţii între o persoană, o organizaţie sau colectivitate –
privite ca emiţători şi receptori, oricare ar fi suporturile şi modurile în care se face acest schimb.
Orice activitate omenească, individuală, colectivă, socială presupune informaţii emise, primite,
analizate.
Există în viaţa socială o comunicare naturală în care comunicarea îndeplineşte funcţia de
liant social.
 Comunicarea socială, cea care ne interesează aici, este o comunicare formală care nu
ocupă câmpul total al comunicării naturale ce se realizează pe un teritoriu. Ea se leagă de
punerea în acţiune a regulilor pe care şi le stabileşte societatea.
Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general. El
trece cu mult dincolo de domeniul public, luat în sens strict juridic. De asemenea comunicarea
publică nu trebuie asimilată comunicării instituţionale.
Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice relevă dispoziţii
constituţionale, legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept. Comunicarea publică
însoţeşte orice aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice.
Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite, tratate de către instituţiile publice, aşa cum sunt
votate legal.
În consecinţă, acest tip de comunicare se situează în mod necesar, în zona publică sub
influenţele cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sun de domeniul public, intervenind
aici şi transparenţa de la nivel decizional.
Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real disociate de cele ale
instituţiilor publice, funcţiile sale sunt acelea de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a
pune în valoare), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă
colectivă, luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările
comportamentelor şi pe cele ale organizării sociale.
Comunicarea publică este comunicarea formală care tinde către schimbul şi
împrăştierea de informaţii de utilitate publică şi spre menţinerea relaţiilor sociale, a căror
responsabilitate revine instituţiilor publice.
Dezvoltarea comunicării, îndeosebi cea întreprinsă de către serviciul public este
răspunsul la complexitatea crescândă a societăţii noastre. Aşadar, comunicarea publică
facilitează atingerea interesului general care rezultă din dificilele arbitraje între interesele
individuale şi cele categoriale. Ea răspunde şi căutării de semnificaţie şi nevoie de relaţie.
A da sens este un atribut al puterii. Aici este miza cuvântului public. Spaţiul public este
ameninţat fără întrerupere de manipularea făcută de către orice actor sau mass-media, de îndată
ce sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului.

2.2. Natura mesajelor puterilor şi serviciilor publice

A fi purtător al interesului general este un fapt ce marchează în profunzime natura
mesajelor comunicării publice. Informaţiile de utilitate publică sunt adesea complexe şi
schimburile de informaţie dificile. Acest lucru, pentru că interesul general rezultă dintr-un
compromis al interesului indivizilor şi grupărilor societăţii, care consimt existenţa contractului
social, în cadrul căruia apar legile, reglementările şi jurisprudenţa. Interesul general rămâne
întotdeauna desclăs controverselor şi recursului făcut de indivizi sau minorităţi atinse de o
decizie publică.
Mesajele publice sunt complexe pentru că au ca obiectiv contribuţia la activităţile de
reglementare, de protecţie sau de anticipare ce revin puterilor publice. În toate cazurile, mesajul
public se referă la legitimitate şi informează despre oportunitatea unui demers, despre o
procedură de urmat, despre informaţiile de furnizat, despre documentele de întocmit amintindu-
se de interesul colectiv realizat în acest mod sau de sancţiunile şi neajunsurile în cazul în care
interesul colective este neglijat.
Comunicarea publică urmăreşte patru categorii de efecte:
  Modernizarea funcţionării administraţiilor (este mai ales cazul dispozitivelor de relaţii
cu publicul sau al sistemelor de prezentare şi transmitere a informaţiei);
 Unele campanii îşi fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;
 Pentru unele administraţii sau întreprinderi publice, grija principală este să îşi asigure,
prin comunicare, o imagine modernă;
 Căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de
sensibilizare.

Multiplicitatea şi diversitatea instituţii publice emiţătoare

Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general.
Atribuţiile puterilor publice şi misiunilor serviciilor publice relevă dispoziţii constituţionale,
legale şi reglementări proprii oricărui stat de drept. Aşadar, comunicarea publică însoţeşte orice
aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt
emise şi primite de către instituţiile publice aşa cum sunt votate legile sau pronunţate hotărârile
judecătoreşti.
Poate din nevoia de a compensa tendinţele de centralizare puternică de la nivel statal,
organizarea publică a fost continuu tentată să se diferenţieze. Structurile s-au ramificat, serviciile
specializate au proliferat, s-au creat noi agenţii, iar reglementările juridice au susţinut
dezmembrarea administraţiei publice centrale.
Nevoia de descentralizare a determinat ca puterile să se exercite mai aproape de
cetăţean, fără controlul prealabil al statului. Serviciile publice s-au apropiat mai mult de cetăţean,
iar deciziile publice au devenit mai bine împărţite în teritoriu, astfel încât decidenţii publici au
devenit mai uşor de identificat, mai apropiaţi de cetăţeni.

Complexitatea relaţiei cu cetăţeanul „receptor”

În cadrul comunicării publice, cetăţeanul este un interlocutor ambivalent, respectând şi
suportând autoritatea instituţiilor publice. În acelaşi timp, el protestează constant contra
noninformării sau contra mesajelor confuze ce îi survin din mediul public.
Dacă cetăţeanul critică exprimarea birocratică a funcţionarilor, totuşi, el manifestă un
puternic ataşament faţă de serviciul public. Multă vreme a existat o idee, unanim acceptată,
privind percepţia negativă a cetăţeanului faţă de funcţionarul public şi serviciile acestuia.
Statul a conştientizat necesitatea comunicării, a ascultării şi chiar a dialogului cu cei care
nu constituiau până atunci decât o mulţime nediferenţiată de indivizi care solicitau întocmirea şi
respectarea unor principii şi reguli necunoscute.
În prezent, cetăţeanul este considerat şi tratat drept clientul serviciului public, fiind absolut
necesară satisfacerea nevoilor sale şi anticiparea aşteptărilor sale. Dacă aceste teorii privind
relaţia client-furnizor aplicate în serviciul public, au avut oarecare efecte benefice, acest lucru şi-
a dovedit şi limitele.
Pe de o parte, în această relaţie furnizorul nu este nici în concurenţă cu alţi furnizori şi nici
nu este ales în mod liber de către client. Pe de altă parte, clientul este în acelaşi timp contribuabil
şi alegător. Ca alegător, beneficiarul serviciului public deţine o parte din puterea de decizie care
îi revine furnizorului pe care l-a ales şi de la care rezultă legitimitatea politicii şi a deciziilor din
sectorul public. Din acest statut de co-participant la decizie provine de fapt ambivalenţa.
Comunicarea realizată de instituţia publică, presupune un schimb cu receptorul, care este mai
mult sau mai puţin şi emiţător şi care stabileşte de fapt comunicarea.
 2.3. Principiile generale şi practice ale comunicării publice
a) Finalităţi ale comunicării şi mijloacele de comunicare
Practicile comunicării publice nu se pot circumscrie definiţie pe care o dau profesioniştii
modalităţilor de comunicare. Acestea, în general, răspund cu greu nevoilor deja analizate, de
reamintire a interesului colectiv, de ajustare a mesajelor la preocupările particulare ale cetăţenilor
şi instituţiilor. Excesul de vicii atribuite formelor publicitare sau mediatice ale comunicării face
să se piardă din vedere funcţiile comunicării publice, care, într-o democraţie sunt cele
informative şi de respectare a dezbaterii.

b) Clasificarea registrelor de comunicare

Acesta este principiul care se aplica la trei tipuri diferite de comunicare şi anume:
de informare şi de explicare, inerentă legitimităţii mesajului public, fie ca e vorba de
informaţii privind funcţionarea practică a instituţiilor, de informaţii pe care serviciile sunt
datoare sa le furnizeze cetăţenilor, fie ca e vorba de reguli ce trebuie reamintite permanent;
de promovare sau de valorizare atât a instituţiilor publice şi a serviciilor pe care le
oferă publicului, cât şi a temelor sau recomandărilor care dezvăluie ceea ce s-a convenit să fie
considerate mari cauze sociale;
de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare
constituţională, de alegere de societăţi şi de oferte politice.
Având legitimitate diferită, fie de serviciu public, fie politică, aceste tipuri de comunicare
se bazează pe grade aproximativ descrescătoare ale consensului social.

c) Condiţiile comunicării publice

Din moment ce-şi datorează legitimitatea receptorului, comunicarea publică este o reală
comunicare datorită faptului că e practicată în ambele sensuri cu cetăţeanul activ, pe de o parte,
iar pe de altă parte deoarece poate fi considerată autentică. Satisfacerea acestor două condiţii se
bazează pe existenţa unei bune relaţii între instituţiile publice şi utilizatorii lor. Afirmându-şi cu
claritate identitatea, aceştia îşi asumă împreună responsabilitatea calităţii relaţiei. Factorilor de
decizie politică le revine iniţiativa informării şi ei trebuie să realizeze acest scop astfel încât
comunicarea să susţină procesul decizional. Stabilirea relaţiei depinde, de asemenea, de luarea în
considerare a interlocutorilor serviciilor publice; mai exact, de primirea lor, de ascultarea
problemelor efective care se ridică, de tratarea lor diferenţiată, de facilitarea schimbului, de
acceptarea discuţiei etc.
Odată stabilite condiţiile comunicării între agentul serviciului public sau emiţătorul
instituţional şi cetăţean, limbajul sau cadrul mesajului pot fi adaptate, procedurile pot fi
simplificate, prezentarea poate fi limitată la cazul tratat, iar drept la replica să aibă şi specialiştii
şi actorii care deţin puterea de decizie.
Aceste condiţii practice de acces la informaţie răspund exigenţei de transparenţă a actelor
publice. Important nu este numai faptul că datele publice trebuie puse la dispoziţia cetăţeanului,
ci şi că deciziile trebuie motivate iar cetăţenii consultaţi asupra tuturor proiectelor.
În ambivalenţă inevitabilă şi esenţială a cetăţeanului faţă de instituţiile publice, ca şi în
utilitatea publică a mesajelor publice îşi află temeiurile constrângerile comunicării publice.
 3. Formele comunicării publice
Comunicarea publică îmbracă, în practică, forme diferite, legate de misiile pe care şi le
precizează, deoarece acestea implică în anumite grade nevoia de comunicare. Unele dintre misii
au ca obiect informarea.
Vom reţine cinci categorii, după cum ele răspund obligaţiei pe care o au instituţiile
publice:
de a pune informaţia la dispoziţia publicului;
de a stabili relaţii şi de a dialoga, pentru a îndeplini rolul ce revine puterilor
publice, de a oferi cu precizie serviciul aşteptat;
de a prezenta şi de a promova fiecare din serviciile oferite de către
administraţie colectivităţilor teritoriale şi aşezămintelor publice;
de a face cunoscute instituţiile si prin modul în care se realizează comunicarea
internă cât şi cea cu exteriorul;
în sfârşit, de a duce campanii, chiar activităţi de informare în sprijinul
interesului general.
Ar trebui să adăugăm acestor cinci registre pe cel al comunicării dezbaterilor publice care
însoţesc luările de decizie sau pe cel care decurge din practica politică. În continuare prezentăm
cele cinci forme ale comunicării publice:

a) Punerea la dispoziţie a datelor publice

Încă din antichitate, fiecare putere politică civilizată acumulează date pe măsura
construcţiei identităţii şi dezvoltării sale: cadastru, stare civilă, coduri, recensăminte, convenţii,
decizii politice, indici asupra situaţiei militare, economice şi sociale.
Serviciului public îi revine obligaţia de a face cunoscute aceste informaţii, în tot cazul de a
furniza în permanenţă cadrul legal şi procedurile, de a de seama de actele de utilitate publică.
Obligaţia de a comunica şi difuza informaţia se asigură prin afişaj, gazete, buletine
oficiale, culegeri de acte administrative, publicaţii ale aşezămintelor publice specializate etc.
Accesul la informaţie. Accesul la informaţia publică este înainte de toate un drept.
Comercializarea datelor publice. Obligaţia de a comunica şi de a pune la dispoziţia
cetăţeanului şi instituţiilor date adunate şi analizate de către instituţiile publice nu este lipsită de
consecinţe economice.

b) Relaţia serviciilor publice cu utilizatorii

Punerea la dispoziţie a informaţiei sau accesul al informaţie nu sunt remedii suficiente
pentru complexitatea textelor şi a procedurilor, nici pentru frecventele situaţii, dificile în care se
află cetăţenii. Dialogul, chiar asistenţa, care se impun adesea, presupun evitarea unei relaţii între
serviciul public şi utilizator.
Primirea şi orientarea utilizatorului. Funcţia de primire începe cu semnalarea,
identificarea mijloacelor (cutiilor de scrisori) şi a localurilor, ca şi cu răspunsurile telefonice sau
în scris.
Ascultarea – Ascultarea individuala, de către un agent care se identifică (îşi face cunoscut
numele şi funcţia precisa), permite particularizarea răspunsului, permite luarea în seamă a
petiţionarului şi a conţinutului precis al întrebării pe care o pune acesta.
Ascultarea este oarecum colectivă atunci când e vorba de a cunoaşte nevoile unui cartier,
cele a unei categorii socioprofesionale sau ale unei categorii de vârstă.
 Mijloacele de consultare a cetăţenilor şi de studiere a opiniilor lor sunt numeroase şi
cunoscute.
Practica sondajelor s-a răspândit mult, cel mai adesea acestea se fac la scară naţională.
Anchetele calitative, convorbirile de profunzime, sunt adesea, mai bine adaptate
subtilităţilor lucrului cu publicul.
Dialogul este o cale esenţială de evaluare a serviciilor publice.
Comunicarea relaţiei. Trierea datelor publice care sunt la un moment dat utile cetăţeanului
şi diferenţierea necesară a mesajelor implică schimbul si relaţia.

c) Promovarea serviciilor oferite publicului

Promovarea este un exerciţiu clasic, mai bine stăpânit de către profesionişti, în special de
către cei care lucrează în publicitate sau în relaţii publice şi care sunt tentaţi să îngrădească alte
practici ale comunicării.

d) Campania de informare de interes general

Dacă ansamblul comunicării publice provine din interesul general, campaniile ce
vehiculează mesajele cu caracter civic sau socialmente consensual sunt purtate direct în interesul
colectivităţii.

e) Valorizarea instituţiilor publice

A cincia formă de comunicare a serviciului public este comunicarea instituţională.
Comunicarea Instituţională are ca obiect prezentarea organismului, de a da seama de
ansamblul activităţilor sale, dar şi afirmarea identităţii şi a imaginii, iar, mai general, de a însoţi
politica instituţiei. Este vorba de o comunicare globală care nu poate serios fi ţinută în frâu decât
dacă îşi asumă adecvat preocupările comunicării cu exteriorul şi pe cele ale comunicării interne,
în acelaşi timp.
NU UITA!
Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general. El
trece cu mult dincolo de domeniul public, luat în sens strict juridic. De asemenea comunicarea
publică nu trebuie asimilată comunicării instituţionale.
Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice relevă dispoziţii
constituţionale, legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept. Comunicarea publică
însoţeşte orice aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice.
Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite, tratate de către instituţiile publice, aşa cum sunt
votate legal.
În consecinţă, acest tip de comunicare se situează în mod necesar, în zona publică sub
influenţele cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sun de domeniul public, intervenind
aici şi transparenţa de la nivel decizional.
Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real disociate de cele ale
instituţiilor publice, funcţiile sale sunt acelea de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a
pune în valoare), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă
colectivă, luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările
comportamentelor şi pe cele ale organizării sociale.

INTREBĂRI DE CONTROL
1.Care sunt principiile comunicării publice?
2.Care sunt formele comunicării publice?
3.Care este natura mesajelor publice?
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
Constantin Victor Drăghici, Adrian Iacob- Teoria generală a comunicării, Editura
Sitech, Craiova, 2010
Ion-Ovidiu Pânişoară-Comunicarea eficientă- Editura Polirom, Iaşi, 2008
Zémor, Pierre – Comunicarea publică, Ed. Institutul European, 2003 – traducere de
Mareş Samoilă şi Ion Ionescu;