Comunicare Si Relatii Publice

Comunicare şi relaţii publice 1
ACADEMIA DE POLIŢIE
„Alexandru Ioan Cuza”
Lect. univ. dr. CONSTANTIN VICTOR DRĂGHICI
COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE
SUPORT DE CURS
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
2015
1
ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ
la Distanţă
2015
CUPRINS
CAPITOLUL I .......................................................................................................................................
COMUNICAREA UMANĂ .............................................................................................................
1. Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare..........................
2. Particularităţi ale conceptului de comunicare ...........................................................................
3. Funcţii şi principii ale comunicării ...........................................................................................
4. Procesul de comunicare: elemente şi particularităţi..................................................................
CAPITOLUL II ......................................................................................................................................
TIPURI DE COMUNICARE ............................................................................................................
1. Comunicarea verbală şi nonverbală ...................................................................................
2. Comunicarea în scris ..........................................................................................................
3. Comunicarea nonverbală ....................................................................................................
CAPITOLUL III .....................................................................................................................................
COMUNICAREA DE MASĂ...........................................................................................................
1. Cadrul general: definiţie şi analize, trăsături ......................................................................
2. Rolul şi funcţiile mass-media în societate ..........................................................................
3. Manipularea informaţională ...............................................................................................
4. Tipuri şi caracteristici de mijloace de informare în masă ..................................................
CAPITOLUL IV ....................................................................................................................................
COMUNICAREA ÎN RELAŢIILE PUBLICE .................................................................................
1. Relaţiile publice - prezentare generală ......................................................................................
2. Etic şi juridic în relaţiile publice ...............................................................................................
CAPITOLUL V ......................................................................................................................................
COMUNICAREA PUBLICĂ ...........................................................................................................
1. Prezentare generală a instituţiei publice ...................................................................................
2. Comunicarea publică ................................................................................................................
3. Formele comunicării publice ....................................................................................................
CAPITOLUL VI ....................................................................................................................................
IMAGINEA INSTITUŢIILOR (ORGANIZAŢIILOR)……………….............................................
1. Consideraţii privind reprezentarea obiectelor; fenomenelor sau indivizilor.............................
2. Gestionarea imaginii instituţiilor (organizaţiilor) .....................................................................
3. Mecanisme de manipulare. Posibilităţi de evitare a manipulării…………………………..….
CAPITOLUL VII …………………………………………………………………………….………
PRINCIPIILE INFORMĂRII PUBLICE…………………………………………………………..
Libertatea de exprimare şi dreptul la informare…………………………………………………….…
1. Informaţii publice………………………………………...…………………………………...
2. Informarea publică…………………………………………………………………………….
3. Principiile informării publice……………………………………………………………...….
4. Asigurarea accesului liber la informaţiile publice…………………………………………….
5. Libertatea de exprimare……………………………………………………………………….
6. Restrângerea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la informare……………………….
CAPITOLUL VIII…………………………………………………………………………………...
RELAŢIA AUTORITĂŢILOR PUBLICE CU MASS MEDIA ŞI CU SOCIETATEA
CIVILĂ………………………………………………………………………………………………..
Comunicarea in instituţiile publice-organizarea unei conferinţe de presă……………………….
CAPITOLUL IX……………………………………………………………………………………..
2
la Distanţă
2015
RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎN CADRUL INSTITUŢIILOR

(ORGANIZAŢIILOR)………………………………………………………………………………...
1. Relaţiile din colectivele de muncă ……………………………………………………………
2. Integrarea noilor angajaţi În relaţiile de muncă specifice instituţiei……………………...…..
3. Reclamaţiile împotriva funcţionarilor publici. Verificarea şi soluţionarea
lor……………………………………………………………………………………………………....
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ …………………………………………………………………
În atenţia studenţilor,
Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament al cunoştinţelor despre

comunincare şi relaţii publice. Pentru a identifica mai bine contextul prezentei discipline de studiu,
vom începe prezentarea prin a arăta principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin
competenţele ce urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii materiei de referinţă.
Pentru a face ca obiectivele şi competenţele cursului să se conformeze în totalitate nevoilor
dumneavoastră de pregătire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre
aşteptările pe care le aveţi de la acest curs. La finalul cursului, vă rugăm să nu uitaţi să verificaţi
dacă aceste aşteptări au fost satisfăcute sau nu, prin completarea formularului de feedback.
AŞTEPTĂRI
OBIECTIVE
Obiectivele disciplinei:
o Însuşirea de către studenţi a noţiunilor generale din domeniul comunicării
3
la Distanţă
2015
o Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza noţiunile şi cunoştinţele din domeniul

comunicării, în activitatea practică;
o Identificarea şi implementarea celor mai bune practici europene şi naţionale privind
procedurile de lucru în domeniu;
Prin urmare, având clarificate aceste lucruri, în urma parcurgerii cursului de Comunicare şi
relaţii publice, studentul va dobândi următoarele competenţe:
Competenţe specifice disciplinei
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice disciplinei) :
Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a trăsăturilor specifice în domeniul comunicării şi
relaţiilor publice
Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect
Înţelegerea corelaţiilor existente între cadrul juridic existent şi cerinţele practice specifice
muncii în domeniul de studiu
Formarea deprinderilor de bază pentru desfăşurarea de activităţi în domeniul comunicării şi
relaţiilor publice, conform bunelor practici şi recomandări europene.
Completarea cunoştinţele de specialitate necesare domeniului practic-aplicativ specific
domeniului comunicării
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinutului teoretic şi practic al disciplinei) :
Explicarea şi interpretarea corectă a noţiunilor specifice domeniului comunicării.
Explicarea corelaţiilor cu celelalte discipline, în special cele de spcialitate.
Explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute pe timpul executării
misiunilor specifice.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;
utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare) :
Soluţionarea unor situaţii prin folosirea cunoştinţelor acumulate.
Aplicabilitatea cunoştinţelor dobândite.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific/
cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în
activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor
4
la Distanţă
2015
ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi

similare / participarea la propria dezvoltare profesională) :
Formarea unei atitudini pozitive faţă de cunoaşterea noţiunilor fundamentale din domeniul
comunicării ce pot fi folosit în mod curent în activitatea curentă.
Dezvoltarea abilităţilor de gândire practic - aplicative
5
la Distanţă
2015
6
la Distanţă
2015
CAPITOLUL I
COMUNICAREA UMANĂ
Timp de studiu individual estimat: 2h
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiţia comunicării
- Va şti să identifice elementele fundamentale din domeniul comunicării.
- Va cunoaşte particularităţile domeniului studiat.
CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU
1. Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare

Comunicarea umană este o proprietatea a materiei vii, manifestându-se la nivel genetic
(transferul de informaţii între molecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic) şi neurologic.
Viul planetar comunică permanent. Fără comunicare nu ar exista perpetuarea speciei. Se
spune că înainte de hrană, fiinţele au nevoie de „dialog”. Oamenii miros şi laudă florile, iar ele
reacţionează (sunt oameni care şi văd acest fapt!). Îndrăgostiţii de animale admiră şi laudă
patrupedele (cai, câini, pisici etc.), iar acestea „răspund”: se gudură, mişcă din coadă, nechează.
Deci comunică. Tot viul comunică. De fapt, formula „conversaţiei” („dialog”) – reprezintă
comunicarea umană. Fiinţele raţionale comunică superior, dat fiind existenţa celui de-al doilea
sistem de semnalizare: graiul articulat. Dacă limbajul este propriu omului şi dacă este adevărat că
servit prima dată pentru a comunica, omul este prin natura sa o fiinţă comunicaţională.
Înainte de a deveni o caracteristică a societăţii umane, comunicarea a existat în lumea
animală ca un comportament indispensabil împlinirii funcţiilor vitale.
În comportamentul animal, mesajele vizează conservarea (emisii de semnale de alertă),
semnalizarea surselor de hrană, reproducerea şi „socializarea”. Aceste mesaje ale lumii animale pot
fi: sonore, gestuale, tactile, cromatice, luminoase şi electrice.
Comunicarea umană, spre deosebire de cea animală, are scopuri raţionale nu finalităţi
instinctuale.
Numai oamenii sunt capabili să schimbe un mediu, să-l facă (mai) prieten sau (mai)
duşman, inclusiv diagnosticându-l. Numai omul este capabil de aşa ceva, fiindcă doar el a evoluat.
Câinele a „rostit” doar „ham” şi în preistorie şi azi.
Prin originea ei, comunicarea umană este parţial instinctivă, dar în cea mai mare parte are
caracter elaborat, conştient şi gândit, având un rol foarte important în viaţa oamenilor. De calitatea
7
la Distanţă
2015
comunicării depinde eficienţa acesteia, motiv pentru care îmbunătăţirea ei constituie o preocupare
permanentă, inclusiv în cadrul instituţiilor publice.
Aşadar, comunicarea umană este în primul rând o relaţie între indivizi. Istoria omenirii este
o istorie a comunităţii umane, a aglomerărilor umane nu una a indivizilor. În măsura în care acceptă
să trăiască în mijlocul celorlalţi, omul este obligat să se supună unor reguli stabilite de comun acord,
care se fac numai prin comunicare.
În cadrul speciei umane, comunicarea s-a dezvoltat pornind de la aceleaşi nevoi esenţiale:
hrană, reproducere şi securitate, care au sporit prin apariţia dimensiunilor sociale cu raporturi
diversificate. Comunicarea a fost recunoscută drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a
ordinii sociale.
În funcţie de criteriile utilizate de cercetători, domeniul comunicării se consideră că în
evoluţia istoriei omenirii există mai multe etape. Astfel, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-
Rockeach au analizat, „Teorii ale comunicării de masă” principalele etape ale dezvoltării
comunicării umane. Ei au identificat o primă etapă numită epoca semnelor şi semnalelor a căror
caracteristică o constituie incapacitatea fiinţelor „preumane” de a vorbi. Ele comunicau prin semne
cu mâna, sunete, expresie şi mişcare, fiind o comunicare simplă în raport cu cea umană, iar creierul
neevoluat determina o memorie de foarte scurtă durată.
Următoarea etapă este cea a vorbirii şi a limbajului care a asigurat progresul datorită
faptului că această specie, având capacitatea craniană mai mare, putea să memoreze, să transmită şi
să recepţioneze mesaje mai lungi, să utilizeze semne şi simboluri, să analizeze şi să sintetizeze.
Progresele realizate în decursul a mii de ani au permis trecerea la epoca scrisului. Astfel, de
la pictogramele convenţionalizate, umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice, care
reprezintă un sunet printr-un semn şi în final s-a născut alfabetul. Primul alfabet cunoscut în istorie
este cel sumerian şi utiliza semnele scrierii cuneiforme.
Următoarea etapă, a tiparului, a reprezentat o revoluţie în comunicare, făcând posibilă o
sporire a informaţiei, ceea ce a permis un progres al gândirii şi cunoaşterii.
Produsele tiparului (cărţi, ziare şi reviste) au eficientizat nu numai informarea, dar şi
expresivitatea umană, permiţând transmiterea rapidă a unui număr mare de idei şi sentimente, au
asigurat rapiditatea lui în spaţiu şi accesul unui număr sporit de oameni.
Epocile mijloacelor de comunicare în masă au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluţii
în transmiterea informaţiilor, în relaţiile dintre indivizi şi comunităţi, a comportamentului în
general.
La rândul său, Marshall Mc Luhan, în lucrarea „Galal Gutenberg”, utilizând criteriul
mijloacelor de comunicare, periodizează istoria omenirii în patru epoci, şi anume:
a) Era tribalismului prealfabetic (faza culturală orală);
b) Era scrisului al cărei început este Grecia antică după Homer;
c) Era tiparului (1500-1900);
d) Era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în desfăşurare.
Alţi cercetători, utilizând criteriul tehnicii de comunicare reduc la trei tipurile fundamentale
de cultură şi anume:
a) Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care
privilegiază, ca simţ urechea;
b) Cultura vizuală, este legată de imprimat şi privilegiază oclăul ca organ de simţ;
c) Cultura electronică, este în opinia cercetătorului Mc Luhan o cultură superioară,
legată îndeosebi de utilizarea televiziunii ca mijloc de comunicare.
Fiecare dintre aceste etape a produs o dezvoltare a individului şi a societăţii, comunicarea
fiind inseparabilă de dezvoltarea gândirii şi a limbajului, dar şi de acumularea unei cunoaşteri
colective. Se cunosc situaţii în care izolarea unor fiinţe umane normale, lipsite de posibilitatea
8
la Distanţă
2015
schimbului de informaţii şi modele de comportament social, au fost reduse la animalitate. Abilitatea

de a comunica se dobândeşte prin imitaţie spontană şi se dezvoltă prin educaţie, iar la nivelul
colectivităţilor, istoria mentalităţilor demonstrează în ce măsură lipsa de comunicare a fost
generatoare de situaţii de criză şi conflict.
Definitorie pentru condiţia umană individuală şi în expresia ei socială, comunicarea a
devenit, în prezent, obiect de studiu în instituţia noastră, diferiţi specialişti încercând să-i identifice
şi să-i explice mecanismele şi valenţele educaţionale.
Activitatea cea mai obişnuită a omului este comunicarea. Cu această perspectivă, vom
încerca să facem o reflecţie asupra acestui termen.
Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut
grecii. Pentru ei, arta cuvântului, măiestria de a-şi construi discursul şi de a-l exprima în afară era o
condiţie a statutului de cetăţean.
Elemente concrete ale teoriei comunicării apar pentru prima dată în lucrarea lui Korax şi
Tibias din Siracuza, „Arta retoricii”(sec. VI î.Hr.). aceste preocupări vor fi continuate de Platon şi
Aristotel, instituţionalizându-se comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filozofie şi
matematică în Lyceum şi în Academia Greacă. Ulterior, romanii vor prelua de la greci aceste
preocupări şi vor elabora în jurul anului 100 î.Hr. primul model al sistemului de comunicare.
Evul mediu va conferi mari dimensiuni comunicării ajungându-se la o instituţionalizare a
acestei activităţi odată cu creşterea rolului bisericii şi a instituţiilor statului.
Epoca modernă, ca urmare a progreselor tehnico-ştiinţifice, a permis o rapidă dezvoltare a
comunicării sub toate aspectele ei.
În prezent, comunicarea, informaţiile reprezintă principala dimensiune a existentei
fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca o activitate
distinctă. Putem să ne imaginăm o multitudine de activităţi pe care le putem desfăşura de-a lungul
unei zile obişnuite şi, la final, analizarea acestora ne va evidenţia că majoritatea sunt specifice
comunicării.
În acelaşi timp, vom sesiza că există o multitudine de situaţii de comunicare extrem de
diferite şi de variate, precum şi faptul că activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată
în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un individ.
Considerată cea mai uzuală activitate a omului , comunicarea umană ascunde în ea un mare
paradox, ea răspunde nevoii de relaţie al indivizilor. Din acest punct de vedere, raportările noastre la
comunicare sunt cotidiene, ea va face parte din tabloul primar al necesităţilor umane, fiind de
neconceput absenţa sa.
2. Particularităţi ale conceptului de comunicare

Conceptul comunicarea derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie
într-o permanentă sursă de controverse. Analiza efectuată de cercetători asupra sutelor de definiţii
ale comunicării atestă faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, psihologiei sau
ştiinţelor informaţiei, termenul comunicare este utilizat într-o accepţie particulară. De exemplu,
pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau unei
celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule,
într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”.
Însă pentru un sociolog sau psiholog, care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect
dotat cu conştiinţă se înclină pentru definiţia dată de Irving Janis şi Harold Kelly: „Comunicarea
este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul
de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.
9
la Distanţă
2015
Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datorează în

mare măsură vechimii termenului, care de-a lungul timpului a acumulat progresiv conotaţii ce
îngreunează explicarea conţinutului.
Termenul comunicare – derivă din latină (comunicatio, comunis) – semnifică încercarea de
a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia,
raporta sau de a stabili legăturile între ele.
Mai târziu, o dată cu răspândirea creştinismului s-a conturat sensul de împărtăşire a
credincioşilor.
Filozoful român Constantin Noica, în lucrarea sa „Cuvânt împreună despre rostirea
românească”, reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultural, ecleziastic al
latinescului comunicare = a se împărtăşi, de la; a se împărtăşi întru ceva. În acest sens C. Noica
reliefează: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau clăar de semnificaţii şi
înţelesuri; comunicarea e de subînţelesuri”.
Preluarea recentă, pe cale savantă şi a sensului laic al neologismului comunicare a condus
la apariţia unui dublet etimologic ce dă ambivalenţe procesului de comunicare, de dubla sa
dimensiune, comunitară şi sacră.
Prin comunicare oamenii îşi coordonează acţiunile în vederea atingerii obiectivelor de care
depinde în ultimă instanţă viaţa lor. Se poate afirma că a comunica este sinonim cu a spune, a
explica, a convinge sau a acţiona.
A comunica nu înseamnă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a
gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii care cer
comportamente specifice ş modele de comunicare adecvată. Comunicarea reprezintă elementul
indispensabil pentru funcţionarea optimă a fiecărei comunităţi umane, indiferent de natura sau de
mărimea ei.
De obicei, conceptul comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere a
ideilor. Dacă în sec. al XV-lea termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat mai înainte,
din secolul următor, ca urmare a dezvoltării şi modernizării căilor de comunicaţie (drumurile,
poşta), el capătă o nouă semnificaţie şi anume: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în
secolele XIX-XX, datorită apariţiei şi dezvoltării mijloacelor moderne de comunicaţie (tren, vapor,
automobil, telegraf, radio, avion, telefon, televiziune, internet) comunicare să însemne de fapt,
transmitere, adică difuzare. În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva
aflat la distanţă, presupunea deplasare obligatorie a sursei.
În epocile moderne, comunicarea înseamnă transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu
numai de „bunuri şi persoane”. Se modifică o dată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de
comunicare, ci şi modurile şi mijloacele de comunicare. De la comunicarea directă, care presupune
obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la
comunicarea indirectă mediată (scrisul, presa, radioul, televiziunea).
Aşadar, literatura de specialitate nu poate oferi o definiţie a comunicării unanim acceptate.
Dicţionarul Enciclopedic defineşte comunicarea printr-o definiţie deosebit de complexă,
acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit: „Comunicare: 1) Înştiinţare,
ştire, veste. Aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune,
întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru
ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării. 2) Prezentare
într-un cerc de specialişti, a unei lucrări ştiinţifice. 3) Mod fundamental de interacţiune psiho-
socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei
informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”.
Astăzi, preocupările pentru analiza comunicării scot în evidenţă complexitatea acesteia.
Dacă pentru omul obişnuit comunicarea înseamnă, în esenţă, a transmite informaţii, în cea mai mare
10
la Distanţă
2015
parte utilizând cuvântul, pentru specialiştii în ştiinţele comunicării, ea a căpătat semnificaţii diferite.
Indiferent de semnificaţia acordată termenului, totul gravitează în jurul informaţiei şi a gestionării
interesului. Aceşti doi termeni definesc conţinutul comunicării. Motivele, scopurile, sensurile
acesteia sunt adesea diferite, funcţie de actorii implicaţi în schimbul de mesaje.
În sens larg, comunicarea reprezintă procesul de emitere a unui mesaj şi de transmitere a
acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal de comunicare către un destinatar în
vederea receptării.
Am optat pentru această definiţie pornind de la faptul că toate definiţiile date comunicării
au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii,
idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut
al fiinţei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi cotidiene şi până la activităţile
complexe desfăşurate la nivelul colectivităţilor, nu pot fi concepute în afara procesului de
comunicare.
Cine comunică se comunică, fiindcă vine la întâlnirea cu partenerul cu mesaje multiple şi
descifrabile. Orice formă ar lua (directă sau indirectă, mijlocită de scris sau de alte tehnici)
comunicarea umană înseamnă ştiinţa de a folosi mijloacele de exprimare (cuvinte, gesturi, tehnici)
pentru că acestea sunt orientate spre altul cu un scop bine precizat.
De aceea, comunicarea mai înseamnă voinţa şi capacitatea de a orienta mesajul spre
celălalt cu înţelegerea nevoii acestuia. Profunzimea acestor tendinţe din piramida lui Maslow devine
suportul motivaţional, dar drumul spre partener presupune:
a stabili relaţia prin sincronizarea corporală, a limbajului şi a sistemului de valori;
ancorarea stimulului primit la resursele proprii, adică intrarea pe aceeaşi lungime de undă;
calibrarea realizată în funcţie de partener;
acceptarea schimburilor;
răspunsuri inteligente, nederanjante care obligă la un permanent autocontrol şi la
cunoaşterea rapidă a partenerului;
gândirea efectelor înainte ca acesta să fie produs;
incitarea la observaţie înţeleasă ca o acţiune reciprocă, dar care nu poate lipsi celui care are
iniţiativa şi răspunderea pentru consecinţe;
contextualizarea, adică adaptarea şi ameliorarea;
schematizarea efectuată pentru sintetizare;
recurgerea la forme indirecte, utilizate atunci când au eşuat cele directe;
ascultarea partenerului, înţeleasă ca ascultare activă.
Prin comunicare se exprimă ceea ce se petrece, s-a întâmplat ori se doreşte să aibă loc la
nivelul grupului şi/sau al fiecăruia. Ca urmare, realitatea exprimată sau de exprimat se prezintă ca
fapte, sentimente şi relaţii între sentimente şi fapte.
Ipostazele comunicării pot fi:
obişnuite: normale, ştiute, cunoscute, generând siguranţă, încredere în stăpânirea situaţiei în
reuşita raporturilor cu celălalt (ceilalţi); cadrul acestor comunicări îl reprezintă familia şi
mediul profesional;
neobişnuite, necunoscute, pline de mister, cu elemente ascunse, clăar secrete; formatorului îi
revine sarcina ca pornind de la situaţii cunoscute, obişnuite să provoace exerciţii de
comunicare, prin punerea în situaţii de comunicare;
Comunicarea se realizează între două persoane, între o persoană şi un grup, între o
persoană şi întreaga masă în care este şi el inclus, dar există şi comunicarea de sine. Deoarece în
procesul comunicării umane se transmit informaţii, idei, dar şi sentimente şi atitudini, rolul său
devine acela de a defini grupul, colectivitatea.
11
la Distanţă
2015
Comunicarea cu propria persoană – comunicarea interioară este suportul pe baza căruia noi
emitem judecăţi de valoare despre alţii, cu alte cuvinte, îi etichetăm, îi definim. Practic, lumea
noastră interioară este un imens rezervor unde sunt testate şi apoi scoase la lumină o serie de
strategii comunicaţionale. Multe din experienţele lumii interioare sunt apoi materializate în relaţiile
interpersonale. Lumea interioară este laboratorul unde se formează conştiinţa morală, unde se
operează diferenţa dintre bine şi rău.
Psihanaliza a explicat această situaţie prin folosirea conceptelor de Sine, Eu şi SupraEu.
Sinele este rezervorul unde sunt încluse pulsiunile, instinctele, forţa biologică primară care
sub forma dorinţelor de tot felul încearcă să spargă „teritoriul” Sinelui pentru a se putea ieşi la
suprafaţă. Ele se lovesc de instanţele raţionale ale Eu-lui sau de cele morale ale SupraEu-lui, care
încearcă să dea acestor pulsiuni o „faţă socială”, astfel încât să fie acceptate de ceilalţi. Dacă nu se
reuşeşte acest lucru, ele sunt reprimate aşteptând o altă ocazie. În felul acesta, spun psihanaliştii,
personalitatea se construieşte pe două niveluri: un nivel intim şi unul de relaţie.
Personalitatea intimă se referă la ceea ce gândim, la ceea ce simţim despre o persoană sau
situaţie, iar personalitatea de relaţie la ceea spunem, la ceea exteriorizăm despre o persoană sau
situaţie. În acest sens comunicarea interioară devine, la rândul ei, laboratorul în care se pregăteşte
comunicare interpersonală.
Orice comunicare are efecte în plan educaţional, asupra celui care comunică şi a celui care
recepţionează. Efectele pot fi imediate (exprimate prin răspuns – feed back) sau pot apărea mai
târziu.
Comunicarea constituie mijlocul principal prin care se reglează raporturile interpersonale,
se creează şi se întreţine atmosfera prielnică muncii rodnice, se previne, iar când este cazul, se
detensionează stările conflictuale.
3. Funcţii şi principii ale comunicării

Comunicarea urmăreşte să transforme sau să influenţeze percepţiile, conduita,
sentimentele, stările de spirit şi opiniile indivizilor sau grupurilor pentru a se ajunge la o unitate de
acţiune.
Drept urmare, apar întrebări precum: De ce comunică? Cum putem comunica mai bine?
Cui transmitem? Care sunt obstacolele în calea comunicării şi căile de remediere? etc. Toate acestea
determină o multitudine de funcţii ale comunicării:
a) Comunicarea – ca modalitate de cunoaştere de către oameni a mediului natural şi social,
a regulilor de conduită la contactul cu indivizi şi lucrurile care ne înconjoară. Astfel, comunicarea
sprijină atât o mai bună cunoaştere de sine, cât şi cunoaşterea celorlalţi. Înainte de a întreprinde o
acţiune de modificare a lucrurilor este necesar să ştim cât mai mult despre „materialul” cu care vom
lucra. Un aforism formulat de Socrate spune: „Vorbeşte ca să te cunosc”.
b) Motivarea comunicării are în vedere că oamenii acţionează într-un fel sau altul în raport
cu interesele lor. Rolul comunicării de motivare este acela de a-l determina pe subiect să acţioneze
aşa cum i se cere.
c) Rolul formativ al comunicării – asigură întărirea convingerilor pozitive, formarea unora
noi, prin aducerea la cunoştinţa subiecţilor a cerinţelor, a modului de acţiune, a rezultatelor, a căilor
de a corecta nereuşitele.
d) Reglator al stării de spirit şi al climatului psiho-social – furnizează date despre starea
sistemului şi influenţează pozitiv relaţiile interpersonale şi climatul psihic din grup, asigurând
gestionarea situaţiilor de criză, aplanarea tensiunilor şi a conflictelor.
e) Mijloc de adaptare a comportamentului – are drept scop să producă în conştiinţa
destinatarului modificări de natură intelectuală, afectivă şi motivaţională încât acesta să-şi adapteze
acţiunile la realitatea înconjurătoare pentru realizarea obiectivelor propuse.
12
la Distanţă
2015
Mihai Dinu, în lucrarea „Comunicarea” din 1997 analizează funcţiile comunicării pornind
de la Aristotel care a realizat o clasificare ce viza trei funcţii al comunicării publice:
politică sau deliberativă, urmărind să evidenţieze oportunitatea sau inoportunitatea unei
acţiuni cu caracter public;
judiciară, referitoare la moralitatea sau imoralitatea faptelor luate în discuţie;
demonstrativă, vizând elogierea sau blamarea unei personalităţi.
Drept consecinţă a evoluţiei istorice, comunicarea a evoluat şi s-a nuanţat, fapt ce a permis
cercetătorilor moderni să identifice şi alte funcţii ale comunicării.
Astfel, Karl Bühler în lucrarea sa „Teorie a limbii” din 1934 defineşte actul comunicării
lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, ceea ce îl determină să adopte, pentru prima oară
termenii, care sunt astăzi consacraţi, de emiţător, mesaj şi receptor. Autorul constată că vorbirea
poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel
în raport cu receptorul. Astfel, el distinge trei funcţii: expresivă/reprezentativă şi apelativă.
După cel de-al doilea război mondial cercetătorul lingvistic, Roman Iakobson completează
tabloul funcţiilor comunicării propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale
procesului de comunicare cum ar fi codul şi canalul de transmisie. Roman Iakobson consideră că
celor şase elemente ale conţinutului comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, canalul, codul şi
receptorul) le corespund cele şase funcţii ale limbajului şi anume: emotivă, poetică, referenţială,
meta-lingvistică, fatică şi conativă.
La rândul său, sociologul Adrian Bondrea în lucrarea sa „Sociologia opiniei publice şi
mass-mediei” reproduce funcţiile şi elementele comunicării prin evidenţierea acestora în următoarea
schemă:
REFERENT
Funcţia referenţială
MESAJ
EMIŢĂTOR Funcţia poetică RECEPTOR
Funcţia expresivă Funcţia conativă
CANAL
Funcţia fatică
COD
Funcţia
metalingvistică
Funcţiile comunicării decurg din anumite nevoi care determină comportamentul
comunicaţional. La specia umană aceste nevoi sunt: biologice (fizice), de conservare şi perpetuare a
speciei; de identitate şi afirmare; sociale; de interrelaţionare, de integrare în comunitate; de
afecţiune, respect şi consideraţie.
Una dintre cele mai importante funcţii ale comunicării este competenţa de comunicare.
În ceea ce priveşte principiile comunicării, ele reprezintă un adiţional la funcţiile pe care
le-am expus.
1) Primul principiu specifică faptul că nu putem să nu comunicăm. „Comunicarea este
inevitabilă” sau într-o formulare a cercetătorilor Şcolii de la Polo Alto, „Non-comunicarea este
imposibilă”. Chiar dacă ne propunem să nu facem acest lucru, totuşi o vom face într-un fel. De
13
la Distanţă
2015
exemplu, atunci când vrem să evităm discuţia cu o altă persoană, comunicăm totuşi acelei persoane,
prin comportamentul nostru faptul că nu dorim să vorbim cu ea. Este suficient să ne gândim la cazul
de „non-comunicare” al omului care tace. Poziţia corpului, coloraţia obrazului, orientarea privirii şi
alte indicii numeroase, ne oferă suficiente indicaţii pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale.
2) Comunicarea este un proces. Nimic în comunicare nu rămâne static, componentele
sunt interrelaţionate, fiecare dintre ele existând în relaţie cu celelalte.
3) Comunicarea reprezintă un proces circular, continuu; nu pot fi identificate strict
puncte de pornire şi de oprire a comunicării.
4) Comunicare implică o dimensiune a conţinutului şi o dimensiune a relaţionărilor.
5) Comunicare reprezintă un cumul de factori verbali, nonverbali, de context etc. Aceşti
factori pot să se afle în armonie şi să contribuie la o mai bună înţelegere a mesajului ori să se
contrazică. De exemplu, mesajele mixte între comunicarea verbal care transmite ceva şi cea
nonverbală care transmite exact opusul.
6) Comunicarea este simetrică şi complementară. În principiu, egalitatea deplină a
participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unei comunicări eficiente. Neacordarea
dreptului la replică minează procesul de comunicare. Pe de altă parte, realizarea unei egalităţi
veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de atins. Există două tipuri de interacţiune,
tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile rămân neschimbate pe timpul comunicării. De
exemplu: profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei se menţin în
raporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. Interacţiunea
personală nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.
7) Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare. Nu ne putem ajusta
comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne
acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice.
Aşadar, funcţiile şi principiile comunicării reprezintă un ansamblu structural care susţine
întregul edificiu al fenomenului. Un principiu de bază este acela că nu putem să nu comunicăm, iar
competenţa de comunicare poate fi înţeleasă drept cea mai importantă funcţie a comunicării.
4. Procesul de comunicare: elemente şi particularităţi

În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate
în funcţie de sensul schimbului de informaţii, de interacţiunile rezultate etc. unii autori operează cu
clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele
lingvistice, modele sociologice. Alţi autori le clasifică în modele liniare, circulare şi interactive. În
cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare,
structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice.
Indiferent de complexitatea actului de comunicare şi de modalitatea de transmitere (verbală,
scrisă, nonverbală) orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice.
14
la Distanţă
2015
TRANSMITERE
E C R
RĂSPUNS
Rm
a) Emiţător (E) numit şi sursa de comunicare, este partenerul care transmite mesajul şi
alege canalul de comunicare;
b) Receptorul (R) reprezintă ţinta procesului de comunicare, numit destinatar, audienţă
sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.
Într-o comunicare receptorul este analizat cu grijă.
Forma mesajului, modul de transmitere este influenţat de rangul şi prestigiul receptorului.
Într-o situaţie oficială, cel care doreşte să transmită un mesaj analizează receptorul înainte de a-i
aduce la cunoştinţă ceva anume.
Analiza receptorului poate include întrebări de genul:
- La cine vrea să ajungă mesajul?
- Vor fi receptorii pro sau contra mesajului?
- Ce ştiu ei deja despre acest subiect?
- Au prejudecăţi despre acest subiect?
Această analiză este utilă pentru a hotărî asupra modului cum prezentăm mesajul. Dacă
avem certitudinea că auditoriul va fi de partea noastră, atunci maniera de prezentare va fi mai
deschisă şi nu va solicita un efort considerabil. Dacă, dimpotrivă, simţim că auditoriul ne este
potrivnic va trebui să ne înarmăm cu argumente, date suplimentare şi răbdare pentru a-l convinge.
Dat fiind specificul muncii în instituţiile publice, este necesar ca mesajul să fie clar, pe înţeles, scurt
etc.
c) Mesajul (M) sau repertoriul de mesaje (Rm) ce cuprind conţinuturi
comunicaţionale, în sens informatic (ştire, veste, comunicare) este elementul material, verbal, sau
vizual prin care una sau mai multe informaţii circulă, prin intermediul unui canal comunicaţional,
de la emiţător la receptor. Mesajul este unul din cele mai importante elemente ale procesului de
comunicare. Secretul comunicării eficiente este transmiterea unei cantităţi suficiente de informaţie
pe care receptorul să o selecteze. Pentru a reduce riscul de a nu fi înţeleşi trebuie să încercăm să ne
punem în situaţia receptorului şi să ne imaginăm cum poate percepe acesta mesajul.
d) Feed-backul numit şi sursa de comunicare, este partenerul care transmite mesajul şi
e) Mijlocul de comunicare se referă la posibilitatea de a alege un anumit mod de
comunicare.
Mediile comunicaţionale - radio, TV, cinema, teatru, presă, suporturi magnetice sau
magneto-optice, casete, cărţi etc., formează suporturile de bază ale comunicării umane, în care
informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puţină
tehnică de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptor
15
la Distanţă
2015
f) Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de

formalizare, acestea pot fi formale şi informale. Canalele formale (oficiale) sunt protejate şi
funcţionează în cadrul structurii, astfel încât să vehiculeze informaţii între posturi, compartimente
şi niveluri ierarhice. Ele sunt stabilite prin regulamente de ordine interioară, nerespectarea lor
atrăgând, de regulă, pedepse. Apariţia unor blocaje frecvente în anumite puncte ale organizaţiei
indică necesitatea revizuirii postului sau investigării climatului de muncă, a relaţiilor
interpersonale.
Canalele informale (neoficiale) sunt generate de o organizare neformală. Depăşind
barierele legate de statut şi ierarhie, reţeaua informală poate vehicula ştiri, noutăţi, informaţii mai
rapid decât canalul formal. Deşi mesajele astfel transmise sunt frecvent filtrate şi distorsionate,
prezintă în afara rapidităţii şi un interes sporit din partea angajaţilor, iar acolo unde canalul formal
nu funcţionează corect este suplinit cu mesaje informale. De exemplu, dacă la o instituţie a sosit o
adresă prin care se cereau propuneri pentru o posibilă restructurare a activităţii, iar directorul nu a
prelucrat la timp adresa, existenţa ei a intrat în „vizorul” canalelor informale. Se fac tot felul de
presupuneri: că vor fi disponibilizaţi sau transferaţi jumătate din angajaţi, că instituţia este văzută
negativ la eşaloanele superioare, că se va schimba conducerea instituţiei etc.
În fond, toate acestea nu erau vizate. Necesitatea de a fi informaţi a făcut ca membrii
instituţiei să găsească o modalitate de a fi la curent cu prevederile acelei adrese.
NU UITA!
Prin comunicare oamenii îşi coordonează acţiunile în vederea atingerii obiectivelor de care
depinde în ultimă instanţă viaţa lor. Se poate afirma că a comunica este sinonim cu a spune, a
explica, a convinge sau a acţiona.
A comunica nu înseamnă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a
gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii care cer
comportamente specifice ş modele de comunicare adecvată. Comunicarea reprezintă elementul
indispensabil pentru funcţionarea optimă a fiecărei comunităţi umane, indiferent de natura sau de
mărimea ei.
De obicei, conceptul comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere a
ideilor. Dacă în sec. al XV-lea termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat mai înainte,
din secolul următor, ca urmare a dezvoltării şi modernizării căilor de comunicaţie (drumurile,
poşta), el capătă o nouă semnificaţie şi anume: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în
secolele XIX-XX, datorită apariţiei şi dezvoltării mijloacelor moderne de comunicaţie (tren, vapor,
automobil, telegraf, radio, avion, telefon, televiziune, internet) comunicare să însemne de fapt,
transmitere, adică difuzare. În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva
aflat la distanţă, presupunea deplasare obligatorie a sursei.
În epocile moderne, comunicarea înseamnă transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu
numai de „bunuri şi persoane”. Se modifică o dată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de
comunicare, ci şi modurile şi mijloacele de comunicare. De la comunicarea directă, care presupune
obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la
comunicarea indirectă mediată (scrisul, presa, radioul, televiziunea).
INTREBĂRI DE CONTROL
1.Care este definiţia noţiunii de comunicare?
2.Care sunt particularităţile comunicării?
16
la Distanţă
2015
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Constantin Victor Drăghici, Adrian Iacob- Teoria generală a comunicării, Editura Sitech,
Craiova, 2010
Ion-Ovidiu Pânişoară-Comunicarea eficientă- Editura Polirom, Iaşi, 2008
Zémor, Pierre – Comunicarea publică, Ed. Institutul European, 2003 – traducere de Mareş
Samoilă şi Ion Ionescu;
17
la Distanţă
2015
CAPITOLUL II
TIPURI DE COMUNICARE

- Va fi familiarizat cu tipuri de comunicare
- Va şti să identifice trăsăturile specifice fiecărei forme de comunicare.

Comunicarea umană cunoaşte o diversitate de tipuri (forme, categorii, modalităţi, mijloace
sau genuri) de comunicare. În literatura de specialitate, în raport de criteriul adoptat pentru
clasificare, se disting mai multe tipuri de comunicare:
Criteriul relaţional (al partenerilor): intra-personal, interpersonal, de grup şi de masă
(publică);
După direcţia transmiterii: ascendente, descendente, orizontale şi oblice;
După transformările suferite: originale şi derivate;
După frecvenţa utilizării: periodice (săptămânale, lunare, trimestriale etc.) şi aperiodic
(atunci când situaţia impune);
După activitatea în care este implicată: instructivă, educaţională şi în procesul muncii;
După mijloacele (instrumentele) folosite: verbală şi nonverbală.
Aceste exemple ne conduc la concluzia că existenţa unui mare număr de criterii de
clasificare, generează o diversitate de tipuri de comunicare prin care se realizează schimbul de
mesaje.
Indiferent de criteriile de clasificare adoptate, considerăm mai importante pentru activitatea
noastră, criteriile relaţional şi al mijloacelor utilizate.
1. Comunicarea verbală şi nonverbală

1.1. Comunicarea verbală
Este comunicarea care se bazează pe cuvânt utilizând o limbă cu ajutorul limbajului. Într-o
zi obişnuită de muncă, în aproximativ 70% din timp o persoană obişnuită comunică. În general,
comunicarea verbală cuprinde: relatări privind situaţii, întâmplări, fapte din viaţa cotidiană;
sentimente şi reacţii la anumite situaţii; opinii, atitudini, care exprimă poziţia unui individ într-o
situaţie specifică.
Comunicarea verbală are două forme, orală (vorbită) şi scrisă (fixată pe un suport material,
care a evoluat de-a lungul istoriei de la piatră la hârtie şi la suportul magnetic).
1.2. Comunicarea orală

18
la Distanţă
2015
Analiza comunicării orale implică capacităţile generale de vorbire în care sunt incluse
dimensiunile şi caracteristicile personalităţii, precum şi calităţile vocale.
Personalitatea este modul unic în care fiecare dintre noi reacţionează în contact cu lumea, ca
rezultat al percepţiei, al experienţelor, motivaţiei, atitudinilor. La baza personalităţii umane stau
cinci dimensiuni care au un rol deosebit în construcţia strategiilor de comunicare. Aceste
dimensiuni sunt repere generale în jurul cărora se formează şi se structurează personalitatea.
Extroversiunea/introversiunea, constituie gradul în care cineva este sociabil în opoziţie cu
cel care este timid. Extrovertiţii se simt bine în situaţii sociale, în mijlocul celorlalţi. Ei sunt liantul
din grup şi au nevoie de ceilalţi pentru a-şi rezolva problemele. Acestei dimensiuni i se pot adăuga
spontaneitatea, rapiditatea în reacţii. Opusul extrovertitului este introvertitul, cel care evită situaţiile
publice. Este mai retras, mai încet în reacţii, îşi face prieteni cu multă atenţie.
Stabilitatea emoţională este măsura în care o persoană are un control emoţional
corespunzător. Emoţia este o reacţie globală, intensă şi de scurtă durată a organismului la o situaţie
neaşteptată, însoţită de o stare plăcută sau neplăcută.
S-au studiat manifestările fiziologice ale emoţiilor:
Modificarea ritmului cardiac şi respirator;
Uscarea gurii;
Transpiraţie;
Paloarea şi roşirea feţei, precum şi repercusiunile asupra funcţiilor mentale;
Creşterea sugestibilităţii;
Diminuarea controlului voluntar şi a comportamentului care le provoacă (plâns, fugă,
râs, panică, ţipăt etc.)
Emoţia se manifestă când persoana este surprinsă sau când situaţia depăşeşte posibilităţile
sale. Ea traduce dezadaptarea şi efortul organismului de a restabili eclălibrul momentan rupt.
Persoana tinde în tot ceea ce face să conserve plăcerea şi să evite durerea sub toate formele.
Simpatizarea este măsura în care o persoană reuşeşte să fie în oclăi celorlalţi prietenoasă şi
abordabilă. Această dimensiune este esenţială pentru comunicare în condiţiile în care respectiva
persoană lucrează cu oameni şi pentru oameni. Percepţia despre celălalt este forte importantă pentru
individ şi stă la baza relaţiilor interpersonale.
S-a constatat că oamenii au disponibilitatea de a ierta mai multe lucruri celor pe care îi
consideră simpatici sau simt ceva pentru ei. Agrearea unei persoane atrage după sine sentimente
pozitive şi dorinţa de a-l ajuta când acesta solicită ajutorul. Din contră, neagrearea cuiva atrage după
sine neimplicare, o reţinere sau chiar o asprire în relaţiile cu persoana respectivă.
Conştiinciozitatea este dimensiunea care indică gradul în care o persoană este responsabilă
şi ghidată de o anumită etică. Oamenii conştiincioşi sunt de nădejde şi se implică în mod real în
problemele comune. Este persoana care îşi face datoria.
Deschiderea la nou este măsura în care o persoană gândeşte flexibil şi este receptivă la idei
noi. Oamenii mai deschişi tind către creativitate şi inovare, iar cei mai puţin deschişi sunt favorabili
menţinerii stării convenabile. Deschiderea către nou are efecte neaşteptate asupra rezolvării
problemelor prin negociere, găsirea de soluţii, dezvoltarea şi perfecţionarea oamenilor. Ea înseamnă
o luptă continuă pentru a găsi noi punţi în relaţia cu ceilalţi, pentru mai bine. Deschiderea către nou
este produsul unui efort conştient de a gândi şi de a te comporta în acest sens. Această dimensiune
îmbracă o arie largă de manifestări, de la curios, original şi până la monoton şi lipsit de imaginaţie.
Psihologii împart cele cinci dimensiuni ale personalităţii în două mari grupe:
primă grupă cuprinde acele dimensiuni care sunt date prin naştere, corecţia lor în timpul
vieţii fiind nesemnificative. Ne referim la extroversiune şi stabilitatea emoţională. Ambele sunt
legate de procesele metabolice fundamentale, excitaţii şi inhibiţii;
19
la Distanţă
2015
a doua grupă cuprinde dimensiunile care sunt învăţate, prin socializare, în timpul vieţii,
prin relaţionarea cotidiană dintre indivizi.
Convingerile sunt anumite adevăruri subiective, sub forma percepţiilor, care determină
comportamentul cotidian al unui individ, fiind în acelaşi timp difuzate către ceilalţi, cu scopul de a
le influenţa comportamentul şi a-i determina să se conformeze. Cele mai importante convingeri
sunt: controlul comportamentului, adaptabilitatea şi încrederea în propria persoană.
Modul în care dimensiunile personalităţii şi convingerile asociate lor se structurează,
determină anumite caracterizări ale propriei noastre personalităţi care sunt importante pentru
comunicare.
Asupra calităţii comunicării verbale îşi lasă amprenta următoarele caracteristici ale
personalităţii:
claritatea, redată prin simplitate în vorbire, folosirea unor expresii uzuale înţelese de
toată lumea şi prin pronunţarea corectă a cuvintelor. Dacă aveţi greutăţi de
pronunţare este bine să vă pregătiţi mesajul din timp şi să vă asiguraţi că aveţi
mijloacele tehnice necesare;
empatia, se referă la încercarea vorbitorului de fi curtenitor şi prietenos. Clăar dacă
este nervos şi supărat, vorbitorul trebuie să ascundă acest lucru. Stăpâniţi-vă emoţiile
şi rămâneţi calm.
sinceritatea, aici luată cu sensul de naturaleţe;
relaxarea, corpul trebuie să fie destins şi să se mişte natural. Orice încordare sau stres
face mişcările corpului să fie incontrolabile. Poate să apară tremuratul sau bâlbâiala.
În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli de natură internă sau externă
care fac comunicarea să fie individualizată, specifică fiecărui vorbitor.
Stimuli de natură internă: experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice;
atitudinile personale; percepţia şi concepţia noastră despre noi, despre interlocutori sau lume;
propriile deprinderi de comunicare şi nivelul de comunicare al interlocutorului.
Stimuli de natură externă: tendinţa de abstractizare, prin care se urmăreşte deprinderea şi
reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt; tendinţa deductivă de a aşeza faptele
într-un raţionament care impune concluzii ce rezultă din propuneri; tendinţa evaluării, de a face
aprecieri.
Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care putem avea acces la studiul altor
forme şi procese de comunicare. Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, atât în
sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cel mai des utilizată şi care
oferă modelul pentru alte forme de comunicare.
O problemă importantă pe care o ridică comunicarea orală pentru a fi eficientă şi eficace
este legată de capacităţile generale de vorbire. Aici sunt incluse stilul comunicării şi calităţile
vocale. Fiecărui individ îi este caracteristic un anumit stil de comunicare, care poartă pecetea
propriei personalităţi. Personalitatea este modul unic, în care fiecare dintre noi reacţionează în
contact cu lumea, ca rezultat al percepţiei noastre, al experienţelor, motivaţiilor, atitudinilor.
Indiferent de stilul de comunicare utilizat, acesta trebuie să aibă următoarele calităţi:
- claritatea - redată prin simplitate în vorbire, folosirea unor expresii uzuale înţelese de
toată lumea şi prin pronunţarea corectă a cuvintelor;
- concizia - presupune maximum de informaţie folosind minimum de cuvinte, evitând
redundanţa (umplutura), divagaţiile;
- precizia - utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea
mesajului;
- accesibilitatea - cuvintele rostite trebuie să poată fi înţelese de receptor în sensul dorit
de emiţător;
20
la Distanţă
2015
- puritatea - are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii

române literare; empatia - se referă la încercarea vorbitorului de a fi curtenitor şi prietenos;
- sinceritatea - constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor
cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a uimi auditoriul;
- relaxarea - corpul trebuie să fie destins şi să se mişte natural. Orice încordare sau stres
duce la mişcări incontrolabile ale corpului şi poate apărea tremuratul sau bâlbâitul.
O tipologie a stilurilor de comunicare poate cuprinde următoarele stiluri: solemn, neutru,
familiar, militar, ştiinţific, beletristic, publicistic, managerial etc.
Pentru a reuşi o comunicare eficientă este necesar atât cunoaşterea calităţilor comunicării
determinate de caracteristicile personalităţii cât şi a modului în care mecanismele vorbirii lucrează
pentru a transmite mesajul, adică calităţile vocale. Calităţile vocale necesare unei comunicări orale
eficiente trebuie să îndeplinească următorii parametrii:
- volumul sau tăria vocii, se întinde de la şoaptă la strigăt, influenţând considerabil
efectul la ţintă al mesajului; trebuie corelat cu contextul şi spaţiul în care are loc dialogul;
- înălţimea şi intensitatea vocii au un impact deosebit de mare pentru ascultător. O voce
piţigăiată şi ascuţită este supărătoare pentru urechile celor din jur. Este extrem de importantă
modularea vocii şi a ritmului vorbirii;
- dicţia şi accentul au darul de a limpezi şi a face mai clar mesajul. Părţile mai importante
ale acestora, pot fi scoase în relief mai bine. O dicţie bună este un atu pentru un vorbitor;
- viteza de vorbire este esenţială pentru a stabili un ritm al dialogului. Trebuie să fie
adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare, pentru a indica urgenţa, nici prea înceată,
pentru a nu pierde interesul ascultătorilor. Modularea frecvenţei vorbirii constituie o bună metodă
de a atrage atenţia auditoriului asupra anumitor părţi ale expunerii;
- pauzele de vorbire, pe lângă rolul de reglare a respiraţiei, sunt benefice pentru a
înţelege mai bine un anumit aspect. Pauzele pot fi folosite înaintea unei concluzii sau când dorim să
urmărim efectul spuselor noastre, vizavi de o afirmaţie făcută anterior.
Analiza comunicării orale implică atât cunoaşterea capacităţilor generale de vorbire (în care
sunt incluse caracteristicile personalităţii şi calităţile vocale), prezentate anterior, cât şi problema
ascultării eficiente.
Ascultarea eficientă
Este un proces mult mai complex decât pare la prima vedere. Mulţi oameni confundă
ascultarea cu auzirea. Pentru a înţelege de ce acţiune a de a asculta este foarte importantă în
comunicare este necesar să prezentăm, succint, fazele ascultării:
auzirea este actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate
de vorbirea emiţătorului şi care intră în urechea destinatarului; la nivel fiziologic aceasta are loc
când undele sonore lovesc membrana timpanului şi îi determină vibraţia;
- înţelegerea - actul de identificare a conţinutului informativ comunicat, recompunerea
sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze;
- traducerea cuvintelor în sensuri etapă ce implică memoria şi experienţa lingvistică,
culturală, de vorbire a ascultătorului;
- atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate în funcţie de nivelul de operaţionalizare
a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;
- evaluarea - constă în efectuarea de judecăţi despre validitatea, obiectivitatea şi utilitatea
informaţiei decodificate (feed-back-ul interior).
Ascultarea se traduce prin ceea ce facem cu ceea ce auzim, ea este dificilă şi cere o
participare activă. Acum înţelegem că o comunicare orală nu este deplină dacă în relaţie nu se află
şi un receptor; o reuşită a acesteia depinde şi de atitudine a ascultătorului.
Pentru ca procesul de ascultare să fie iniţiat este nevoie de un cadru fizic şi mental propice,
21
la Distanţă
2015
care poate fi realizat prin adoptarea următoarelor măsuri:

- alegeţi în mod adecvat condiţiile fizice de spaţiu, timp, nivel de zgomot;
- îndepărtaţi orice alt gând sau preocupare necorelată cu ascultarea;
- reflectaţi asupra propriilor atitudini şi percepţii referitoare la persoană, subiect sau
situaţie;
- puneţi un zâmbet pe faţă pentru a arăta că sunteţi gata să ascultaţi şi pentru a-l încuraja
pe vorbitor;
- încercaţi să stabiliţi scopul ascultării şi eventual nivelul necesar pentru ascultare.
Ascultarea este împiedicată de nerespectarea unor reguli, din care amintim:
- anticiparea a ceea ce vorbitorul vrea să spună şi terminarea propoziţii lor în locul lui;
- întreruperea repetată şi nejustificată a vorbitorului;
- privirea în altă parte (pe fereastră, în tavan, la obiecte, la îmbrăcămintea vorbitorului
etc.) sau alte preocupări;
- poziţia necorespunzătoare (excesiv de relaxată, aşezarea laterală faţă de vorbitor etc.);
- comportamente neverbale denotând nerăbdare sau plictiseală (ticuri nervoase, mişcări
necontrolate, verificarea ceasului etc.) sau monologul interior;
- mimarea atenţiei pe fondul unei detaşări totale; intervenţii orale necorelate sau doar
tangenţiale mesajului;
Reguli pentru o ascultare activă şi eficientă:
- urmăriţi cu atenţie mesajul şi anumite cuvinte cheie şi încercaţi să identificaţi care sunt
ideile principale;
- urmăriţi eventualele contradicţii în argumentare;
- sintetizaţi mental mesajul, pe etape sau la sfârşit;
- corelaţi mental mesajul cu experienţele personale, cu ceea ce mai ştiţi în domeniu, astfel
el va deveni mai interesant;
- nu ţineţi cont de persoana din faţa dumneavoastră ci doar de ceea ce vă spune;
- în timpul procesului de ascultare demonstraţi o atitudine de interes pentru vorbitor, prin
intermediul limbajului nonverbal (contactul privirii, încuviinţarea din cap etc.);
- încurajaţi vorbitorul prin întrebări, menite să conducă la dezvoltarea mesajului, urmate
de momente de tăcere, pentru a-i permite să răspundă;
- pentru verificarea înţelegerii corecte a mesajului solicitaţi clarificări, sintetizaţi ideile şi
folosiţi în mod adecvat feed-backu-ul;
- arătaţi că sunteţi conştient de sentimentele interlocutorului, în legătură cu mesajul;
- transpuneţi în cuvinte ceea ce observaţi în timpul discuţiei;
- descrieţi ce simţiţi în legătură cu mesajul.
În concluzie, rezultă că abilitatea de a asculta eficient nu este un dar înnăscut ci o
deprindere, pentru a comunica eficient nu uitaţi că trebuie să ascultaţi eficient.
Modalităţi de comunicare orală

În cadrul acestor forme de comunicare vorbite (orale) s-au dezvoltat mai multe modalităţi de
comunicare: confesiunea, monologul, dialogul, conferinţa, expunerea, prelegerea, relatarea,
discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea, pledoaria, intervenţia, colocviul, şueta, predica.
Confesiunea este una din cele mai veclă forme de comunicare interpersonală, apărută iniţial
în spaţiul religios, ca un exerciţiu moral şi religios, de „mărturisire a păcatelor”. Practicată în faţa
preotului are rolul de a obliga individul la autoevaluare şi la formularea erorilor, identificându-le
sursa. Credinciosul are motivaţie: mărturisirea îi aduce iertarea păcatelor. Laicizarea societăţii a
determinat diversificarea comunicării individuale directe şi dezvoltarea ei şi în afara instituţiilor
22
la Distanţă
2015
religioase. De exemplu: confesiunea în relaţii de prietenie cu familia, în cabinetele psihoanaliştilor,

recurgerea la liniile telefonice etc.
Monologul este forma de comunicare în care emitentul nu implică receptorul, cu precizarea
că şi la această formă există feed-back.
Dialogul este comunicarea între două persoane în cadrul căreia se schimbă mesaje; rolurile
de emiţător şi receptor se schimbă reciproc, participanţii la dialog fac schimbul de informaţii.
Expunerea este o formă de discurs care angajează în mod explicit personalitate, opiniile,
sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la subiect.
Relatarea constituie o formă de comunicare în care se face o codificare, o dezvăluire, o
prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor
acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare personală.
Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care presupune
emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite, care exprimă un
moment în evoluţia domeniului respectiv.
Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să
depăşească 3-4 minute; să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu
măsură.
Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional
având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10 minute.
Povestirea este o forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate
modalităţi, care face apel la imaginaţia, sentimente, emoţii şi cunoştinţe anterioare; îi este specifică
angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezentă
din plin, lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise.
Intervenţia – situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la
discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat; prin intervenţie
emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine.
Interviul – forma rigidă a dialogului, în care rolul de emitent şi receptor nu se schimbă; este
folosită ca metodă pentru obţinerea de informaţii în presă.
Conversaţia (convorbirea) este o formă de comunicare interpersonală, între doi parteneri, dar
şi între mai mulţi emiţători – receptori; conversaţia (convorbirea) poate fi particulară sau generală
(cu mai mulţi participanţi).
Colocviul, simpozionul, masa rotundă, seminarul, sesiunea de comunicări ştiinţifice sunt
forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător individual îşi expune cunoştinţele,
ideile, opiniile. Fiecare intervenţie reprezintă un discurs prezentat conform unui program, pe o temă
anunţată.
Prezentare succintă a acestor modalităţi de comunicare orală ne sugerează unele principii
caracteristice:
comunicarea orală presupune un mesaj, mesajul trebuie să includă elemente de
structură (bazele, pe care receptorul să-şi fundamenteze înţelegerea) elemente de
actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feed-back, elemente de
legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă etc.;
comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui
mesaj: cel mai important este cel iconic, sistemul de materiale adiţionale care fac
inteligibil şi credibil mesajul, pe de o parte şi, pe de altă parte, de concordanţe dintre
mesajul verbal şi cel nonverbal, acesta din urmă văzut aici în rolul său de întărire;
comunicarea orală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie (acelaşi mesaj poate
fi receptat diferit de aceeaşi receptori, în funcţie de dispoziţia motivaţională, factori
de stres şi oboseală, condiţii favorizante sau nu ale contextului comunicării);
23
la Distanţă
2015
comunicarea orală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica)

aleatoriu (comunicarea orală oferă o mare proporţie de elemente întâmplătoare) şi
nelimitării (comunicarea orală este practic nelimitată);
Considerăm că cele prezentate mai sus sunt suficiente pentru a ne oferi o imagine asupra
conceptului de comunicare orală.
2. Comunicarea în scris
Apariţia scrisului a permis transpunerea mesajului oral interpersonal pe un suport, ceea ce a
însemnat fixarea şi conservarea în timp şi trimiterea în spaţiu.
Există variate forme de comunicare în scris, care pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) Emiţător individual - receptor individual:
- Corespondenţa a fost prima formă de comunicare scrisă, iar conservarea ei permite
retroactiv reconstituirea mentalităţilor, raporturilor umane, a specificului fiecărei epoci.
Subiectivă şi literaturizată, corespondenţa privată transmite, mai mult decât informaţii, stări,
sentimente, idei. Spre deosebire de corespondenţa particulară, corespondenţa oficială transmite, pe
cât posibil obiectiv, informaţii şi puncte de vedere în formulări consacrate prin tradiţie şi cu
semnificaţii fără echivoc.
În toate situaţiile, corespondenţa presupune confidenţialitate, fiind protejată de altfel prin
prevederile legale.
- La limita dintre corespondenţa particulară şi comunicarea publică se situează un gen
hibrid:
Scrisoarea deschisă. Poate avea un autor individual sau un autor colectiv şi vizează un
receptor individual şi unul colectiv publicul.
b) Emiţător individual - receptor colectiv:
- Confesiunile, memoriile, jurnalele - în pofida caracterului declarat subiectiv au valoare
documentară, deci informaţională.
- Literatura, lucrările ştiinţifice - dacă literatura este un produs al creaţiei individuale, textele
ştiinţifice sunt de multe ori rezultatul muncii în eclăpă, stabilindu-se relaţii emiţător colectiv -
receptor colectiv.
- Genurile publicistice - îmbracă forme variate prin fixarea în scris şi difuzarea prin tipar.
c) Emiţător entitate colectivă - receptor colectiv:
- Apelul este, conform DEX, o "chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi" de la
care se aşteaptă o reacţie, un răspuns, o participare.
- Comunicatul este, conform aceluiaşi dicţionar, o "înştiinţare oficială difuzată prin presă,
radio etc. asupra unor evenimente importante, de actualitate."
- Declaraţia este un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectivă, cu implicaţii
asupra unei comunităţi.
- Manifestul este o formă de comunicare publică a unui program ideologic sau estetic, a unor
principii sau intenţii.
- Proclamaţia este un text oficial prin care se aduce la cunoştinţa publicului un fapt de
interes general şi de importanţă majoră.
În situaţia când comunicarea scrisă devine sursa unei alte comunicări avem de-a face cu o
comunicare de grad secund. De exemplu: traducerea, rezumatul, recenzia, comentariul.
Cel mai popular instrument de comunicare scrisă publică, după carte şi înaintea ei sau alături
de ea este presa.
Comunicarea în scris este utilizată în proporţie ridicată în cadrul organizaţiei pentru
solicitarea sau transmiterea de note interne, rapoarte, decizii, planuri etc., adresate unor persoane
24
la Distanţă
2015
din interiorul sau exteriorul organizaţiei.

Specialiştii vorbesc despre aşa-numitul "mit al hârtiei". Problemele majore cu care ne
confruntăm în scriere sunt legate de claritatea, concizia, completitudinea materialului scris.
Mesajul scris trebuie să fie uşor de citit. Pentru aceasta este necesar să se acorde atenţie
următoarelor aspecte:
limbajul şi formularea trebuie să respecte nivelul cititorului din punctul de vedere al
profesiunii şi ca grad de familiaritate cu subiectul. Limbajul să fie. simplu şi nepretenţios, iar
folosirea jargonului profesional se face numai dacă cititorul lucrează în acelaşi domeniu;
- construcţia propoziţiilor (lungime, sintaxă) trebuie să sprijine mesajul în ceea ce
priveşte gradul de complexitate şi de abstractizare a materialului;
- divizarea paginii în paragrafe, fiecare dintre ele conţinând o singură idee. Plasarea
propoziţiei subiect la începutul paragrafului. Paragrafele să nu fie mai lungi de 45 propoziţii;
- asigurarea ghidării cititorului pe parcursul textului prin prezenţa unui schelet logic al
textului sau prin cuvinte semnal. Cuvintele semnal sunt: de încetinire avertizează cititorul că trebuie
să încetinească lectura deoarece se schimbă ideea - totuşi, de altfel, mai degrabă; de continuare -
avertizează că se va continua în acelaşi mod - tot astfel, de asemenea, în plus, şi, mai mult,
asemănător, mai des, mai mult decât atât, în mod similar; de recapitulare - semnalizează un sumar
sau o concluzie de aceea, în concluzie, în acord cu, consecvent cu, deci, astfel, atunci.
Mesajul trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere. În funcţie de direcţia ierarlăcă în care
se îndreaptă comunicarea poate fi de jos în sus sau de sus în jos. Pentru comunicarea de jos în sus
trebuie ţinut cont de următoarele aspecte:
- tact, conştientizarea poziţiei ierarhice şi adoptarea tonului potrivit în ceea ce priveşte
politeţea, argumentaţia, tonul. De obicei, comunicările delicate trebuie iniţiate printr-o comunicare
orală;
- nivelul de detaliu se referă la nevoia de a furniza suficiente date pentru acoperirea
subiectului şi justificarea concluziilor, dar nu prea multe pentru a nu consuma inutil timpul şefului;
- exprimarea de opinii - să fie foarte clar unde se termină faptele şi unde încep opiniile.
Opiniile trebuie să rezulte din cercetare şi fapte, nu să fie doar afirmate;
- atitudine a adoptată - atitudinile de servilism, de teamă în faţa puterii, de apărare, sau,
pur şi simplu, de frică, pot conduce la un ton de nesiguranţă sau de exagerare;
În comunicarea de sus în jos intervin alţi factori, la fel de importanţi în realizarea unei
comunicări eficiente, din care enumerăm:
- diplomaţie sporită în interacţiune a cu subalternul; aroganţa, intimidarea,
impoliteţea sau referirile la persoană tind să reducă eficacitatea comunicării;
- claritate a scopului - mesajul trebuie să conţină toate elementele explicative de care
subordonatul are nevoie;
- asigurarea motivării - o dispoziţie trebuie explicată şi în acelaşi timp trebuie scoase
în evidenţă avantajele reale ce rezultă pentru subaltern din implementarea ei.
Ca o concluzie, regula de bază a scrierii manageriale eficiente este: "spuneţi cititorului,
clar şi simplu, ceea ce vrea să ştie."
3. Comunicarea nonverbală
În relaţiile inter-umane alături de comunicarea verbală, care ocupă locul principal,
oamenii mai practică, ca substitut sau în mod complementar faţă de comunicarea verbală şi alte
moduri de comunicare, care nu folosesc limba vorbită/scrisă: comunicarea nonverbală.
Primii mesageri ai unei fiinţe umane sunt de altfel nonverbali: este vorba despre gesturi,
surâsuri, priviri schimbate între mamă şi copil. Copilul răspunde prin mimetism şi se iniţiază
rapid în acest cod nonverbal. Abia mai târziu, prin importanţa acordată limbii scrise şi vorbite,
25
la Distanţă
2015
educaţia va face să treacă pe al doilea plan acest mijloc de comunicare.

Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mesajul
neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către
interlocutor atenţia cea mai mare. De exemplu: constatăm uneori că" deşi interlocutorul susţine
că spune adevărul, noi "simţim" că el minte. Se spune că femeile posedă al "şaselea simţ" mai
dezvoltat decât al bărbaţilor. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a
interpreta limbaje neverbale, având în gestica lor experienţa creşterii copiilor care, în primii ani
de viaţă, comunică predominant prim limbaje nonverbale, iar o altă explicaţie ar fi aceea a
dezvoltării acestei abilităţi pentru compensarea forţei lor fizice.
Comunicarea nonverbală are o mare doză de credibil, întregind-o pe aceea a comunicării
verbale, mai mult, conform unor calcule, canalul verbal ocupă o proporţie de 35/ din totalul
comunicării, restul de 65% fiind ocupat de canalul nonverbal.
Comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală se diferenţiază prin: continuitate, canalul
de comunicare şi modalităţile folosite, măsura în care pot fi controlate, structura şi modul în care
sunt formate.
Comunicarea verbală are un început şi un sfârşit clar delimitate de cuvintele folosite, pe
când comunicarea nonverbală este continuă, astfel, spre exemplu mai mulţi oameni aflaţi într-un
compartiment de tren pot să aibă mai multe comportamente de comunicare: unii dintre ei comunică
oral, alţii citesc ziare sau privesc pe fereastră. Observăm că, în ceea ce priveşte comunicarea
verbală, aceasta este clar delimitată şi vizibilă, comunicarea nonverbală este un demers permanent
la toţi călătorii din compartiment.
Comunicarea verbală foloseşte o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe când cea
nonverbală poate să se extindă pe mai multe arii. Astfel, cei care vorbesc îşi însoţesc comunicarea
verbală prin gesturi, dar şi cei care citesc sau privesc pe fereastră comunică nonverbal.
Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când ce nonverbală este aproape în
totalitate necontrolabilă.
Comunicarea verbală este mult organizată şi structurată pe când cea nonverbală este mai
degrabă nestructurată.
Abordarea comunicării nonverbală evidenţiază şi aici importanţa unor principii:
comunicarea nonverbală este determinată cultural, astfel o mare parte din
comportamentul nonverbal se învaţă în copilărie;
mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu cele vorbite;
mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconştiente;
canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor şi atitudinilor.
Sintetizând aceste principii putem formula câteva funcţii ale comunicării nonverbale:
comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală, astfel,
profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică sau gestică importanţa unei
anumite părţi din mesajele pe care le transmite;
comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;
comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale
comunicării nonverbale;
o altă funcţie este aceea de a regulariza fluxul comunicaţional şi de a ponderea
dinamica proprie comunicării verbalizate;
comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale,
dând astfel posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn
aflat în „spatele” unei afirmaţii;
26
la Distanţă
2015
elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale comunicării

verbale.
Vom analiza în continuare principalele modalităţi de comunicare nonverbale şi vom începe
cu limbajul corpului.
Vom analiza în continuare, limbajul corpului ca modalitate principală de exprimare a
comunicării nonverbale.
3.1. Limbajul corpului
Corpul uman ne fascinează mai mult decât orice altceva. În mod conştient sau inconştient
suntem atenţi la toate fenomenele legate de corp. Felul de a fi, propriu fiecărei persoane, se
oglindeşte în poziţia corpului, în mişcare, gestică şi mimică. În funcţie de toate aceste aspecte, noi
îi judecăm pe alţii după modul cum se exteriorizează.
Limbajul corpului contribuie la comunicare prin următoarele modalităţi: expresia feţei,
mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi comunicarea tactilă.
Expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului,
ţuguierea buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii) şi privirea (contactul sau
evitarea privirii, expresia şi direcţia privirii).
Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de
exprimare. Astfel, în timpul comunicării, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens. De
exemplu, într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce exprimă ochii, este mai important decât ceea ce
exprimă cuvintele: „Nu-mi place deloc faţa lui”, „Are o bărbie alunecoasă”, „Are privirea fixă”,
fac ca interlocutorul, înainte de a vorbi, să fie deja refuzat. Caracterologia a încercat să împartă
chipul în trei zone de localizare a emoţiilor. Partea de sus, sprâncenele şi fruntea, ar indica
importanţa cerebrală. Mişcările musculaturii de la nivelul frunţii sunt determinate în principal de
mişcarea ochilor. Fiecare om are pe frunte un model propriu de cute care îi este specific numai lui.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, liniile caracteristicile ale feţei, prin intermediul cărora ne
exteriorizăm sentimentele, se rigidizează şi apar şi altele care sunt din ce în ce mai adânci.
Pe frunte se formează cute orizontale atunci când sunt ridicate sprâncenele şi ele devin
evidente atunci când ochii sunt larg deschişi, adică în situaţiile în care omul se sperie, este surprins,
se miră, nu crede un anumit lucru sau înţelege un anumit lucru. Dacă sprâncenele sun ridicate în
mod exagerat şi voit, aceasta este dovadă a îngâmfării şi aroganţei, iar dacă sunt ridicate şi apoi
lăsate imediat în jos este despre un semn de salut sau despre o manifestare legată de o surpriză
deosebită.
Dacă la nivelul frunţii cutele verticale se întrepătrund cu cele orizontale, acest model este
semnul sigur al unei temeri interioare, bine stăpânite şi se observă în special la oamenii fricoşi sau
la cei melancolici.
Partea mediană, ochii şi pleoapele ar reflecta viaţa emotivă.
Ochii sunt organe extrem de importante, nu numai pentru că prin intermediul lor receptăm
80% din totalul mesajelor percepute cu ajutorul simţurilor, dar şi pentru că prin intermediul lor
emitem cele mai intense semnale. Se vorbeşte despre ochi blânzi, ochi răi, ochi care te străpung,
privire tâmpă, privire în care se citeşte bucuria, privire în care se citeşte mânia sau supărarea,
privire inexpresivă. Fiecare om are un simţ mai mult sau mai puţin ascuţit al descifrării „limbajului
ochilor” semenilor săi.
În ceea ce priveşte partea inferioară (nasul, obrajii, gura, bărbia), aceasta ar exprima forţa
instinctelor noastre.
Nasul, ca şi faţa în ansamblul ei, este prevăzut cu muşchi ce ajută la exprimarea
sentimentelor prin intermediul mimicii. Astfel strâmbăm din nas atunci când ne este scârbă de
ceva, nările se dilată atunci când ne este teamă sau ne enervăm, expirăm puternic pe nas când avem
o reacţie de respingere, adulmecăm ca reacţie la un anumit miros. Ne atingem sau ne frecăm nasul
27
la Distanţă
2015
cu mâinile în situaţii conflictuale, când avem ceva de ascuns sau când suntem nesiguri. Este vorba
aici de aşa-numita auto atingere care ne linişteşte şi care ne dă încredere în noi înşine.
Gura este folosită foarte mult de fiinţe pentru: a muşca, a linge, a mesteca, a căsca, sau a
mârâi. Numai oamenii fac şi alte lucruri cu ajutorul gurii. O folosim pentru a vorbi, pentru a
fluiera, a zâmbi, a râde, pentru a săruta, precum şi în multe alte scopuri. Gura mai este numită şi
„câmpul de bătălie al feţei”.
Dacă observăm modificările colţurilor gurii, constatăm că atunci când sunt ridicate se
creează impresia unei stări de spirit pozitive, iar în situaţia când colţurile gurii sunt lăsate se
creează impresia unei stări de spirit negative. Când colţurile gurii sunt trase în jos în mod voit,
acest lucru indică supărarea, respingerea, aversiunea, răutatea, invidia, desconsiderarea, dispreţul.
Buzele strânse în mod voit constituie un semnal al faptului că suntem hotărâţi sau că ne
concentrăm.
Râsul este de cele mai multe ori o manifestare legată de veselie, de bucuria interioară, de
destindere. Persoana care râde, în momentul maximei intensităţi, face şi următoarele lucruri: emite
un sunet asemănător unui strigăt sau lătrat; deschide mult gura; deplasează colţurile gurii lateral; îşi
încreţeşte nasul; închide ochii; trage capul pe spate; ridică umerii; îşi cuprinde trupul cu mâinile;
bate din picioare.
În cazul zâmbetului, buzele sunt deplasate înapoi, dar rămân lipite una de cealaltă, iar în
cazul rânjetului se descoperă dinţii de sus şi buzele nu mai sunt lipite. Dacă persoana care râde îşi
dezveleşte şi dinţii de jos şi are buzele încordate, ne putem îndoi de autenticitate a sentimentului
care se doreşte a fi exprimat. Este cunoscut şi zâmbetul strâmb, în cazul căruia un colţ al gurii este
ridicat în timp ce celălalt atârnă în jos; în spatele acestui zâmbet se ascunde un comportament
rezervat şi înclinat spre negare sau dispreţ ori un comportament mascat.
Obrajii reprezintă o parte a feţei care exprimă foarte frecvent sentimentele reale ale omului,
deoarece obrazul se colorează în funcţie de caracteristicile emoţionale. De exemplu roşeaţa este
provocată de sentimentul de ruşine sau furie. Un semn evident la persoanele obosite sau plictisite
este sprijinirea obrazului în palmă sau scărpinarea lui
Urechile sunt implicate într-un număr mic de gesturi. Ne acoperim urechile pentru a evita
zgomotul şi ţinem mâna pâlnie la ureche pentru a auzi mai bine. Ne frecăm urechile sau ne tragem
de urechi în momentul în care suntem nehotărâţi.
Este totuşi evident faptul că atât caracterul nostru, cât şi viaţa noastră afectivă sau mediul
social în care trăim sfârşesc prin a ne modela o mască. Exemplu: fericirea ne iluminează chipul,
neliniştea îl contractează.
Zâmbetul constituie un gest complex, capabil să exprime o gamă largă de stări, de la
plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă.
Despre privire mulţi afirmă că ochii sunt oglinda sufletului.
Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare,
acceptare, încredere şi prietenie.
Când doi oameni se întâlnesc se observă o mişcare complicată a ochilor care poate exprima
multe lucruri privind relaţia dintre ei. Astfel, o privire orientată înainte, cu faţa întoarsă complet
spre partenerul de discuţie constituie dovada faptului că avem în faţă o persoană deschisă care
acceptă confruntarea cu partenerul de discuţie. Dacă privirea este directă şi ochii sunt larg deschişi,
este un semnal al unui reproş tacit. Privirea aţintită în depărtare este o dovadă că persoana
respectivă ar dori să treacă dincolo de obiectele aflate în imediata apropiere, iar în cazul când are în
faţă un partener de discuţie, aceasta poate exprima o nesiguranţă accentuată. Când o persoană
priveşte un punct fix din încăpere, dar nu-şi priveşte partenerul de discuţie, persoana respectivă dă
impresia că poartă un monolog. Dacă ochii sunt micşoraţi este vorba despre un sentiment de
neîncredere. Privirea aruncată de sus în jos este caracteristică persoanelor care se simt superioare
28
la Distanţă
2015
faţă de cei din jur, iar dacă ţine capul în jos şi priveşte de jos în sus, acesta este un semn tipic de
supunere şi tristeţe.
Trebuie acordată o atenţie specială persoanelor care nu vă privesc în ochi, fiind posibil să se
simtă vinovate.
Direcţia privirii este influenţată de cele mai multe ori şi de calitatea mişcării.
Există două tipuri de orientare a privirii: privirea orientată spre cel care-l avem în faţă şi
privirea orientată în altă direcţie decât aceea în care se află persoana pe care o avem în faţă.
Mărirea sau micşorarea pupilelor în funcţie de intensitatea luminii face ca la lumină
puternică pupilele să devină mici iar la întuneric mari. De asemenea, trăirile emoţionale reglează la
rândul lor dimensiune a pupilelor. Astfel, atunci când vedem un lucru care ne sperie sau ne bucură,
pupilele se măresc.
Plânsul este reprezentat de ochii umezi, ca urmare a pătrunderii unui corp străin, dar şi când
ne simţim neajutoraţi din punct de vedere psihic ori suntem foarte bucuroşi sau foarte supăraţi.
De fapt, a comunica cu cineva presupune mai întâi un schimb de priviri; a-l accepta pe
celălalt înseamnă a-i accepta privirea. În orice întâlnire oficială, subordonaţii au tendinţa de a privi
personalităţile dominatoare în timp ce acestea din urmă îi ignoră pe cei dintâi, în afară de anumite
cazuri. Atunci când cineva vorbeşte, acesta priveşte persoana din faţa lui mai puţin decât atunci
când ascultă.
Mişcarea corpului comunică prin: gesturi, poziţia corpului şi prin modul de mişcare.
Gesturile. Comunicarea prin gesturi este extrem de frecventă, poate substitui, completa,
accentua pe cea verbală. Eforturile sunt multiple şi au semnificaţii diverse. Exemplu: strângerea
pumnilor denotă ostilitate şi mânie, solidaritate, stres; braţele deschise sinceritate, acceptare; mâna
la gură – surpriză; acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva nervozitate; capul sprijinit în palmă
semnifică plictiseală, iar palma (degetele) pe obraz – interes maxim.
În raport cu destinatarul mesajului, gestul poate fi prezent în comunicarea interpersonală, de
grup, de masă.
După unii specialişti în domeniu, gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai
multe categorii:
- emblemele – sunt mişcări care se substituie comunicării verbale şi formează un limbaj
de gesturi care semnifică sunete ori cuvinte. Exemplu: codurile surdomuţilor, domeniul artistic,
practicanţii pantomimei;
- ilustratorii – sunt gesturi de însoţire şi nuanţare executate cu mâna pentru a marca
importanţa unor elemente ale mesajului verbal; pictografele sunt gesturi ale mâinilor care schiţează
conturul obiectelor; mişcări diectice pentru a indica obiecte, locuri, persoane, direcţii; mişcări
ritmice pentru a accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare; ilustratorii
emblematici sunt gesturile adaptate care substituie un cuvânt (cum ar fi semnul „Victoriei”
reprezentat de degetele în V);
- gesturile de reglaj au rolul de a întreţine comunicarea prin semnale de confirmare,
atenţie sau îndoială. În realizarea acestora predomină mişcările capului, ale feţei şi mâinilor;
- mişcările afective sunt expresii ale stării de spirit, spontane, dar pot fi controlate şi chiar
simulate. Sunt folosite în arta dramatică şi cinematografie, dar pot constitui şi indicii urmărite în
anchetele poliţiei;
- adaptorii cuprind gesturi din afara fenomenului comunicării, fiind determinate de nevoi
personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de controlul comportamentului în societate).
Poziţia (postura) corpului indică statutul social pe care indivizii cred că îl au sau vor să îl
aibă vizavi de alţii. Exemplu: dacă corpul este răsucit şi doar trunchiul este îndreptat spre
interlocutori vizează nerăbdare, dorinţa de a stopa dialogul, exprimă faptul că persoana se grăbeşte.
De asemenea, modul de mişcare a corpului spune multe despre intenţiile unei persoane.
29
la Distanţă
2015
Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvenţa

atingerii şi este posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale. În acest caz această formă de
comunicare poate îmbrăca mai multe modalităţi:
- atingeri care transmit emoţii cu efect pozitiv asupra stării de spirit al receptorului
(exemplu: mângâiere a, consolarea, încurajarea, aprecierea);
- atingerile „ludice” pot fi autonome sau în legătură cu comunicarea verbală, (simularea
unei mângâieri sau loviri într-un anumit context ludic. Ele au un caracter abuziv şi presupun un
referenţial comun, precum şi o relaţie de apropiere;
- atingeri „de control” includ acele semnale tactile care au rolul de a orienta
comportamentul sau atitudinea; atingerea „rituală” cuprinde atât atingeri cu semnificaţie magică, în
spaţiul religios, cât şi atingeri specifice spaţiului profan.
3.2. Alte modalităţi de comunicare nonverbală

a) Comunicarea prin intermediul obiectelor este forma de transmitere a mesajului prin
recursul la obiecte. Exemplu: în spaţiul religios, obiectele de cult sunt purtătoare de informaţii;
asocierea gest-obiect (folosirea de batiste, eşarfe, pălării, bijuterii, blănuri scumpe) poate transmite
diferite semnale.
b) Comunicarea cu ajutorul spaţiului este percepută în funcţie de mărime, grad de intimitate,
înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.
Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul corpului, al comunicării prin
gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă proxemică (din englezul proximity = apropiere, vecinătate),
care studiază modul în care omul percepe şi îşi studiază spaţiul, distanţele de interacţiune personală,
socială şi publică.
Proxemica (proxemia) afirmă, în esenţă, că instinctul teritorial din viaţa animalelor e departe
de a fi dispărut la om. Dimpotrivă manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat, în concordanţă cu
evoluţia raporturilor sociale. Din acest punct de vedere, unii specialişti disting trei tipuri principale
de teritoriu: tribal, personal şi familial.
Tipul teritorial tribal se caracterizează prin delimitarea zonei de acţiune, prin marcare şi
apărare prin mijloace specifice, nu mult diferit de cel al haitelor de lupi în căutare de pradă.
Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a locuinţei, cât şi
a manifestărilor familiei atunci când se află în deplasare, la munte, la mare. De exemplu, dacă
urmărim comportarea pe plajă, vom observa ca cea dintâi familie sosită în zori pe plajă are
libertatea de a-şi alege şi marca un teritoriu, pe care îl consideră inviolabil. Următorii veniţi se vor
aşeza pe alte locuri.
Spaţiul personal s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor. Aceştia au
delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind subîmpărţită la rândul ei în câte două
subzone, după cum urmează:
Zona intimă. Se întinde de la suprafaţa pielii noastre până la o distanţă de cca. 45 cm. În
acest spaţiu comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă un loc privilegiat. Subzona apropiată se
întinde între 0-15 cm. Relaţia sexuală şi lupta sunt singurele raporturi interumane compatibile cu
această distanţă minimală. Mesajele transmise sunt aproape în exclusivitate afective. Dintre toate
distanţele, zona cuprinsă între 15-45 cm este considerată cea mai importantă.
Zona personală (45-125 cm.). Cuprinde o subzonă apropiată (45-75 cm.) şi una îndepărtată
(75-125 cm.). Cea dintâi, presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori. Mesajul
olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi atingerea oricând posibilă, dar ponderea
comunicării verbale creşte şi contactul ocular devine mai bun. În subzona mai îndepărtată ne simţim
mai în largul nostru. Ea corespunde distanţei obişnuite dintre doi oameni care conversează pe
stradă. Totuşi limitele menţionate mai sus nu sunt aceleaşi în toate mediile, societăţile şi culturile, ci
30
la Distanţă
2015
ele variază în funcţie de parametrii psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici. De

exemplu, distanţa personală este mai mare în cazul locuitorilor de la ţară decât al celor de la oraş,
obligaţi să trăiască în aglomeraţii.
Zona socială (1,25-3,60 m). Acesta constituie spaţiul negocierilor impersonale, al relaţiilor
de serviciu din care elementul de intimitate a fost înlăturat. Subzona apropiată (1,25-2,20 m)
presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clară pe fondul eventualelor zgomote de fond.
Frontiera interioară a teritoriului social este marcată prin amplasarea de obiecte tampon: ghişeul,
biroul, taraba etc. Subzona îndepărtată (2,20-3,60 m) subliniază delimitarea distanţei ierarhice şi
nevoia de linişte.
Zona publică (peste 3,60 m) – în cadrul ei comunicarea îşi pierde aproape total caracterul
interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este mai formalizat. Volumul glasului
creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte, deşi continuă să
poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de aceasta.
În concluzie, perceperea spaţiului se realizează în mod diferit de fiecare dintre noi, în funcţie
de educaţie, cultură, apartenenţă socială şi naţională, sex, vârstă etc.
Unii autori au stabilit clăar o serie de reguli ce trebuie urmate pentru respectarea teritoriilor:
Legat de distanţe:
învăţaţi să păstraţi distanţele;
este bine să păstrezi mai mult spaţiu între tine şi celălalt decât să pătrunzi într-o zonă
în care celălalt nu este pregătit să te primească;
pe măsură ce se instalează încrederea, interlocutorii îşi dau de înţeles că apropierea
este autorizată;
intrarea în zona intimă determină schimbări fiziologice – inima bate mai repede,
adrenalina se revarsă în curentul sanguin, se pompează sânge în creier şi în muşchi,
organismul pregătindu-se pentru luptă sau fugă.
Legat de atingere:
nu atingeţi niciodată o persoană care vă este străină sau pe care abia aţi cunoscut-o
fără permisiunea expresă a acesteia;
chiar dacă sunteţi bine intenţionaţi, atingerea unei persoane străine poate părea
agresivă şi şocantă;
învăţaţi să vă ţineţi mâinile acasă;
chiar şi fată de oamenii pe care îi cunoaşteţi bine, asiguraţi-vă că sunt gata să vă
primească în zona lor intimă;
atenţie la îmbrăţişări, ca modalităţi de atingere, chiar dacă sunteţi persoane afectuoase,
rămâneţi respectuoşi.
Legat de gesturile de recul. Gesturile de recul sunt modalităţi prin care celălalt vă arată că
nu îi convine situaţia:
învăţaţi să respectaţi şi să descifraţi gesturile de recul ale interlocutorilor
dumneavoastră;
ele vă indică limitele pe care nu trebuie să le depăşiţi.
Legat de apropierea forţată (atunci când oamenii sunt forţaţi să împartă spaţiul vital –
mijloacele de transport în comun, folosirea liftului, mulţimea compactă la un spectacol):
evitaţi să priviţi oamenii fix;
evitaţi să le căutaţi privirea sau să vă menţineţi contactul ocular mult timp;
În lift: nu vorbiţi cu nimeni, nici cu cei pe care îi cunoaşteţi, evitaţi ca privirea dumneavoastră
să se întâlnească cu a altora; evitaţi să vă afişaţi emoţiile; urmăriţi numerele care indică etajele.
c) Comunicarea prin imagine. Odată cu imaginea, trecem la o comunicare a cărei eficacitate
31
la Distanţă
2015
este multiplicată, deoarece atinge, în general, un număr extrem de mare de destinatari, dar care este
mai puţin interactivă, deoarece se exersează cel mai adesea în sens unic: rolurile de emiţător şi
receptor nu se schimbă între ele.
Dezvoltarea mass-media a suscitat multiplicarea mesajelor vizuale: afişul, fotografia, benzile
desenate, ilustraţiile cărţilor şi ziarelor, cinematograful, televiziunea etc. Utilizarea imaginii s-a
impus foarte mult în zilele noastre, mai ales în presa scrisă. Comunicarea cu ajutorul imaginilor este
deci omniprezentă.
d) Limbajul culorilor influenţează comunicarea: culorile calde stimulează comunicarea, în
timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia, precum şi varietatea excesivă de culoare
inhibă şi-i distrage pe comunicatori.
Semnificaţia culorilor poate fi diferită în funcţie de persoane, popoare şi continente. De
exemplu, roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie, în Europa
dragoste, iar în SUA comunism.
e) Limbajul timpului. Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu:
precizia timpului, lipsa timpului şi timpul ca simbol.
Precizia timpului porneşte de la faptul că timpul este considerat ca ceva preţios şi personal,
iar când cineva ni-l structurează, acesta comunică diferenţa de statut. Exemplu: întârziere a la o
şedinţă are anumite semnificaţii faţă de interlocutor sau activitate, poate irita sau insulta. Astfel,
limbajul timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla sau
pentru a comunica respect şi interes
Lipsa timpului. Timpul este perceput ca o resursă personală limitată şi de aceea modul în
care alegem să îl folosim comunică atitudine a noastră faţă de cel care solicită o parte din acesta.
Timpul ca simbol ţine de o anumită obişnuită, cum este ritmul.
De exemplu: mâncăm de mai multe ori pe zi şi la anumite ore, anotimpurile, sărbătorile şi ritualurile
sunt marcate de timp şi impun anumite activităţi şi un fel de viaţă.
f) Comunicarea nonverbală artistică : muzicală, plastică şi cinematografică.
Comunicarea muzicală este considerată la fel de veche ca şi omenirea, care prin caracterul ei
abstract implică o iniţiere ce presupune şi o înzestrare naturală.
Muzica ca formă de comunicare artistică are efecte de ordin afectiv şi volitiv (emoţionează
sau stimulează acţiuni).
Comunicarea plastică este altă formă de comunicare artistică, care generează mesaje
exprimate cu mijloace vizuale prin recursul la materie.
Profesorul Mihai Dinu consideră în lucrarea sa "Comunicarea" (Bucureşti, 1997) că
principalele elemente ale limbajului plastic sunt:
- materialul (materialele) din care se realizează o lucrare în sculptură, pictură, desen,
grafică;
- culoarea - în aceleaşi domenii artistice;
- proporţia;
- ritmul;
- compoziţia.
Comunicarea cinematografică este cea mai complexă comunicare audio-vizuală, care
armonizează cuvântul (textul) imaginea şi sunetul.
Toate aceste forme de comunicare nonverbală se circumscriu comunicării artistice şi vizează
producerea de efecte estetice.
În final, după ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj este util să ţinem cont de anumite
aspecte ale limbajului nonverbal ca:
- pentru a evita interpretarea greşită a unui element de comunicare neverbală este bine să-
i interpretăm în contextul celorlalte elemente verbale şi nonverbale;
32
la Distanţă
2015
- caracteristicile de personalitate, de educaţie, experienţă de viaţă etc., sunt elemente de

care trebuie ţinut cont în interpretarea corectă a limbajelor neverbale;
- modul de folosire şi interpretare a limbajelor neverbale diferă sub multe aspecte: de la
individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la
cultură.
NU UITA!
Comunicarea umană cunoaşte o diversitate de tipuri (forme, categorii, modalităţi, mijloace
sau genuri) de comunicare. În literatura de specialitate, în raport de criteriul adoptat pentru
clasificare, se disting mai multe tipuri de comunicare:
Criteriul relaţional (al partenerilor): intra-personal, interpersonal, de grup şi de masă
(publică);
După direcţia transmiterii: ascendente, descendente, orizontale şi oblice;
După transformările suferite: originale şi derivate;
După frecvenţa utilizării: periodice (săptămânale, lunare, trimestriale etc.) şi aperiodic
(atunci când situaţia impune);
După activitatea în care este implicată: instructivă, educaţională şi în procesul muncii;
După mijloacele (instrumentele) folosite: verbală şi nonverbală.
Indiferent de criteriile de clasificare adoptate, considerăm mai importante pentru activitatea
noastră, criteriile relaţional şi al mijloacelor utilizate.
1.Care sunt formele pe care le poate îmbrăca comunicare?
2.Prin ce se caracterizează comunicarea verbală?
2.Prin ce se caracterizează comunicarea verbală?

Craiova, 2010
33
la Distanţă
2015
CAPITOLUL III
COMUNICAREA DE MASĂ

- Va fi familiarizat cu definiţia comunicării de masă
- Va şti să identifice elementele fundamentale din domeniul comunicării de masă.

1. Cadrul general: definiţie şi analize, trăsături
Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare publică; după
unii cercetători, comunicarea de masă reprezintă un caz particular, cu caracteristici proprii, al
comunicării umane, care poate fi raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate,
a limbajelor specifice, precum şi a modului de receptare.
Într-un sistem atât de amplu şi de complex cum este cel al comunicării de masă ( care pune
în mişcare importante resurse financiare, umane şi materiale, de rezultatele cărora beneficiază
milioane de oameni, modelând prin efectele pe care le produce gândire a şi comportamentul unor
importante colectivităţi umane, care ocupă o poziţie vitală în angrenajul politic al oricărei societăţi
contemporane) se poate aprecia că mass-media a devenit un centru gravitaţional în raport cu care îşi
definesc poziţia celelalte segmente ale societăţii - economic,. politic, cultural, ideologic ş.a.,
inclusiv viaţa noastră cotidiană.
Aceste sublinieri evidenţiază necesitatea eliminării ambiguităţilor şi
confuziilor, a realizării înţelegerii acestei problematici.
De cele mai multe ori, la nivelul cunoaşterii comune, comunicarea de masă este identificată
drept mass-media, fapt ce impune şi analizarea lor.
1.1. Definiţie
Comunicarea de masă reprezintă un proces de comunicare prin care grupuri de specialişti
întrebuinţează mijloace tehnice de comunicaţie în masă sau mass-media pentru a transfera
informaţii prin emiterea de mesaje destinate maselor.
Conceptul de mass-media desemnează ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice
modeme de informare şi influenţare a maselor.
Termenul de bază este cuvântul medium (la plural media) de origine latină care desemnează
în principiu procesele de mediere,
mijloacele de comunicare şi se traduce cu expresia comunicaţiile de masă.
Deci, media = mijloace de comunicare. Mass-media = mijloace de comunicare pentru un
mare public, un public de masă şi este o prescurtare a expresiei mass-media comunication care
provine dintr-o asociere de termeni de origine latină preluaţi de limba engleză: mass (de masă),
34
la Distanţă
2015
medie (mijloace), comunication (comunicaţie). Termenul de mass-media a fost preluat şi de alte

ţări, inclusiv România, pentru a desemna mijloace de răspândire a informaţiilor, cele mai diverse:
presa, radiodifuziunea, televiziunea, cinematograful, cartea, discurile, benzile, afişul publicitar,
casetele sau videocasetele ş.a.
Se consideră că şi cuvântul, telefonul, telegraful sau scrisul sunt mijloace de comunicare,
clăar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către
marele public.
Mai mulţi specialişti care se ocupă de informare au subliniat ambiguitatea acestei noţiuni,
fără a pune în discuţie caracterul unilateral al comunicării. Astfel, anumite lucrări manuscrise, greu
difuzabile din punct de vedere tehnic au constituit comunicări către mase, şi-au exercitat totuşi
influenţa cu mult înainte de inventarea tiparului: este cazul Bibliei sau al Coranului.
La polul opus, proiectarea unui film de avangardă într-o sală experimentală nu înregistrează,
adesea, decât un public confident.
Mijloacele de difuzare a informaţiilor nu reprezintă singurul mod de a caracteriza
comunicarea de masă, care trebuie înţeleasă şi ca un fenomen de evoluţie socială.
Se impun unele precizări asupra existenţei unor diferenţe între noţiunile de mass-media şi
comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de comunicare
(instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe vizibile.
Astfel, definiţia dată de sociologul francez A. Cuvillier, comunicării de masă ca fiind, "ansamblul
procedeelor presă, radio, televiziune, cinema etc. - prin care se realizează informarea, propaganda şi
acţiunea asupra opiniei publice" este, din acest punct de vedere lipsită de precizie.
Noţiunea mass-media nu trebuie să înlocuiască pe cea de comunicare de masă, clăar dacă
prima are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace. Mass înseamnă de fapt public numeros, dar
poate fi înţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie
largă, ca o standardizare a consumului de produse culturale şi, în acelaşi timp, ca un nivel scăzut de
receptivitate. Din această cauză comunicarea de masă este definită simplist, creându-se în mod
artificial o despărţire între cultura elitelor şi cultura de masă , receptarea şi consumul de masă, fapt
ce a determinat pe unii specialişti în domeniu să prefere noţiunile de difuzare colectivă, canale de
difuzare colectivă.
1.2. Elementele caracteristice ale procesului comunicării de masă

a) Emiţătorul în acest caz este un specialist al comunicării sau o organizaţie de comunicare,
un post de radio, un canal de televiziune, un ziar. Aceasta este de fapt şi prima caracteristică a
comunicării de masă: emiţătorul care reprezintă, de regulă, un grup de persoane, este un mare
producător de mesaje, spre deosebire de celelalte modalităţi de comunicare (directă, indirectă,
multiplă) în care emiţătorul de mesaje este unul singur. Totodată, diferenţa dintre modurile de
comunicare este dată de mijloacele prin care se face comunicarea şi de numărul receptorilor de
mesaje.
Din acest motiv, emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi,
iar mesajele aparţin întregului grup şi trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,
televiziunea). În acest caz, receptorii (destinatarii) comunicării formează grupuri largi, colectivităţi
umane, fapt care constituie socializarea receptării.
O caracteristică a comunicării de masă este caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării
prin care emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se
transmit prin intermediul unei tehnologii modeme.
O altă caracteristică a comunicării de masă o constituie faptul că reacţia grupului receptor de
mesaje faţă de grupul emiţător (feedback-ul) este lentă sau clăar indiferentă.
Pentru un public larg, cercetarea tradiţională în domeniul comunicării de masă se
35
la Distanţă
2015
concentrează pe traiectul parcurs de un mesaj al agentului emiţător către subiectul receptor şi

răspunsul dat de acesta din urmă la mesajul considerat drept un stimul.
Cea mai cunoscută schemă de analiză a procesului comunicării de masă este cea propusă de
H. D. Lasswell în lucrarea "Structura şi funcţia comunicării în societate" (1948), prin care sunt
stabilite cinci direcţii de analiză a comunicării de masă pornind de la enumerarea a cinci întrebări
privind procesul comunicaţional: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?
Pornind de la cele două componente: structura şi funcţia se poate analiza fiecare întrebare.
Astfel, cine? Vizează studiul emiţătorului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării;
a doua întrebare, ce? vizează analiza de conţinut a comunicării; prin ce canal? urmăreşte analiza
canalelor de comunicaţie, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune etc.); cui? se referă la
analiza publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului,
a efectelor şi eficacităţii comunicării.
Există şi alte puncte de vedere, elaborate pe baza analizei comunicării de masă, dintre care
prezentăm câteva. Astfel, 1. Lazăr în lucrarea "Sociologia comunicării de masă" (1991, p. 12),
argumentează: "Comunicarea de masă este un proces social organizat. Cei care lucrează pentru
media, fie că este vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare întreprindere care este
reglementată şi organizată ca orice altă întreprindere din societate. Imaginea ziaristului independent,
izolat în faţa maşinii sale de scris este la ora actuală depăşită. Fiecare jurnalist, fie că lucrează
pentru un cotidian, pentru radio sau TV, aparţine unui ansamblu de salariaţi din întreprinderea
respectivă şi execută o muncă bine definită în sensul unei eclăpe".
Un alt sociolog american Marrshall McLuhan, spre deosebire de Lasswell, reduce schema de
analiză a comunicării de masă la doi termeni: ce se spune? (mesaj+mijloc de comunicare) şi cine?
(producător+receptor) .
Ajunge la concluzia că societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor
prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării.
Din dorinţa de a asigura o arie de cuprindere cât mai mare a mesajelor au fost inventate mai
multe mijloace tehnice. Astfel, cărţile tipărite în tiraje de masă, suporţii magnetici de stocare şi
transmitere a informaţiei au amplificat posibilităţile de înmagazinare şi păstrare a datelor şi
informaţiilor; ziarele şi revistele, discurile şi înregistrările magnetice, precum şi filmele au sporit
volumul audienţei la nivelul
milioanelor de oameni; la rândul lor, radioul, telegraful, televiziunea şi satelitul au permis
transmiterea rapidă a mesajelor.
În toate aceste situaţii, între emiţător şi receptor se interpune un întreg angrenaj tehnologic
repartizat în mai multe tipuri de instituţii şi controlate de un mare număr de specialişti. Acest sistem
care multiplică suporturile pe care este transmis mesajul la un număr cât mai mare de beneficiari,
acelaşi mesaj conduce la realitatea conform căreia emiţătorul nu se mai adresează unei alte persoane
sau unui grup restrâns, ci unei mulţimi mari de receptori.
În concluzie, prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi instituţional, comunicarea mediată a
devenit o comunicare de masă.
b) Mijloacele de comunicare în masă
Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă ca urmare a dezvoltării fără precedent a
angrenajului tehnologic şi instituţional a ajuns să asigure o producţie şi o difuzare de masă.
Presa, cel mai vechi mijloc de comunicare de masă, a căpătat caracter de masă.
Dezvoltarea comunicaţiilor modeme ca instrument al comunicării de masă a fost
determinată de tehnologia în domeniul electricităţii şi electronicii marcată de apariţia telegrafului, a
telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii ş.a.
Alvin Toffler, analizând evoluţia istorică a modurilor de comunicare, distinge trei valuri.
După opinia sa, în primul val, "majoritatea comunicaţiilor circulau din gură în gură şi faţă în
36
la Distanţă
2015
faţă, în cadrul unor grupuri foarte mici. Într-o lume fără ziare, radio sau televiziune, singura cale ca
un mesaj să atingă o audienţă de masă era aceea de a aduna mulţimea. Mulţimea a fost, de fapt,
primul mass medium" ("Puterea în mişcare", 1995, p. 350).
Sistemul de comunicare specific celui de-al doilea val avea la bază producţia de masă din
fabrică şi presupunea apariţia mai multor comunicaţii la distanţă, ceea ce a dus la naşterea oficiului
poştal, a telegrafului şi a telefonului. Alvin Toffler afirma că "ziarele, revistele, filmele, radioul şi
televiziunea, fiecare capabile să transmită acelaşi mesaj simultan spre milioane de receptori, au
devenit principalele instrumente de masificare în societăţile industriale".
În ceea ce priveşte sistemul din al treilea val "îşi specializează produsele imagistice şi
transmite imagini idei şi simboluri diferite unor segmente de populaţie, pieţe, categorii de vârstă şi
profesiuni, grupări etnice sau ca stil de viaţă, ochite cu grijă".
Un loc foarte important în dezvoltarea societăţii, în general, a comunicării de masă, în
special, îl ocupă calculatorul prin uriaşul său potenţial de comunicare.
Dacă la sistemele de mijloace de comunicare în masă, prezentate mai sus, adăugăm şi noua
tehnologie a internetului cu imensele sale posibilităţi de comunicare, vom putea să înţelegem în ce
direcţie se îndreaptă tehnologia viitorului.
c) Canalul de transmitere
În opinia sociologului francez Francis Balle (Medies et societé, 1990, p. 50) mesajele din
comunicarea de masă sunt distribuite publicului cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii, numite
medii. Menţionează existenţa a trei tipuri de medii:
 mediile autonome în care suportul de transmitere poartă în el mesajul; o parte din
aceste suporturi nu necesită instalaţii tehnice de decodare (cărţile, ziarele şi revistele), iar
alte suporturi se caracterizează prin existenţa unor sisteme de decodare (televizorul, radioul,
casetofonul ş.a.);
 mediile de difuzare în care suportul are doar misiunea de a transmite un mesaj
(releele, satelitul etc.);
 mediile de comunicare se caracterizează prin faptul că aceste suporturi permit
realizarea dialogului la distanţă (telefon sau E-mail).
Canalul de transmitere influenţează elaborarea mesajului prin "traducerea" lui din forma
iniţială într-o alta, marcată de caracteristicile mediilor utilizate: cuvântul vorbit devine undă
electromagnetică sau succesiune de semne tipografice, imaginea reală devine undă şi proiecţie sau
sumă de puncte albe şi negre.
d) Publicul
În comunicarea de masă receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe o largă arie
geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional. Această realitate îi determină pe
comunicatori să fie în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea atenţiei unui public atât de
numeros şi de variat.
Dezvoltarea unor tehnici noi de comunicare (cablul şi satelitul) au permis, concomitent cu
multiplicarea ofertei, crearea de programe specializate care se adresează unui public ţintă oarecum
mai omogen. Exemplu: iubitorii de sport, film, muzică etc. au acum acces la produse create
exclusiv pentru gusturile şi interesele lor, fără a mai fi obligaţi să consume şi alte produse, de
interes general.
Acest proces de fragmentare a publicului nu anulează însă caracterul eterogen al
microaudienţelor. Exemplu: indivizii care urmăresc un meci de fotbal, în afara interesului pentru
acel domeniu, nu împărtăşesc prea multe valori (culturale, politice, religioase etc.) comune, nu
ocupă acelaşi spaţiu şi nu creează vreo formă de organizaţie.
Distribuţia largă a mesajelor prin utilizarea mediilor moderne în comunicarea de masă are
drept consecinţă directă pierderea uneia dintre caracteristicile principale ale comunicării
37
la Distanţă
2015
interpersonale şi anume interacţiune a dintre emiţător şi receptor. Prin această formă de comunicare
de masă influenţa reciprocă "feed-back" şi astfel comunicarea devine unidirecţională (de la emiţător
la receptor) în care răspunsul receptorilor este slab şi întârziat.
Aşadar rezultă existenţa a două forme de non-comunicare care afectează comunicarea de
masă:
Receptorii nu pot comunica direct cu emiţătorii; de exemplu, cititorul unei publicaţii nu are
cum să influenţeze scrierea unui articol şi nici nu poate da replica imediată autorului dacă este cel
vizat; în aceeaşi situaţie se află şi cel care priveşte un program TV, inclusiv a celor interactive, când
doreşte să-şi spună punctul de vedere are la dispoziţie două modalităţi: schimbarea canalului ori
solicitarea dialogului prin apelarea telefonică sau trimiterea de scrisori la redacţii. În aceste situaţii
reprezentantul publicului nu poate decât să observe că această comunicare este lentă, indirectă şi cu
efect improbabil: scrisorile apar după articolul respectiv şi nu au puterea mesajului jurnalistic.
Consumatorii mesajelor mass-media nu pot să dialogheze nici măcar între ei; la nivelul unor
audienţe de la zeci de mii în sus este clar că oamenii nu au cum să interacţioneze
2. Rolul şi funcţiile mass-media în societate

Comunicarea de masă îşi realizează principalul scop, acela de a atrage un număr cât mai
mare de consumatori, prin lansarea unei varietăţi de conţinuturi atractive şi accesibile, mereu înainte
şi permanent promovate prin diferite companii de publicitate.
Oferta mass-media cuprinde următoarele tipuri de mesaje:
 Informaţii care pot fi sub forma datelor neprelucrate (rezultate sportive, cotaţii bursiere,
buletin meteo etc.) ori sub forma datelor prelucrate (jurnalele de actualităţi, reportaje, anchete etc.).
 Divertisment , mass-media este cea mai mare furnizoare de programe de divertisment
datorită utilizării TV, radio şi presa scrisă.
 Idei şi opinii, prin contactul cu presa oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai
lor.
Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produce asupra vieţii sociale, dar şi
influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra mass-mediei, specialiştii din
diverse domenii au stabilit o serie de funcţii specifice. Cu precizarea că funcţiile mass-media nu se
confundă cu acelea ale comunicării, aceasta din urmă le conţine pe cele dintâi în combinaţii variate,
determinate de scopul şi de mijloacele transmiterii mesajelor, de context şi de interesele emiţătorilor
şi receptorilor.
Mihai Coman în lucrarea "Introducere în sistemul mass-media" (1999) atrage atenţia asupra
distincţiilor ce trebuie operate între noţiunile de rol, funcţie şi efect şi citează observaţia lui Denis
McQuail, după care : "sintagma funcţie de informare a presei se poate referi la trei lucruri foarte
diferite: acela că presa încearcă să informeze oamenii (scop), acela că oamenii află ceva din presă
(consecinţă) sau acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat sau aşteptare)".
Diferiţi teoreticieni din domeniu au identificat o serie de funcţii ale mass-media pe care
Mihai Coman le prezintă în lucrarea "Introducere în sistemul mass-media" (1999. P. 72-73), după
cum urmează:
 H. Lasswell: supravegherea mediului înconjurător, corelarea diferitelor părţi ale
societăţii şi transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta;
 Leo Thayer: de socializare, de identificare, de mitologizare, de compensare, de
informare, de divertisment şi de educaţie;
 Francis Balle: de inserţie socială, de recreere şi purificare sufletească;
 M. Matlăen: de evaziune, de coeziune socială, de distribuire a cunoştinţelor, de
depozitare a actualităţii, de recreere şi de purificare;
 Malcom Wiley: furnizarea de informaţii, analiza informaţiilor, oferta unui cadru
38
la Distanţă
2015
general de referinţă, divertisment şi difuzarea unei cunoaşteri encic1opedice; Denis McQuail:

a) pentru societate în ansamblu: informare, corelare (socializare), asigurarea
continuităţii, divertisment şi mobilizare;
b) pentru stabilirea identităţii proprii, divertisment.
Pornind de la aceste funcţii ilustrate de autorii enumeraţi mai sus precum şi de Mihai
Coman, vom prezenta funcţiile mass-media:
a) Funcţia de informare este privită de mulţi specialişti ca fiind cea mai importantă.
Raţiunea supremă a apariţiei presei a fost de a informa, de a înregistra, de a comunica ce se
întâmplă în lume.
Analizând "funcţiile socio-culturale ale mass-media", Mihai Coman (op. cit.) distinge în
cadrul acestei funcţii mai multe tipuri de informaţii:
 informaţii generale, care nu au efect direct asupra individului, dar global deschid
perspective şi permit înţelegerea unor fenomene ( cotaţii bursiere, evoluţia inflaţiei, situaţia
delicvenţei, iniţiative legislative etc.),
 informaţiile instrumentale, privesc date punctuale utile vieţii cotidiene (starea
vremii, preţuri, programe culturale sau sportive); tip de informaţii care fac obiectul micilor ştiri
de presă şi semnalează oportunităţi;
 informaţiile de prevenire sau avertizare anticipează situaţii şi comunică publicului date
care îl pot orienta pentru viitorul apropiat (iminenţa unor greve care afectează transporturile,
instituirea unor taxe noi, pericolul unor inundaţii, blocarea unor drumuri ş.a.). De fapt
informaţia de prevenire prin caracterul său utilitar este o varietate a informaţiei instrumentale.
La aceste tipuri de informaţii pot fi adăugate şi informaţiile specializate, care nu au caracter
general şi care interesează numai anumite categorii de public (informaţii sportive şi artistice).
Având cea mai consistentă motivaţie a receptării şi cea mai largă arie de acoperire a
publicului, funcţia de informare este cea mai intens şi abil folosită în scopuri de manipulare.
b) Funcţia de interpretare.
Importanţa şi semnificaţia unor informaţii nu este întotdeauna uşor de sesizat, fapt
conştientizat de public care pretinde nu numai informare, dar şi interpretarea informaţiilor,
acordând mass-media o autoritate în acest sens. Interpretarea presupune o sumă de explicaţii,
conexiuni, analize, comparaţii şi nuanţări care să evidenţieze caracteristicile unui fenomen şi
valoarea unor fapte, implicaţiile acestora şi intenţiile pe care le exprimă.
Interpretarea presupune ca primă etapă selecţia şi ierarhizarea informaţiilor, dar şi
acceptarea de către utilizatorii mass-media a premisei că ea este subiectivă.
Mass-media exercită această funcţie direct sau indirect.
Direct - prin editorial (presa scrisă) şi articolul de analiză care exprimă punctul de vedere al
ziarului. În această postură, editorialistul şi publicistul-comentator, exprimă opinii personale pentru
orientarea publicaţiei, iar succesul şi credibilitate a lor depind de consonanţa cu opinia publică.
Indirect - prin interviuri şi comentarii ale colaboratorilor. Atât presa scrisă, cât şi posturile
de radio şi televiziune oferă publicului comentarii care nu angajează decât responsabilitatea
invitaţilor, colaboratorilor, iar utilizatorii de mass-media pot să coroboreze faptele şi comentariile,
pentru a le compara cu opiniile proprii.
Talk-show-ul este un gen de emisiune care are o mare audienţă în România şi se bucură de
succes mai ales atunci când personalitatea invitată este controversată.
c) Funcţiile educaţional-culturalizatoare
Vehiculând modele de comportament, comunicând informaţii cu caracter general şi practic,
mass-media îşi formează/educă utilizatorii voluntar şi involuntar.
Mass-media contribuie la dezvoltarea vocabularului unei limbi, la răspândirea unor noţiuni
noi. Oferă accesul la un univers informaţional. Chiar fără să fie dispus să se culturalizeze sau să fie
39
la Distanţă
2015
educat în familie în direcţia practicilor culturale (lectură, vizită la muzeu, frecventarea concertelor),
utilizatorul de mass-media înregistrează evenimente culturale, asimilând spontan cunoştinţe noi.
Din păcate televiziunea naţională şi mai ales cele comerciale nu exploatează suficient în
sens constructiv această funcţie.
Mass-media reprezintă un potenţial deosebit pentru desfăşurarea procesului instructiv-
formativ, care dacă este bine utilizat îşi poate aduce o contribuţie deosebită la realizarea acestei
funcţii.
d) Funcţia de socializare
Mass-media creează spontan mari comunităţi de receptori care trăiesc la unison impresii şi
emoţii, reacţionând similar. În sens pozitiv această funcţie poate determina voinţa de cooperare şi
ajutorare, compasiunea şi solidaritatea în situaţii de dezastre, contribuţia efectivă în vederea
ajutorării, toleranţa.
În sens negativ, posibilitatea mass-media de a influenţa comunităţi ample o poate transforma
într-un redutabil instrument de manipulare.
e) Funcţia recreativă, de divertisment
Omul modem trăieşte într-o continuă stare de stres, fiind victima unor profunde transformări
sau crize din diverse domenii, cu efecte psihologice care-i produc modificări asupra
comportamentului, relaţiilor sociale, modului de a gândi şi a simţi. De aici, nevoia firească de
apărare, de relaxare, de divertisment, dar divertismentul din mass-media nu mai este un simplu
divertisment, el reprezintă, în ultima instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opţiuni.
Divertismentul prin media este cea mai accesibilă formă de recreere, atât din punct de
vedere al costurilor cât şi din punct de vedere al timpului. Consumul de divertisment determină
creşterea producţiei de tipărituri şi emisiuni cu acest profil.
f) Funcţia de control/reglare
Aceasta subsumează toate funcţiile enumerate mai sus şi se află în directă legătură cu rolul
mass-media, definit drept a patra „putere în stat".
3. Manipularea informaţională
3.1. Definiţie şi caracteristici
Manipularea informaţională, ca tip de agresiune, nu presupune o acţiune brutală, energetică,
ci întrebuinţarea unor metode şi mijloace ascunse pentru influenţarea ţintelor reale şi potenţiale într-
un conflict, indiferent de natura lui, şi nu numai. Efectele produse sunt incredibil de dezastruoase,
ele subminează normalitatea vieţii, raporturile dintre instituţii, încrederea în instituţiile militare,
organele de ordine etc. Manipularea informaţională a constituit şi constituie o componentă majoră
pentru învingerea/câştigarea voinţei adversarului.
Termenul de manipulare vine din latinescul manipulatio, care înseamnă acţiunea de
conducere, prin diferite procedee, care impune celor conduşi o anumită conduită, fără a recurge la
mijloacele de constrângere deschise, lăsând şi cultivând chiar la subiecţii în cauză impresia că ei
acţionează sub propriile lor voinţe şi propriile lor interese. Manipularea este definită ca o acţiune
desfăşurată în scopul determinării unui actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să
acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea
unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia de gândire
şi de decizie. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se
urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri
convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apel~l la
palierele non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile
primitorului acestuia. Diversificarea permanentă a surselor de concepere şi difuzare de mesaje, a
condus la o practică manipulativă care are la bază coduri precise, dar identificabile numai de
40
la Distanţă
2015
"specialişti" şi total inaccesibile celor neiniţiaţi în acest domeniu.

Manipularea informaţională depersonalizează ţinta, o transformă în obiectiv pasiv, ca
simplu mijloc pentru realizarea unor scopuri exterioare ei.
Caracterul psihologic al manipulării informaţionale este evidenţiat cu precădere de natura
mijloacelor întrebuinţate şi de efectul specific al acţiunilor. Acţiunile specifice manipulării
informaţionale se desfăşoară atât pe timp de pace, în perioada de tensiune/criză, cât şi pe timpul
desfăşurării acţiunilor militare; în această ultimă situaţie, manipularea informaţională constituie un
veritabil multiplicator de forţă.
În raport cu scopurile stabilite, grupul de audienţă propriu-zis, asupra căruia sunt
direcţionate acţiunile de manipulare informaţională se poate extinde şi asupra unora colaterale în
raport cu conţinutul lor, natura şi structura grupului de audienţă, nivelul de instruire, cultură, grad
de dezvoltare economică, apartenenţă religioasă etc.
Cele mai utilizate tehnici, mijloace şi procedee de difuzare a mesajelor în scopul
manipulării informaţionale constau în:
 materiale tipărite (ziare, postere, manifeste, pliante etc.);
 materiale audio-video; comunicarea prin contact direct;
 emisiuni pregătite în direct sau pregătite anterior.
Practica evidenţiază că cele mai eficiente măsuri şi acţiuni sunt: intoxicare a informaţională,
interzicerea accesului la informaţie, difuzarea de materiale, imagini, simboluri, grafică cu puternic
impact pozitiv/negativ. Eficientizarea manipulării informaţionale atât din
. perspectivele acţiunii psihologice de influenţare cât şi ca tip special de comunicare, se realizează
prin credibilitatea sursei, identitatea (natura) şi credibilitatea ei, capacitatea şi capabilitatea de a
introduce informaţii, mesaje de influenţare în mod direct în difuzarea informaţiei propriu-zise, fără
a o perturba, evidenţierea clară a contrastului; transmiterea unor mesaje atribuite unor surse neutre,
recunoscute ca de încredere, plasarea mesajului într-un context în care grupul de audienţă să-i
perceapă ca neimpus, crearea unei false percepţii, atribuirea unui caracter informativ mesajului etc.
Mesajul de influenţare comportă trei dimensiuni:
 informaţională;
 emoţională;
 acţională.
Dimensiunile ale căror efecte asupra grupului de audienţă sunt realizate, depind în cea mai
mare măsură de conţinutul mesajului şi totodată de mijlocul prin care este difuzat:
Cerinţele mesajului de influenţare:
a) mesaje transmise prin media vizuală:
 dimensiuni reduse ale suportului;
 mesajul să fie scurt, dar concis, direct;
 să evite judecăţile de valoare;
 să nu utilizeze dubla negaţie;
 utilizarea retoricii cu conţinut persuasiv;
 mesajul să nu conţină ameninţări, să fie de informare, sugestionare,
impulsionare;
 anumite elemente de conţinut să nu fie prezentate conclusiv, ci
desclăs;
 mesajul să fie însoţit (sugerat, susţinut) de simboluri cu încărcătură
emoţională;
b) mesaje transmise prin media audio:
 valorificarea celor mai expresive valenţe ale limbajului;
 susţinerea adecvată şi repetată a mesajelor;
41
la Distanţă
2015
 combinarea judicioasă a fondului muzical şi a efectelor sonore;

 originalitatea prezentării.
Se impune, astfel, ca mesajul să fie transmis printr-o exploatare totală a imaginii, cuvântului
şi mimicii, comentariul să fie susţinut prin imagini şocante, suge stive etc.
Orice acţiune de manipulare trebuie atent pregătită şi desfăşurată în raport cu contextul ,
starea sistemului (pace, criză), obiectivele (strategice, operative, tactice), restricţiile şi
constrângerile.
Manipularea informaţională, ca război al informaţiilor vizează următoarele:
 controlul deciziilor;
 blocarea, alterarea sau deturnarea informaţiilor militare
specifice, de conducere/execuţie;
 inducerea unei stări false de nelinişte/încredere;
 generarea şi gestionarea crizelor informaţionale.
Indiferent de ţintă, manipularea informaţională se plasează la un nivel psiho-individual,
psiho-social şi socio-cultural.
3.2. Modalităţi de manipulare informaţională
Eficacitatea manipulării informaţionale se regăseşte în modificările atitudinale şi
comportamentale ale ţintei, cu consecinţe deosebit de favorabile pentru acţiunile ulterioare ale
sursei.
Dintre aceste modalităţi de manipulare se evidenţiază:
 lansarea zvonurilor;
 intoxicarea informaţională;
 hărţuirea ţintei;
 inocularea neîncrederii în instituţiile statului;
 crearea şi amplificarea unor disensiuni;
 dezinformarea.
a) Zvonul este definit ca o informaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să
i se verifice corectitudinea. Circulaţia zvonurilor este dependentă de contextele sociale
(credibilitatea instituţiilor sociale, sistemul de organizare şi circulaţie a informaţiei formale,
tipurilor raporturilor de putere), de trăsăturile de personalitate ale indivizilor şi de nevoile
psihosociologice ale indivizilor şi grupurilor.
Analiştii clasifică zvonurile în trei categorii:
 cele care iau dorinţele drept realitate ( optimiste);
 cele care exprimă o teamă, o anxietate;
 cele care provoacă disensiuni (atacă persoane din cadrul aceluiaşi
grup).
Temele recurente ale zvonurilor sunt: otrava ascunsă, complotul împotriva puterii, crizele
artificiale, teama de străini, răpirea copiilor, bolile conducătorilor, problemele sentimentale ale
acestora, compromiterea financiară sau escrocheriile lor.
Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ţinându-se seama de aşteptările grupurilor
umane faţă de situaţia problematică pe care o traversează. Plecând de la aceste date ale situaţiei, se
lansează un mesaj cât mai apropiat de ceea ce ar dori să afle populaţia la acel moment, indiferent cât
de departe de adevăr este conţinutul enunţului respectiv.
Ca principale tipuri de falsificări sau distorsiuni de mesaje care stau la baza zvonurilor
amintim: dramatizarea, amplificarea proporţiilor, a semnificaţii lor, a detaliilor, întreţinerea celor
transmise, redefinire a prejudecăţilor şi a mentalităţilor proprii segmentelor respective de opinie
pentru a crea un puternic fond emoţional în scopul ecranării până la dispariţie a spiritului critic.
Zvonul reuşeşte să cucerească o arie considerabilă de întindere .•. în spaţiul social îndeosebi în
42
la Distanţă
2015
situaţii de criză, pe care le şi amplifică. O sursă de profesionişti poate provoca o criză socială
plecând de la zvonuri bine direcţionate şi lansate la momente de maxim impact asupra opiniei
publice.
b) Intoxicarea este definită mai ales cu sensul de "otrăvire", dar ţine şi de domeniul
neologismelor: "acţiune insiduoasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să
demoralizeze, să deruteze". Putem spune că intoxicarea vizează adversarul. Ea constă în a-i furniza
acestuia informaţii eronate, care îl vor face să ia decizii avantajoase pentru el şi favorabile pentru
tine, intoxicare a nu este rezervată însă doar domeniului militar: un partid politic, o bancă, un
fabricant poate profita de pe urma intoxicării concurenţilor. Spre deosebire de dezinformare, însă,
scopul este acela de determina să greşească una sau mai multe persoane şi nu o colectivitate.
Practica acţiunilor de luptă/misiunilor specifice, în caracteristica sa de consum
informaţional intens, receptivitate faţă de informaţii, influenţa puternică a mass-mediei în procesele
de formare/schimbare a curentelor de opinie, impune ideea că manipularea informaţională va
reprezenta în continuare o componentă indispensabilă în confruntările viitoare.
Dintre modalităţile de manipulare informaţională, dezinformarea ocupă un
loc aparte, ca derivat vicios al informării prin acreditarea unor informaţii ca adevărate şi proiectarea
unor reprezentări eronate, ceea ce impune ca cerinţă a manipulării, cunoaşterea situaţiilor şi a
intenţiilor ţintei.
c) Dezinformarea reprezintă orice intenţie asupra elementelor de bază ale unui proces
comunicaţional care modifică deliberat mesajele velăculate, cu scopul de a determina la receptori
(numiţi ţinte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacţii, acţiuni dorite de un anumit agent
social (dezinformatorul, instituţie, organizaţie etc.)
Dezinformarea vizează un anumit segment de opinie, având un aspect intenţionat şi altul
neintenţionat.
Sub aspect intenţional, dezinformarea este generată de sursele de mesaje deservite de
profesionişti în scopul cultivării unui anume tip de reacţii, atitudini şi acţiuni ale receptorilor.
Activitatea de dezinformare intenţionată cuprinde următoarele elemente:
 comanditarii - cei care concep şi proiectează conţinutul acţiunii; ei pot
fi: factori de decizie (guverne, state majore) şi grupuri de presiune;
 specialiştii - sunt cei care planifică secvenţele tactice ale acţiunii şi
care coordonează toate modalităţile de ţinere sub control a efectelor concrete
ale mesajelor emise; controlul - asigură legătura între comanditari şi agenţii
de influenţă;
 agenţii de influenţă - sunt recrutaţi şi rândul acelora care se bucură de
prestigiu în grupul lor profesional şi care urmează a fi dezinformat prin
mesaje primite de la planificatori ;
 intermediarii se recrutează dintre personalităţile influente în
comunitatea respectivă pentru a juca un lider de opinie şi agenţi de influenţă
ai intereselor care stau în spatele mesajelor ce se emit;
 releele - indivizi sau instituţii care se dovedesc utili în amplificarea şi
programarea mesajelor care constituie conţinutul dezinformării.
Ceea ce deosebeşte dezinformarea de alte tipuri de comunicare este caracterul deliberat al
acţiunii şi lansarea în circuitul informaţional a unor informaţii parţial adevărate în conjugarea lor cu
afirmaţii false, fără indicarea vreunei surse verificabile.
Sub aspect neintenţional dezinformarea este generată de sursele de mesaje deservite de
neprofesionişti.
Reţinem, aşadar, ideea că informarea deschisă (din surse accesibile tuturor) şi închisă (din
zona protejată) ca sarcină a organelor (specialiştilor) de informaţii presupune capacitatea de captare,
43
la Distanţă
2015
filtrare, infiltrare şi selecţie. .

Dezinformarea poate fi o componentă a propagandei, dar aceasta nu se poate baza doar pe
dezinformare.
d) Propaganda este considerată o activitate sistematică de transmitere, promovare sau
răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii, în
scopul influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii, convingeri sau
comportamente.
Propaganda se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup
social, sau al unui regim de guvernare; în prezent se dezvoltă numeroase forme de propagandă
(economică, tehnică, sportivă, culturală), diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul
grupului social care o iniţiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.
Ca sistem, propaganda dispune de:
 o structură instituţionalizată (aparat de conducere ierarhică, centre de
organizare, centre de studii, proiectare şi difuzare de mesaje);
 ideologie şi valori aflate în corespondenţă cu interesele şi obiectivele
grupării sociale pe care o reprezintă;
 mijloace şi metode de transmitere a mesajului.
O distincţie importantă se face între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru
obţinerea unor efecte imediate) şi propaganda strategică (pe termen lung, destinată formării sau
modificării valorilor, atitudinilor de bază şi concepţiilor proprii indivizilor şi societăţii).
Principalii factori de convingere sunt: prestigiul sursei, afirmaţia fără probe, repetarea şi
influenţarea mentală.
Ca modalităţi de propagandă în diferite domenii , dar mai ales în cel politic se disting:
 propaganda albă - utilizează materiale provenite din surse oficiale,
conţinând noutăţi din diferite domenii aparent inofensive (stilul de viaţă,
prezentarea unor personalităţi din viaţa culturală, sportivă, muzicală, fără a
aduce în discuţie elementele care s-ar referi la spaţiul din care provin
personalităţile respective);
 propaganda neagră - vehiculează în general materiale "fabricate" puse
pe seama unor surse pe care receptorul nu le poate verifica;
 propaganda cenuşie - este cea mai frecvent folosită de centrele de
dezinformare; ca specific are combinarea informaţiilor parţial reale cu cele
integral false, alcătuind ştiri cu aspect aparent precis, dar care nu pot fi
verificate complet.
Din perspectivă psihologică" manipularea informaţională ca agresiune informaţională, poate
fi considerată ca un tip special de comunicare între sursă şi ţintă, a cărei finalitate se configurează
cu acordul ţintei. Manipularea informaţională, raportată în general în sfera agresiunii psihologice,
apelează la intelect, în funcţie de care se manifestă şi oferă argumente spre a-i exagera/diminua
spiritul critic.
Modalităţi de identificare a manipulării informaţionale:
 descoperirea semnificaţiei ce o are conţinutul mesajului în raport cu
poziţia sa relativă în contextul întrebuinţat;
 identificarea liderilor de opinie.
Decriptarea sensului real al informaţiei presupune stabilirea conţinutului şi expresivităţii
acestuia după înregistrarea mesajului, izolarea informaţiilor din mesaj şi departajarea acestora pe
niveluri de semnificaţie şi selectarea celor cu rol hotărâtor, modularea reducerea structurii mesajului
la un sistem analog ce permite schimbarea particularităţilor mesajului.
Caracteristicile manipulării informaţionale:
44
la Distanţă
2015
 acţionează asupra ţintei ca stimuli de natură verbală, figurativă,

auditivă;
 nu vizează distrugerile fizice;
 efectele nu pot/pot fi evaluate imediat;
 are o structură triplă: influenţare, fortificare, protecţie;
 are o mare spaţialitate;
 poate avea simultan sau succesiv caracter anticipativ, preventiv,
reactiv.
Obiectivele manipulării informaţionale nu vizează o singură ţintă ci toate ţintele din spaţiul
de desfăşurare a acţiunilor de luptă specifice (liderii politici, militari, religioşi etc.) grupuri umane,
mari colectivităţi sociale, inclusiv ţintele potenţiale.,
Un loc important în manipularea informaţională îl reprezintă tema, ca linie de persuasiune
(unele teme pot fi promovate, altele trebuie evitate).
Metodologia analizei manipulării informaţionale:
 condiţiile, cauzele şi împrejurările care nemulţumesc şi influenţează
audienţa, ţinta, atitudinile şi comportamentele pe care acestea le generează;
 motivele temele, ideile, problemele,
 controversele faţă de care ţinta se dovedeşte a fi sensibilă; punctele
slabe ale modului în care sursa cunoaşte şi înţelege problematica ţintei;
 temele de succes ale propagandei ţintei care necesită măsuri de
contracarare;
 erori şi date inexacte difuzate de sursă şi care pot fi folosite în
contracarare;
 modalitatea de exprimare a mesajului printr-o combinare coerentă a
stilului încurajator, stimulativ cu cel inlăbitor, iritant, încărcat de reproşuri,
formulat la persoana întâi plural în scopul de a crea o responsabilizare
comună şi impunerea directă a argumentelor.
Se poate aprecia că reţelele mediatice pot fi folosite ca adevărate mecanisme de substituire a
realităţii sociale prin realitatea comunicaţională.
3.3. Etic şi juridic în manipularea informaţională
Manipularea informaţională, ca mijloc de înşelare ŞI dezinformare este considerată în
dreptul internaţional umanitar ca legitimă şi deci permisă. Aceasta este bazată pe ingeniozitate,
perspicacitate, şiretenie şi nu pe perfidie sancţionată de dreptul internaţional umanitar. Astfel de
acţiuni sunt legale şi au ca scop inducerea în eroare a ţintei pentru a comite imprudenţe, să
acţioneze în mod deosebit.
Unele state au făcut demersuri pentru sancţionarea în dreptul internaţional a acestor acţiuni.
Rezultatele manipulării internaţionale nu sunt imediat vizibile, violente, evidente, ceea ce face ca
opoziţia iniţială să nu fie deosebit de puternică.
În raport cu principiul că "înşelarea este permisă, perfidia este interzisă", în manipularea
informaţională este nevoie de o logistică adecvată şi perfecţionată în aşa fel încât aceasta să fie cât
mai puţin sesizabilă şi ascunsă. În acest domeniu comunicarea şi limbajul în cadrul manipulării
informaţionale pot fi, prin natura locului de producere şi de difuzare, un permanent vehicul de
ambiguitate, imprecizie, confuzie şi manipulare.
Riscurile şi implicaţiile pe care le aduc cu sine acestea sunt extrem de mari. Astfel, ele pot
apare atât din structura internă a procesului de producere şi de transmitere a informaţiei, cât şi din
modalitatea de utilizare. Vulnerabilităţile se pot identifica în următoarele etaje:
 în procesul de preluare a informaţiei din realitate;
 în procesul de selecţie a informaţiei ce urmează a fi difuzată;
45
la Distanţă
2015
 în procesul de pregătire a mesajului;

 în procesul de difuzare;
 în procesul de recepţie.
Având în vedere că evenimentele nu sunt transpuse ci transformate în informaţii,
modalităţile de convertire a realităţii în informaţii constituie un spaţiu amplu şi important de
manipulare în care se imprimă noi esenţe, valenţe, valori şi obiective.
Faţă de aceste elemente structura şi gradul de informare a ţintei capătă o importanţă majoră
în modul de receptare şi discernere a semnificaţiilor mesajului.
4. Tipuri şi caracteristici de mijloace de informare în masă

În mod normal intrăm în contact cu următoarele tipuri de mijloace de informare în masă:
a) Radioul - constituie un mijloc foarte rapid, fiind de regulă, primul care
transmite o ştire de la momentul când un reporter sau un corespondent contactează
redacţia postului. Staţiile radio realizează o relaţie foarte apropiată cu ascultătorii fideli.
b) Televiziunea este emoţională deoarece telespectatorii au impresia că devin pe
loc participanţi la evenimentele prezentate.
Alte caracteristici ale acestui mijloc le constituie: axarea grilei pe programe de informare,
relaxare, distractive, dramatice, neobişnuite; dinamică - transmite sunet şi imagine, uneori
superficială şi deseori credibilă.
Constrângeri în relaţia cu televiziunea:
 de timp - televiziunea este strict încadrată în termene orare şi de aceea
mesajele de transmis trebuie structurate în secvenţe de 12-20 secunde;
 de prezenţă - de multe ori prezenţa echipelor de televiziune creează
ştiri de presă;
 de imagine - televiziunea este interesată strict de evenimente şi
acţiuni, nu statice.
c) Ziarele au cea mai palpabilă pătrundere, care se păstrează vreme îndelungată. Majoritatea
prezintă aproximativ 25% ştiri de interes naţional şi 75% de interes local. În cele mai multe cazuri,
cotidienele şi săptămânalele constituie baza formării opiniei publice şi a liderilor de opinie.
d) Revistele au cea mai mare pătrundere ca urmare a faptului că este destinată unui public
specializat;
e) Buletinele informative se situează în imediata apropiere a revistelor ca putere de
pătrundere;
f) Publicaţiile electronice, paginile de internet, E-mail (poşta electronică) indică în
perspectivă o audienţă în creştere, fiind foarte rapide, deşi necesită dotare tehnică corespunzătoare;
g) Agenţiile de ştiri asigură ştirile pentru mijloacele de comunicare prezentate mai sus.
NU UITA!
Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare publică; după
unii cercetători, comunicarea de masă reprezintă un caz particular, cu caracteristici proprii, al
comunicării umane, care poate fi raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate,
a limbajelor specifice, precum şi a modului de receptare.
Într-un sistem atât de amplu şi de complex cum este cel al comunicării de masă ( care pune
în mişcare importante resurse financiare, umane şi materiale, de rezultatele cărora beneficiază
milioane de oameni, modelând prin efectele pe care le produce gândire a şi comportamentul unor
46
la Distanţă
2015
importante colectivităţi umane, care ocupă o poziţie vitală în angrenajul politic al oricărei societăţi
contemporane) se poate aprecia că mass-media a devenit un centru gravitaţional în raport cu care îşi
definesc poziţia celelalte segmente ale societăţii - economic,. politic, cultural, ideologic ş.a.,
inclusiv viaţa noastră cotidiană.
Comunicarea de masă reprezintă un proces de comunicare prin care grupuri de specialişti
întrebuinţează mijloace tehnice de comunicaţie în masă sau mass-media pentru a transfera
informaţii prin emiterea de mesaje destinate maselor.
Conceptul de mass-media desemnează ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice modeme de
informare şi influenţare a maselor
1.Care sunt particularităţile comunicării de masă?
2.Care sunt funcţiile mass media?
3. Cum poate fi caracterizată manipularea informaţională?
Craiova, 2010
47
la Distanţă
2015
CAPITOLUL IV
COMUNICAREA ÎN RELAŢIILE PUBLICE

- Va fi familiarizat cu definiţia relaţiilor publice
- Va şti să identifice elementele fundamentale din relaţiilor publice.
- Va cunoaşte elemente de ordin etic şi juridic în domeniul relaţiilor publice.

1. Relaţiile publice - Prezentare generală
1.1. Evoluţia istorică

Numeroasele studii consacrate relaţiilor publice descriu istoria acestora ca având rădăcini
până în cele mai vechi epoci istorice, părând a fi tot atât de vechi pe cât este comunicarea umană.
Astfel, unele tehnici de comunicare, care, astăzi se integrează în activităţile de relaţii publice, au
fost utilizate în diferite momente ale istoriei de diferite grupuri şi personalităţi. Cel mai des exemplu
invocat de autorii de studii consacrate acestui domeniu prezintă ca cel mai vechi precursor existenţa
unui "buletin" descoperit în Irak din 1800 î.H., în care agricultorii erau sfătuiţi cum să semene
câmpurile, cum să le irige şi să strângă recolta. Alte izvoare antice: texte descoperite în Egipt sau
Persia având ca scop glorificarea şi promovarea imaginii conducătorilor din vremea respectivă;
rapoartele trimise la Roma de Iulius Caesar la trecerea Rubiconului, referitoare la realizările sale ca
guvernator al Galiei, urmăreau promovarea imaginii personale; desfăşurarea campaniilor electorale
(pentru demnităţile de senator sau consuli) din Roma Antică, utilizarea diferitelor tehnici de
comunicare la întâlnirile publice, promovarea imaginii sau manipularea zvonurilor; succesul
apostolilor în răspândirea creştinismului a fost una din marile realizări de tip relaţii publice care s-a
datorat folosirii unor tehnici de comunicare publică (discursuri, scrisori, evenimente pregătite)
pentru a câştiga aderenţi.
Dezvoltarea tehnicilor de comunicare şi influenţare a marcat odată cu apariţia tiparului
începutul erei comunicării de masă. Alte momente importante din istoria universală, precum
abolirea cenzurii în Anglia ori revoluţiile franceze, americane, româneşti, au evidenţiat existenţa
activităţilor de tipul relaţiilor publice, care au avut un rol important în modelarea opiniei publice şi
în facilitarea declanşării evenimentelor respective.
Apariţia primelor instituţii de relaţii publice se consideră după 1830, odată cu agenţii de
presă. Caracteristic pentru activitatea agenţiilor de presă este faptul că atunci, comunicarea se
realiza într-un singur sens, de la agent către public, fără să ţină seama de interesele acestuia iar
scopul era să controleze publicul. Deci, această primă activitate legată de relaţii publice este clăar
agenţia de presă. O a doua activitate este practicarea reclamei prin exploatarea unor pulsiuni general
48
la Distanţă
2015
umane. Funcţia de promovare exercitată de primele agenţii şi primii agenţi de publicitate era
destinată să exercite o acţiune conştientă de stimulare a emoţiilor publicului. Industrializarea şi
urbanizarea au reprezentat mediul cel mai propice pentru dezvoltarea relaţiilor publice în ultimii ani
ai secolului al XIX-lea şi începutul sec. XX. Un alt factor crucial a fost dezvoltarea fără precedent a
presei scrise şi apariţia mijloacelor de comunicare în masă. Se impune a se preciza faptul că din
punct de vedere istoric, până la apariţia mijloacelor de comunicare în masă, relaţiile publice preluau
în sens specializat o serie de activităţi de informare şi de transmitere a informaţiilor. Din păcate,
unii autori de lucrări în acest domeniu fac confuzii, asociind tehnicile de relaţii publice şi procesele
comunicării umane - schimbul de informaţii.
Prima oară termenul de relaţii publice a fost utilizat într-una din publicaţiile companiei de
căi ferate din S.U.A. Reprezentativ pentru această evoluţie impusă de dezvoltarea publicului vizat
este faptul că primul birou de relaţii publice care apărut în 1897 a fost denumit birou de publicitate
I.L. Lee. În perioada când a lucrat pentru compania de căi ferate, Lee a surprins presa şi corporaţia,
oferind ziariştilor toate informaţiile despre un grav accident feroviar; pentru prima dată deşi era
vorba despre un eveniment neplăcut, compania a beneficiat de o prezentare pozitivă în presa vremii.
Astfel, I.L. Lee a pus bazele comunicării moderne cu presa şi publicul, comunicare bazată nu pe
minţirea reporterilor, ci pe furnizarea informaţiilor necesare pentru scrierea articolelor. În felul
acesta, ambele versiuni, a presei şi a organizaţiei, puteau fi publicate astfel încât publicul să aibă o
imagine corectă şi să poată trage singur concluzia cea mai bună.
Ideile lui I.L. Lee au fost preluate ulterior, de numeroase firme ce şi-au creat departamente
proprii de relaţii publice. Se elabora modelul informării publicului, bazat pe informaţii corecte, dar
rămânea unidirecţional (de la organizaţii către public).
După primul război mondial se afirmă o nouă generaţie de practicieni ai relaţiilor publice
dominată de personalitatea lui Eduard L. Barnays, care s-a impus ca primul teoretician şi profesor
de relaţii publice. În anul 1923 a publicat prima lucrare consacrată relaţiilor publice, sub titlul
"Cristalizarea opiniei publice", prin care a schimbat definiţia relaţiilor publice din "să informăm
publicul" în "să înţelegem publicul"; s-au creat astfel premisele unei comunicări unilaterale în care
activitatea de relaţii publice se dezvoltă după şi pe baza cercetării publicului.
În aceeaşi perioadă, relaţiile publice din Statele Unite au fost dominate de Rex Harlow care
a aplicat teoriile din sociologie în domeniul relaţiilor publice, a pus bazele Consiliului american de
relaţii publice şi al Revistei de relaţii publice.
După al doilea război mondial sub impactul marilor schimbări din viaţa economică, socială
şi politică relaţiile publice îşi conturează o poziţie bine definită, îşi diversifică domeniile de acţiune,
tehnicile de lucru, modalităţile de organizare şi structurile de formare.
La ora actuală relaţiile publice sunt prezente în toate activităţile importante, în aproape toate
instituţiile, în pregătirea şi desfăşurarea marilor manifestări sportive şi culturale, în situaţiile de
criză şi în cele de normalitate etc.
Practica modernă a relaţiilor publice se bazează pe programe prin care se transmit mesaje
către public în vederea promovării imaginii organizaţiei, a câştigării încrederii şi a schimbării
atitudinii şi comportamentului publicului. Pentru realizarea acestora se utilizează tehnici de lucru
preluate din activităţi învecinate precum marchetingul şi reclama, iar specialiştii din acest domeniu
fac apel şi la teoriile din sfera lingvisticii şi retoricii şi aplică tehnici de comunicare bazate pe
cercetările din aceste discipline.
Evoluţia actuală a relaţiilor publice a condus la creşterea rolului specialiştilor din acest
domeniu precum: managementul problemelor afacerilor publice, relaţiile cu comunitatea, lobby-ul,
relaţiile cu publicul implicat, comunicarea cu angajaţii instituţiei etc.
Practicienii din relaţiile publice joacă un rol dublu: pe de o parte sunt consilieri ai conducerii
instituţiei, iar pe de altă parte sunt specialişti în comunicare, având misiunea de a prezenta
49
la Distanţă
2015
publicului politica organizaţiei.
1.2. Tipologia definiţiilor

Adeseori relaţiile publice sunt definite prin utilizarea acelor tactici şi tehnici care sunt cele
mai vizibile, cum ar fi posibilitatea în presa scrisă, interviurile de televiziune cu un purtător de
cuvânt sau apariţia unei personalităţi într-un eveniment special.
Ceea ce nu se înţelege întotdeauna este faptul că relaţiile publice sunt un proces care include
cercetarea şi analizarea, formarea politicilor, construirea de programe, comunicarea în relaţia în
dublu sens cu numeroase tipuri de public.
De-a lungul timpului au fost formulate foarte multe definiţii. Astfel, Rex Harlow, unul din
deschizătorii de drum în educaţia profesioniştilor din domeniu, a identificat 500 de definiţii, simple
şi complexe. Rex Harlow şi-a asumat sarcina de a selecta notele comune ale acestora şi astfel a
elaborat propria definiţie (1976). Definiţia adoptată seamănă cu cele adoptate de instituţiile de
specialitate englezeşti şi de cea dată de S.M. Cutlip (1985). Definiţiile acestora afirmă că relaţiile
publice "înseamnă funcţia managerială care identifică, stabileşte şi menţine relaţii reciproc
avantajoase între organizaţie şi diverse tipuri de public de care depinde succesul sau eşecul său".
Această definiţie se suprapune cu cea a marketingului şi apare astfel o confuzie între cele
domenii.
În lucrarea "Efective Public Relations" (1994), S.M. Cutlip şi colaboratorii realizează o
distincţie între cele două domenii argumentându-se că marketingul se ocupă cu relaţiile de schimb
cu clienţii ale unei organizaţii, relaţiile publice se ocupă cu o mare varietate de tipuri de activităţi:
- scrierea şi editarea de mesaje: comunicate, ştiri de presă, radio şi televiziune,
scrisori, anunţuri, cuvântări, rapoarte de activitate etc.;
- relaţiile cu presa: contactarea jurnaliştilor, plasarea unor materiale în presă,
menţinerea legăturilor cu jurnaliştii, distribuirea promptă a informaţiilor solicitate de gazetari,
înlesnirea legăturii dintre jurnalişti şi liderii sau specialiştii din organizaţie, verificarea informaţiilor
etc.;
- cercetarea: identificarea categoriilor de public care interferează cu organizaţia,
strângerea informaţiilor din interiorul organizaţiei şi din afara acesteia referitoare la opinia
diferitelor categorii de public, situaţia politică, materialele apărute în presă, atitudinea grupurilor de
interese specifice; monitorizarea şi evaluarea modului în care programele de relaţii publice s-au
desfăşurat şi a impactului acestora;
- activităţile de management: programarea şi planificarea activităţilor în
colaborare cu conducerea organizaţiilor; administrarea personalului din departamentul de relaţii
publice; stabilirea bugetelor şi programelor de lucru;
- consilierea: specialiştii în relaţii publice formulează recomandări pentru liderii
instituţiilor, oameni politici, alte persoane cu funcţii de conducere, în ceea ce priveşte atitudinile
publicului, comportamentul organizaţiilor, răspunsurile adecvate în situaţii de criză, mesajele
referitoare la problemele sensibile etc.;
- organizarea de evenimente speciale: pregătirea şi coordonarea conferinţelor de
presă, inaugurările unor obiective sau lansările de programe, aniversărilor, vizitelor, concursurilor
etc.;
- cuvântările în public: specialiştii în relaţii publice apar în faţa unor publicuri
interne sau externe, ori pregătesc liderii organizaţiilor pentru asemenea apariţii publice;
- producţie: crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor fotografice,
de radio şi televiziune etc.;
- pregătirea profesională: specialiştii în relaţii publice execută activităţi de
pregătire pentru comunicare cu liderii organizaţiilor, cu personalul din subordine, cu purtătorii de
50
la Distanţă
2015
cuvânt, cu alţi membrii ai organizaţiei;

- contacte: crearea de legături cu reprezentanţii comunităţii, ai presei, ai lumii
politice, cu membrii organizaţiei, cu cei care vizitează organizaţia. (vezi pe larg C. Coman,
"Relaţiile publice. Principii şi strategii", 2001, pag. 14-20).
Organizaţiile naţionale şi internaţionale de relaţii publice, inclusiv Societatea de Relaţii
Publice din America, au formulat şi ele o serie de definiţii. Iată câteva exemple din întreaga lume:
- "Relaţiile Publice reprezintă un efort conştient şi legitim de a dobândi
înţelegere şi de a menţine încrederea publicului pe baza unor studii sistematice" (Deutsche Public
Relation Geselllschaft);
- "Relaţiile Publice reprezintă un efort managerial susţinut şi sistematic prin
care organizaţiile publice şi private încearcă să obţină înţelegerea, simpatia şi susţinerea acelor
tipuri de public pe care le au sau pe care urmăresc să le contacteze" (Dansk Public Relation Klub
din Danemarca);
- "Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării tendinţelor,
a anticipării consecinţelor acestora, a consilierii liderilor organizaţiilor şi a implementării
programelor planificate de acţiune care servesc atât interesele organizaţiei cât şi interesele
publicului" (Definiţie aprobată a World Assembly of Public Relations);
Efortul de a defini relaţiile publice sau de a face ordine în definiţiile existente este îngreunat
şi de faptul că formulările respective conţin atât aspecte conceptuale (ce sunt relaţiile publice?), cât
şi aspecte instrumentale (ce procedee de muncă folosesc cei care le practică?). În plus, relaţiile
publice interferează prin unele tehnici cu alte tipuri de activitate, cum ar fi : marketingul, reclama,
publicitatea, afacerile publice, promoţiunea, lobby-ul etc.
În mod normal, elementele prezentate ar trebui să permită formularea unei singure definiţii.
Totodată, pentru înţelegerea principalelor trăsături ale relaţiilor publice este necesar să fie cunoscută
semnificaţia următorilor termeni:
a) Deliberat. Activitatea de relaţii publice este intenţionată. Ea este menită
pentru a influenţa, pentru a obţine înţelegerea, pentru a oferi informaţii şi pentru a obţine feed-back.
b ) Planificat. Relaţiile publice eficiente se bazează pe politicile şi performanţele
existente. Nici un efort de relaţii publice nu va genera o atitudine pozitivă sau vreun sprijin pentru o
organizaţie care nu reacţionează la preocupările comunităţii.
c) Interes public. Activitatea de relaţii publice trebuie să fie reciproc avantajoasă
atât pentru organizaţie cât şi pentru public; aceasta înseamnă alinierea intereselor specifice ale
organizaţiei cu preocupările şi interesele publicului.
d) Comunicarea în două direcţii. Relaţiile publice reprezintă mai mult decât o
simplă diseminare unidirecţională a materialelor informaţionale. Feed-backul este la fel de
important.
e) Funcţia de management. Relaţiile publice sunt mai eficiente atunci când sunt
integrate în structurile de conducere ale unei organizaţii.
1.3. Termeni de referinţă specifici în definirea relaţiilor publice

1.3.1. Organizaţiile.
Este un termen care apare în toate definiţiile relaţiilor publice, care include diverse tipuri de
instituţii; structuri ale puterii (guvernul şi ministerele, preşedinţia, puterile locale, armata, poliţia,
jandarmeria, pompieri, serviciile de informaţii), instituţii administrative, economice, organizaţii
neguvernamentale, instituţii de cultură, educaţie şi sport.
La întrebarea, „Ce este organizaţia?” întâlnim mai multe tipuri de definiţii, centrate fie pe
structură, fie pe funcţie ori implicare psihosocială a organizaţiilor.
La un prim nivel se poate defini o organizaţie ca un efort de grup cu scopuri definite, sarcini
51
la Distanţă
2015
specifice şi structuri de recompense. O definiţie mai apropiată de realitate ar fi aceea că oriunde se

adună un număr de oameni există şi anumite conflicte de interese, practic în orice organizaţie este
posibil să observăm existenţa unor ţeluri comune, dar asta nu înseamnă că nu pot exista grupuri
care au propriile interese.
C. Zamfir, L. VIăsceanu (Dicţionarul de sociologie, 1993, pag. 413) definesc organizaţiile
ca grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor
finalităţi relativ clar formulate ca obiective.
Organizaţiile iau naştere atunci când anumite grupuri vor să atingă anumite obiective, scop
pentru care realizează o împărţire a sarcinilor şi creează o ierarhie de autoritate; membrii acesteia
se ghidează după un sistem de valori şi după norme unanim acceptate.
Obiectivele pot fi principale sau secundare, de exemplu: o societate comercială are ca
obiectiv principal producerea şi vinderea unor produse pe piaţă şi realizarea unui profit; secundar
poate avea rolul de a asigura stabilitatea unei comunităţi asigurându-i locuri de muncă.
1.3.2. Publicul
În sensul general, publicul vizează, ca sens al termenului, orice grup ai cărui membrii au un
interes comun, într-o anumită situaţie sau împărtăşesc valori comune, exemplu: un partid politic,
fanii unei echipe sportive, candidaţii la examenul de admitere, pot fi consideraţi ca publicuri.
Din punctul de vedere al relaţiilor publice - publicul - înseamnă orice grup sau individ care
este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii.
Deoarece o organizaţie nu are un public general, unic şi omogen, ci mai multe publicuri,
specialiştii în domeniu consideră că acestea se individualizează şi ierarhizează după gradul de
implicare în procesele de comunicare, de susţinere sau constrângere a unei organizaţii. Gradul de
implicare este determinat de efectele pe care le are activitatea unei organizaţii asupra diferitelor
categorii sociale. Dacă un grup de oameni descoperă că este supus unor asemenea acţiuni, care îi
afectează viaţa (şomaj, insecuritate etc.) sau care îi rezolvă anumite probleme cu care este
confruntat (oferă locuri de muncă, măreşte calitatea vieţii) şi dacă identifică sursa acestor acţiuni, va
începe să se simtă legat de acea organizaţie şi devine "public" al acestuia.
Specialiştii în relaţii publice propun diverse clasificări ale publicurilor şi pot fi clasificate în
funcţie de :
- poziţia faţă de organizaţie: interne (cele care activează în interiorul
organizaţiei) şi externe (cele care sunt plasate în afara acesteia);
- resursele pe care le pot pune la dispoziţia organizaţiei: primare (cu mare
putere de a ajuta organizaţia); secundare (sunt mai puţin importante); marginale (cu
puţină influenţă asupra organizaţiei);
- atitudinea faţă de organizaţie: sprijinitori, oponenţi şi neutri;
- prezenţa în organizaţie: tradiţionali (acel public care este deja legat de
organizaţie) şi viitori (acel public care ar putea deveni interesat de organizaţie).
Alţi specialişti consideră că din perspectiva relaţiilor publice sunt relevante următoarele
criterii de clasificare:
- publicuri tradiţionale şi netradiţionale: dacă primele vizează publicurile cu
care organizaţia este familiarizată (salariaţi, presă, autorităţi etc.) celelalte se referă la
acele publicuri care interferează organizaţia în mod neaşteptat (vedete, anumite mişcări
religioase etc.)
- publicurile latente, conştiente şi active;
- publicurile primare şi secundare;
- publicurile interne şi externe;
- publicurile naţionale şi internaţionale.
Se consideră că specialistul în relaţii publice trebuie să fie în măsură să răspundă la
52
la Distanţă
2015
următoarele întrebări referitoare la publicurile organizaţiei pe care o reprezintă (C. Coman, op. Cit.
Pag. 29):
- Cât de mare este capacitatea fiecărei categorii de public de a influenţa
eforturile organizaţiei de a-şi atinge scopurile specifice?
- Care este interesul urmărit de public în relaţia cu organizaţia?
- Ce valori comune împărtăşeşte acesta cu organizaţia?
- Care sunt liderii de opinie şi factorii care influenţează decizia publicului?
- Care este profilul socio-demografic al publicului?
- Care este opinia publicului despre organizaţie?
- Care este opinia publicului despre problemele specifice, referitoare la
organizaţie, aflate în dezbatere la un moment dat?
Dacă luăm ca exemplu Facultatea de Poliţie din cadrul Academiei de Poliţie "Alexandru
Ioan Cuza" şi avem în vedere dezvoltarea unor acţiuni de relaţii publice, în favoarea ei, putem
identifica următoarele categorii de publicuri:
a) studenţii, cadrele didactice şi instructorii militari. Aceştia reprezintă un public intern,
primar, tradiţional, în principiu activ, de obicei un public al tuturor problemelor, dar care poate
deveni, în anumite circumstanţe, un public al unei singure probleme (cazare, hrănirea şi echiparea
studenţilor).
b ) Elevii liceelor militare, posibili candidaţi la examenul de admitere: aceştia constituie un
public extern, tradiţional (în mod constant în fiecare an se interferează cu instituţia), activ (sunt
conştienţi de interesele comune cu facultatea şi pot afecta, prin comportamentul lor, evoluţia
acesteia), primar (au o mare putere de influenţă) şi este un public al unei singure probleme
(examenul de admitere).
c) Părinţii elevilor: sunt un public extern, tradiţional, activ, primar, un public al tuturor
problemelor care pot afecta elevii şi instituţia;
d) Posibilii cursanţi de la cursurile postuniversitare: un public extern, latent, al unei singure
probleme (cursul de perfecţionare), cu caracteristici de public primar şi tradiţional.
e) Universitatea: aceasta reprezintă un public intern, tradiţional, primar (gestionează
procesele de învăţământ, administrative şi logistice ale facultăţii) sprijinitor, public al tuturor
problemelor.
f) Ministerul Afacerilor Interne: o categorie de public extern, latent (se implică numai în
anumite probleme), tradiţional (este activ în situaţiile controversate, prin controalele care le
efectuează etc.) şi este un public sprijinitor.
g) Facultăţile de drept din ţară: acestea constituie un public extern, latent şi marginal, iar în
funcţie de interesele lor asupra sistemului se pot comporta ca publicuri sprijinitoare, oponente sau
neutre.
h) Instituţiile de acelaşi profil din străinătate: acestea sunt un public extern, internaţional,
latent, al unei singure probleme (posibilele programe de colaborare), sprijinitor (prin schimburi de
profesori, donaţii de carte şi echipamente).
i) Organizaţii profesionale internaţionale (Asociaţia internaţională a poliţiştilor): acestea
sunt un public extern, internaţional, al unei singure probleme, latent (este activ numai în anumite
tipuri de activităţi), secundar, sprijinitor şi tradiţional.
j) Mediul profesional: acesta este un public extern, secundar, devenit tradiţional şi sprijinitor
(în unele situaţii) prin eforturile instituţiei de a atrage specialişti din diferite structuri în procesul
didactic; el este întotdeauna un public marginal şi în general publicul unei singure probleme.
Sigur mai sunt şi alte categorii de publicuri care interferează sau pot interfera cu instituţia
noastră.
53
la Distanţă
2015
1.3.3. Funcţia managerială

În lucrările de specialitate se defineşte funcţia managerială a relaţiilor publice prin
următoarele tipuri de activităţi:
- analizarea, interpretarea şi anticiparea opiniei publice;
- consilierea conducerii organizaţiei în ceea ce priveşte deciziile, direcţiile de
acţiune, strategiile de comunicare;
- studierea, conducerea şi evaluarea programelor de acţiune şi de comunicare
pentru a informa publicul şi a-i permite înţelegerea obiectivelor organizaţiei;
- gestionarea surselor necesare îndeplinirii obiectivelor.
Pentru îndeplinirea cerinţelor acestei funcţii manageriale un rol important îl are activitatea
specialiştilor în relaţii publice.
1.3.4. Comunicarea
Majoritatea specialiştilor din relaţii publice consideră comunicarea drept cheia succesului în
relaţiile dintre organizaţie şi publicurile ei.
Comunicarea implică următoarele elemente ale procesului de comunicare: sursa
(emiţătorul), mesajul, canalul, receptorul, codul, zgomotul, feed-back-ul.
De-a lungul evoluţiei istorice, domeniul relaţiilor publice s-a dezvoltat în cadrul mai multor
modele de comunicare:
- modelul agentului de presă, în care comunicarea era realizată într-un singur
sens, de la sursă către receptor şi fără a ţine seama de specificul sau aşteptările
publicului; informaţia era de cele mai multe ori incompletă şi parţial adevărată;
- modelul informării publicului, care îşi propunea difuzarea către public a unor
informaţii corecte şi adevărate, dar era unidirecţional (de la sursă la receptor şi nu ţinea
cont de reacţia publicului);
- modelul comunicării bilaterale asimetrice în care comunicarea se desfăşoară în
două sensuri (organizaţie public şi public - organizaţie) şi ţine seama de feed-backul
publicului;
- modelul comunicării bilaterale în care comunicarea se desfăşoară ca la cel
prezentat înainte, dar acum se ţine seama de reacţiile publicului pentru a schimba
comportamentul organizaţiei.
1.3.5. Relaţiile publice ca proces

Procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi pe care diferiţi teoreticieni le-
au grupat astfel:
- cercetarea reprezintă faza de descoperire a problemelor care trebuie rezolvate
în procesul de relaţii publice;
- acţiunea se referă la implementarea programului destinat realizării
obiectivelor specifice;
- comunicarea implică etapa de execuţie specifică a proceselor de relaţii publice prin
transmiterea mesajelor;
- evaluarea este etapa în care se verifică modul în care activităţile de relaţii publice au
realizat obiectivele fixate de organizaţie la declanşarea procesului.
În concluzie, relaţiile publice nu se desfăşoară la întâmplare, ci se bazează pe cercetare, pe
planificarea activităţilor.
54
la Distanţă
2015
2. Etic şi juridic în relaţiile publice
2.1. Etica relaţiilor publice

În activitatea de comunicare publică comportamentul etic constituie o componentă
importantă. Un exemplu de cod etic în relaţii publice este cel oferit de codul standardelor
profesionale al Societăţii Americane de Relaţii Publice care cuprinde o declaraţie de principii şi un
ansamblu de prescripţii privind acţiunea profesioniştilor în Relaţii Publice.
Astfel, conform Public Relation Society of America, relaţiile publice trebuie să se conducă
după următoarele principii:
- relaţiile publice sunt un mijloc prin care publicul transmite instituţiilor
interesele şi dorinţele sale; ele interpretează problemele publicului şi vorbesc în numele
lui;
- relaţiile publice contribuie la corelarea reciprocă a instituţiilor cu publicul, la
stabilirea unor relaţii mai bune, în beneficul publicului;
- relaţiile publice sunt "o valvă de siguranţă" a democraţiei; oferind mijloace de
corelare reciprocă , ele reduc şansele de apariţie a unor acţiuni arbitrare sau coercitive;
- relaţiile publice sunt un element important al sistemului de comunicare
socială; ele permit indivizilor să fie informaţi asupra multiplelor evenimente şi situaţii
care pot să le influenţeze viaţa;
- relaţiile publice contribuie la dezvoltarea responsabilităţii sociale a unei
organizaţii;
- relaţiile publice sunt o caracteristică universală a oricărei activităţi; oricine
caută acceptarea, cooperarea şi afecţiunea celorlalţi aplică principiile relaţiilor sociale;
specialiştii în relaţii publice aplică aceste valori în mod profesional (D.L. Wilcox şi
colab. Public Relation Strategy and Tactics, 1992, pag. 18).
Din altă perspectivă D. Newson şi colab. (Tlăs is Public Relation, 1993, pag. 4-5) propun
următoarele principii:
a) Relaţiile publice se ocupă cu probleme serioase, nu de false probleme; ele nu
se bazează pe fabricarea unor realităţi fictive, ci pe folosirea faptelor concrete în
crearea unor programe care au ca scop principal servirea interesului public.
b ) Relaţiile publice sunt o profesie orientată spre interesul public, nu spre
satisfacţii şi interese individuale;
c) Deoarece specialiştii în relaţii publice trebuie să se adreseze publicului pentru
a găsi sprijinul, ei trebuie să considere interesul public drept unic criteriu în alegerea
unui client sau a unei strategii; profesioniştii din relaţiile publice trebuie să aibă curajul
de a refuza un client sau un program care nu corespunde acestor valori;
d) Profesioniştii din relaţiile publice trebuie să respecte mass-media, deoarece
acesta este canalul principal prin care informaţiile ajung la public.
e) Profesioniştii în relaţii publice trebuie să fie comunicatori eficienţi deoarece
mediază între organizaţii şi publicurile acestora, ei trebuie să transmită informaţia în
ambele sensuri;
f) Relaţiile publice trebuie să folosească metode ştiinţifice de cercetare a opiniei
publice; fără acestea ele nu ar putea asigura o comunicare bilaterală responsabilă;
g) Relaţiile publice trebuie să folosească teoriile şi tehnicile din ştiinţele sociale
(sociologie, psihologie, comunicare) şi filologice pentru a putea înţelege publicul şi
transmite mesaje eficiente;
h) Profesioniştii din relaţii publice trebuie să se adapteze specificului muncii din
ştiinţele şi disciplinele din care preiau concepte şi metode de cercetare;
55
la Distanţă
2015
i) Profesioniştii din relaţiile publice au obligaţia de a explica problemele

publicului înainte ca acestea să se transforme într-o criză;
j) Performanţele profesioniştilor din relaţiile publice trebuie măsurate de un
standard unic: ţinuta etică.
Teoreticienii şi cei ce lucrează în domeniul comunicării publice împărtăşesc opinii foarte
diverse în ceea ce priveşte natura activităţii publice ca profesie.
Mulţi specialişti în relaţii publice acreditează ideea că cel mai important lucru pentru cei
care muncesc în acest domeniu este de a acţiona ca un profesionist prin respectarea următoarelor
principii: independenţă, responsabilitate faţă de societate şi onoarea acestei profesii, loialitate mai
mare faţă de standardele profesiei decât faţă de patron.
Aderarea la standardele profesionale de comportament reprezintă măsura competenţei şi a
ţinutei etice a funcţionarilor de Relaţii Publice. Cel mai grav pericol în acest domeniu este ca
profesionismul să fie substituit prin obedienţă şi servilism.
Etica începe în Relaţii Publice la nivelul individului, legându-se direct de propriul sistem de
valori ale acestuia, precum şi de binele societăţii.
2.2. Suportul juridic al relaţiilor publice

Libertatea de opinie şi exprimare constituie un drept fundamental al omului şi este
consacrat în unele instrumente ce alcătuiesc Carta Internaţională a Drepturilor Omului, cât şi în alte
domenii care reglementează domenii de protecţie.
Acest drept a fost enunţat pentru prima dată în Adunarea Generală a ONU din 10 decembrie
1948, când a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a avut o influenţă
hotărâtoare asupra altor tratate de drept internaţional.
În cadrul Adunării Generale din 10 decembrie 1948, libertatea de exprimare inclusă în
preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ca una dintre cele patru libertăţi
fundamentale: "Fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi
eliberate de teamă şi mizerie". Art. 19 stipulează că "Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi
exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum şi
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi
independente de frontiera de stat". Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este, în prezent,
apreciată ca Magna Carta a unei umanităţi, care trebuie respectată de toate statele şi au obligaţia de
a o aplica. În acelaşi timp, art. 29 al Declaraţiei prevede anumite restricţii ale acestui drept, dar
"Exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectarea drepturilor şi libertăţilor
altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, opinie publice şi bunăstării într-o
societate democratică". Enunţul din Declaraţie a fost dezvoltat în art. 19 din Pactul universal cu
privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi desclăs spre semnare şi ratificare de către Adunarea
Generală a ONU din 16 decembrie 1966, iar România este parte la acest pact.
De asemenea, România, ca membru al O.S.C.E., a semnat şi s-a angajat să respecte
prevederile acestei organizaţii referitoare la protecţia drepturilor omului, a libertăţii de exprimare şi
a libertăţii, în special Documentul reuniunii de la Copenhaga din 1990.
Dreptul absolut de a avea opinii proprii, fără ingerinţe, precum şi circumstanţele speciale în
care libertatea de exprimare şi informare poate fi limitată, sunt stipulate în art. 19 al Pactului
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, astfel:
- nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale;
- orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent
de frontiere, sub formă orală, scrisă sau tipărită sau prin orice alt mijloc la alegerea sa;
- exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol
56
la Distanţă
2015
comportă obligaţii şi răspunderi speciale; în consecinţă, ea poate fi supusă anumitor

limitări care trebuie stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare (respectării
drepturilor sau reputaţiei altora precum şi cele care vizează apărarea securităţii
naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice).
În art. 20 al Pactului Internaţional sunt prevăzute şi alte îngrădiri ale acestuia care se referă
la interzicerea prin lege a oricărui tip de propagandă pentru război; orice incitare la discriminare,
ostilitate şi violenţă pe temeiuri naţionale, rasiale şi religioase.
Pornind de la prevederile Declaraţiei Univers ale a Drepturilor Omului, Consiliul Europei a
realizat un considerabil corp legislativ, jurisprudenţă şi standarde în acest domeniu.
În documentele cu vocaţie internaţională se recunosc drept componente ale dreptului la
informaţie următoarele:
- libertatea comunicării şi difuzării;
- liberul acces la locul evenimentului;
- libera circulaţie a informaţiei;
- accesul la surse;
- integralitatea (informaţii complete) şi accesibilitatea (difuzarea maximă)
informaţiei.
Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991, prevede la art. 31 "Dreptul persoanei
de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit". Simultan, sunt stabilite
obligaţii pentru autorităţile publice care "potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal" (art. 31, alin. 2), cât şi pentru mijloacele de informare în masă, publice şi private, care
"sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice" (art. 31, alin. 3). Totodată, dreptul
la informaţie este strâns asociat cu libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor
şi libertatea creaţiilor de orice fel, fie prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
În mod legitim sunt interzise în art. 30, alin. 7 din Constituţie "defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război şi agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau violenţă publică, precum şi manifestări obscene, contrare
bunelor moravuri".
Libertatea de comunicare este menţionată în art. 30, pct. 3 şi art. 31, pct. 5 - "libertatea
presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii " şi " serviciile publice (...) trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă". Alte menţiuni se referă la
faptul că: "cenzura de orice fel este interzisă" (art. 30, pct. 2); „nici o publicaţie nu poate fi
suprimată” (art. 30, pct. 4); "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi" (art. 54).
Acţiunile specialiştilor în relaţii publice angajează numeroase implicaţii de natură juridică,
dovadă numărul mare de procese civile şi penale în care sunt implicaţi pentru cauze referitoare la
calomnie, ofensă, insultă ş.a.
NU UITA!
Procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi pe care diferiţi teoreticieni le-
au grupat astfel:
- cercetarea reprezintă faza de descoperire a problemelor care trebuie rezolvate în procesul de relaţii
publice;
57
la Distanţă
2015
- acţiunea se referă la implementarea programului destinat realizării obiectivelor specifice;

- comunicarea implică etapa de execuţie specifică a proceselor de relaţii publice prin transmiterea
mesajelor;
- evaluarea este etapa în care se verifică modul în care activităţile de relaţii publice au realizat
obiectivele fixate de organizaţie la declanşarea procesului.
În concluzie, relaţiile publice nu se desfăşoară la întâmplare, ci se bazează pe cercetare, pe
planificarea activităţilor.
1.Care este definiţia relaţiile publice?
2.Care sunt factorii care influenţează procesul de relaţii publice?
3.Care sunt elementele de ordin etic şi juridic necesare desfăşurării procesului de relaţii publice?

Craiova, 2010
58
la Distanţă
2015
CAPITOLUL V
COMUNICAREA PUBLICĂ

- Va fi familiarizat cu definiţia comunicării publice
- Va şti să identifice elementele fundamentale necesare înţelegerii instituţiei publice prin
prisma procesului de comunicare.
- Va cunoaşte particularităţile formelor comunicării publice.

1. Prezentare generală a instituţiei publice
Societatea în care trăim este o societate a organizaţiilor, de la şcoala primară până la locul
de muncă, în care fiecare individ trebuie să se comporte şi să se afirme ca un om organizaţional,
care produce schimbări în societate şi în acelaşi timp este afectat de schimbările produse în cadrul
acesteia.
De aceea, creşterea rolului comunităţii în satisfacerea unor nevoi ale oamenilor a condus la
amplificarea locului şi a semnificaţiei pe care o joacă în societatea contemporană organizaţiile
publice (instituţiile publice).
1.1. Conceptul de instituţie publică
Instituţia publică (organizaţia publică) este o entitate organizatorică care dispune de
autonomie decizională în exercitarea funcţiei sale principale (producţie, consum, asigurări, finanţare
etc.), acţionând într-un cadru specific asupra resurselor de care dispune pentru satisfacerea unor
nevoi sociale.
Conform Constituţiei României, conceptul instituţie publică este similar cu cel de
autoritate publică care desemnează un organism public ce exercită prorogative de putere publică
într-o activitate statală la nivel central sau local.
Orice instituţie publică se prezintă ca un ansamblu organizat ce gestionează în nume
propriu şi prin asumarea responsabilităţii, o parte a trebuinţelor publice în interesul colectivităţii pe
care le reprezintă.
Finalitatea esenţială a acţiunilor ei este asigurarea unor servicii publice conform interesului
general la populaţiei fără a urmări obţinerea de profit, ci satisfacerea unor nevoi sociale prin efort de
grup, a cetăţenilor. De asemenea, trebuie privită ca un sistem deschis cu autoreglare care îşi
îndeplineşte atribuţiile ce i-au fost stabilite prin acte normative de înfiinţare, organizare şi
funcţionare.
Instituţia publică reprezintă suportul pentru exercitarea puterii politice, constituind cel mai
puternic instrument pentru efectuarea schimbărilor din viaţa politică.
Pentru înţelegerea locului şi rolului instituţiei publice în cadrul societăţii este necesară
clasificarea noţiunilor: interes public, putere politică şi serviciu public.
59
la Distanţă
2015
Interesul public reprezintă expresia unei nevoi sociale care face obiectul unui act normativ
prin care se stabileşte şi autoritatea ce urmează să o satisfacă, precum şi cadrul organizatoric
corespunzător.
Interesul public se caracterizează prin faptul că: reflectă o nevoie socială susţinută de
puterea politică, nevoie ce nu poate fi satisfăcută de iniţiativa particulară; presupune un cadru
legislativ ce precizează limitele de acţiune ale funcţionarilor publici care urmează să satisfacă
nevoile sociale respective; constituie obiectul de activitate al unei autorităţi publice; prezintă un
anumit grad de generalitate; îşi poate modifica conţinutul în timp.
Puterea politică reprezintă ansamblul prerogativelor cu care este înzestrată autoritatea
publică în scopul de a reprezenta şi apăra interesul public (general), care trebuie să prevaleze
interesului individual.
Aceste prerogative fundamentează capacitatea de drept public al instituţiei care: adoptă în
mod unilateral acte (decizii) administrative cu caracter executoriu din oficiu; aplică direct măsuri de
constrângere cu caracter preventiv, de sancţiune sau execuţie silită, pune în aplicare şi sancţiunile
penale stabilite de instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive.
Acţiunea de îndeplinire a legii presupune activităţi de organizare şi pregătire a executării
prin adoptarea de acte normative, precum şi de executare în concret a legii prin acte administrative
cu caracter individual.
Serviciul public este o activitate organizată, reglementată sau autorizată de autoritatea
administraţiei publice în vederea satisfacerii unei nevoi sociale de interes public.
Serviciul public se caracterizează prin aceea că: oferă servicii care satisfac interesele
societăţii în ansamblu sau doar al unor colectivităţi; se supune regimului juridic reglementat de
principii de drept public; presupune existenţa unui carul legislativ corespunzător; îmbracă o mare
varietate de forme deoarece serviciile publice sunt destinate să satisfacă nevoi sociale (de apărare,
justiţie, poliţie, locuinţe, transport, asistenţă socială şi sănătate, educaţie, cultură şi sport etc.).
Analizând maniera în care serviciul public contribuie la satisfacerea interesului public
distingem trei categorii de servicii:
1. Servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate persoane din afară şi au ca scop
satisfacerea în mod direct şi individual a intereselor la nivel de persoană. Ele satisfac cerinţe
personale şi cetăţeanul intră în raport cu ele. Astfel, persoana are calitatea fie de beneficiar, fie de
client, având o situaţie pur statutară, iar interesele se realizează prin stabilimente publice (CEC,
Cameră de Comerţ, Academia Română, spitale, universităţi);
2. Servicii publice la realizarea cărora participă indirect şi alte persoane (ex. întreţinerea
reţelei de drumuri), iar clientul este doar utilizator nu şi beneficiar;
3. Servicii publice la realizarea cărora participă unii cetăţeni, sunt destinate întregii
colectivităţi fără ca indivizii să cunoască în mod individual rezultatul (ex. apărare naţională,
diplomaţie).
Serviciul public este condus de către instituţia publică ce l-a înfiinţat, cu care rămâne
permanent în raport public. Este oferit de către sectorul public sau privat.
Aşadar serviciul public reprezintă doar acele activităţi care sunt necesare satisfacerii unor
nevoi sociale apreciate de puterea politică, de interes public.
Ansamblul instituţiilor (organizaţiilor) publice cu caracter administrativ, care acţionează
atât la nivel central, cât şi local, desemnează administraţia publică, care trebuie privită sub aspect:
formal-organic – ca totalitate a organelor ce desfăşoară o activitate şi material-funcţional – ca acte
şi operaţiuni de elaborare şi executare a legislaţiei.
Ea reuneşte complexul serviciilor publice destinate satisfacerii anumitor interese generale
la toate nivelurile. Apare ca un organism impenetrabil pentru cei din exterior şi ca un angrenaj de
rotiţe şi uzanţe pentru cei din interior, în care fiecare cunoaşte şi ocupă doar un segment.
60
la Distanţă
2015
Funcţionarea administraţiei publice presupune acte juridice şi operaţiuni materiale prin care
se execută legea prin emiterea de norme, organizare şi prestarea directă de servicii publice.
1.2. Caracteristicile instituţiilor publice
Instituţiile publice:
a) Sunt persoane juridice de drept public create de stat sau autorităţile administraţiei
publice cu scopul de a satisface un anumit interes general.
b) Sunt persoane juridice cu iniţiativă, răspundere şi capacitatea de a emite acte de
putere politică ce pot fi puse în executare clăar şi prin forţa de constrângere a statului.
c) Reprezintă verigi ale structurii organizaţionale care, conform Constituţiei, acţionează
din oficiu pentru executarea legii sau prestarea de servicii publice în limitele legale, sub controlul
direct sau indirect al Parlamentului.
d) Puterea şi responsabilitate lor este de natură politică:
 La nivel central – instituţiile publice au responsabilitatea politică a performanţelor
guvernamentale;
 La nivel local – responsabilitatea constă în furnizarea serviciilor publice care să
asigure în măsură cât mai mare satisfacerea intereselor publice ale colectivităţilor.
e) Dispun de un patrimoniu propriu, dar statul le alocă resurse financiare pe care trebuie
să le utilizeze cât mai eficient.
f) Bugetul de venituri şi cheltuieli este principalul instrument utilizat în planificarea şi
evaluarea financiară a activităţii desfăşurate.
g) Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite principali, secundari sau
terţiari în funcţie de gradul de subordonare a instituţiei şi a finanţării sale de la bugetul central sau
local.
h) Personalitatea juridică a instituţiilor publice le conferă dreptul de a încheia contracte
şi de a fi chemate în judecată în nume propriu, ceea ce sporeşte responsabilitatea conducerii în ceea
ce priveşte respectarea normelor legale în efectuarea tuturor cheltuielilor. Pentru că utilizează
fonduri publice s-au instituit reguli referitoare la principiile, cadrul general şi procedurile de
atribuire a contractelor de achiziţii publice.
i) Sunt entităţi prin intermediul cărora statul îşi exercită funcţiile. Principala funcţie
exercitată de stat în plan economic este redistribuirea produsului intern brut (PIB) în economie, atât
la nivel central cât şi local.
j) Nu sunt organizaţii introvertite, dimpotrivă urmăresc să-şi modifice chiar şi mediul
în care acţionează, integrându-şi misiunea şi proiectul global astfel încât să-şi onoreze rolul pe care
îl au atât la nivel microsocial în satisfacerea nevoilor sociale ale membrilor societăţii, cât şi la nivel
macrosocial în înfăptuirea politicii publice.
k) În ultima perioadă se observă tendinţa sporirii substanţiale a rolului instituţiilor
publice locale ca urmare a procesului de descentralizare a administraţie publice, care constă în
deplasarea puterii de la centru spre periferie. Are loc astfel, sporirea autonomiei locale, a capacităţii
efective de a-şi gestiona în nume propriu şi prin asumarea răspunderii, o bună parte în treburile
publice în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă.
Se impune realizarea unui echilibru între competenţele instituţiilor publice care
funcţionează la nivel central şi componentele publice locale.
1.3. Tipologia instituţiilor publice
Evoluţia societăţii contemporane a dus la extinderea spaţiului administraţie publice, care
este însoţită de o creştere a implicării acesteia. În prezent a devenit un angrenaj complex şi
diversificat care poate fi mai bine înţeles dacă apelăm la o structurare a ei pe baza unor criterii. În
România, instituţiile publice se pot grupa după următoarele criterii:
A. Nivelul ierarhic la care se manifestă diferenţiază:
61
la Distanţă
2015
a. Instituţii publice la nivel central:

 Parlamentul;
 Preşedinţia;
 Guvernul;
 Ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice locale.
b. Instituţii publice la nivel local:
 Consiliile judeţene;
 Consiliile locale;
 Primăriile;
 Alte instituţii publice de interes local.
B. Domeniul public în care îşi exercită autoritatea delimitează:
a. Instituţii publice care acţionează în sfera legislativă:
 Parlamentul;
 Consiliile judeţene;
 Consiliile locale.
b. Instituţii publice care acţionează în sfera executivă:
 Guvernul;
 Banca naţională;
 Prefecturile;
 Primăriile.
c. Instituţii publice care activează în sfera judecătorească:
 Curtea supremă de Justiţie;
 Consiliul Superior al Magistraturii;
 Instanţele judecătoreşti;
 Tribunalele;
 Parchetele.
C. După obiectul activităţii:
a. Instituţii publice administrative:
 Ministere;
 Alte organisme centrale;
 Prefecturi;
 Primării.
b. Instituţii publice de specialitate:
 De învăţământ;
 Medicale;
 Justiţie;
 Procuratură.
D. Modul de finanţare defineşte:
a. Instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat;
b. Instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din resurse proprii);
c. Instituţii publice care îşi asigură integral veniturile pentru acoperirea
cheltuielilor;
d. Instituţii publice finanţate din fonduri extrabugetare.
Structura generală a sistemului instituţional din România cuprinde:
 Autorităţile şi instituţiile statului român;
 Instituţiile administraţie publice centrale;
 Instituţiile administraţie publice locale;
62
la Distanţă
2015
 Organizaţiile societăţii civile româneşti (partidele politice, sindicatele, patronatele,

asociaţii şi fundaţii, mass-media).
1.4. Domeniile de activitate ale instituţiilor publice

Instituţiile publice produc bunuri publice pe care le oferă mai ales sub forma serviciilor
publice.
Bunurile şi serviciile publice oferite de instituţiile publice constituie mijloace prin care
statul îşi îndeplineşte funcţiile ce-i revin, conform Constituţiei în următoarele domenii: social-
cultural, apărare naţională, ordine publică, autoritate publică, economie.
În domeniul social-cultural îndeplineşte:
 Funcţia educativă prin instituţiile publice de învăţământ, artă, cultură şi sport;
 Funcţia de sănătate şi asistenţă socială.
Domeniul apărării naţionale revine statului şi se realizează prin unităţile militare şi
instituţiile de învăţământ specializate.
Domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale include unităţile de poliţie, jandarmii,
pompierii, S.R.I., S.I.E. şi S.P.P.
Domeniul autorităţii publice este cel în care activează Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul,
ministerele, alte organe ale administraţiei publice, consiliile locale, primăriile, prefecturile,
autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc.
Domeniul economic în care activează instituţii specializate în asigurarea serviciilor pe care
colectivitatea trebuie să le furnizeze cetăţenilor, datorită imposibilităţii tehnice ce a fi realizate
individual. Acestea sunt denumite frecvent servicii urbane care asigură: infrastructura, transportul
public, locuinţe, energie, comunicaţiile, întreţinerea zonelor verzi şi a străzilor, colectarea şi
depozitarea deşeurilor. De asemenea, includ şi instituţiile din domeniul cercetării ştiinţifice,
protecţia mediului, gospodăririi apelor etc.
2. Comunicarea publică
2.1. Comunicarea şi domeniul public
Pretutindeni se comunică. Câmpul comunicării rămâne vast clăar şi în cazul în care
cuvântul are accepţia de schimb de informaţii între o persoană, o organizaţie sau colectivitate –
privite ca emiţători şi receptori, oricare ar fi suporturile şi modurile în care se face acest schimb.
Orice activitate omenească, individuală, colectivă, socială presupune informaţii emise, primite,
analizate.
Există în viaţa socială o comunicare naturală în care comunicarea îndeplineşte funcţia de
liant social.
Comunicarea socială, cea care ne interesează aici, este o comunicare formală care nu ocupă
câmpul total al comunicării naturale ce se realizează pe un teritoriu. Ea se leagă de punerea în
acţiune a regulilor pe care şi le stabileşte societatea.
Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general. El trece
cu mult dincolo de domeniul public, luat în sens strict juridic. De asemenea comunicarea publică nu
trebuie asimilată comunicării instituţionale.
Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice relevă dispoziţii constituţionale,
legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept. Comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a
regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt, în mod
teoretic, emise, primite, tratate de către instituţiile publice, aşa cum sunt votate legal.
CURŢI DE APEL
CURTEA SUPREMĂ
DE JUSTIŢIE
TRIBUNALE
63
ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan MINISTERUL
Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ
JUSTIŢIEI
AUTORITATEA la Distanţă
2015
MINISTERUL PUBLIC
JUDECĂTOREASCĂ JUDECĂTORII
CONSILIUL PARCHETE
În consecinţă, acest tip de comunicare se situează în mod necesar, în zona publică sub
influenţele cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sun de domeniul public, intervenind aici
şi transparenţa de la nivel decizional.
Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real disociate de cele ale instituţiilor
publice, funcţiile sale sunt acelea de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a pune în
valoare), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă colectivă,
luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările comportamentelor
şi pe cele ale organizării sociale.
Comunicarea publică este comunicarea formală care tinde către schimbul şi împrăştierea
de informaţii de utilitate publică şi spre menţinerea relaţiilor sociale, a căror responsabilitate revine
instituţiilor publice.
Dezvoltarea comunicării, îndeosebi cea întreprinsă de către serviciul public este răspunsul
la complexitatea crescândă a societăţii noastre. Aşadar, comunicarea publică facilitează atingerea
interesului general care rezultă din dificilele arbitraje între interesele individuale şi cele categoriale.
Ea răspunde şi căutării de semnificaţie şi nevoie de relaţie.
A da sens este un atribut al puterii. Aici este miza cuvântului public. Spaţiul public este
ameninţat fără întrerupere de manipularea făcută de către orice actor sau mass-media, de îndată ce
sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului.
2.2. Natura mesajelor puterilor şi serviciilor publice

A fi purtător al interesului general este un fapt ce marchează în profunzime natura
mesajelor comunicării publice. Informaţiile de utilitate publică sunt adesea complexe şi schimburile
de informaţie dificile. Acest lucru, pentru că interesul general rezultă dintr-un compromis al
interesului indivizilor şi grupărilor societăţii, care consimt existenţa contractului social, în cadrul
căruia apar legile, reglementările şi jurisprudenţa. Interesul general rămâne întotdeauna desclăs
controverselor şi recursului făcut de indivizi sau minorităţi atinse de o decizie publică.
Mesajele publice sunt complexe pentru că au ca obiectiv contribuţia la activităţile de
reglementare, de protecţie sau de anticipare ce revin puterilor publice. În toate cazurile, mesajul
public se referă la legitimitate şi informează despre oportunitatea unui demers, despre o procedură
de urmat, despre informaţiile de furnizat, despre documentele de întocmit amintindu-se de interesul
colectiv realizat în acest mod sau de sancţiunile şi neajunsurile în cazul în care interesul colective
este neglijat.
Comunicarea publică urmăreşte patru categorii de efecte:
 Modernizarea funcţionării administraţiilor (este mai ales cazul dispozitivelor de relaţii cu
publicul sau al sistemelor de prezentare şi transmitere a informaţiei);
 Unele campanii îşi fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;
 Pentru unele administraţii sau întreprinderi publice, grija principală este să îşi asigure,
prin comunicare, o imagine modernă;
 Căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de
sensibilizare.
Multiplicitatea şi diversitatea instituţii publice emiţătoare

Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general. Atribuţiile
puterilor publice şi misiunilor serviciilor publice relevă dispoziţii constituţionale, legale şi
reglementări proprii oricărui stat de drept. Aşadar, comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a
regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt emise şi
primite de către instituţiile publice aşa cum sunt votate legile sau pronunţate hotărârile judecătoreşti.
64
la Distanţă
2015
Poate din nevoia de a compensa tendinţele de centralizare puternică de la nivel statal,

organizarea publică a fost continuu tentată să se diferenţieze. Structurile s-au ramificat, serviciile
specializate au proliferat, s-au creat noi agenţii, iar reglementările juridice au susţinut
dezmembrarea administraţiei publice centrale.
Nevoia de descentralizare a determinat ca puterile să se exercite mai aproape de cetăţean,
fără controlul prealabil al statului. Serviciile publice s-au apropiat mai mult de cetăţean, iar deciziile
publice au devenit mai bine împărţite în teritoriu, astfel încât decidenţii publici au devenit mai uşor
de identificat, mai apropiaţi de cetăţeni.
Complexitatea relaţiei cu cetăţeanul „receptor”

În cadrul comunicării publice, cetăţeanul este un interlocutor ambivalent, respectând şi
suportând autoritatea instituţiilor publice. În acelaşi timp, el protestează constant contra
noninformării sau contra mesajelor confuze ce îi survin din mediul public.
Dacă cetăţeanul critică exprimarea birocratică a funcţionarilor, totuşi, el manifestă un
puternic ataşament faţă de serviciul public. Multă vreme a existat o idee, unanim acceptată, privind
percepţia negativă a cetăţeanului faţă de funcţionarul public şi serviciile acestuia.
Statul a conştientizat necesitatea comunicării, a ascultării şi chiar a dialogului cu cei care nu
constituiau până atunci decât o mulţime nediferenţiată de indivizi care solicitau întocmirea şi
respectarea unor principii şi reguli necunoscute.
În prezent, cetăţeanul este considerat şi tratat drept clientul serviciului public, fiind absolut
necesară satisfacerea nevoilor sale şi anticiparea aşteptărilor sale. Dacă aceste teorii privind relaţia
client-furnizor aplicate în serviciul public, au avut oarecare efecte benefice, acest lucru şi-a dovedit
şi limitele.
Pe de o parte, în această relaţie furnizorul nu este nici în concurenţă cu alţi furnizori şi nici nu
este ales în mod liber de către client. Pe de altă parte, clientul este în acelaşi timp contribuabil şi
alegător. Ca alegător, beneficiarul serviciului public deţine o parte din puterea de decizie care îi
revine furnizorului pe care l-a ales şi de la care rezultă legitimitatea politicii şi a deciziilor din
sectorul public. Din acest statut de co-participant la decizie provine de fapt ambivalenţa.
Comunicarea realizată de instituţia publică, presupune un schimb cu receptorul, care este mai mult
sau mai puţin şi emiţător şi care stabileşte de fapt comunicarea.
2.3. Principiile generale şi practice ale comunicării publice

a) Finalităţi ale comunicării şi mijloacele de comunicare
Practicile comunicării publice nu se pot circumscrie definiţie pe care o dau profesioniştii
modalităţilor de comunicare. Acestea, în general, răspund cu greu nevoilor deja analizate, de
reamintire a interesului colectiv, de ajustare a mesajelor la preocupările particulare ale cetăţenilor şi
instituţiilor. Excesul de vicii atribuite formelor publicitare sau mediatice ale comunicării face să se
piardă din vedere funcţiile comunicării publice, care, într-o democraţie sunt cele informative şi de
respectare a dezbaterii.
b) Clasificarea registrelor de comunicare

Acesta este principiul care se aplica la trei tipuri diferite de comunicare şi anume:
de informare şi de explicare, inerentă legitimităţii mesajului public, fie ca e vorba de
informaţii privind funcţionarea practică a instituţiilor, de informaţii pe care serviciile sunt datoare sa
le furnizeze cetăţenilor, fie ca e vorba de reguli ce trebuie reamintite permanent;
de promovare sau de valorizare atât a instituţiilor publice şi a serviciilor pe care le oferă
publicului, cât şi a temelor sau recomandărilor care dezvăluie ceea ce s-a convenit să fie considerate
mari cauze sociale;
65
la Distanţă
2015
de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare constituţională,

de alegere de societăţi şi de oferte politice.
Având legitimitate diferită, fie de serviciu public, fie politică, aceste tipuri de comunicare se
bazează pe grade aproximativ descrescătoare ale consensului social.
c) Condiţiile comunicării publice

Din moment ce-şi datorează legitimitatea receptorului, comunicarea publică este o reală
comunicare datorită faptului că e practicată în ambele sensuri cu cetăţeanul activ, pe de o parte, iar
pe de altă parte deoarece poate fi considerată autentică. Satisfacerea acestor două condiţii se
bazează pe existenţa unei bune relaţii între instituţiile publice şi utilizatorii lor. Afirmându-şi cu
claritate identitatea, aceştia îşi asumă împreună responsabilitatea calităţii relaţiei. Factorilor de
decizie politică le revine iniţiativa informării şi ei trebuie să realizeze acest scop astfel încât
comunicarea să susţină procesul decizional. Stabilirea relaţiei depinde, de asemenea, de luarea în
considerare a interlocutorilor serviciilor publice; mai exact, de primirea lor, de ascultarea
problemelor efective care se ridică, de tratarea lor diferenţiată, de facilitarea schimbului, de
acceptarea discuţiei etc.
Odată stabilite condiţiile comunicării între agentul serviciului public sau emiţătorul
instituţional şi cetăţean, limbajul sau cadrul mesajului pot fi adaptate, procedurile pot fi
simplificate, prezentarea poate fi limitată la cazul tratat, iar drept la replica să aibă şi specialiştii şi
actorii care deţin puterea de decizie.
Aceste condiţii practice de acces la informaţie răspund exigenţei de transparenţă a actelor
publice. Important nu este numai faptul că datele publice trebuie puse la dispoziţia cetăţeanului, ci
şi că deciziile trebuie motivate iar cetăţenii consultaţi asupra tuturor proiectelor.
În ambivalenţă inevitabilă şi esenţială a cetăţeanului faţă de instituţiile publice, ca şi în
utilitatea publică a mesajelor publice îşi află temeiurile constrângerile comunicării publice.
3. Formele comunicării publice

Comunicarea publică îmbracă, în practică, forme diferite, legate de misiile pe care şi le
precizează, deoarece acestea implică în anumite grade nevoia de comunicare. Unele dintre misii au
ca obiect informarea.
Vom reţine cinci categorii, după cum ele răspund obligaţiei pe care o au instituţiile publice:
de a pune informaţia la dispoziţia publicului;
de a stabili relaţii şi de a dialoga, pentru a îndeplini rolul ce revine puterilor
publice, de a oferi cu precizie serviciul aşteptat;
de a prezenta şi de a promova fiecare din serviciile oferite de către administraţie
colectivităţilor teritoriale şi aşezămintelor publice;
de a face cunoscute instituţiile si prin modul în care se realizează comunicarea
internă cât şi cea cu exteriorul;
în sfârşit, de a duce campanii, chiar activităţi de informare în sprijinul interesului
general.
Ar trebui să adăugăm acestor cinci registre pe cel al comunicării dezbaterilor publice care
însoţesc luările de decizie sau pe cel care decurge din practica politică. În continuare prezentăm cele
cinci forme ale comunicării publice:
a) Punerea la dispoziţie a datelor publice
66
la Distanţă
2015
Încă din antichitate, fiecare putere politică civilizată acumulează date pe măsura construcţiei
identităţii şi dezvoltării sale: cadastru, stare civilă, coduri, recensăminte, convenţii, decizii politice,
indici asupra situaţiei militare, economice şi sociale.
Serviciului public îi revine obligaţia de a face cunoscute aceste informaţii, în tot cazul de a
furniza în permanenţă cadrul legal şi procedurile, de a de seama de actele de utilitate publică.
Obligaţia de a comunica şi difuza informaţia se asigură prin afişaj, gazete, buletine oficiale,
culegeri de acte administrative, publicaţii ale aşezămintelor publice specializate etc.
Accesul la informaţie. Accesul la informaţia publică este înainte de toate un drept.
Comercializarea datelor publice. Obligaţia de a comunica şi de a pune la dispoziţia
cetăţeanului şi instituţiilor date adunate şi analizate de către instituţiile publice nu este lipsită de
consecinţe economice.
b) Relaţia serviciilor publice cu utilizatorii

Punerea la dispoziţie a informaţiei sau accesul al informaţie nu sunt remedii suficiente pentru
complexitatea textelor şi a procedurilor, nici pentru frecventele situaţii, dificile în care se află
cetăţenii. Dialogul, chiar asistenţa, care se impun adesea, presupun evitarea unei relaţii între
serviciul public şi utilizator.
Primirea şi orientarea utilizatorului. Funcţia de primire începe cu semnalarea, identificarea
mijloacelor (cutiilor de scrisori) şi a localurilor, ca şi cu răspunsurile telefonice sau în scris.
Ascultarea – Ascultarea individuala, de către un agent care se identifică (îşi face cunoscut
numele şi funcţia precisa), permite particularizarea răspunsului, permite luarea în seamă a
petiţionarului şi a conţinutului precis al întrebării pe care o pune acesta.
Ascultarea este oarecum colectivă atunci când e vorba de a cunoaşte nevoile unui cartier, cele
a unei categorii socioprofesionale sau ale unei categorii de vârstă.
Mijloacele de consultare a cetăţenilor şi de studiere a opiniilor lor sunt numeroase şi
cunoscute.
Practica sondajelor s-a răspândit mult, cel mai adesea acestea se fac la scară naţională.
Anchetele calitative, convorbirile de profunzime, sunt adesea, mai bine adaptate subtilităţilor
lucrului cu publicul.
Dialogul este o cale esenţială de evaluare a serviciilor publice.
Comunicarea relaţiei. Trierea datelor publice care sunt la un moment dat utile cetăţeanului şi
diferenţierea necesară a mesajelor implică schimbul si relaţia.
c) Promovarea serviciilor oferite publicului

Promovarea este un exerciţiu clasic, mai bine stăpânit de către profesionişti, în special de
către cei care lucrează în publicitate sau în relaţii publice şi care sunt tentaţi să îngrădească alte
practici ale comunicării.
d) Campania de informare de interes general

Dacă ansamblul comunicării publice provine din interesul general, campaniile ce vehiculează
mesajele cu caracter civic sau socialmente consensual sunt purtate direct în interesul colectivităţii.
e) Valorizarea instituţiilor publice

A cincia formă de comunicare a serviciului public este comunicarea instituţională.
Comunicarea Instituţională are ca obiect prezentarea organismului, de a da seama de
ansamblul activităţilor sale, dar şi afirmarea identităţii şi a imaginii, iar, mai general, de a însoţi
politica instituţiei. Este vorba de o comunicare globală care nu poate serios fi ţinută în frâu decât
67
la Distanţă
2015
dacă îşi asumă adecvat preocupările comunicării cu exteriorul şi pe cele ale comunicării interne, în
acelaşi timp.
NU UITA!
Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general. El trece
cu mult dincolo de domeniul public, luat în sens strict juridic. De asemenea comunicarea publică nu
trebuie asimilată comunicării instituţionale.
Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice relevă dispoziţii constituţionale,
legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept. Comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a
regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt, în mod
teoretic, emise, primite, tratate de către instituţiile publice, aşa cum sunt votate legal.
În consecinţă, acest tip de comunicare se situează în mod necesar, în zona publică sub
influenţele cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sun de domeniul public, intervenind aici
şi transparenţa de la nivel decizional.
Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real disociate de cele ale instituţiilor
publice, funcţiile sale sunt acelea de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a pune în
valoare), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă colectivă,
luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările comportamentelor
şi pe cele ale organizării sociale.
1.Care sunt principiile comunicării publice?
2.Care sunt formele comunicării publice?
3.Care este natura mesajelor publice?
Craiova, 2010
68
la Distanţă
2015
CAPITOLUL VI
IMAGINEA INSTITUŢIILOR (ORGANIZAŢIILOR)

- Va fi familiarizat cu definiţia imaginii instutuţiilor, cu reprezentarea obiectelor,
fenomenelor, indiviziilor
- Va şti să identifice elementele fundamentale privind gestionarea imaginii instituţiilor.

1. Consideraţii privind reprezentarea obiectelor; fenomenelor sau indivizilor
Alvin Toffler, în celebra sa carte "Puterea în mişcare", dă contur unui adevăr a zilelor noastre:
triumviratul "muşchii, banii şi mintea", care a fost motor al dezvoltării societăţii omeneşti din cele
mai vechi timpuri şi până în prezent, tinde să se restrângă. Puterea revine prevalent aceluia care
controlează (deţine, creează, foloseşte) informaţia - prin informaţie înţelegându-se de la o noutate
banală şi până la tehnologiile ultrasofisticate.
Noua eră preconizată de reputatul viitorolog se va clădi, în special, pe extraordinara dezvoltare
a sistemelor informaţionale, pe multiple aplicaţii ale acumulării, transmiterii şi valorificării
cuceririlor ştiinţei modeme. Din remodelarea structurilor de putere la nivel global rezultă o nouă
reorganizare a vieţii economico-sociale, cu implicaţii multiple pe plan politic.
Din punctul nostru de vedere este interesant de studiat impactul pe care informaţia îl are
asupra imaginii instituţiilor ( organizaţiilor), în general şi asupra instituţiilor statului, în special.
Practica a dovedit, mai ales în ultima vreme, faptul că imaginea unor instituţii (organizaţii) are
o valoare patrimonială şi este uneori esenţială în scopul creşterii credibilităţii acesteia.
Prin "imagine" trebuie să înţelegem un atribut al vieţii psihice, dar şi psihosociale, bazat pe
capacitatea psihicului uman de a-şi construi reprezentări mentale, capacitate care este esenţială în
actul comunicării. "Imaginea poate să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau a unei
colectivităţi".
Imaginea unei instituţii (organizaţii) se gestionează ca oricare obiect de patrimoniu ţinând,
totuşi, seama de faptul că această "avere" a fost cu greu agonisită. Sunt situaţii când imaginea unei
instituţii (organizaţii) este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective. Este cazul
imaginii pe care o posedă firma Coca-cola.
Se poate spune că prin "imagine" se înţelege reprezentarea unor atitudini, opinii sau
prejudecăţi cu privire la o persoană, un grup de persoane ori la opinia publică faţă de o instituţie (
organizaţie). Cu alte cuvinte, imaginea este o părere a unei persoane, grup de persoane sau a opiniei
publice despre instituţia (organizaţia) respectivă. Ne punem problema dacă această imagine este
69
la Distanţă
2015
importantă pentru noi. Toţi specialiştii sunt de acord că o imagine negativă afectează, uneori de o
manieră incredibilă, succesul instituţiei (organizaţiei).
Deşi ne referim la instituţii în sens larg, putem include şi instituţiile publice în această
categorie, iar gestionarea imaginii acestora este obligaţia tuturor funcţionarilor publici şi în special a
conducătorilor. O bună gestionare a acestor imaginii acestor instituţii duce la creşterea încrederii
publicului în activitatea acestora, dar şi la diminuarea impresiei generale despre instituţie ca fiind un
factor de coerciţie.
Pentru a putea înţelege termenul de imagine şi pentru a putea identifica acele tehnici sau
metode de formare a acesteia este bine să explicăm conceptul de reprezentare.
Aşa cum precizam mai înainte, psihicul uman are capacitatea de a-şi construi reprezentări
mentale cu privire la diferite aspecte ale vieţii sociale sau politice, ori cu privire la o persoană, o
instituţie sau un obiect. Aceste reprezentări sunt puternic condiţionate de modul nostru de a gândi, a
acţiona, a percepe ori a organiza informaţiile pe care le deţinem. Se poate spune că reprezentarea
unor obiecte ori instituţii (organizaţii) constituie un atribut al vieţii psihice a fiecărui individ. Pot
exista mai multe reprezentări decât persoane.
În acest context, putem aminti chiar de paradoxul" Carnap".
Rudolf Carnap apreciază că, în cazul unui banal accident de circulaţie, părerile cu privire la
cauza acestuia vor diferi fundamental în funcţie de pregătirea, modul de a-şi forma reprezentările şi
de experienţa de viaţă a fiecărui individ.
Astfel, un poliţist se va raporta la modul în care a fost respectată legislaţia rutieră, un psiholog
va găsi cauze de natură subiectivă, oboseală sau stare de iritabilitate, un constructor de drumuri se
va lega de calitatea proastă a drumurilor.
Unii specialişti afirmă că reprezentările cu privire la percepţia realităţii se formează în două
planuri:
- un plan al vizibilităţii proximale (nemijlocite), în care instituţia (organizaţia) este percepută
prin simţuri, având practic dimensiuni reduse;
- un plan al vizibilităţii distale (mijlocite, mediate), inaccesibil în mod direct dar accesibil prin
oricare sistem mijlocitor (media).
În cazul grupurilor sociale, reprezentarea instituţiilor (organizaţiilor) ţine seama în principal
de credinţe, atitudini, opinii şi, nu în ultimul rând, de principalele valori sociale create de grupul
respectiv. Aceste valori vor constitui criteriul esenţial la care se vor raporta toţi atunci când îşi
formează imaginea despre ceva sau cineva.
Din punctul de vedere al celui care doreşte să formeze o imagine, în faţa unui grup social este
foarte important să ţină seama de faptul că există unele elemente care nu trebuie atinse, modelate,
mişcate sau transformate. Este cazul credinţelor care au o viaţă lungă în conştiinţa grupului
respectiv şi care este bine deci să fie puse în valoare sau amintite, dar nu schimbate. Trebuie lucrat
mult cu opinii, deoarece au o situaţie instabilă în conştiinţa colectivă, iar de la acestea se poate trece
foarte uşor la atitudini.
Structura imaginii (reprezentării)
Majoritatea specialiştilor sunt de acord cu ideea că imaginea are o structură axată în jurul unui
nod (nucleu) central.
În acest nucleu se găseşte semnificaţia, obiectul şi organizarea reprezentării. În jurul lui pot
exista o sumedenie de concepte (teorii) înrudite şi, în cea mai mare parte, derivate din acesta.
Nucleul sau conceptul esenţial stabileşte atât modul în care se realizează legăturile dintre
elementele ce-l compun, cât şi semnificaţia lui. Acest lucru face ca în activitatea de formare a
imaginii sau, invers, în demontarea imaginii negative, conceptul esenţial trebuie să aibă stabilitate.
Schimbarea lui duce la reorganizarea tuturor activităţilor instituţiei (organizaţiei) în funcţie de noul
concept adoptat.
70
la Distanţă
2015
În fine, nucleul trebuie să fie convergent în ceea ce priveşte elementele sau reprezentările care
îl compun. Lipsa de ambiguitate este o caracteristică deosebită în formarea unei imagini.
În jurul acestui nucleu gravitează o serie de concepte, care fie derivă din cel iniţial, fie
încearcă să-i lege de realitatea nemijlocită. Conceptele periferice caută să creeze legături cu
prezentul, cu situaţia concretă existentă la nivelul instituţiilor (organizaţiilor). Acestea sunt deosebit
de diversificate şi au, în principal, rolul unui feed-back, de punere de acord a exigenţelor nucleului
cu ceea ce se întâmplă în esenţă. Din această interacţiune va ieşi reprezentarea cea mai corectă de
natură a forma ( schimba) imaginea instituţiei (organizaţiei) respective.
Prof. A. Neculai reia caracteristicile sistemului central şi periferic al reprezentărilor sociale
după I. C. Abric şi proiectează modelul de realizare a acestora.
Astfel sistemul central asigură:
• Legătura cu memoria colectivă şi memoria grupului;
• Defineşte omogenitatea grupului;
• Este stabil, coerent, rigid, rezistent la schimbare.
Are următoarele funcţii:
• Generează semnificaţii ale reprezentării;
• Determină organizarea sa.
Sistemul periferic:
• Permite integrarea experienţelor şi istoriilor individuale;
• Suportă eterogenitatea grupului;
• Este amplu, evolutiv şi suportă uşor contradicţiile;
Are următoarele funcţii:
• Permite adaptarea la realitatea concretă;
• Permite diferenţierea conţinuturilor;
• Protejează sistemul central.
2. Gestionarea imaginii instituţiilor (organizaţiilor)

Dincolo de aceste explicaţii pur teoretice privind conceptul de reprezentare stă un fapt cu
profunde semnificaţii în planul relaţiilor publice. Formarea imaginii unei instituţii (organizaţii) se
poate realiza aplicând o anumită "politică" ce ţine, pe de o parte, de stilul managerial al
conducătorului instituţiei (organizaţiei) şi, pe de altă parte, de activitatea desfăşurată de "angajaţi".
Această "politică" se traduce în practică printr-o serie de activităţi de relaţii publice concertate
şi defalcate în timp, care au menirea de a forma, schimba sau menţine imaginea unei instituţii
imaginea unei organizaţii.
Ele sunt:
1. Dezvoltarea unui management de înaltă performanţă la nivelul instituţiei (organizaţiei)
respective.
Gama de activităţi care duce la succesul instituţiei (organizaţiei) respective ţine, cum arătam
mai înainte, de conducerea acesteia, însă esenţial pentru a-şi forma, schimba sau menţine imaginea
este derularea unei activităţi performante. În practica relaţiilor publice se vorbeşte de un slogan care
este esenţial pentru imagine "să faci lucruri bune şi să spui cu tărie acest lucru". Prin "lucruri bune"
se înţelege fie un produs de calitate, cel mai bun în domeniu sau la nivelul celor mai bune, fie
servicii ireproşabile.
În cazul instituţiilor ( organizaţiilor) care fac parte din structura organelor statului,
managementul performant are şi alte conotaţii. Un management defectuos poate duce la perturbarea
unor activităţi şi de aici pot apărea încălcări ale drepturilor, şi libertăţilor cetăţeneşti. În anumite
situaţii, însă, aceste instituţii fiinţează ca adevărate servicii publice, ele fiind parte componentă a
organismului statal, dar puse în slujba cetăţeanului. În cazul acestora, activitatea de relaţii publice
71
la Distanţă
2015
având ca scop principal gestionarea unei imagini reale este deosebit de importantă, cu atât mai mult
cu cât; în general, aceste servicii publice au nevoie de cetăţenii din domeniul ordinii publice,
siguranţei naţionale şi administraţiei publice.
Datorită acestor aspecte, managementul desfăşurat de instituţiile interesate în gestionarea
imaginii trebuie să fie performant.
2. Dezvoltarea la nivelul instituţiei (organizaţiei) a unei strategii de câştig a încrederii şi
simpatiei propriilor angajaţi.
Este o strategie de relaţii publice ce presupune o "îndoctrinare" a personalului cu o filosofie a
instituţiei, în care elementul esenţial este înţelegerea rostului (economic, social etc.) al acesteia
Important este ca fiecare angajat să se considere coparticipant la activitatea instituţiei (organizaţiei),
iar instituţia să-i apară în minte ca fiind cea care permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv,
creator şi, în ultimă instanţă, personalitatea.
Activitatea în sine este greu de realizat şi presupune o investiţie de timp, răbdare şi pasiune
din partea conducătorilor (managerilor), înţelegere şi răbdare din parte angajaţilor.
Din punctul nostru de vedere, "îndoctrinarea" personalului trebuie să vizeze în special
educarea lui cu privire la:
- respectul faţă de lege. Se poate afirma că un funcţionar public trebuie să aibă un cult pentru
aceasta;
- conduită ireproşabilă atât în familie, la locul de muncă, cât şi în societate;
- dorinţa de autodepăşire, de a promova, de a-şi perfecţiona pregătirea;
- respectul faţă de cetăţeni, înţelegerea faptului că funcţionarul public este în slujba acestora,
şi nu invers.;
- dorinţa de a contribui cu toată energia la bunul mers al instituţiei (organizaţiei) din care face
parte;
- desfăşurarea unei campanii publicitare susţinute, iar, în anumite situaţii, agresive.
În lucrarea ,,Relaţiile publice, succes şi credibilitate" autorii folosesc ca exemplu modul cum
firma Krupp, imediat după război, folosind o strategie de relaţii publice în care publicitatea a fost
elementul esenţial, a reuşit să-şi schimbe imaginea, astfel că după un timp relativ scurt firma a fost
încununată de un succes deplin.
Într-adevăr, pentru a fi crezut, este necesar să arăţi celorlalţi (potenţiali cumpărători,
publicului propriu, concurenţilor) că produsele, serviciile pe care le pui la dispoziţie sunt de calitate
şi la preţuri competitive. În acest sens, clipurile publicitare trebuie să fie foarte simple, extrem de
expresive şi prezentate foarte des, dacă se poate de câteva ori pe zi în perioadele de maximă
audienţă a mijloacelor de informare în masă.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre instituţiile (organizaţiile) statului, deoarece în cazul
acestora publicitatea (în sensul comercial al cuvântului) nu poate fi folosită, însă, normal ca publicul
să aibă cunoştinţă despre activitatea ce se desfăşoară în interiorul instituţiei, motiv pentru care
campania aşa-zis "publicitară" trebuie să fie o acţiune de informare corectă a publicului larg despre:
• obiectivele şi sarcinile instituţiei (organizaţiei);
• atribuţiile acesteia conferite de lege;
• metode folosite în activitatea de aplicare a legii;
• succese şi eventual cazuri mai deosebite realizate cu ajutorul cetăţenilor; • dificultăţi
întâmpinate în muncă.
Activitatea de informare trebuie să se desfăşoare regulat, după un anumit orar sau periodic, în
cadrul unor emisiuni distincte la mijloacele de informare în masă cu cea mai mare audienţă în
mijlocul publicului.
4. Folosirea sponsorizării.
72
la Distanţă
2015
În activitatea de relaţii publice, sponsorizarea este una din metodele cele mai des întâlnite şi
utilizate pentru formarea unei imagini corecte şi reale a instituţiilor Există firme care au o politică
proprie în ceea ce priveşte folosirea sponsorizării ca suport de promovare a imaginii.
Putem da trei exemple concludente:
• primul se referă la firma Coca-Cola care de câţiva ani foloseşte sponsorizarea principalelor
evenimente sportive ale planetei (Jocurile olimpice, Cupa mondială de fotbal etc.) şi căutând prin
aceasta să dea produselor sale o imagine ce este asociată în mintea publicului cu tinereţea,
sănătatea, dorinţa de a fi mai bun. Firma îşi construieşte imaginea pe principiul mozaicului, iar
sponsorizarea principalelor evenimente sportive nu este decât o secvenţă din activitatea de relaţii
publice a acesteia;
• al doilea se referă la eterna rivală a firmei Coca-Cola, şi anume firma Pepsi Cola. Speriaţi de
impactul neobişnuit al sponsorizării principalelor evenimente sportive, oficialii firmei au găsit ca
metodă de gestionare a imaginii sponsorizarea principalelor evenimente culturale şi artistice şi, în
special, a trupelor de muzică rock şi pop cunoscute. Efectul s-a văzut imediat, imaginea firmei fost
asociată cu modernismul şi tinereţea;
• al treilea exemplu se referă la firma Marlboro, care şi-a gestionat imaginea sponsorizând în
special cursele automobilistice de Formula 1, reuşind să creeze o imagine asociată cu tinereţea şi
curajul.
Cele trei exemple întăresc ideea că sponsorizarea este o metodă foarte eficientă de gestionare
a imaginii unei instituţii (organizaţii).
Din punctul nostru de vedere, sponsorizarea poate aduce servicii imaginii instituţiei
(organizaţiei) atunci când ea este gestionată corect. Astfel, managerii instituţiilor ( organizaţiilor)
trebuie să aibă în vedere că, în general, instituţiile statului sunt învestite cu autoritate şi, la nevoie,
pot face uz de forţa de constrângere. În acest fel, publicul tinde să-şi formeze o imagine falsă despre
instituţie. Cei care aplică legea sunt asociaţi, uneori, cu nişte oameni inflexibili, brutali, cu nişte
duri, evitând câteodată comunicarea cu aceştia.
Sponsorizarea din resurse proprii a unor acţiuni caritabile, la cămine de bătrâni, leagăne de
copii şi altele, are rolul de a şterge imaginea de oameni inflexibili, arătând publicului că şi
funcţionarii publici, deşi câteodată sunt obligaţi să ia măsuri ferme, sunt oameni cu suflet, care îşi
ajută semenii atunci când se af1ă la greu.
5. Angajarea unui personal foarte bine pregătit, cu o comportare decentă, duce la îndepărtarea
celor care comit abateri.
Într-adevăr, personalul instituţiilor (organizaţiilor) are un rol esenţial în promovarea unei
imagini de marcă. Se poate spune că, de calitatea acestui personal depinde bunul mers al firmei
(instituţiei) şi, bineînţeles, succesul acesteia. Pe aceasta, este normal ca, atunci când o persoană este
angajată, ea să fie atent studiată, în funcţie de exigenţele formulate de manager.
Indiferent de specificul activităţii desfăşurate de firma (instituţia) respectivă, este necesar ca la
angajare să se ţină seama, printre altele, de următoarele:
• temperamentul candidatului;
• trăsăturile de caracter;
• atitudinile, aptitudinile şi abilităţile psihice;
• convingerile cu caracter politic;
• nivelul de pregătire profesională şi vârsta;
• experienţa în postul care soli cită încadrarea;
• starea de sănătate;
• activităţile extraprofesionale desfăşurate;
• comportarea în familie şi societate;
• situaţia familială;
73
la Distanţă
2015
• motivul pentru care face angajarea.

Toate aceste exigenţe pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a putea fi angajat
au scopul de a aduce în interiorul instituţiilor (organizaţiilor) oameni bine pregătiţi, serioşi, animaţi
de dorinţa de a se realiza plenar în plan profesional.
Desigur, este ştiut faptul că, în general, instituţiile statului au anumite criterii de selecţionare şi
angajare inserate în unele norme sau instrucţiuni. Respectarea lor poate duce la încadrarea unui
personal bine pregătit şi competent. Cu toate acestea, este bine să luăm în calcul un element care, de
multe ori, se uită: motivul pentru care persoana doreşte să se angajeze în instituţie (organizaţie). În
acest sens, este obligatorie susţinerea unui interviu la angajare.
Cu privire la această problemă (motivaţia persoanei) este bine să avem în vedere câteva studii
efectuate de sociologi cu privire la responsabilitatea celui care angajează. Astfel, dacă candidatul
afirmă că doreşte postul numai şi numai pentru latura materială, putem să întâlnim o persoană care
va fi în general corectă, dar nu va depune eforturi susţinute pentru buna desfăşurare a activităţilor în
instituţie (organizaţie), astfel de persoane se formalizează uşor şi tind să devină un "robot" sau mai
mult sau mai puţin perfect.
În situaţia în care candidatul afirmă cu tărie că scopul principal al angajării lui în instituţie este
de a se realiza profesional, trebuie verificat cu mare atenţie care este motivul real al mutării de la
vechiul loc de muncă. În cea mai mare parte situaţiilor, candidatul a solicitat la vechiul loc de
muncă recunoaşterea valorii sale, recunoaştere care, de regulă, nu s-a realizat. În general, astfel de
oameni nu se adaptează exigenţelor locului de muncă şi peste puţin timp vor avea un nou insucces.
În fine, în cazul în care candidatul afirmă că doreşte postul pentru că este mai bine plătit decât
cel vechi şi crede că se poate realiza profesional în instituţia noastră care este mai bine dotată şi cu o
imagine mai bună, poate fi crezut pe cuvânt (cel puţin până la proba contrarie), fiind de înţeles
dorinţa de a promova (şi de a-şi mări veniturile) a fiecărui angajat, cu atât mai mult cu cât instituţia
noastră are o imagine de marcă.
O ultimă idee legată de calitatea personalului este aceea că trebuie îndepărtate acele persoane
care sunt compromise sau au o imagine publică negativă, deoarece publicul asociază imaginea
instituţiei cu imaginea negativă a acestor angajaţi.
6. Întreţinerea unor relaţii foarte bune cu mijloacele de informare în masă. E o condiţie
indispensabilă a succesului. Nu există nici un motiv să păstrăm la distanţă presa, deoarece interesul
nostru este diametral opus. Noi dorim să fim cunoscuţi la adevărata noastră valoare. Acest lucru se
întâmplă, de regulă, cu ocazia campaniilor publicitare. În restul timpului, este necesar să abordăm
relaţia cu ei cât mai deschis.
3. Mecanisme de manipulare.
Posibilităţi de evitare a manipulării
Aşa cum arătam mai înainte, în reprezentarea unor obiecte sau fenomene, omul foloseşte două
modalităţi de receptare: prima - direct, nemijlocit, prin propriile simţuri şi posibilităţi, iar a doua -
mijlocit, mediat cu ajutorul unor intermediari:
În primul caz, toate informaţiile despre un obiect sau fenomen sunt preluate direct, analizate,
iar psihicul îşi formează imaginea care va fi obiect al reprezentării. În această situaţie, reprezentarea
va fi cel mai aproape de realitate, imaginea creată de psihic va fi identică sau foarte asemănătoare
cu originalul.
În al doilea caz, apelând la un mijlocitor (intermediar), există multiple posibilităţi ca
reprezentarea obiectului sau fenomenului respectiv să fie distorsionată (voit sau nevoit), astfel că
imaginea creată ca urmare a reprezentării poate fi mult deformată fată de realitate.
74
la Distanţă
2015
Din punctul de vedere al profesionistului în relaţii publice, prin mijlocitori se înţeleg atât foştii
angajaţi ai organizaţiei, vecini ai acesteia, persoane care răspândesc zvonurile şi altele, precum şi
mijloacele de informare în masă.
Deci putem vorbi de manipulare atunci când, voit (repetăm - voit!), o instituţie foloseşte un
mijlocitor pentru a prezenta distorsionat realitatea, urmărind formarea în ochii publicului a unei
imagini false despre ceva sau cineva. Atunci când instituţia ( organizaţia) are performanţe
economice scăzute, prezentarea prin tehnici specifice de relaţii publice a realizărilor acesteia într-o
lumină favorabilă constituie manipulare. De asemenea o campanie publicitară agresivă pentru
promovarea unor de servicii de calitate constituie tot o formă de manipulare.
În practica de publice, manipularea se manifestă, în primul rând, la nivelul instituţiilor care
mânuiesc informaţia şi se poate întâlni atât la presa scrisă, cât şi la audiovizual.
Din punctul nostru de vedere, are mai puţină importanţă cine este cel care încearcă să
manipuleze publicul şi care este obiectul acestei manipulări. Esenţial este însă, să o putem depista
operativ şi, atunci când interesele instituţiei (organizaţiei) sunt ameninţate, să luăm măsuri pentru a
o contracara.
A vând în vedere faptul că mijloacele de informare în masă sunt principalul ( dacă nu unicul)
în materie de informaţie, este bine să analizăm modalităţile prin care se poate face manipulare prin
intermediul lor.
Pentru exemplificare, vom analiza posibilităţile de manipulare prin televiziune, deoarece este
cea mai folosită formă de transmitere şi receptare a informaţiei, dar şi pentru faptul că posibilităţile
în acest domeniu sunt enorme.
Imaginea este o formă a comunicării. Dar, spre deosebire de limbaj, oricât de bogată ni se pare
în informaţii (un film este mai cuprinzător în detalii decât o emisiune informativă), oricât de multe
noutăţi abstracte prezintă, mesajul imaginii este de ce mai multe ori încriptat, adică, deşi este etalat
în întregime, nu se lasă citit de oricine. Cu cât nivelul de cunoştinţe generale, de specialitate, dar şi
de disponibilitate receptivă, este mai mare, cu atât un spectator va căpăta mai multe informaţii dintr-
o imagine. Prin disponibilitate receptivă înţelegem interes, atenţie, odihnă.
Putem spune, cu alte cuvinte, că, deşi o imagine se prezintă generos (în comparaţie cu
propoziţia scrisă ori spusă) ea trebuie "stoarsă de informaţie". Pentru comparaţie putem asocia
imaginea cu o bibliotecă pe care o deţinem, din care nu am citit decât 2-3 cărţi. Suntem deţinătorii
unei comori informaţionale, dar, ca beneficiari de informaţie, suntem săraci.
Pentru a putea depista o imagine, trebuie să facem apel la câteva elemente de ordin psihologic,
care ne ajută în acest demers. Ele sunt:
• Memoria asociativă generală plus nivelul de informaţii pe care se bazează;
• Conotaţia;
• Gradul de interes pentru o idee.
Toate aceste elemente, luate ca un întreg, pot duce la înţelegerea şi descifrarea mesajului
cuprins într-o imagine.
Am analizat doar o singură imagine, dar atunci când vizionăm un film ori o înregistrare video,
ni se derulează suite întregi de imagini diferite, având fiecare şirul ei de informaţii pe care, din lipsă
de antrenament ori de cunoştinţe, nu numai că nu le putem prelua, dar nici măcar nu le remarcăm.
De multe ori, observăm că într-un film (montaj video, reportaj, documentar) sau strecurat
unele greşeli, inadvertenţe ori erori. Ne punem problema: este oare posibil ca într-un reportaj T.V.
să apară lucruri neadevărate? Şi atunci repetăm întrebarea: dacă eu aş da acel interviu unde s-au
comis atâtea greşeli care se observă că îi aparţin celui chestionat, ce impresie îşi va face publicul
despre mine? Dar despre instituţie?
De ce s-au strecurat în material inadvertenţele? Sau sunt ele cu adevărat greşeli? Oare ele sunt
cauzate de neatenţia autorului? Oare autorul a greşit ori a dorit, greşească?
75
la Distanţă
2015
La această suită de întrebări, mai adăugăm încă una care, pur şi simplu, ne paralizează: De ce
marele număr al spectatorilor asimilează în continuare mesajul fără să sesizeze secvenţele
incomplete ori greşite?
Răspunsul, dar şi explicaţia la aceste semne de întrebare, vom căuta să îl dăm arătând foarte
pe scurt cum se compune (realizează) un montaj video, un reportaj un documentar şi care sunt
posibilităţile ca imaginea să fie falsificată.
Pornind de la posibilitatea ca fiecare dintre dumneavoastră să fie obligat, prin natura
atribuţiilor de serviciu, să acorde un interviu la TV (de stat ori privată), putem menţiona că un
montaj se realizează în mai multe faze care constituie veritabile filtre de subiectivitate, unde se
poate deforma realitatea:
1. Alegerea subiectului pentru reportaj, care este de resortul compartimentului
(departamentului programe). Acesta, în funcţie de orientarea postului televiziune respectiv, va
stabili la care evenimente cunoscute sau previzibil că se va deplasa echipa de realizatori.
2. Înregistrarea subiectului este efectuată de unul sau mai mulţi redactori, de operatori de
imagine şi de sunet.
3. Montajul imaginilor se realizează în studio şi constă în alegerea acestora funcţie de scopul
şi durata reportajului şi punerea cap la cap.
4. Comentarea ştirilor se realizează de către redactorul care a însoţit echipa de filmare şi, de
regulă, comentariul acestuia se va înregistra pe suportul imagine.
5. Elaborarea coloanei sonore, atunci când realizatorul o consideră necesară şi care, de
asemenea, va fi aplicată peste imagine şi textul comentatorului.
6. Aranjarea reportajului în cadrul emisiunii este hotărâtă de regizorul de emisie, în funcţie de
importanţa ce se acordă subiectului respectiv.
Remarcăm în această succesiune de faze cel puţin cinci niveluri de subiectivitate unde
imaginea şi sunetul pot suferi distorsiuni, pe care le putem numi, fără teamă de a greşi, "filtre de
subiectivitate". Aceasta deoarece cele cinci personaje care compun în final un reportaj T.V. au
fiecare personalitatea, caracterul lor, un anumit nivel de cunoştinţe, o anumită viziune despre lume
şi viaţă şi, nu în ultimul rând, o anumită orientare politică. Atunci când unul sau mai mulţi
realizatori doresc să deturneze sensul iniţial al imagini, o pot realiza cu uşurinţă şi numai un ochi
format poate sesiza falsul.
Atunci când dorim să contracarăm o eventuală tendinţă de manipulare, este bine să avem în
vedere următoarele aspecte cu ocazia acordării interviurilor:
1. Aproape toate posturile de televiziune declară că sunt apolitice şi independente însă, în
realitate, aproape toate sunt dirijate
2. Majoritatea realizatorilor au o bogată experienţă profesională, dar nu întotdeauna sunt
obiectivi. Se întâmplă ca un bun profesionist să fie un foarte bun prestidigitator.
3. Postul de televiziune trebuie să-şi precizeze de la început poziţia faţă de aspectele ce trebuie
să fie luate în discuţie cu ocazia interviului.
4. În timpul înregistrării interviului, operatorul poate fi frapat de orice element legat de
mimica, gesturile ori ticurile intervievatului. Este bine ca atunci când vorbim, mişcările noastre să
nu fie bruşte, dar nici să stăm imobili, deoarece la montaj operatorul are posibilitatea să ciuntească
unele fraze, dându-le alt sens. Cel bun tip de interviu este cel structurat.
5. Răspunsurile să fie cât mai succinte şi expuse într-o ordine logică, firească.
Dacă nu vom respecta această regulă, la montaj operatorul şi redactorul pot decupa
răspunsurile şi le pot prezenta într-o ordine care schimbă, uneori esenţial, mesajul pe care am dorit
să-l transmitem.
6. În ceea ce priveşte comentariul unui reportaj, putem aprecia că acesta este pe primul plan în
ordinea importanţei, deoarece ştirea reprezintă conţinutul de informaţii ce îl receptăm, iar imaginea
76
la Distanţă
2015
nu este decât o ilustrare necesară confirmării celor spuse şi care, în ultimă instanţă, nu face decât să
îmbogăţească mesajul auzit. Ar fi ideal ca acest comentariu să-l auzim înainte de difuzarea
reportajului. Prezentatorii cu experienţă vor şti când să grăbească ritmul citirii, când să-l
încetinească, înlesnind receptarea lui de către toată lumea, şi când, uneori sub acoperirea unei pauze
fireşti, de respiraţie, să nuanţeze un cuvânt esenţial, bineînţeles pentru formarea unei anumite opinii
la receptori.
7. Macheta emisiunii este realizată de redactorul principal, care aşează ştirea, analizează într-o
anumită ordine printre celelalte materiale care vor fi difuzate. Intervine iarăşi factorul subiectiv. El
poate să influenţeze opinia publică, atât prin momentul în care introduce reportajul, cât şi prin
repetarea sau nerepetarea lui.
NU UITA!
Prin "imagine" trebuie să înţelegem un atribut al vieţii psihice, dar şi psihosociale, bazat pe
capacitatea psihicului uman de a-şi construi reprezentări mentale, capacitate care este esenţială în
actul comunicării. "Imaginea poate să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau a unei
colectivităţi".
Imaginea unei instituţii (organizaţii) se gestionează ca oricare obiect de patrimoniu ţinând,
totuşi, seama de faptul că această "avere" a fost cu greu agonisită. Sunt situaţii când imaginea unei
instituţii (organizaţii) este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective. Este cazul
imaginii pe care o posedă firma Coca-cola.
Se poate spune că prin "imagine" se înţelege reprezentarea unor atitudini, opinii sau
prejudecăţi cu privire la o persoană, un grup de persoane ori la opinia publică faţă de o instituţie (
organizaţie). Cu alte cuvinte, imaginea este o părere a unei persoane, grup de persoane sau a opiniei
publice despre instituţia (organizaţia) respectivă. Ne punem problema dacă această imagine este
importantă pentru noi. Toţi specialiştii sunt de acord că o imagine negativă afectează, uneori de o
manieră incredibilă, succesul instituţiei (organizaţiei).
Deşi ne referim la instituţii în sens larg, putem include şi instituţiile publice în această
categorie, iar gestionarea imaginii acestora este obligaţia tuturor funcţionarilor publici şi în special a
conducătorilor. O bună gestionare a acestor imaginii acestor instituţii duce la creşterea încrederii
publicului în activitatea acestora, dar şi la diminuarea impresiei generale despre instituţie ca fiind un
factor de coerciţie.
1.Cum se definieşte imaginea instituţiilor/organizaţiilor?
2.Care sunt posibilităţile de evitare a manipulării?
Craiova, 2010
77
la Distanţă
2015
CAPITOLUL VII
PRINCIPIILE INFORMĂRII PUBLICE

- Va fi familiarizat cu definiţia informării publice
- Va şti să identifice elementele fundamentale referitoare la liberul acces la informaţii publice.
- Va cunoaşte particularităţile privind restrângerea dreptului la liberă exprimare şi a dretului
la informare.

Libertatea de exprimare şi dreptul la informare
1. Informaţii publice
În conformitate cu prevederile internaţionale care stipulează şi reglementează dreptul
persoanelor la informare, informaţiile sunt de trei mari categorii: informaţii publice, informaţii
private, informaţii personale.
Informaţiile de interes public se referă la orice date care au drept sursă instituţii publice
(instituţii ale administraţiei de stat, naţionale, locale, instituţii cu vocaţie naţională, autorităţile
naţionale etc. sau chiar instituţii de drept privat, dacă acestea folosesc în activitatea lor resurse
publice (bugete, proiecte, personal, resurse materiale etc.). Aceste informaţii au caracter public,
trebuind să fie accesibile opiniei publice.
În categoria informaţiilor publice intră atât informaţiile neclasificate cât şi informaţiile
clasificate. Informaţiile clasificate sunt marcate de acest caracter în funcţie de termenul de
clasificate ce li se aplică.
Informaţiile de interes privat se referă la datele care au drept sursă instituţii private
(societăţi economice, de prestări servicii etc.) care folosesc resurse proprii pentru îndeplinirea
misiunilor lor. Chiar şi în aceste condiţii, există situaţii în care instituţiile private sunt interesate să
dea publicităţii anumite informaţii private, atunci când activităţile, serviciile, produsele lor afectează
de o manieră sau alta interesele publicului sau relaţiile instituţiei respective cu anumite categorii de
public. Anumite informaţii, legate strict de serviciile sau de produsele oferite publicului, sunt făcute
publice prin lege.
Informaţiile de interes personal cuprind totalitatea datelor referitoare la persoane.
Informaţiile personale au caracter privat, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege. De regulă, aceste
excepţii vizează datele personale ale persoanelor publice pe timpul cât acestea îndeplinesc astfel de
funcţii. Informaţiile personale nu pot deveni publice, chiar dacă ele constituie obiectul curiozităţii
publicului, fără consimţământul persoanelor, iar în lipsa unor reglementări legale, gestionarea
78
la Distanţă
2015
acestui drept devine dificilă şi defectuoasă. Trebuie remarcat în acest context că interesul public nu
reprezintă întotdeauna interesul publicului, acesta din urmă putând fi mult mai diversificat şi putând
să depăşească limitele stabilite prin lege.
2. Informarea publică
Procesul de democratizare a instituţiilor şi de aplicare a controlului social asupra acestora
presupune şi organizarea, susţinerea şi asigurarea procesului de informare publică. Informarea
publică reprezintă activitatea desfăşurată de instituţiile publice de punere la dispoziţie, de furnizare
şi de transmitere a informaţiilor cu caractere public, către persoanele interesate şi către opinia
publică în general.
Activitatea de informare publică reprezintă în egală măsură un drept pentru cetăţeni şi pentru
opinia publică, precum şi o obligaţie pentru toate instituţiile care funcţionează în regim de instituţii
publice (funcţionarea lor şi misiunile pe care le îndeplinesc sunt asigurare de resurse publice),
pentru cele care folosesc parţial resurse publice, precum şi pentru instituţiile şi organizaţiile private
care prin natura activităţii lor, a produselor sau a serviciilor pe care le produc, interferează cu sfera
publică sau cu diferite categorii de public.
În calitate de instrument al democratizării vieţii publice, prin asigurarea transparenţei
instituţionale şi prin asigurarea dreptului la informare, procesul de informare publică este
reglementate prin lege.1 Legea reglementează principiul fundamental al fundamental al dreptului de
a avea acces la informaţiile de interes public. Dreptul de acces la informaţii cu caracter public este
consacrat prin Constituţia României, la art. 31. Apariţia acestui articol nu este întâmplătoare. El are
la bază stipulare a din articolul 19 al Declaraţiei Drepturilor Omului care se referă la dreptul
persoanelor de a primi informaţii. Mai mult, în proiectul Constituţiei Europene, acest drept este
specificat în articolul II-11.
În esenţă, dreptul de a avea acces la informaţii publice presupune faptul că orice persoană are
dreptul de a cere şi de a primi informaţii gestionate de către instituţiile publice sau din cele
gestionate de instituţiile şi organizaţiile private care privesc latura publică a misiunilor acestora.
Accesul la informaţiile publice este liber şi neîngrădit, cea ce presupune că orice persoană are
dreptul să se adreseze oricărei instituţii publice pentru a obţine informaţii. Această formulare trebuie
înţeleasă în sensul că informaţiile publice vor fi fumizate de către instituţiile publice şi persoanelor
care nu sunt cetăţeni ai statelor cărora le aparţin instituţiile vizate de această obligaţie. Conform
acestei accepţiuni, informaţiile publice pe care le gestionează armata României, de exemplu, vor fi
făcute publice către orice persoană care solicită astfel de informaţii, indiferent dacă este sau nu este
cetăţean român sau dacă are şi altă cetăţenie decât cea română. În consecinţă, instrucţiunile2 care
reglementează această activitate în armată nu fac distincţie între persoane care sunt cetăţeni români
şi persoane care au altă cetăţenie.
3. Principiile informării publice Principiile informării publice sunt consacrate de lege şi sunt
următoarele:
 Principiul transparenţei
 Principiul unităţii
 Principiul autonomiei
 Principiul flexibilităţii
Principiul transparenţei asigură un acces nediscriminatoriu la informaţiile de interes public
şi face din accesul Ia informaţie regula ce guvernează acest proces, tratând limitările accesului la
informaţii ca pe nişte excepţii. Acestea din urmă sunt posibile doar în condiţii legale şi fără a fi
1
Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
2
2 R.P.-I /2002 Instrucţiuni privind activitatea de relaţii publice în armată
79
la Distanţă
2015
afectat accesul de principiu la informaţii. Limitările impuse de lege3 chiar dacă limitează
temporar accesul la informaţii, nu suprimă caracterul de informaţii publice al acestora. Potrivit cu
durata termenelor de clasificare pentru diferite tipuri de informaţii, acestea redevin libere la
informare atunci când termenele respective, sunt depăşite sau când, din diferite motive, sunt trecute
din rândul documentelor clasificate în rândul documentelor neclasificate. Prin urmare, documentele
clasificate secrete au acest caracter doar în interiorul termenului de clasificare ce li se aplică, după
care îşi pierd caracterul secret, re devenind neclasificate. Nici o informaţie publică nu poate fi
clasificată pe termen nelimitat, deoarece legea nu acceptă astfel de termene. Dacă ar fi admisă o
astfel de clasificare, atunci nu ar fi respectat principiul transparenţei. Faptul că unele termene de
clasificare a informaţiilor, prin durata lor, nu vor permite tuturor persoanelor interesate să poată
avea acces la informaţii după expirarea termenelor, nu afectează caracterul public al informaţiilor şi
nu contrazice principiul transparenţei, deoarece acesta vizează caracterul informaţiei publice, nu
posibilităţile de acces ale persoanelor. De altfel, dacă s-ar suprima accesul, fie el şi după un anumit
termen, la informaţiile de interes public, atunci ar fi contrazis alin. (2) din art. 30 al Constituţiei
României, care prevede că cenzura de orice fel este interzisă.
Principiul unităţii se referă la faptul că toate instituţiile şi autorităţile care sunt surse de
informaţii publice vor respecta şi aplica unitar prevederile legii accesului liber la informaţiile de
interes public şi pe cele ale protecţiei informaţiilor clasificate.
În acest fel, având o normă unitar aplicabilă, există premise ca dezvoltarea accesului Ia
informaţii să fie asigurată şi, de asemenea, să fie asigurat şi garantat dreptul Ia informaţie şi la
transparenţă instituţională.
Principiul autonomiei este complementar celui anterior, deoarece potrivit acestuia,
instituţiile şi autorităţile care sunt surse de informaţii publice au libertatea de a concepe, de a
elabora şi de a transpune în practică regulamente proprii prin care să asigure informarea publică. De
asemenea, instituţiile şi autorităţile publice sunt libere să-şi organizeze liber propriile structuri care
să asigure informarea publică, respectând prevederile minimal obligatorii în acest sens ale legii.
Potrivit principiului autonomiei, instituţiile şi autorităţile pot să îşi organizeze propriile structuri de
informare publică sau pot să externalizeze această activitate unor terţi, rămânând totuşi valabilă
ideea că instituţiile şi autorităţile sunt sursele autorizate pentru informaţiile publice.
Principiile flexibilităţii se referă la faptul că normele care reglementează acest drept pot fi
revizuite şi îmbunătăţite, în funcţie de rezultatele obţinute din aplicarea lor, la diferite intervale de
timp. Pe de altă parte, potrivit acestui principiu, fiecare autoritate şi instituţie publică poate să
dezvolte propriile programe şi tehnici de informare publică, în funcţie de strategiile pe care le
urmăreşte şi în funcţie de particularităţile induse de categoriile de public pe care le are respectiva
organizaţie, instituţie, autoritate.
4. Asigurarea accesului liber la informaţiile publice
Pentru a asigura accesul la informaţiile publice, legea prevede două activităţi obligatorii:
informarea presei şi informarea publică directă; şi două activităţi facultative: informarea internă şi
informarea interinstituţională.
Informarea presei reprezintă modalitatea de bază prin care organizaţiile, instituţiile,
autorităţile întreţin legături de informare cu categoriile de public pe care au şi cu opinia publică în
general. Informarea presei se face fie în urma solicitărilor formulate de către jurnalişti, fie din
iniţiativa proprie a instituţiilor. Solicitărilor de informaţii din partea jurnaliştilor li se răspunde în
mod obligatoriu, în termenii prevăzuţi de lege. Atunci când organizaţiile, instituţiile, autorităţile fac
informarea presei din proprie iniţiativă, se pun în practică diferite tehnici de relaţii publice:
3
Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate
80
la Distanţă
2015
comunicat de presă, declaraţie de presă, şedinţă de informare, conferinţă de presă, uneori chiar
interviu sau talk-show.
Informarea publică directă reprezintă modalitatea de informare a persoanelor care solicită
nemijlocit informaţii instituţiilor, organizaţiilor, autorităţilor. Acestora li se furnizează informaţiile
solicitate în termenele prevăzute de lege, atunci când informaţiile pe care le cer nu fac parte din
categoria informaţiilor ce se oferă din oficiu - care sunt disponibile pe loc. Informaţiile pot fi puse la
dispoziţie sub mai multe forme, în funcţie de solicitarea petentului: înscrisuri, pe dischete, fotocopii,
pe e-mail. În situaţiile în care informaţiile solicitate nu sunt disponibile, solicitantul este informat
despre acest lucru, indicându-se şi cauza indisponibilităţii: fie informaţiile sunt clasificate, fie sunt
de competenţa altor instituţii, organizaţii sau autorităţi. Dacă informaţiile sunt clasificate, accesul
este limitat până la depăşirea termenului de clasificare; dacă informaţiile solicitate sunt gestionate
de alte surse, solicitantul este îndreptat spre acestea.
Informarea internă reprezintă una dintre misiunile comunicării organizaţionale şi
manageriale. De aceea, din perspectiva legii accesului la informaţii, ea are un caracter facultativ.
Însă din perspectiva domeniului căruia îi aparţine, informarea internă reprezintă o necesitate.
Funcţiile pe care le îndeplineşte informarea internă sunt:
 Terapie organizaţională: contribuie la creşterea adaptabilităţii membrilor
organizaţiei la schimbarea misiunilor acesteia;
 Indicator al actualităţii şi oportunităţii misiunilor organizaţiei;
 Sursă de argumente pentru obţinerea de resurse (umane, financiare, materiale,
tehnologice, epistemice);
 Premisă a trecerii la reorganizarea şi restructurarea organizaţiei, instituţiei,
autorităţii.
Informarea interinstituţională se referă la procesele de informare oficiale şi publice pe care
le întreţin instituţiile, organizaţiile, autorităţile între ele, în scopul creşterii şi maximizării eficienţei
îndeplinirii misiunilor publice prin cooperare şi colaborare. În lipsa unor acorduri de informare
reciprocă, informarea interinstituţională se poate face urmând aceleaşi proceduri ca cele pentru
informarea publică directă. Pentru informarea interinstituţională se folosesc inclusiv canalele şi
procedurile de comunicare administrativă stabilite prin alte reglementări decât cele referitoare la
liberul acces la informaţiile de interes public.
5. Libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare este unul dintre drepturile fundamentale şi în acelaşi timp unul corelat
dreptului la informare.
În baza articolului 30 al Constituţiei României, funcţionează instituţiile de presă, a căror
înfiinţare este liberă şi a căror funcţionare nu este supusă cenzurii, care, de altfel, este interzisă. În
România, presa scrisă funcţionează exclusiv în baza acestui articol constituţional, fără a exista nici o
autoritate anume destinată să-i supravegheze exerciţiul libertăţii de exprimare. În domeniul
audiovizual ului, funcţionează o autoritate naţională de monitorizare şi control al conţinuturilor
informative - Consiliul Naţional al Audiovizualului -, dar această autoritate nu are competenţe decât
în domeniul recomandărilor editoriale şi al elaborării şi urmăririi aplicării unor decizii specifice.
Măsurile de constrângere pe care le poate adopta sunt în conformitate cu abilitările pe care le-a
primit prin lege.
6. Restrângerea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la informare Dreptul la
informare poate cunoaşte unele limitări în condiţii impuse prin lege. Principiul limitării dreptului la
informare este stipulat în Pactul internaţional referitor la drepturi civile şi politice, care a fost
adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966 şi a fost ratificat în 1976. România a semnat acest
document în 1968 şi l-a ratificat în 1974. Interesant de observat aici e faptul că autorităţile române
din acea vreme au recunoscut şi au ratificat acest document care restrânge dreptul la informare, fără
81
la Distanţă
2015
să fi ratificat şi adoptat documentul prin care acest drept era recunoscut - Declaraţia Drepturilor
Omului. Textul prin care se stabilesc condiţiile de limitare a dreptului de informare este următorul:
Constituţia României prevede la rândul ei că restrângerea dreptului la liberă exprimare nu se
poate aplica decât în cazurile în care sunt aduse defăimări ţarii şi naţiunii, când se proliferează
îndemnuri la ură şi război sau când sunt aduse atingeri onoarei şi demnităţii personale. Aceste
restricţii sunt definite juridic. Dreptul la informare poate fi şi el limitat în condiţiile în care lezează
drepturile şi reputaţia persoanelor. Pentru protecţia datelor cu caracter personal există chiar
reglementări care vizează protecţia persoanelor care nu se pot apăra singure împotriva presiunii
informative a opiniei publice, fiind vorba în special despre copii. Din păcate, aceste reglementări nu
sunt decât decizii ale C.N.A., nu legi care ar avea o forţă de aplicare mai mare. Mai mult, prin
deciziile C.N.A. nu pot fi controlate decât posturile de radio şi posturile de televiziune, presa scrisă
şi presa electronică (de pe Internet) rămânând în afara acestor reglementări. În principiu, aceste
decizii prevăd faptul ca imaginile persoanelor nu pot fi transmise fără acordul acestora, că
înregistrările de voce şi imagine nu se pot face decât tot cu acordul celor vizaţi. Beneficiază de
dreptul de protecţie a datelor personale şi persoanele care sunt în curs de cercetare sau puse sub
acuzare. În ceea ce priveşte minorii, imaginile şi datele personale ale acestora nu pot fi făcute
publice.
În situaţiile în care se produc totuşi încălcări ale dreptului la propria imagine, se poate recurge
la exercitarea dreptului la replică. Modalitatea de exercitare a acestui drept este reglementată printr-
o decizie a C.N.A. (vizând în continuare numai situaţiile apărute în presa de radio şi de televiziune).
Dreptul la replică reprezintă acţiunea persoanelor de a-şi apăra propria imagine şi de a
răspunde în urma lezării prin mass-media (audio-vizuale) a onoarei, a vieţii particulare sau a unor
interese private. Pentru exercitarea dreptului la replică se vor folosi aceleaşi tehnici de comunicare
mediatică (sau altele apropiate) şi aceeaşi parametri tehnici (durată, interval orar, format etc.).
Dreptul la replică nu poate fi solicitat în următoarele situaţii:
 Când se soli cită pentru a răspunde unor judecăţi de valoare;
 Când jurnaliştii au respectat principiul ,,Audiatur et altera pars" (audierea şi a altor părţi);
 Când, de fapt, se solicită replică la replică;
 În cazul în care jurnalistul ar răspunde unei terţe persoane;
 În cazul existenţei unui acord scris încheiat între instituţiile de presă şi persoana lezată.
NU UITA!
Informaţiile de interes public se referă la orice date care au drept sursă instituţii publice
(instituţii ale administraţiei de stat, naţionale, locale, instituţii cu vocaţie naţională, autorităţile
naţionale etc. sau chiar instituţii de drept privat, dacă acestea folosesc în activitatea lor resurse
publice (bugete, proiecte, personal, resurse materiale etc.). Aceste informaţii au caracter public,
trebuind să fie accesibile opiniei publice.
În categoria informaţiilor publice intră atât informaţiile neclasificate cât şi informaţiile
clasificate. Informaţiile clasificate sunt marcate de acest caracter în funcţie de termenul de
clasificate ce li se aplică.
Informaţiile de interes privat se referă la datele care au drept sursă instituţii private (societăţi
economice, de prestări servicii etc.) care folosesc resurse proprii pentru îndeplinirea misiunilor lor.
82
la Distanţă
2015
Chiar şi în aceste condiţii, există situaţii în care instituţiile private sunt interesate să dea publicităţii
anumite informaţii private, atunci când activităţile, serviciile, produsele lor afectează de o manieră
sau alta interesele publicului sau relaţiile instituţiei respective cu anumite categorii de public.
Anumite informaţii, legate strict de serviciile sau de produsele oferite publicului, sunt făcute publice
prin lege.
Informaţiile de interes personal cuprind totalitatea datelor referitoare la persoane. Informaţiile
personale au caracter privat, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege. De regulă, aceste excepţii
vizează datele personale ale persoanelor publice pe timpul cât acestea îndeplinesc astfel de funcţii.
Informaţiile personale nu pot deveni publice, chiar dacă ele constituie obiectul curiozităţii
publicului, fără consimţământul persoanelor, iar în lipsa unor reglementări legale, gestionarea
acestui drept devine dificilă şi defectuoasă. Trebuie remarcat în acest context că interesul public nu
reprezintă întotdeauna interesul publicului, acesta din urmă putând fi mult mai diversificat şi putând
să depăşească limitele stabilite prin lege.
1.Care este definiţia informaţiilor publice şi a informării publice?
2.Care sunt principiile informării publice?
3.În ce condiţii se restrânge dreptul la liberă exprimare şi dreptul al informare?
Craiova, 2010
CAPITOLUL VIII
RELAŢIA AUTORITĂŢILOR PUBLICE CU MASS MEDIA ŞI CU SOCIETATEA
CIVILĂ
83
la Distanţă
2015
- Va fi familiarizat cu elementele specifice comunicării autorităţilor publice cu societatea

civilă

COMUNICAREA ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE
Cum să organizezi o Conferinţă de Presă
O conferinţă de presă este oportună numai atunci când organizaţia dumneavoastră are ceva
neobişnuit de raportat, un "Breaking News". Conferinţele de Presă presupun foarte mult timp pentru
organizare şi trebuie organizate cu resurse destul de limitate. Câteodată, simpla emitere a unui
comunicat de presă, organizarea unei întâlniri informale cu reporterii sau organizarea unui alt tip de
evenimente este o opţiune mai bună. Dacă plănuiţi să organizaţi o conferinţă de presă trebuie să fiţi
siguri că aveţi o istorisire importantă de spus şi totodată un purtător de cuvânt foarte bun, dar şi
personalităţi care să atragă presa.
Sfaturi utile pentru organizarea unei Conferinţe de Presă:
• Alegeţi un spaţiu care să se potrivească cu aşteptările audienţei dumneavoastră.
• Asiguraţi-vă că încăperea este adecvată pentru media. Asiguraţi-vă că există prize electrice şi
suficient spaţiu în spatele camerei pentru aparatura video şi pentru trepiede. Dacă vă aşteptaţi la mai
multe camere de luat vederi, asiguraţi-vă că există un mixer audio la care camerele se pot conecta.
• Exersaţi conferinţa de presă, inclusiv anticipând întrebări ale reporterilor.
• Ataşaţi o siglă sau un banner cu logo-ul grupului şi site-ul de internet pe faţada podiumului.
• Desemnaţi pe cineva să îi întâmpine pe reporteri, să distribuie comunicatele de presă şi alte
materiale şi rugaţi-i pe reporteri să scrie coordonatele pe o foaie de hârtie la intrare.
• Să nu aveţi mai mult de patru vorbitori, fiecare având alocat cel mult 5 minute. Cel mai
important vorbitor este întotdeauna primul.
• Conferinţa de presă nu ar trebui să dureze mai mult de jumătate de ora! Reporterii pot adresa
întrebări individuale după conferinţă dacă doresc informaţii mai multe.
• Trimiteţi un „media advisory” înainte pentru a alerta şi încuraja reporterii care vor veni.
Cum se scrie un Comunicat de Presă
Comunicatul de presă este folosit pentru a livra ştiri proaspete sau pentru a continua
evenimentul sau conferinţa de presă cu unghiuri de vedere interesante şi cu citate. Practic, trebuie să
scrieţi comunicatul de presă în forma în care dumneavoastră doriţi să vedeţi ştirea pe ecran.
Sfaturi pentru scrierea unui Comunicat de Presă:
• Folosiţi modul de scriere al ştirilor. Scrieţi cele mai importante elemente în prima parte a
comunicatului, urmate de detaliere şi explicaţii.
Propoziţii şi paragrafe scurte. Nu mai mult de 3 propoziţii în fiecare paragraf.
Nu folosiţi elemente de jargon sau acronime - scrieţi numele literă cu literă.
• Includeţi un citat „colorat” de la un vorbitor în al doilea sau al treilea paragraf. Selectaţi
„citatele” succinte şi interesante.
• Includeţi un scurt sumar cu date despre organizaţia dumneavoastră chiar la sfârşitul
comunicatului de presă.
• Trimiteţi comunicatul cu antetul dumneavoastră şi cu mici însemne despre sponsori, dacă
este cazul, cu data şi numele, coordonatele persoanei de contact scrise clar la început.
• Comunicatele trebuie trimise reporterilor specializaţi pe astfel de probleme, respectiv
redactorului şef la posturile de radio şi televiziune. Dacă respectivul comunicat este destinat
84
la Distanţă
2015
continuării unui eveniment de presă trebuie trimis la aceeaşi listă de reporteri care au primit „alerta
media”.
• Întotdeauna telefonaţi după ce aţi trimis comunicatul.
Cum să organizezi o conferinţă de presă?

Conţinut:
Jurnaliştii vor veni şi vor acoperi domeniul doar dacă le comunicaţi ceva relevant pentru ziarul
lor sau televiziunea lor. Acest lucru trebuie sa fie:
• nou
• interesant pentru public
• uşor de acoperit
Despre Europa, Despre tineret sau Despre studenţi nu este suficient ca temă, dar cel puţin
jurnaliştii vor fi atenţi. Dacă nu puteţi folosi un eveniment deja organizat creaţi dumneavoastră unul
nou:
„Primul..........” indiferent care ar fi acesta, sau invitaţi VIP-uri pentru a vorbi la conferinţa
dumneavoastră (oricum, fiţi concişi şi vor fi prezenţi toţi pentru a acoperi evenimentul).
Organizarea logistică:
• Stabiliţi data (Fie în prima, fie în ultima zi a manifestării, sau cu câteva săptămâni înainte
pentru a atrage mai mulţi participanţi).
• Găsiţi un spaţiu adecvat (fie locul manifestării, fie o locaţie mai reprezentativă - ceva legat
de primărie sau parlament).
• Inspectaţi locaţia şi faceţi aranjamentele pentru coktail, securitate, etc. Comunicatele de
presă:
• Aveţi nevoie de cel puţin două: o invitaţie care să descrie conferinţa şi un comunicat de
presă care să descrie ceea ce s-a întâmplat.
• Amândouă trebuie să fie scurte, clare şi scrise bine (oricum, să nu fiţi păcăliţi de teoriile care
spun că neapărat există nişte reguli care trebuie urmate cu stricteţe; depinde de la caz la caz).
• În plus, pentru un eveniment important trebuie să aveţi un dosar de presă cu mai multe
informaţii - program, alte chestiuni similare, etc.
• Dacă respectiva conferinţă este internaţională aveţi cel puţin o variantă a comunicatului în
cel puţin o limbă de circulaţie internaţională - engleză sau franceză. Vă îmbunătăţiţi şansele de a
avea acoperire internaţională.
• Invitaţia trebuie să menţioneze : data, locul, ora, posibilitatea de interviuri în exclusivitate
după conferinţă, organizatorii, scopul, vorbitorii, conţinutul, coordonatele şi numele dumneavoastră.
Contactele:
• Faceţi o listă cu ziarele care ar putea fi interesate, cu numele persoanelor de pe un anumit
domeniu şi numele jurnaliştilor care au mai scris despre domeniul dumneavoastră.
• Cereţi celor de la PR să contacteze conducerile publicaţiilor internaţionale astfel încât
corespondenţii locali să acopere conferinţa dumneavoastră. Atunci va fi mult mai uşor să îi
convingeţi pe corespondenţii locali să vină, pentru că reportajul lor este aşteptat de la „centru”.
Pentru asta, trimiteţi colegilor de la PR numele publicaţiilor de care sunteţi interesaţi împreună
cu un comunicat de presă. De asemenea, sunaţi-i !
• Când trimiteţi comunicatul de presă trebuie să menţionaţi într-o scrisoare scurtă dacă
respectivul corespondent a mai acoperit subiectul respectiv, incluzând data şi autorul.
• După aproximativ o săptămână după ce aţi trimis invitaţia ar trebui să telefonaţi la fiecare
birou editorial să vedeţi cât interes manifestă.
Ziua Z:
85
la Distanţă
2015
• Telefonaţi din nou jurnaliştilor care sunt interesaţi şi care au promis că vor veni. Experienţa
arată ca numai o parte dintre cei realmente interesaţi vor şi veni şi un număr şi mai mic vor publica
un articol despre eveniment.
• Pe lângă copiile după comunicat, alte informaţii despre instituţia dumneavoastră trebuie să
fie disponibile.
• Asiguraţi-vă ca băuturile sunt pregătite.
• Încercaţi să faceţi ecusoane sau ID-uri. Scrieţi mare numele vorbitorilor pe plăcute aşezate în
faţa lor (câteodată vorbitorii sunt botezaţi).
• Trebuie să informaţi vorbitorii în ce ordine vor vorbi.
• Când sosesc jurnaliştii mergeţi şi vorbiţi cu ei si cereţi-le cartea de vizită. • Conferinţa de
Presa trebuie să fie deschisă oficial şi închisa oficial. După:
• Scrieţi numele jurnaliştilor prezenţi şi controlaţi feed-back-ul (articolele publicate).
• Trimiteţi jurnaliştilor care nu au putut veni date de care erau interesaţi, un rezumat sau un
comunicat de presa actualizat, pentru a menţine o relaţie bună.
• Daca un articol sau o informaţie scurtă apare într-un ziar, trimiteţi o copie şefului instituţiei.
• Faceţi câteva notiţe şi observaţii pentru dosarul dumneavoastră şi pentru succesori.
Chiar dacă organizaţi un eveniment mic sau unul la nivel local, trebuie să încercaţi să aveţi în
presă un articol sau să trimiteţi informaţii către presa.
CE?
O gamă destul de largă de evenimente poate intra în activitatea dumneavoastră:
• Conferinţe de presă.
• Întâlniri la primărie sau un forum.
• Declaraţii de presă urmate iniţial de alte evenimente de presă.
• Prezentări de studii, în special de către membri ai comunităţii sau personalităţi academice.
• Demonstraţii, Declaraţii care implică membri ai comunităţii sau lideri ai ei.
• Demonstraţii care implica foarte mulţi oameni, etc ..
CÂND?
• O dimineaţă din timpul săptămânii este cel mai bun moment pentru o conferinţă de presă
pentru că este cel mai convenabil pentru reporteri şi au timpul necesar pentru a scrie şi a relata
evenimentul.
• În timp ce Sâmbăta este potrivită pentru cei care susţin conferinţa de presa dar foarte multa
presa lucrează 5 zile pe săptămână. Deci veţi avea mai multă acoperire în timpul săptămânii. Se
solicita mai mult timp pentru a pregăti o ieşire în fata presei într-o zi de sâmbătă.
• Aveţi grija să nu programaţi un eveniment vis-a-vis de un alt eveniment cu care aţi intra în
competiţie pentru mediatizare.
NU UITA!
O conferinţă de presă este oportună numai atunci când organizaţia dumneavoastră are ceva
neobişnuit de raportat, un "Breaking News". Conferinţele de Presă presupun foarte mult timp pentru
organizare şi trebuie organizate cu resurse destul de limitate. Câteodată, simpla emitere a unui
comunicat de presă, organizarea unei întâlniri informale cu reporterii sau organizarea unui alt tip de
evenimente este o opţiune mai bună. Dacă plănuiţi să organizaţi o conferinţă de presă trebuie să fiţi
siguri că aveţi o istorisire importantă de spus şi totodată un purtător de cuvânt foarte bun, dar şi
personalităţi care să atragă presa.
86
la Distanţă
2015
1.Cum se organizează o conferinţă de presă?
2.Cum se redactează un comunicat de presă?
Craiova, 2010
87
la Distanţă
2015
CAPITOLUL IX
RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎN CADRUL INSTITUŢIILOR (ORGANIZAŢIILOR)

- Va fi familiarizat cu relaţiile de muncă care se stabilesc în colectivele de muncă
- Va cunoaşte particularităţile integrării noilor angajaţi la noul loc de muncă.

1. Relaţiile din colectivele de muncă
1.1. Scurtă caracterizare
Administraţia publică este una dintre instituţiile fundamentale ale statului de drept. Rolul său,
formele de activitate prin care şi-l îndeplineşte îi conferă un anume specific, pe care nu-l are nici
unul dintre aşezămintele industrial-economice ori social culturale. Acest fapt se reflectă în natura şi
calitatea relaţiilor care se nasc între ea ca instituţie a statului, pe de o parte, şi public, întreaga
comunitate umană, pe de altă parte, între sine şi celelalte instituţii ale statului de drept, precum şi
între locuitorii săi, între diferitele niveluri de organizare şi funcţionare pe care le are.
Din punct de vedere pur profesional, funcţionarii ar trebui să intre în relaţii unii cu alţii numai
în interes de serviciu, în raport cu cerinţele fiecărui compartiment de muncă şi să se comporte strict
raţional, să lucreze exact cât şi ce trebuie, fără alte implicaţii de ordin afectiv, social, cultural.
În realitate, în orice instituţie, funcţionarii acesteia intră în relaţie unii cu alţii prin întreaga lor
personalitate, fapt ce are efecte şi pozitive, dar şi negative asupra muncii. Tocmai de aceea, o
cerinţă cu caracter general privind conduita este aceea că în relaţiile dintre funcţionari să apară
atitudini incompatibile cu demnitatea umană în general, cu cea profesională în special în categoria
unor astfel de atitudini care se repercutează negativ asupra climatului de muncă, inclusiv asupra
relaţiilor cu publicul, se cuprinde tot ceea ce lezează, într-un fel sau altul, sensibilitatea şi
demnitatea ori raţiunea umană, tot ceea ce apare ca nedrept, incorect, absurd, înjositor, trivial etc.
Şi în relaţiile dintre funcţionari, ca dintre toţi oamenii, se cuprinde, totdeauna, o doză
puternică de afectivitate şi sensibilitate, se afirmă principii raţionale şi morale, au loc schimburi de
informaţii, de consideraţii sociale, filozofice, artiste etc. Deşi aceste adevăruri sunt cunoscute, nu
întotdeauna se ţine seama de ele. Unii, fie ei şefi ori subalterni, se comportă în colectivele de muncă
după impulsuri sau tendinţe spontane, fără să devină conştienţi de semnificaţia acestora. Acordă
prea puţină atenţie surâsului, privirii, salutului, strângerii de mână, efectul unei vorbe bune, al unui
88
la Distanţă
2015
gest amical, amabilităţii, sensibilităţii etc. în crearea unor relaţii optime de muncă. Dar, se ştie că
funcţionarul public intră în relaţii cu oameni de cele mai variate profesiuni şi stări socio-culturale,
cerându-i-se să devină un factor activ de stabilitate în convieţuirea socială a acestora. În îndeplinirea
acestui rol, funcţionarul public va lua drept model specificul relaţiilor din colectivul său de muncă.
În funcţie de calitatea acestora el va exterioriza în relaţiile cu oamenii fie un comportament civilizat,
corect, fie unul viciat.
Caracterul relaţiilor interindividuale este determinat de o serie de factori, între care: ansamblul
condiţiilor de muncă, personalitatea şefului, trăsăturile individuale şi calităţile personale ale
oamenilor. De exemplu, munca în spaţii necorespunzătoare, deficienţe de organizare,
supraaglomerarea cu sarcini, neritmicitatea în rezolvarea problemelor generează animozităţi şi
deteriorează calitatea relaţiilor dintre lucrătorii respectivi.
Rezultatele inegale în muncă, la diferiţi funcţionari, aduc după sine diferenţieri şi creează
nemulţumiri privind aprecierea, salarizarea, promovarea, contribuie la conturarea unor resentimente
faţă de cei care obţin constant succese în profesiune.
De asemenea, situaţiile familiale deficitare, o viaţă personală dezordonată, instabilitate
afectivă, minusurile caracterologice etc. influenţează negativ relaţiile dintre ei, generează
neîncredere, suspiciune.
Dimpotrivă, o bună organizare a muncii, repartizarea raţională a sarcinilor pe oameni,
îndrumarea competentă a fiecărui funcţionar de către şeful său au consecinţe pozitive asupra
relaţiilor dintre lucrători.
1.2. Despre relaţiile şefi-subordonaţi

În asigurarea unor relaţii sănătoase între lucrători, şeful instituţiei şi ceilalţi şefi îndeplinesc un
rol important.
Şeful va avea întotdeauna faţă de fiecare angajat un comportament corect, civilizat. Va avea
mare grijă să nu jignească pe cineva, să nu lezeze personalitatea, demnitatea subalternilor săi.
Atunci când va trebui să-şi impună punctul de vedere, nu va apela la argumente ca: "Eu sunt şeful,
faceţi cum vă cer!". Un şef ideal va motiva astfel hotărârea sa: "Nu vă dau acest ordin pentru că sunt
şef, ci pentru că e cel puţin necesar (dacă nu şi suficient) să rezolvăm problema x".
Este de dorit ca seful instituţiei şi şefii subordonaţi acestuia să-şi considere subalternii ca fiind
cei mai apropiaţi colaboratori, nu doar persoane cărora le dă dispoziţii. El trebuie să manifeste tact,
bunăvoinţă, politeţe, stăpânire de sine, preocupare faţă de oameni, respect faţă de demnitatea
umană, corectitudine, spirit de dreptate, omenie, forţă interioară, cunoaşterea legilor şi aplicarea lor
corectă, înţelegerea spiritului vremii, principialitate, sociabilitate, exigenţă faţă de sine şi faţă de
alţii, stăpânire, exemplu personal, trebuie să se conducă pe sine însuşi etc.
Şeful trebuie să creeze o preambilitate bilaterală de la sine la subordonaţi şi invers.
Astfel, multe din asperităţile relaţiilor dintre ei vor fi înlăturate. Să se apropie de subalterni,
să-şi exercite influenţa asupra lor, ştiindu-se că, de fapt, a conduce o instituţie publică înseamnă a
mobiliza personalul acesteia în vederea îndeplinirii sarcinilor ce-i revin.
Un şef care se interesează numai de sine se îndepărtează de oameni.
De asemenea, unele laturi ale personalităţii, ca, de pildă, temperamentul, pot influenţa, în bună
măsură, relaţiile de muncă şi randamentul muncii. Un şef coleric, impulsiv, nestăpânit, înclinat spre
aprecieri lipsite de nuanţe, care îl pot determina să fie pripit, exagerat, uneori nedrept în relaţiile cu
subalternii săi, făcând observaţii lipsite de temei unui funcţionar melancolic, de exemplu, poate
declanşa un întreg proces de conştiinţă, care se va traduce prin descurajare, anxietate şi, în final, va
avea influenţe negative asupra muncii subordonatului respectiv. Cu alte cuvinte, randamentul scăzut
în muncă ar putea fi consecinţa unor relaţii interindividuale viciate de un comportament
necorespunzător al şefului.
89
la Distanţă
2015
Tonul cu care şeful discută cu subalternii săi are mare importanţă. Un ton dispreţuitor,
dispoziţiile date însoţite de cuvinte triviale înrăutăţesc relaţiile dintre acesta şi subordonaţi, duc la
deteriorarea climatului de muncă, se repercutează negativ asupra relaţiilor pe care subordonaţii săi
le au cu publicul, creează resentimente privind subordonarea.
1.3. Tipuri de subordonare

În funcţie de particularităţile, de condiţiile specifice locului de muncă, se pot întâlni trei tipuri
de subordonare faţă de şef.
Există funcţionari publici care suportă greu subordonarea, considerând-o o relaţie forţată,
impusă. În conştiinţa acestora predomină sentimentul dezagreabil de supunere oarbă, sentiment ce
se naşte chiar şi numai la auzul noţiunii de subordonare. Se pare că sunt oamenii cărora le lipseşte,
ori au slab conturată, înţelegerea motivelor logice ale subordonării şi datoriei. Un astfel de
funcţionar va fi înclinat să considere orice dispoziţie drept un atentat la libertatea individuală, fapt
ce îl va irita. Va accepta mai uşor un ordin formulat în termeni prieteneşti şi îl va executa cu mai
multă dăruire dacă nu va simţi că este controlat.
A doua categorie de funcţionari este a celor care se complac în situaţia de subordonat, întrucât
această postură nu-i obligă să gândească prea mult, nici să ia hotărâri majore care implică şi un grad
sporit de răspundere. Acest mod de subordonare se transformă cu timpul, uneori rapid, în
obişnuinţă, constituind pentru funcţionarul respectiv un mod comod de a exista în afara oricăror
răspunderi şi pericole. Acest gen de subordonare cuprinde oameni care nu rezolva nimic fără a fi
primit sarcina. De obicei, sunt inoperanţi, constituind tipul clasic al birocratului din aparatul
administrativ. Nu sunt recomandabile pentru sfera centrală a relaţiilor cu publicul.
Cea de-a treia categorie o constituie funcţionarul public pentru care subordonare constituie o
necesitate socială, pe care o înţeleg în strânsă legătură cu sentimentul datoriei profesionale. Pentru
aceştia, subordonarea nu constituie o frână în cale iniţiativei personale.
Este tipul cel mai valoros de subordonare, cu rezultate practice remarcabile, inclusiv în sfera
relaţiilor publice.
Între funcţionarii publici din această categorie de subordonare se nasc relaţii de muncă
pozitive, dintre cele mai autentice. Se va avea o grijă deosebită ca ele să nu fie viciate prin
intervenţii neoportune ale şefului sau ale altora.
Cel mai adesea, relaţiile din cadrul colectivelor mici sunt de la egal la egal şi se derulează în
condiţii aproximativ satisfăcătoare. Relaţiile de subordonare pe cale ierarhică, deşi nu este firesc,
ridică numeroase probleme, nesocotirea lor având totdeauna efecte negative pentru viaţa şi
atmosfera de la locul de muncă.
1.4. Rolul şefului în crearea unor relaţii optime de muncă

Rolul şefului în instaurarea unor relaţii de subordonare fireşti, normale, regulamentare, este
mare.
Un şef trebuie să cunoască foarte bine ansamblul problemelor de muncă, sarcinile şi
capacităţile subordonaţilor săi. Şeful răspunde atât de munca sa cât şi de cea a subordonaţilor. De
aceea, el nu va acţiona izolat, ci va stabili constant relaţii de serviciu cu subordonaţii, interesându-se
nu numai de munca acestora, ci şi de problemele de viaţă din afara profesiunii.
Colaborarea cu subalternii presupune un continuu dialog, o continuă comunicare, precum şi
un element afectiv favorabil.
Şeful va asculta cu răbdare ideile, opiniile şi dorinţele subordonaţilor. Desigur, a asculta nu
înseamnă întotdeauna a fi de acord cu ceea ce spun subordonaţii, a înţelege nu este echivalent cu a
accepta. Înainte însă de a-şi definitiva o părere şi de a da o dispoziţie privind o problemă de muncă
sau vizând un subordonat, şeful respectiv va fi cât mai bine informat. A hotărî, a ordona şi a acţiona
90
la Distanţă
2015
după simple impresii înseamnă a închide calea succesului în muncă, în relaţiile cu oamenii din
subordine.
În dialogul cu subordonaţii, şeful va respecta cel puţin următoarele cerinţe: - să nu se
adreseze subordonaţilor sub influenta unor stări emoţionale puternice, deoarece acestea tulbură
activitatea şi claritatea gândirii, creează o stare de tensiune la colaboratori şi subalterni, cu
repercusiuni negative asupra climatului şi randamentului în muncă;
- să ştie clar ce va comunica şi în ce condiţii;
- să dea o formulare corespunzătoare care să exprime exact ce doreşte să comunice;
- informaţiile transmise să fie înţelese, să se asigure că nici unul dintre subordonaţii săi nu are
probleme neclare în legătură cu ceea ce are a de făcut în continuare;
- prin vorbă, să creeze un climat favorabil colaborării şi coeziunii colectivului respectiv;
- decizia comunicată să exprime alegerea unei soluţii optime dintre cele posibile, prin care să
declanşeze acţiuni eficiente în rezolvarea problemei respective.
Şeful se va implica şi afectiv în relaţiile cu subalternii săi. Nu va fixa modalităţi rigide de
acţiune, de derulare a relaţiilor interumane din cadrul instituţiei pe care o conduce. Va lăsa oamenii
să acţioneze autonom, să găsească singuri procedeele adecvate la specificul problemelor cu care se
confruntă. În felul acesta, le va dezvolta spiritul creator, flexibilitatea gândirii, încrederea în
propriile forţe şi-i va apropia ca oameni, nu doar ca profesionişti.
Nemulţumirile faţă de subalterni şi sancţionarea acestora vor fi întotdeauna întemeiate pe
argumente imbatabile, clare, verificate, de al căror temei să fie convins, iar soluţia (hotărârea,
ordinul, dispoziţia) să exprime concluzia unui raţionament logic, corect.
Greşelile în comportare ale sefului se vor reflecta în modul de a fi al propriilor subalterni, care
vor manifesta tendinţe individualiste, înclinare către ipocrizie, linguşire şi defăimare a celorlalţi,
pentru a fi pe placul şefului.
Uneori, în relaţiile dintre şefi şi subordonaţi pot apărea tendinţe de favoritism, de indulgenţă
exagerată, de toleranţă peste limitele acceptabile faţă de unii şi intoleranţă faţă de alţii. Urmările pot
fi deosebit de grave în cadrul relaţiilor neprincipiale cu persoanele de sex opus, care pot duce la
degradarea şi falsificarea completă a relaţiilor de muncă.
Şefului, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia administraţiei, i se cere să fie exemplu
de comportament corect în relaţiile cu subalternii, cu publicul, să aibă un stil de muncă riguros,
ordonat, să aibă capacitatea de a-i înţelege pe subordonaţi, să ştie a şi-i apropia, să creeze un climat
psiho-social pozitiv în instituţia pe care o conduce etc.
Un şef cu un comportament corect, respectuos faţă de subordonaţii săi va obţine o anume
identificare a fiecărui funcţionar public cu instituţia în care lucrează, cu rostul ei, o integrare
eficientă în sistemul de relaţii de muncă, de relaţii cu publicul. În aceste sens, un rol deosebit îl are
şeful direct. Rostul acestuia nu trebuie înţeles, însă, ca fiind de supraveghere şi îndrumare măruntă,
de dădăcire, ci de coordonator al activităţii din grupul respective.
1.5. Câteva precizări pentru subordonaţi

La rândul lor, subordonaţii se vor axa în relaţiile cu şefii pe respectarea normelor şi regulilor
ierarhice, a condescendenţei subordonatului faţă de şef.
Funcţionarul are obligaţia de a se subordona şefului său, de a-i raporta periodic despre
activităţile întreprinse, despre stadiul realizării sarcinilor ce i-au revenit, despre neregulile ce au
apărut în munca sa etc. Se va dresa şefilor săi în probleme dificile de muncă, solicitându-le
sprijinul.
Oricare subordonat este dator să îndeplinească ordinele primite şi să raporteze şefului direct de
executare. Controalele efectuate de către superiori, eventualele nemulţumiri ale acestora, nu trebuie
91
la Distanţă
2015
să ducă la descumpăniri sau supărări, ci trebuie să ducă la perfecţionarea activităţii funcţionarului

respectiv.
Subordonatul va avea grijă să câştige deopotrivă simpatia şi respectul şefilor, precum şi pe cel
al colegilor de muncă.
Există funcţionari pe care nu-i interesează părerea şefului, subapreciind-o şi pe a colegilor de
muncă. Aceştia sunt animaţi de motive personale, înguste. Cu timpul, vor fi contestaţi de colegii lor.
Situaţia cea mai echilibrată este cea în care un lucrător este apreciat deopotrivă şi de şefi, şi de
colegi. Dacă, în extrema cealaltă, un funcţionar harnic, destoinic nu este apreciat nici de şef, nici de
colegi, deşi prin rezultatele obţinute ar fi îndreptăţit la acest lucru, începe să sufere, este
nemulţumit, îşi va îndeplini sarcinile în mod defectuos.
În sfârşit, situaţia în care un funcţionar public, în caz că o merită, este apreciat de către colegi
în mai mare măsură decât de şef, este preferabilă şi mai stimulatoare decât cea în care aprecierea
şefului nu este însoţită de a colegilor de muncă sau, uneori, chiar o contrazice. Opinia colegilor de
muncă exercită o influenţă foarte mare asupra activităţii funcţionarului, asupra atitudinii sale faţă de
instituţie, faţă de sarcinile specifice acesteia.
1.6. Luarea deciziei si comunicarea dispoziţiei (ordinului)

Cum se ştie, decizia reprezintă elementul definitoriu prin care şeful se afirmă în calitatea sa de
conducător al instituţiei. Prin decizie se exercită, în fond, atribuţiile de previziune, organizare,
coordonare, comandă şi control. Din acest motiv, eficienţa muncii de conducere a şefului este direct
proporţională cu calitatea hotărârii luate, a ordinului dat.
Desigur, nu este uşor să iei o hotărâre corectă, ştiind că ea reprezintă alegerea unei soluţii din
mai multe posibile, care poate declanşa una sau mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Ori de câte ori o decizie a şefului este înţeleasă şi apreciată de subordonaţi, se formează un
curent de opinie în favoarea ei, care micşorează până la totala lor dispariţie rezistenţele sau abaterile
individuale. Însă ar fi greşită şi chiar periculoasă prin falsitatea ei, considerând că este formată, o
opinie favorabilă unei decizii doar prin simplul fapt că este acceptată şi respectată. Respectarea nu
este sinonimă cu o opinie favorabilă ei. O decizie poate fi un factor de perfecţionare a relaţiilor din
colectivul de muncă sau de influenţare negativă.
2. Integrarea noilor angajaţi în relaţiile de muncă specifice instituţiei

Una din cerinţele majore este realizarea integrării în muncă, în funcţie de calităţile şi
particularităţile noilor încadraţi, precum şi experienţa, coeziunea şi permeabilitatea grupului de
muncă în care va lucra noul venit.
Fiecare colectiv de muncă are propriul sistem de relaţii interindividuale şi generale. Cele mai
conservatoare sunt, se pare, colectivele din biroul ori serviciul de personal.
În instituţia unde a fost repartizat, noul funcţionar va fi aşteptat la prezentare de către colegi,
cunoscuţi sau chiar de către şef. Acest fapt îi va crea imaginea unui climat raţional favorabil (chiar
dacă pe parcurs va constata că este altul, va persista prima impresie).
Dacă va fi întâmpinat de către cineva care îl tratează cu răceală şi este lăsat să găsească
serviciul sau biroul unde a fost repartizat, va trăi de la început o oarecare deziluzie, simţindu-se ca o
persoane neînsemnată, rătăcită într-o lume care îi este nefavorabilă.
Spre a preveni o astfel de realitate, noul angajat va fi întâmpinat într-un mod politicos, cordial.
Va fi condus la şeful instituţiei.
Prima discuţie cu acesta, pe lângă aspectele legate de prezentare, trebuie să aibă loc într-o
atmosferă de intimitate politicoasă de natură să creeze o punte între noul încadrat şi instituţie, să-i
dea primele răspunsuri la întrebări referitoare la ce va face, cu cine va lucra, care sunt greutăţile etc.
92
la Distanţă
2015
De la prima întâlnire cu şeful respectiv, în mintea noului funcţionar trebuie să rămână ideea de
ordine, organizare şi precizie, care domneşte în relaţiile dintre membrii colectivului respectiv. Acest
fapt va determina un sentiment de încredere şi siguranţă de sine, de utilitate profesională.
Şeful trebuie să aibă un comportament amiabil, îndatoritor, informându-l cu tact pe noul
angajat despre sarcinile, drepturile şi perspectivele pe care le va avea.
Contactul cu colectivul în care va lucra are o mare importanţă pentru integrarea acestuia. De
aceea, este de dorit ca la prima întâlnire cu acest colectiv, şeful de birou să se intereseze de
experienţa şi preferinţele sale de muncă; îi va explica problemele locului de muncă, precum şi
sarcinile concrete care îi revin şi îl va prezenta colectivului cu care va lucra.
La acest nivel, se va desfăşura în continuare procesul de integrare prin "alinierea" la colectiv,
la cerinţele sale, la sistemul de relaţii statornice, având grijă să nu ştirbească nimic din
personalitatea noului funcţionar.
Aproape concomitent, se va realiza o integrare neformală prin apropierea, după preferinţe, de
anumite persoane, continuând cu stabilirea unor afinităţi şi prietenii.
În fiecare colectiv, după o anumită perioadă de timp oamenii ajung să se cunoască suficient de
bine între ei, să formeze un anumit tip de relaţii exprimate în obiceiuri şi modele de comportament,
ce se cer cunoscute şi respectate de noul angajat. Aceasta nu se poate realiza decât în timp, în
măsura în care noul încadrat îşi cunoaşte colegii, se acomodează, dar şi în măsura în care el va fi
cunoscut şi asimilat de colectivul respectiv.
Noul funcţionar public se va încadra în sistemul de relaţii pe care îl găseşte sau îl va vicia prin
comportamentul său, constituind astfel început restructurării acestuia în parte sau total. Uneori,
procesul de integrare este sinuos şi destul de îndelungat. Poate avea loc o integrare formală,
individul conformându-se unui sistem de relaţii, unui anumit standard recunoscut sau cerut, cedând
în faţa presiunii exercitate de grup, devenind un conformist. Exagerarea rolului normelor şi relaţiilor
statuate poate duce la anihilarea personalităţii, la instaurarea conformismului care aparent este în
favoare unităţii colectivului, dar în fond duce la vicierea acestor relaţii.
Conformismul este şi o manifestare a ipocriziei, prin evitarea angajatului de a rămâne izolat
sau de a-şi susţine punctul de vedere, deşi nu este de acord cu cel al colectivului.
NU UITA!
Caracterul relaţiilor interindividuale este determinat de o serie de factori, între care: ansamblul
condiţiilor de muncă, personalitatea şefului, trăsăturile individuale şi calităţile personale ale
oamenilor. De exemplu, munca în spaţii necorespunzătoare, deficienţe de organizare,
supraaglomerarea cu sarcini, neritmicitatea în rezolvarea problemelor generează animozităţi şi
deteriorează calitatea relaţiilor dintre lucrătorii respectivi.
Rezultatele inegale în muncă, la diferiţi funcţionari, aduc după sine diferenţieri şi creează
nemulţumiri privind aprecierea, salarizarea, promovarea, contribuie la conturarea unor resentimente
faţă de cei care obţin constant succese în profesiune.
De asemenea, situaţiile familiale deficitare, o viaţă personală dezordonată, instabilitate
afectivă, minusurile caracterologice etc. influenţează negativ relaţiile dintre ei, generează
neîncredere, suspiciune.
Dimpotrivă, o bună organizare a muncii, repartizarea raţională a sarcinilor pe oameni,
îndrumarea competentă a fiecărui funcţionar de către şeful său au consecinţe pozitive asupra
relaţiilor dintre lucrători.
93
la Distanţă
2015
1.Care este rolul şefului în crearea unor relaţii optime de muncă?
2.Descrieţi tipurile de subordonare.
Craiova, 2010
Aceste teme nu poartă drepturi de autor, nu reprezintă obiect al dreptului de autor şi nu are ca subiect al dreptului de autor ( în
conformitate cu legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) pe Drăghici Constantin Victor, sunt doar materiale
bibliografice ce pot fi folosit în pregătirea studenţilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Acte normative:
Legea nr. 544/2001 – privind liberul acces la informaţiile de interes public (M. Of. nr. 663/
2001);
Legea nr. 182/12.04.2002 – privind protecţia informaţiilor clasificate (M. Of. nr. 248/2002 );
Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (M. Of. nr. 663/ 2001);
2. Manuale, cursuri, tratate:
Alexandru, I – Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Editura Sylvi, 1996;

Alexandru, I – Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
Rădulescu, Corina – Comunicare şi relaţii publice, Editura Universităţii Bucureşti, 2005;
Prună, Mihaela – Comunicare şi relaţii publice, Note de curs, Pro Universitaria, Bucureşti,
2006;
Stanciu, Sica – Marketingul în instituţiile publice, Cartea Stud., Bucureşti, 2007;
Stanciu, Sica şi Valentin-Codrin Ionescu – Managementul instituţiilor publice, Cartea Univ.,
Bucureşti, 2006;
Rădulescu, I – Comunicare şi protocol, Suport de curs, Cartea Stud., Bucureşti, 2007;
Pânişoară, Ioan-Ovidiu – Comunicarea eficientă, Ed. a III-a, Ed. Polirom, 2006;
Popescu, Luminiţa-Gabriela – Comunicarea în administraţia publică, Ed. a 2-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2007;
Hartley, Mary – Limbajul trupului la serviciu, traducere Daniela Mantale, Ed. Polirom,
2005;
Toma, G şi colectiv – Tehnici de comunicare, Ed. Artprint, Bucureşti, 1999;
Anderon, Peter – Limajul trupului, Ed. Terra, traducere Liana Stan, Bucureşti, 2007;
94
la Distanţă
2015
Dagenais, Bernard – Profesia de relaţionist, Ed. Polirom, 2002, traducere Anca-Magdalena

Frumuşani;
Şerbănică Daniel – Relaţii Publice, Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
Craia, Sultana – Dicţionar de comunicare , mass-media şi ştiinţa informării, Ed. Meronia,
Bucureşti, 2008.
Craiova, 2010
Septimiu Chelcea- Sociologia opiniei publice, Editura SNSPA, Bucureşti, 2ooo
Ion Chiciudean, Valeriu Ţoneş- Gestionarea crizelor de imagine, Editura Comunicare
Bucureşti, 2002
Cristina Coman-Relaţiile publice şi mass media, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Alex Muccheli-Arta de a influenţa, Editura Polirom, Iaşi, 2oo2
Wierzbicki, Piotr- Structura minciunii, ed. Nemira, 1996;
Ficeag, Bogdan- Tehnici de manipulare, ed. Nemira, 1996;
Joule, R.V.- Tratat de manipulare, ed. Antet, 1997;
Cucos, Constantin- Minciuna, contrafacere, simulare, ed. Polirom, 1997;
95
la Distanţă
2015

Comunicare Si Relatii Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comunicare Si Relatii Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comunicare şi relaţii publice 1

Lect. univ. dr. CONSTANTIN VICTOR DRĂGHICI

COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎN CADRUL INSTITUŢIILOR

Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament al cunoştinţelor despre

o Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a utiliza noţiunile şi cunoştinţele din domeniul

ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi

Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare

schimbului de informaţii şi modele de comportament social, au fost reduse la animalitate. Abilitatea

2. Particularităţi ale conceptului de comunicare

Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datorează în

3. Funcţii şi principii ale comunicării

4. Procesul de comunicare: elemente şi particularităţi

f) Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Timp de studiu individual estimat: 4h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Comunicarea verbală şi nonverbală

1.2. Comunicarea orală

- puritatea - are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii

care poate fi realizat prin adoptarea următoarelor măsuri:

Modalităţi de comunicare orală

religioase. De exemplu: confesiunea în relaţii de prietenie cu familia, în cabinetele psihoanaliştilor,

comunicarea orală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica)

din interiorul sau exteriorul organizaţiei.

educaţia va face să treacă pe al doilea plan acest mijloc de comunicare.

elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale comunicării

Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvenţa

3.2. Alte modalităţi de comunicare nonverbală

ele variază în funcţie de parametrii psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici. De

- caracteristicile de personalitate, de educaţie, experienţă de viaţă etc., sunt elemente de

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Timp de studiu individual estimat: 4h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

medie (mijloace), comunication (comunicaţie). Termenul de mass-media a fost preluat şi de alte

1.2. Elementele caracteristice ale procesului comunicării de masă

concentrează pe traiectul parcurs de un mesaj al agentului emiţător către subiectul receptor şi

2. Rolul şi funcţiile mass-media în societate

general de referinţă, divertisment şi difuzarea unei cunoaşteri encic1opedice; Denis McQuail:

"specialişti" şi total inaccesibile celor neiniţiaţi în acest domeniu.

 combinarea judicioasă a fondului muzical şi a efectelor sonore;

filtrare, infiltrare şi selecţie. .

 acţionează asupra ţintei ca stimuli de natură verbală, figurativă,

 în procesul de pregătire a mesajului;

4. Tipuri şi caracteristici de mijloace de informare în masă

COMUNICAREA ÎN RELAŢIILE PUBLICE

Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1.1. Evoluţia istorică

publicului politica organizaţiei.

1.2. Tipologia definiţiilor

cuvânt, cu alţi membrii ai organizaţiei;

1.3. Termeni de referinţă specifici în definirea relaţiilor publice

specifice şi structuri de recompense. O definiţie mai apropiată de realitate ar fi aceea că oriunde se

1.3.3. Funcţia managerială

1.3.5. Relaţiile publice ca proces