I.

Dogmatică
1.Revelația dumnezeiască
1.1Revelația naturală și supranaturală
Revelaţia naturală si supranaturală

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.

Revelația divină este actul liber, supranatural, prin care Dumnezeu, din propria
inițiativă și putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile
Sale în legătură cu lumea și cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o
cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai ales ca o apropiere reală, o
comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni; în acest sens, se mai
numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a Se
face cunoscut omului. Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între
Dumnezeu și om, descoperirea Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul,
prin care se manifestă iubirea Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care
omul este chemat să răspundă, inițiativa o are Dumnezeu. Semnul Revelației este
dorul după Dumnezeu trăit în relația chemare-răspuns dintre Dumnezeu și om, după
cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește după Domnul...
Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras prin
iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”.
Necesitatea Revelației. Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece
fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel
nu ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască
pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”
(Ioan 17).
Posibilitatea Revelației:
a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind
Creatorul și Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din
iubire, pentru a-l ajuta să-și împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu
ascunzi de la mine poruncile Tale” (Psalm 118);
 b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până
acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);
c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după
chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire:
„Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);
d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației
divine, pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;
e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale
rațiunii omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne
determină să acceptăm adevărurile descoperite de Dumnezeu: „Prin credință
înțelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele
nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11).
B. REVELAȚIA NATURALĂ:
În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii
create, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului
univers: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”
(Psalm 18); sfântul Apostol Pavel spune și el: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute
ale Lui, adică veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd din făpturi, prin cugetare”
(Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin care omul urcă spre Dumnezeu,
întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au
făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1).
Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot
universul, prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă
rațională, apoi constată că și lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate.
Însă omul, fiind singura ființă din lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința
lumii, el este cel care dă sens, sau este sensul existenței lumii văzute. Totodată, omul
nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al conștiinței și rațiunii sale (care este
conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru om că există o Rațiune și o
Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii, și conștiința și
rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.
 Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere
doar raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca
persoană. Deși e conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește
pe aceasta, dându-i sens, și nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune
supremă, divină. În acest sens, Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt
persoana umană. Și mai mult decât atât, în cel mai înalt grad, Revelația naturală în
persoana umană se trăiește prin paternitatea și filiația umană, ca imagini sau chipuri
ale paternității și filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca
izvor de existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și
absolută, nu i se datorează omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el
simte că este depășit; această capacitate se datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care
primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi celuilalt).
Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede
caracterul personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau
deism. Ea trebuie completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca
Persoană, i se adresează în mod direct omului. În același timp, nu se poate face o
separație netă între Revelația naturală și cea supranaturală, existând o reciprocitate și
o legătură profundă între ele. Întrucât cosmosul și omul se arată imprimate de o
Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din om nu sunt de la sine și pentru
sine, ci se dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se dovedește conformă cu
raționalitatea lumii, putem spune că Revelația naturală nu este pur naturală, ci este
„naturală” în chip supranatural. Pe de altă parte, în lumina Revelației supranaturale,
creștinii înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se descoperă prin natura
înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura organică dintre cele
două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept și fără greșeală
spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoștința Scripturii în
duh și de contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ:
Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea
lui Dumnezeu, ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența
Sa atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite
mai departe adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni); este descoperirea prezenței
și lucrării lui Dumnezeu în istoria omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire
între Dumnezeu și om.
Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală,
deoarece numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de
oameni, Adam și Eva, deschide calea pentru Revelația naturală de după cădere.
Astfel, Revelația naturală se precizează și se completează cu cea supranaturală.
Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip
supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală
prin faptul că este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea
cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate, unele dintre acestea fiind mai
presus de puterea de înțelegere a minții omenesti, de aceea trebuie primite de om prin
credință. Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale atât prin faptul
că precizează limpede existența personală a lui Dumnezeu, cât și prin faptul că
precizează scopul existenței omului și al lumii. Ea poate fi de două feluri: externă,
când este făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită de semne
externe, minuni sau profeții, și internă, când se produce în sufletul omului, fără
manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul
este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba de inspirația divină). După
căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în istorie
în mod special prin legămintele încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului
Testament. În desfășurarea Revelației supranaturale sunt mai multe etape: de la
Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la Avraam la Moise, de la Moise la Hristos.
Prin descoperirile din perioada Vechiului Testament, lumea a fost pregătită pentru
primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al întregii lumi: „După ce
Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților noștri prin
prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus
moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din
cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „în multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația
supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o creștere și dezvoltare în
timp a ei; se poate vorbi astfel de un progres în Revelația supranaturală, dar
caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și continuității
planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctul culminant al ei, atins
„în zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat.
Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis.
Hristos este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega,
zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul”
(Apocalipsa 1). Hristos împlinește Revelația supranaturală, dar aceasta nu înseamnă
o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare credincios este implicat în istoria
mântuirii, fiind chemat să împărtășească roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului
și a morții. Revelația supranaturală s-a încheiat deci în Iisus Hristos și în Sfinții
Apostoli, mai precis cu moartea ultimului apostol; ea este deci închisă, completă și
desăvârșită.
Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă
desfășurare în Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții
dumnezeiești din trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt.
Aceasta înseamnă însă că, după încheierea ultimei etape istorice a Revelației
supranaturale, marcată de moartea ultimului apostol, a urmat doar un proces de
explicare, de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de transpunere a adevărurilor
revelate în cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite corect de credincioșii
din toate timpurile și locurile. Această lucrare se săvârșește sub asistența Sfântului
Duh numai în Biserică, singura păstrătoare, transmițătoare a Revelației divine
supranaturale, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Criteriile Revelației autentice:
1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):
a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și
morale incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere
cu alte adevăruri);
b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde,
contrare logicii și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).
 2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația,
precum și din faptele care o însoțesc):
a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face
Revelația, la calitățile sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face
Revelația);
b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod
necesar prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care
nu pot fi explicate pe temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci
autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este religios-moral, și anume adeverirea
Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu anulează legile pe care tot El le-a dat, căci
acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le încalcă sau nu le suspendă temporar,
deși ar avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin minuni, Dumnezeu depășește
uneori aceste legi naturale, datorită voinței și atotputerniciei Sale. (După cum, prin
ridicarea unei haltere, nu este încălcată sau suspendată temporar legea gravitației, ci
doar este depășită forța de greutate a halterei prin aplicarea asupra ei a unei forțe
mult mai mari). Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea divină
a religiei creștine: „Dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele” (Ioan 10);
De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea
(Ioan 15); Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face
aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3). Profeția este
o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin Descoperirea dumnezeiască.
Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar, încheindu-se Revelația
supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de adeverire a Revelației
supranaturale, ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor
fiind zidirea sufletească și mântuirea oamenilor.

2.Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție – căi de transmitere a Revelației

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele două
căi sau moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele nu se deosebesc ca
fond, între ele existând o strânsă legătură; întregul conținut al Revelației se găsește în
amândouă, de aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare ale
Revelației.
A. Sfânta Scriptură:
1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise de
prooroci, apostoli și alți oameni aleși, sub inspirația Duhului Sfânt, într-o perioadă de
aproape 1500 de ani;
b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață,
precum și unele relatări istorice descoperite de Dumnezeu credincioșilor în scopul
mântuirii lor; deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și
Cuvântul lui Dumnezeu;
c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă,
cuprinzând 66 de cărți canonice scrise de aproape 40 de autori deosebiți ca stare
socială și intelectuală; cu toate acestea, ea este o carte unitară, datorită inspirației
divine prin care a fost scrisă; așadar, autorul ei principal este Duhul Sfânt Dumnezeu;
d) Împărțire: Sf. Scriptură se împarte în Vechiul Testament (pe o perioadă de 5508
ani, de la crearea lui Adam până la venirea Mântuitorului), care cuprinde 39 de cărți
canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 + Rugăciunea lui Manase),
neinspirate, dar bune de citit (anaghinoscomena), și Noul Testament, care cuprinde
27 de cărți canonice (lista cărților canonice s-a stabilit la sinodul local de la
Laodiceea, în 360).
2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament:
a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața creștină,
dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, pentru că el cuprinde Descoperirea
dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat;
b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de
călăuză/pedagog spre Hristos (Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are caracter
prefigurativ, pe când Revelația absolută adusă de Hristos are caracter ultim, definitiv,
desăvârșit și irevocabil; valoarea Vechiului Testament (îndeosebi a legii morale
sintetizate în Decalog) este însă recunoscută în Noul Testament: Să nu socotiţi că am
venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci,
Legea (lui Moise) e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);
 c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol
Pavel arată superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru că el cuprinde
cuvintele vieții veșnice, adică învățăturile dumnezeiești descoperite de Fiul lui
Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră; Noul Testament este absolut necesar
pentru cunoașterea lui Dumnezeu și desăvârșirea noastră morală, deci este
indispensabil pentru mântuire: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17);
d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente, precum și
superioritatea celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi, Vechiul
Testament se deschide în cel Nou” (Fericitul Augustin); ele alcătuiesc un întreg, un
tot unitar, neputând fi despărțite, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.
3. Inspirația Sfintei Scripturi:
a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii acestuia
l-au scris după porunca lui Dumnezeu: Fost-a cuvântul Domnului către mine...
(Ieremia 2), Şi a zis Domnul către mine: "Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove
omeneşti (Isaia 8); Însuși Mântuitorul spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în
ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5); în Noul
Testament avem multe dovezi despre inspirația divină a întregii Scripturi: Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), După ce Dumnezeu
odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci,
în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1), Pentru că
niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui
Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);
b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire
dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea
acestuia spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie și îl ferește
de greșeli în decursul scrisului. Inspirația divină nu trebuie înțeleasă ca o inspirație
verbală (așa cum cred neoprotestanții, sau cum credeau în trecut Filon, Iustin
Martirul, Ipolit), ci numai ca o inspirație dinamică, de conlucrare între factorul divin
și cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul Revelației, însă
Dumnezeu nu îi anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi lasă libertatea de a
reda în felul său propriu conținutul Revelației.
4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi:
Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta nu
înseamnă că fiecare poate să o tâlcuiască după mintea și priceperea sa; pentru că,
spune Apostolul Petru, în scrierile Apostolului Pavel sunt unele lucruri cu anevoie de
înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi,
spre a lor pierzare (2 Petru 3); de asemenea, diaconul Filip, întâlnind pe famenul
etiopian care citea din Isaia, l-a întrebat: Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a
răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8); tot
Apostolul Petru spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa
fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei
sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar,
credincioșii trebuie să se mențină pe linia tâlcuirii Sfintei Scripturi pe care o dă
Biserica, prin Sfinții Părinți, neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.
B. Sfânta Tradiție:
1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg, prin
tradiție se înțelege învățătura dată de Dumnezeu în mod direct oamenilor aleși
(întreaga Revelație supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură). În sens restrâns, prin Sfânta
Tradiție înțelegem totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta
Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli,
fiind ulterior consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele
noastre.
2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale a
făcut-o numai prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli să facă:
Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28).
Din Sf. Scriptură rezultă că modul obișnuit de predare a învățăturii evanghelice de
către Apostoli era tot propovăduirea orală: Multe având a vă scrie, n-am voit să le
scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către
gură, ca bucuria noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri aveam să-ţi scriu;
totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în
curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3 Ioan). Cărțile Noului Testament sunt
scrieri ocazionale, prilejuite de ivirea unor probleme sau situații deosebite în
comunitățile creștine din secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de
Mântuitorul Hristos.
3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales prin viu
grai, pe lângă faptul că este întemeiată pe exemplul și pe porunca Mântuitorului, este
și modalitatea cea mai bună de răspândire a credinței creștine, căci credinţa vine din
auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10); prin predica vie se creează
o comuniune sufletească ce poate insufla mai ușor ascultătorilor credință și dragoste
față de Dumnezeu, mesajul transmis oral este mai bogat și mai bine înțeles.
4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind întreaga
învățătură revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care
le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar
cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus
înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20). Prin urmare,
dacă Sf. Scriptură cuprinde numai o parte din Descoperirea dumnezeiască, înseamnă
că cealaltă parte a acestei Descoperiri, neconsemnată în Sf. Scriptură, s-a păstrat pe
cale orală, formând un tezaur la fel de prețios ca și Sf. Scriptură, purtând numele de
Sf. Tradiție sau Predanie.
5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf.
Scriptură, pentru că ambele provin din aceeași Descoperire dumnezeiască: Deci, dar,
fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie
prin epistola noastră (2 Tesaloniceni 2), Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care
le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus(2 Timotei 1),
Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la
oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (2 Timotei 2).
6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la început a
fost numai Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia (cea mai veche
carte a Noului Testament s-a scris abia la anul 43, iar Apostolul Ioan scrie până spre
sfârșitul secolului I). În unele locuri din Sf. Scriptură, autorii redau învățături și fapte
cunoscute numai din Sf. Tradiție, care nu apar anterior nicăieri în Sf. Scriptură:
astfel, Apostolul Pavel îndeamnă pe preoții din Efes, adunați la Milet: să vă aduceţi
aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua
(Fapte 20); în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii egipteni Iannes și Iambres care i
s-au împotrivit lui Moise în Egipt (lucru neconsemnat în Vechiul Testament), iar Sf.
Iuda, în epistola sa, amintește de cearta arhanghelului Mihail cu diavolul pentru
trupul lui Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate de asemenea din Sf.
Tradiție.
7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu a
Sfintei Scripturi, ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și practicile ținute
de Biserică, pe unele le avem în învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din
Tradiția Apostolilor. Ambele au aceeași valoare pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare).
Sf. Tradiție a mai fost numită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viața Duhului
Sfânt în Biserică” (Lossky).
8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții:
a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se identifică cu
Tradiția apostolică (ceea ce Apostolii au predat Bisericii prin viu grai) și un aspect
dinamic, în care Biserica, preluând Tradiția apostolică și rămânând statornică în ea, o
dezvoltă continuu, după nevoile ei, ca răspuns la problemele fiecărei epoci;
b) - aspectul statornic al Tradiției poate fi delimitat în timp, ca începând la
Cincizecime și ținând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixat apoi în scris de
Biserică în epoca sinoadelor ecumenice;
- aspectul dinamic al Tradiției începe odată cu cel statornic și se continuă
până la sfârșitul veacurilor;
c) părțile principale ale Tradiției statornice sunt definițiile dogmatice și
canonice ale sinoadelor ecumenice, precum și învățăturile Sf. Părinți care se bucură
de consensul majorității lor;
d) cele 8 izvoare ale Tradiției statornice sunt:
1) Hotărârile (definițiile) dogmatice și canonice ale celor 7 sinoade ecumenice
și 9 sinoade locale aprobate de Sinoadele trulan;
2) Cele 80 de canoane apostolice (care cuprind rânduielile apostolilor);
 3) Canoanele Sf. Părinți;
4) Scrierile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor;
5) Simbolurile de credință apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan,
precum și Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe (cea a lui Petru Movilă,
mitropolitul Kievului, aprobată de sinodul de la Iași în 1642, cea a lui Dositei,
patriarhul Ierusalimului, aprobată de sinodul din Ierusalim în 1672, cea a lui
Ghenadie Scholarul, patriarhul Constantinopolului, făcută la cererea sultanului
Mahomed al II-lea în 1456 și cea a lui Mitrofan Kritopulos în 1625);
6) Mărturisirile de credință ale martirilor, consemnate în Actele martirice (Iar
când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce
veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce
trebuie să spuneţi – Luca 12);
7) Practicile de cult bisericești (rânduiala Sf. Taine, a ierurgiilor, etc.) și cărțile
de slujbă, mai ales cele 3 Sfinte Liturghii ale Bisericii;
8) Mărturii istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică
(catacombe, documente, epistole, scrieri, etc.), precum și datele oferite de canoanele
arhitecturii și picturii bisericești (formate în epoca patristică) și de cântările
bisericești (care cuprind învățătura Bisericii fără greșeală).
9. Criteriile Sfintei Tradiții, după Vincențiu de Lerin (sec. IV), care a precizat
că tradiția adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către
toți”: conform acestui principiu, Tradiția adevărată trebuie să îndeplinească trei
criterii:
a) ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând
cu Biserica veche apostolică;
b) ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate Bisericile de pretutindeni;
c) ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de către Sf. Părinți și
scriitori bisericești, adică de cea mai mare parte dintre ei.
3. Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației
Revelația dumnezeiască, atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Tradiție, reprezintă
cuvântul infailibil al lui Dumnezeu adresat omului, și acest cuvânt trebuie transmis
omului tot prin mijloace infailibile. Omul singur este păcătos. Singurul mijloc
infailibil este Sfânta Biserică, pentru că ea este Trupul lui Hristos și are cap pe
Hristos: Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El
cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni
1). Biserica este stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3) și în ea lucrează
permanent Sfântul Duh.
Biserica este singurul mijloc de păstrare, judecare și interpretare a cărților
sfinte și canonice, cât și a Tradiției adevărate. Astfel, Sf. Scriptură există datorită
Bisericii și este aplicată și interpretată de Biserică. Nu Biserica a luat ființă prin
mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură a luat naștere în sânul Bisericii, ca
fixare în scris a unei părți din Tradiția apostolică, deci a unei părți a Revelației
dumnezeiești. Sf. Scriptură nu s-a scris deci în afară de Biserică, ci în Biserică, de Sf.
Apostoli și ucenicii lor – Apostolii fiind nucleul și temelia Bisericii creștine. Apoi
Biserica este cea care a stabilit cărțile canonice ale Sfintei Scripturi pe temeiul
autenticității și inspirației lor divine (la Sinodul de la Laodiceea, în 360). Aceasta
pentru că, deși spune Apostolul Pavel: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi
de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru
dreptate (2 Timotei 3), totuși Sf. Scriptură nu ne spune câte cărți sunt inspirate și care
sunt acestea. Lista cărților canonice ale Sfintei Scripturi o stabilește Biserica. Sf.
Chiril al Alexandriei scrie: „Să cunoști de la Biserică, care sunt cărțile Vechiului și
Noului Testament. Fără Biserică nu ar fi fost Sf. Scriptură, sau cel puțin nu ar fi cum
o avem azi.
În al doilea rând, tot Biserica este cea care judecă și păstrează Sf. Tradiție”.
Biserica, prin Sf. Tradiție, actualizează, aprofundează și aplică în viața credincioșilor
conținutul Sfintei Scripturi. Sf. Tradiție este explicatoarea adevărată a Sf. Scripturi,
iar această explicare este în esență apostolică. De la început, Biserica stăruia în
învăţătura apostolilor (Fapte 2), aceștia relatând cuvintele și faptele lui Hristos, dar
dându-le și o explicare comună, pe înțelesul tuturor. Deși această explicare sau
învățătură apostolică îmbracă forme variate în expunere, în esență ea rămâne aceeași,
fiind făcută prin Duhul lui Hristos. De aceea ea trebuie să rămână ca un model
permanent, ca o regulă de neschimbat în înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi.
Numai prin Sf. Tradiție și în Biserică, conținutul Sfintei Scripturi devine mereu viu,
actual, eficient pentru fiecare generație de credincioși. În Biserică, cultul divin
actualizează momente din Sf. Scriptură; prin slujbele bisericești, adevărurile Sfintei
Scripturi capătă „o adâncă tâlcuire dogmatică și morală. Sf. Scriptură, fără explicarea
liturgică și fără aplicarea ei în Liturghie și în celelalte Taine, se usucă, se
desfigurează” (Pr. D. Stăniloae). Dacă Sf. Scriptură a apărut în sânul Bisericii, în ce
privește Sf. Tradiție, ea apare odată cu Biserica, și Biserica apare odată cu Sf.
Tradiție, căci Tradiția nu reprezintă altceva decât datina, predania, rânduielile
Bisericii. Fără Biserică, Tradiția nu ar mai exista, încetând de a mai fi practicată și
transmisă. Dar nici Biserica nu ar fi putut exista fără Tradiție, căci Tradiția este însăși
lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, este „viața Bisericii în Duhul Sfânt” (V. Lossky).
Biserica este, de asemenea, și cea care discerne adevărata Tradiție de falsele tradiții.
Biserica este cea care dezvoltă Tradiția statornică în Tradiție dinamică, și cea care
păstrează Sf. Tradiție. În Biserică, aspectul statornic al Tradiției se dezvoltă în cel
dinamic. Vincențiu de Lerin spune: „Dezvoltarea Tradiției nu înseamnă schimbarea
ei, ci o amplificare în ea însăși”. În Biserică este de fapt mereu aceeași Tradiție,
aceeași învățătură, aceeași credință, același har, explicate însă și actualizate, făcute
contemporane tuturor generațiilor de credincioși. Astfel, învățătura Bisericii
împotriva drogurilor, fumatului, avorturilor, eutanasiei, în problema calendarului, a
reprimirii ereticilor în Biserică, instituirea de noi sărbători, noi canonizări de sfinți și
noi slujbe închinate lor, constituie exemple de Tradiție dinamică. Așadar,
dezvoltarea, îmbogățirea Sfintei Tradiții nu se face prin adăugarea unor învățături
necunoscute, ci prin aplicarea și adâncirea celor știute, primite de la Sfinții Apostoli,
în momente și situații diferite din viața Bisericii.
Așadar, între Biserică, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție este un raport de
intercondiționare, de reciprocă împlinire și confirmare. Biserica se mișcă în interiorul
Revelației supranaturale, adică se orientează mereu după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție,
fiind zidită pe temelia Apostolilor și a proorocilor, și având cap pe Hristos: Zidiţi
fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi
Iisus Hristos (Efeseni 2). Dar în același timp, Biserica propovăduiește cuprinsul
adevărat al Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, păstrându-le nealterate și dând mereu garanție
pentru autenticitatea lor. Biserica explică și aplică Sf. Scriptură în conținutul ei
autentic prin Tradiția apostolică păzită de ea. Sf. Scriptură își descoperă conținutul ei
în interiorul Bisericii și al Tradiției, iar Sf. Tradiție este vie în interiorul Bisericii.
Această împletire între Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și Biserică este rezultatul lucrării
Duhului Sfânt.

2.Dumnezeu Creatorul
2.1 Crearea lumii nevăzute
1. Originea lumii:
Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie
preexistentă, eternă), panteism (lumea este o emanație din Dumnezeu), materialism.
Corect: Lumea a fost creată de Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1,
Crezul) din nimic.
2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din
nimic, numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit
– Ps.148); rezultă o deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului).
Dovezi: 2 Macabei 7 (Te rog, acum, copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele
ce sunt într-însele și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic și că neamul omenesc
are aceeași obârșie); Ioan 1:3 (Toate printr-Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut).
3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel
încât începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut
Dumnezeu cerul și pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui
Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și
lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin urmare, având un început, lumea nu e
veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu contrazice neschimbabilitatea
lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat din veșnicie în
Dumnezeu.
4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea
Noastră (Facere 1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl,
din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt
toate și noi prin El; Iov 33 – Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl,
Făcătorul cerului și al pământului, a luat hotărârea și a făcut planul creării lumii; Fiul,
prin Care toate s-au făcut, a adus la îndeplinire planul Tatălui; Duhul Sfânt, Domnul
de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a desăvârșit toate.
5. Dumnezeu a creat lumina prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie
lumină! – Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era
Cuvântul... Și Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică
(microcosmos), care e reflectarea raționalității Logosului în structura întregului
univers.
6. Motivele și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în
urma vreunei necesități interne sau externe. Motivele pentru care a creat Dumnezeu
lumea sunt iubirea, bunătatea și milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească
tuturor făpturilor bunătățile Sale. Scopul întregii creații este preamărirea lui
Dumnezeu și fericirea creaturilor, strâns legate (Așa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe
Tatăl vostru Care este în ceruri – Matei 5).
7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și
iată erau bune foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă;
răul nu este opera lui Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având
originea în îngerii căzuți (Căci făptura a fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din
cauza aceluia care a supus-o – Romani 8).
1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale,
inferioare lui Dumnezeu dar superioare omului.
2. Existența îngerilor:
a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul
vieții, îngerul ce-l oprește pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din
visul lui Iacov, îngerul ce vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii
văzuți de Isaia, heruvimii văzuți de Iezechiel, îngerii sunt superiori omului – Ps.8);
angelofaniile din Noul Testament (îngerul Gavriil anunță nașterea lui Ioan
Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl înștiințează pe Iosif, apoi pe păstorii
din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc lui Iisus după întreita
ispitire, Îl întăresc în grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor Învierea, se arată la
Înălțarea Domnului, etc.); Iisus vorbește despre îngeri în parabola neghinei, a
bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor mici văd pururea în ceruri fața
Tatălui (Matei 18), în fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-au mărturisit pe
El (Luca 12), după înviere oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu știu
ziua celei de-a doua veniri (Marcu 13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei
25), etc.; Sfânta Tradiție vorbește despre îngeri (în Crez se afirmă că Tatăl este și
Făcătorul celor nevăzute, iar sinodul VII ecumenic stabilește și cinstirea îngerilor;
Ignatie Teoforul spune că există o ierarhie a îngerilor);
b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin
admiterea unei Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum
elementul material există și în afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual
trebuie să existe independent de om, într-o lume nevăzută), ierarhia lumii (există o
ierarhie în lumea materială, de la cele mai simple făpturi până la om, cea mai
complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se continue și în lumea spirituală, prin
îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și Dumnezeu), scopul creației (trebuie
să existe ființe care să-L preamărească și mai deplin pe Dumnezeu și să se bucure de
o fericire și mai mare).
3. Originea îngerilor
a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt
emanații din Dumnezeu, cum credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în
mod tainic prin cuvintele “La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a
îngerilor) și pământul (lumea materială, universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în
idolatrie; apoi, în mod mai clar se afirmă că Dumnezeu a făcut cerurile, cerurile
cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar în Noul Testament se vorbește despre
cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele
văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni
1);
b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi
pământul); argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe
Dumnezeu (Iov 38), iar pe Eva a ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.
 4. Natura îngerilor:
a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală,
nematerială; sunt duhuri pure, nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare
omului dar mărginite, circumscrise spațial, inferioare lui Dumnezeu. Sunt duhuri
(πνευματα): Îngerii, oare, nu sunt toți duhuri slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale
(“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și necorporale; unii Părinți, plecând de la ideea că
nematerialitatea și necorporalitatea absolută aparțin exclusiv lui Dumnezeu, atribuie
îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup sensibil): Cel ce face pe îngerii
Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);
b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești
pentru a comunica cu oamenii;
c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două
locuri deodată sau omniprezenți, nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc
adâncurile ființei dumnezeiești, nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului,
nu pot face minuni cu puterea lor), dar superiori omului (în înțelepciune, putere,
apropiere de Dumnezeu, lipsa afectelor sau a slăbiciunilor omenești); totuși, omul are
o oarecare superioritate asupra îngerilor (Hristos a venit să mântuiască pe om, nu pe
îngeri – Tertulian; omul face legătura dintre cele văzute și cele nevăzute);
d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de
întoarcerea oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe
Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui.
5. Funcția îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și
fericirea lui Dumnezeu;
b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor,
există îngeri păzitori ai popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om).
6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în
comuniune cu Dumnezeu) și impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui
Dumnezeu în care ei s-au întărit pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se
împotrivi lui Dumnezeu.
 7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și
foarte mare (legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic,
popoare infinite de puteri netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum
zice Sf. Ioan Gură de Aur).
8. Ierarhia îngerilor:
Conform Sfintei Scripturi:
® Facere 3 – Heruvimii;
® Isaia 6 - Serafimii;
® Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile;
® Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.;
® 1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)
Conform Sfintei Tradiții:
® Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9
cete îngerești, grupate în 3 triade: 1) Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile,
Stăpâniile, Puterile, 3) Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții
după luminare și după rang, luminându-se unii pe alții potrivit superiorității rangului,
cei mai de sus împărtășind celor mai de jos luminarea și cunoștința.
® Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia
îngerească s-a făcut mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor
în cete e expresia diversității (în unitate) a lumii făcute de Dumnezeu.
9. Menirea îngerilor:
a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționata
împlinire a voinței Sale;
b) slujirea oamenilor spre mântuire.
10. Îngerii răi:
a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci,
demoni, îngerii diavolului, îngerii satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul,
satana, belzebut, veliar, domnul lumii acesteia, domnul dracilor;
b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe
trepte diferite (începătoriile, domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca
număr, trebuie să fie mai puțini decât îngerii rămași buni, după unii Sfinți Părinți cam
o treime din total, numărul lor urmând a fi plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi
alături de îngeri în slava veșnică;
c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi
prezintă ca pe ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov
nenorociri, muncește pe Saul când acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe
David, etc.) cât și în Noul Testament (parabola neghinei, răspunsul lui Iisus la
acuzația că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora, pedepsirea celor nemilostivi
în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui, diavolul păcătuiește dintru
început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură – Iacov 2, etc; pentru aceasta S-a
arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1 Ioan 3);
d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au
devenit răi prin propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni
și nu a stat întru adevăr (Ioan 8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer
(Luca 10) – așadar, autorul răului este diavolul, care, fiind creat bun, singur s-a
hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor, și antrenând în
căderea lui și alți îngeri aflați sub influența sa („îngeri ai diavolului”);
e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până
la cădere a trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni,
deci căzuse deja; Sfânta Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1
Ioan 3);
f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de
Dumnezeu plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu
Cel Prea Înalt (Isaia 14) și chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului
este mândria (Înțelepciunea lui Sirah 10), iar episcopul să nu fie de curând botezat, ca
să nu se mândrească și să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3);
f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe
spirituale superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le
permitea să sesizeze îndată ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești,
păcatul lor este numai al răutății, nu și al slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar
Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen;
 g) însușirile diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și
înșelător a toată lumea (Apoc. 12); activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar
împărăția lui este a morții spirituale (Evrei 2) și a întunericului; acțiunea lui este
îndreptată împotriva mântuirii omului (umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să
înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect prin senzații, reprezentări, gânduri,
neputând să constrângă însă libertatea omului.

2.2 Crearea lumii văzute

La început (întru început) a făcut (a creat) Dumnezeu cerul şi pământul. Şi
pământul era netocmit şi gol (nevăzut și netocmit). Întuneric era deasupra adâncului
şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:1,2).
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu
lumina că este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o
Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă:
ziua întâi (una zi) (1:3-5).
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de
ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub
tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua (1:6-8).
Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate
uscatul!" Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat
uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi
a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine
verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori,
care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat
din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi
roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia (1:9-13).
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe
pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile,
zilele şi anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze
pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel
mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii,
şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să
cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu
că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra (1:14-19).
Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi
păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde
ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă
înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor, şi păsările să se înmulţească pe pământ!" Şi a fost
seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea (1:20-23).
Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale,
târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele
sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele
pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: "Să
facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării,
păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu
l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi
vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi
peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă
de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi
hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor
vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba
verde spre hrană. Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau
bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (1:24-31).
Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în
ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate
lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a
sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-
a pus în rânduială (2:1-3).
a) Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic (a creat, nu a făcut –
Dumnezeu este Creator, nu Demiurg); cuvântul bara – a crea din nimic – apare doar
în prima zi, în celelalte apar cuvintele a face și a zidi.
b) Cuvintele "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" arată că lumea
materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp (cuvântul "la
început" arată primul contact, prima unire a lui Dumnezeu Cel veșnic cu timpul). Mai
corect: Întru început a creat – adică întru Hristos, Alfa și Omega, începutul și
sfârșitul.
c) Pământul (lumea materială) era netocmit și gol (nevăzut și netocmit -–
nevăzut, pentru că era acoperit de ape). Materia primă din care s-au format toate cele
văzute era la început lipsită de formă, în ea se cuprindeau, amestecate și
nedeterminate, toate elementele, ca într-o mare sau într-un abis întunecat.
d) Purtarea Duhului lui Dumnezeu pe deasupra apelor este o icoană prin care se
exprimă acțiunea creatoare a Duhului Sfânt, dătătorul de viață, acțiune care ne arată
că elementele lumii create la început n-au fost lăsate să se dezvolte de la sine, ci s-au
aflat în permanentă legătură cu puterea și voința lui Dumnezeu.
e) Să se facă lumină – prima lumină s-a făcut la cuvântul lui Dumnezeu în afara
oricărei surse de lumină, apoi alternanța luminii și întunericului a fost făcută de
Dumnezeu pentru a da o măsură a timpului care a început să curgă. "Acum, după ce a
fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare. Atunci, la început, se
făcea zi și urma noapte atunci când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la
început, și când iarăși se retrăgea, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu" (Omilii la
Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de
făcut în cursul timpurilor" – totdeauna când a creat, Dumnezeu a dat și un model
pentru viitor.
f) Una zi – facerea unității de timp numită zi a avut loc o singură dată, celelalte
o repetă pe prima. Durata unei zile a creației nu trebuie să fie neapărat cea a unei ere
geologice (ca în evoluționismul teist), pentru că Dumnezeu atunci lucra în mod
minunat, fără a se folosi de legile pe care le va pune în creația Sa. Cuvintele
psalmului 89, "O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut" nu
se referă la timpul din creație, ci la legătura lui Dumnezeu cu timpul asociat creației,
nu în sensul că la Dumnezeu timpul trece altfel, ci în sensul că Dumnezeu este cu
totul în afara timpului nostru.
g) "Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ,
Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să
înceteze cei rătăciți să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții"
(Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). La început plantele au apărut fără să
existe semințe. Duhul Sfânt a însămânțat pământul direct cu "sufletul" plantei
(puterea vitală care le ridică și le întreține un trup viu), iar după apariția plantelor,
Dumnezeu a poruncit ca ele să facă "sămânță după fel și asemănare" – înmulțirea
viitoare în cadrul aceleiași specii. "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de
făcut în cursul timpurilor" (Sf. Vasile cel Mare). Același lucru se va întâmpla și în
regnul animal.
h) Odihna lui Dumnezeu după creație nu înseamnă o totală încetare a activității
lui Dumnezeu, pentru că El continuă să lucreze purtând de grijă lumii Sale; este
vorba doar de faptul că planul Său cu privire la creație s-a împlinit întru totul, și
Dumnezeu nu mai creează nimic nou.
i) Un aspect specific al învățăturii creștine este perfecțiunea lumii create.
Sfânta Scriptură învață că, după ce a fost încheiată creația, toate erau bune foarte,
într-o ordine și o armonie care dădeau mărturie despre puterea și bunătatea
Creatorului: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria
(Psalmul 18).
Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că
lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel, omul nu poate fi
conceput în afara naturii sau universului, dar nici natura sau universul nu pot fi
înțelese fără om. Motivul creării lumii este bunătatea lui Dumnezeu, căci "Binele,
prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea sa la toate cele ce sunt"
(Dionisie Areopagitul). Întreaga natură este destinată slavei de care vor fi părtași
oamenii în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8).
 2.3 Omul, chip și asemănare a lui Dumnezeu
1. Chipul lui Dumnezeu nu se referă în primul rând la trup (dar și trupul
participă oarecum la acest chip prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și
funcția lui de a exprima puterea și măreția sufletului - Justin, Irineu). Dumnezeu fiind
spirit pur, chipul lui Dumnezeu din om se referă în primul rând la sufletul nemuritor
și liber, înzestrat cu rațiune, sentiment și voință ce tind spre Dumnezeu, ca spre
Adevărul, Iubirea și Binele absolut. O consecință a chipului dumnezeiesc din om este
stăpânirea lui asupra naturii (Teodoret, Sf. Ioan Gură de Aur), de unde dimensiunea
cosmică a mântuirii în Hristos.
2. Chipul lui Dumnezeu aparține însăși naturii omului, prin creație, asemănarea
o are însă omul numai în potență, ea urmează să se actualizeze prin libera conlucrare
a omului cu harul divin. Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este
chipul în actualitate (Sf. Vasile cel Mare). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că dacă
Scriptura nu mai zice că a făcut Dumnezeu pe om și după asemănare, ci doar după
chip, aceasta nu înseamnă nici lipsa de putere a Creatorului, nici schimbarea planului
Său: Suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem noi înșine, prin
voința noastră liberă.
3. Starea primordială a omului.
La început, puterile fizice, spirituale și morale ale omului erau îndreptate spre
Dumnezeu, omul fiind într-o stare de dreptate originară ce reflecta armonia cu el
însuși, cu natura și cu Dumnezeu.
Astfel:
a) puterile fizice: trupul era fără pătimire și nestricăcios (putea să nu moară), în
armonie cu sufletul; de aceea, prin el se arăta maiestatea dumnezeiască (chipul lui
Dumnezeu), având ca rezultat stăpânirea omului asupra naturii, deci armonia omului
cu natura;
b) puterile spirituale: rațiunea era îndreptată spre cunoașterea adevărului
dumnezeiesc, simțirea era îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu;
 c) puterile morale: voința liberă săvârșea binele, supunându-se voii lui
Dumnezeu. Așadar, dreptatea originară, pe lângă armonia omului cu el însuși și cu
natura (arătată prin stăpânirea sufletului asupra trupului nestricăcios și prin stăpânirea
omului asupra naturii), cuprindea și armonia omului cu Dumnezeu (arătată prin
cunoașterea rațională a lui Dumnezeu ca Adevărul absolut, prin iubirea față de
Dumnezeu care este Iubirea desăvârșită, prin sfințenia sau curăția voinței care asculta
de voia lui Dumnezeu, ca de Binele suprem).
În urma căderii, omul nu a pierdut complet chipul lui Dumnezeu, ci această
dreptate originară.
Străduința omului spre asemănarea cu Dumnezeu în starea primordială
depindea pe de o parte de harul lui Dumnezeu, care nu putea lipsi nici în rai, iar pe de
altă parte de puterile spirituale și morale ale omului, adică de rațiunea și voința liberă
a omului, care nu erau indiferente față de adevăr și bine, ci într-o legătură internă,
naturală, cu acestea.
4. Relativitatea perfecțiunii adamice:
a) relativitatea puterilor fizice: avea posse non mori (putința de a nu muri,
DACĂ nu ar fi păcătuit), nu non posse mori (nu imposibilitatea de a muri);
b) relativitatea puterilor spirituale: cunoașterea omului nu era desăvârșită;
c) relativitatea puterilor morale: curăția voinței nu era sfințenie și dreptate
deplină, desăvârșită, deoarece acestea, fiind virtuți, implică formare și întărire prin
exercițiu și încercare. Relativitatea perfecțiunii adamice rezultă și din următoarele
considerații:
1) fără această relativitate a perfecțiunii adamice, căderea omului ar deveni cu
totul inexplicabilă;
2) chipul lui Dumnezeu, exprimat prin acea dreptate originară sau perfecțiune
relativă, trebuia să se dezvolte liber spre asemănarea cu Dumnezeu, în sensul
desăvârșirii omului;
3) mântuirea înseamnă și readucerea omului în starea originară prin refacerea
chipului lui Dumnezeu în om, dar este mai mult decât atât; mântuirea se ridică
deasupra creației, prin înfierea în Hristos și prin viața duhovnicească în El (1 Cor.15),
pe care viața adamică nu le avea.
 3. Dogma Sfintei Treimi
3.1 Persoanele Sfintei Treimi: Însușiri specifice și distincții
În Dumnezeu există trei persoane reale, deci în Dumnezeu trebuie să existe
anumite distincții sau deosebiri reale, căci persoanele sunt și trebuie să fie deosebite
una de alta (nu ca în modalism sau sabelianism). Împreună slăvim pe Tatăl, pe Fiul și
pe Sfântul Duh, unindu-i după dumnezeire și distingându-i după osebiri
(Penticostar); deosebindu-i în dumnezeirea feței, iar nu după ființă, care în sine este
nedespărțită (Mărturisirea Ortodoxă).
Distincțiile se referă la persoane și la modul de a poseda ființa divină. Revelația
divină ne prezintă PROPRIETĂȚILE sau ÎNSUȘIRILE PERSONALE INTERNE
prin care cele trei Persoane se disting una de alta:
a) TATĂL este nenăscut, posedă ființa divină în Sine, neprimită de la nimeni.
Despre Tatăl ne spune Sf. Scriptură că este nepricinuit și că are viață în sine: Precum
Tatăl are viață întru Sine, așa i-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine (Ioan 5). De
aceea Sf. Părinți Îl numesc pe Tatăl άναρχος (fără început, fără principiu), άναίτιος
(fără cauză), iar însușirea prin care se distinge de celelalte Persoane o numesc
άγεννησία (nenaștere). Sf. Grigorie de Nazianz zice: Deoarece Tatăl ca persoană nu
are originea Sa în altul, pentru aceasta Își este El Însuși principiul Său și pentru
aceasta El nu este nici născut, nici purces.
b) FIUL primește ființa de la Tatăl prin naștere, este Unul născut, care din Tatăl
S-a născut mai înainte de toți vecii; așadar, Fiul are ca proprietate (sau însușire
personală) nașterea Sa din veci din Tatăl: Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am
născut (Psalm 109). Tatăl dăruiește întreaga Sa ființă Fiului prin naștere, nu doar o
parte din ea, fără însă a pierde El ceva din ființa Sa prin această comunicare.
Comunicarea se face din veci, de aceea și Fiul este veșnic; nu a existat niciodată
Tatăl singur, fără Fiul: După cum focul există deodată cu lumina din el, și nu este
mai întâi focul și pe urmă lumina, și după cum lumina se naște totdeauna din foc și
este totdeauna în el, fără să se despartă deloc de el, tot astfel și Fiul se naște din
Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El (Sf. Ioan Damaschin);
c) DUHUL SFÂNT primește ființa de la Tatăl prin purcedere, așadar are ca
proprietate (sau însușire personală) purcederea Sa din veci din Tatăl. Despre această
proprietate vorbește și sinodul II ecumenic în Crez, și ea este exprimată clar de
Mântuitorul, care spune: Când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă
de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru
Mine (Ioan 15). Prin aceste cuvinte, Domnul ne arată că Duhul Sfânt Își are originea
din veci din Tatăl, și astfel este deoființă cu Tatăl. Între nașterea Fiului și purcederea
Duhului Sfânt este deosebire, dar în ce constă această deosebire nu putem ști. [După
Sf. Ioan Damaschin, unii autori consideră într-un anumit fel că Fiul sau Cuvântul ar
fi un produs al intelectului divin, și de aceea (după cum producerea ideii și a
cuvântului prin spirit o numim concepere și naștere) zicem despre Fiul că e născut
din Tatăl, iar Duhul Sfânt ar fi un produs al voinței divine, și de aceea (după cum
realitățile ce se produc prin voința unei persoane, nu se zice că se nasc, ci că purced
de la acea persoană) spunem că Duhul Sfânt nu se naște, ci purcede din Tatăl].
Aceste PROPRIETĂȚI sau ÎNSUȘIRI PERSONALE INTERNE sunt cu
adevărat însușiri deosebitoare, în timp ce PREDICATELE sau ÎNSUȘIRILE
EXTERNE (Tatăl – Creatorul și Proniatorul lumii, Fiul – Răscumpărătorul sau
Mântuitorul lumii, Duhul Sfânt – Sfințitorul și Desăvârșitorul lumii), aratând
deosebirile dintre persoanele Sfintei Treimi în ceea ce privește lucrările lor în lume,
disting persoanele numai în sens impropriu, nu real. Pentru că în realitate, în viața
sau în lucrarea extratrinitară, înspre lume, a Sfintei Treimi, totdeauna lucrează toate
cele trei Persoane împreună: Același Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni
12). Prin urmare, proprietățile (însușirile interne) disting cu adevărat Persoanele
Sfintei Treimi, dar predicatele (însușirile externe) sunt comune celor trei Persoane.

IV. Dumnezeu Mântuitorul

4.1 Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos
1. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire (Crezul), sau: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel
pierdut (Luca 10), Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi,
dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1).
2. Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost
împlinită de Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat la plinirea vremii.
3. Biserica învață pe temeiul Revelației că Iisus Hristos este Dumnezeu-Om,
Dumnezeu adevărat și om adevărat întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Astfel,
în Persoana cea una a lui Iisus Hristos se cuprind două firi: dumnezeiască și
omenească.
Acest adevăr este mărturisit de:
a) Profețiile mesianice:
Firea dumnezeiască: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm
109); Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (Psalm 2);
Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor
peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5).
Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța
femeii (Facere 3), a lui Avraam (Facere 12), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov
(Facere 28); este numit „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11); „Odraslă a lui
David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi
Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa
pământească (Isaia 71 și 72), suferințele și moartea Lui (Isaia 53);
b) Însuși Mântuitorul, vorbind despre Sine, Își atribuie și firea dumnezeiască și
firea omenească, numindu-Se Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului.
- Firea dumnezeiască: În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Își atribuie
omniprezența firii dumnezeiești: Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât
din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3), și mai departe tot Mântuitorul spune:
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); în alt loc Își atribuie
aceeași lucrare cu Tatăl: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5),
aceeași putere făcătoare de minuni, aceeași adorare și aceeași aseitate ca și Tatăl:
Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce
voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să
cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe
Tatăl care L-a trimis (…). Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să
aibă viaţă în Sine (Ioan 5); Își atribuie veșnicia: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt
mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan 8), atotștiința: Toate Mi-au fost date de către
Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L
cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11)
și unitatea de ființă cu Tatăl: Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10).
Firea omenească: Despre firea Sa omenească Iisus vorbește atunci când se
numește pe Sine om: Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus
adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu (Ioan 8), și când se numește foarte
adesea Fiul Omului;
c) Apostolii și evangheliștii – învață și ei despre cele două firi ale
Mântuitorului: Firea dumnezeiască: atunci când vorbesc despre Botezul Domnului și
Schimbarea la Față, arătând că Tatăl Îl declară pe Iisus, Fiul Său iubit; apoi,
Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1); El este Dumnezeu
Cuvântul: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui,
slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1: 14); Iar acestea s-
au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi
viaţă în numele Lui (Ioan 20). Firea omenească: se mărturisește în genealogiile de la
Matei și Luca, în istorisirea despre nașterea Domnului și întreaga Sa viață
pământească, de la naștere până la moarte; Iisus Hristos este prezent în toate
Evangheliile ca un om adevărat cu trup și suflet omenesc, având toate însușirile și
funcțiile specifice firii omenești;
d) Sfinții Părinți, combătând ereziile hristologice, învață și ei despre cele două
firi ale Mântuitorului, aducând și argumente raționale în sprijinul acestei învățături:
1) ca Mijlocitor între Dumnezeu și oameni (Căci unul este Dumnezeu, unul
este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus – 1 Timotei 2),
Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om, „trebuia ca Mijlocitorul între
Dumnezeu și oameni să-i aducă la prietenie și unire printr-o înrudire cu amândouă
părțile”;
 2) ca Învățător desăvârșit și lumină a lumii, care revelează oamenilor în mod
absolut pe Dumnezeu, trebuia să fie El Însuși Dumnezeu, căci: Pe Dumnezeu nimeni
nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut (Ioan 1); însă, pentru a împărtăși oamenilor această cunoaștere,
trebuia să vină în maximă apropiere de noi prin Întrupare, deoarece, spun Sfinții
Părinți: „omul neputând să învețe decât de la semenul lui, Mântuitorul a luat o natură
omenească asemenea cu a noastră, ca să învețe mai ușor pe oameni”;
3) ca Răscumpărător și restaurator al firii umane căzute, Mântuitorul trebuia să
fie și Dumnezeu și om: trebuia să fie Dumnezeu, pentru că numai uniți cu Cel
nestricăcios și nemuritor, adică cu Dumnezeu, noi puteam ajunge la nestricăciune și
nemurire; trebuia să fie și om, pentru că, precum omul a fost învins odată, tot omul
trebuia acum să devină învingător.
4. Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni:
a) Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, în mod
supranatural: Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut prin conlucrarea celor trei
Persoane divine: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema (Luca 1). Biserica ne învață, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, că
Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară în
timpul nașterii și după naștere: Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de
vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va
pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care
Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema(...). Că la Dumnezeu nimic nu
este cu neputinţă (Luca 1); Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor
chema numele lui Emanuel (Isaia 7); Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a
născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu (Isaia 66); Şi mi-a zis Domnul:
"Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi niciun om nu va intra pe ea, căci
Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel 44), iar
Sf. Efrem Sirul explică: „Duhul a făcut mamă pe aceea ce nu știa de bărbat; de aceea
rodul n-a rupt pecetea fecioriei și Fecioara a rămas fără suferință”.
 b) Impecabilitatea – Lipsa oricărui păcat, atât originar cât și personal, în Iisus
Hristos: din Iisus Hristos sunt excluse orice ispită internă și luptă a patimilor (în El
nu există porniri păcătoase), iar ispitele externe nu au nicio putere asupra Sa. Astfel,
impecabilitatea hristică nu este doar o lipsă de păcat, ci și imposibilitatea de a
păcătui, de a voi răul, deci impecabilitate în sens absolut. Lipsa păcatului strămoșesc:
Și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1); Sfinții
Părinți învață și ei despre lipsa păcatului strămoșesc în Iisus Hristos, pe de o parte din
nașterea Lui supranaturală dintr-o Fecioară curățită de păcatul strămoșesc de către
Sfântul Duh, la concepere, iar pe de altă parte din faptul că Cel ce Se naște din
Fecioară nu este o persoană nouă, ci o Persoană divină, deci absolut sfântă și lipsită
de păcat. Lipsa păcatului personal: Cine dintre voi poate să Mă vădească de păcat?
(Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1
Ioan 3), Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci
ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4).
Definirea dogmatica a Persoani lui Hristos
1. Definiție : Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu-
Om, având două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană sau
ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul. Această unire între Fiul sau Cuvântul lui
Dumnezeu și firea omenească în Iisus Hristos se numește unire ipostatică sau
personală (spre deosebire de unirea după ființă a celor trei Persoane divine, sau de
unirea după har între oameni și Dumnezeu). Prin această unire, Iisus Hristos este din
prima clipă a zămislirii Sale minunate Dumnezeu-Om, adică Persoană divino-umană.
2. Însemnătatea dogmatică și morală a unirii ipostatice:
a) numai fiind Dumnezeu adevărat, mântuirea realizată de El are putere și
valoare absolută, și numai fiind și om adevărat, poate înfățișa mântuirea și ca operă a
omenirii, a celui de-al doilea Adam;
b) unirea ipostatică, prin care s-a realizat unirea maximă a lui Dumnezeu și a
omului în Iisus Hristos, devine modelul unirii spirituale a omului cu Dumnezeu: așa
cum în Iisus Hristos voința omenească era în perfectă armonie cu cea dumnezeiască,
tot astfel prin har, omul trebuie să-și unească voința sa cu voința lui Dumnezeu, ca să
fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8) – importanța morală a unirii ipostatice.
 3. Definirea dogmatică a Persoanei Mântuitorului în sinoadele ecumenice: În
lupta cu ereziile hristologice care răstălmăceau grav taina persoanei lui Iisus Hristos,
fie negând divinitatea, fie umanitatea Lui, fie neînțelegând unirea ipostatică a firilor,
sinoadele ecumenice au căutat să cuprindă în formulări concise, fără echivoc, chipul
evanghelic integral, viu, al persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos. Sinodul I si
sinodul II ecumenic au stabilit textul definitiv al Simbolului de credință în care se
mărturisește despre persoana lui Iisus Hristos că este Dumnezeu și om adevărat, Fiul
lui Dumnezeu, "Unul Născut, Care din (...) Fecioara Maria S-a facut om", apărând
prin aceasta: dumnezeirea Sa, egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, Întruparea
Lui pentru mântuirea noastră, îndumnezeirea firii omenești prin unirea cu firea
dumnezeiască în ipostasul Logosului divin. Sinodul III ecumenic hotărăște că Iisus
Hristos este Dumnezeu și om desăvârșit, constituit din trup și suflet rațional; Același,
deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, afară de
păcat. Cu acestea se aduc noi precizări referitoare la integritatea firilor și la relația lui
Hristos cu Dumnezeu și cu oamenii. Sinodul IV ecumenic dezvoltă mărturia
sinoadelor anterioare, precizând că unirea ipostatică a celor două firi în persoana
Logosului divin se face neamestecat, neîmpărțit, neschimbat și nedespărțit: „Iisus
Hristos este Unul și Același Dumnezeu Adevărat și om adevărat, din trup și suflet
rațional, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă, afară de păcat, născut mai înainte de veci după dumnezeire, iar
în zilele din urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate,
cunoscut în două firi în chip neamestecat, neîmpărțit, nedespărțit și neschimbat,
deosebirea firilor nefiind desființată din cauza unirii, ci păstrându-se însușirea
fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas”. Sinodul V ecumenic
combate pe ereticii teopasiți (Dumnezeu în Treime a pătimit pe cruce) prin
contribuția călugarilor sciți, aducând noi precizări în definirea persoanei
Mântuitorului, învățând că Unul din Treime a pătimit în trup. Deși putem spune că
Dumnezeu s-a născut, întrupat și că a murit, totuși în fiecare dintre aceste cazuri
vorbim despre Dumnezeu Care s-a făcut om și nu despre Dumnezeu în ființa Sa
transcendentă, Care nu este subiectul nașterii și al morții; nașterea și moartea au fost
asumate liber de către Logosul întrupat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră
după har. Sinodul VI ecumenic a preluat și dezvoltat ceea ce s-a spus la Calcedon,
afirmând că dacă în Iisus sunt două firi, divină și umană, cu toate proprietățile lor
specifice, atunci în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări (energii sau
activități), omenească și dumnezeiască, potrivit celor două naturi, și acestea (voințele
și lucrările) sunt unite ipostatic în unica Persoană a Mântuitorului Iisus Hristos, în
chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Deci, în Iisus Hristos există
două voințe corespunzătoare fiecărei firi: o voință dumnezeiască și o voință
omenească naturală (nu însă o voință omenească ipostatică, personală, care să se
poată opune voinței dumnezeiești, căci Hristos ca om nu are un ipostas sau persoană
omenească), voința omenească naturală supunându-se întru totul (fără luptă) voinței
dumnezeiești.
Sinodul VII ecumenic continuă linia ultimelor sinoade ecumenice și a
învățăturii Sf. Părinți (Ioan Damaschin și Teodor Studitul), hotărând că reprezentarea
feței lui Hristos în sfintele icoane este legitimă și necesară:
a) pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om;
b) pentru că Iisus este o singură persoană sau față și nu două, fața Lui divină
având posibilitatea de a avea și chip și față umană;
c) pentru că icoanele nu înfățișează firea dumnezeiască și nici cea omenească
despărțită de cea dumnezeiască, ci ele infățișează unica persoană a Logosului
întrupat;
d) orice icoană a cuiva nu reprezintă ființa lui, ci imaginea sau fața văzută a
ipostasului lui, cu toate trăsăturile personale ale protochipului; icoana există virtual în
protochip, înainte chiar de a fi confecționată;
e) deși icoana și protochipul sunt în strânsă corelație, ele se deosebesc după
substanța lor, deoarece icoana este din altă substanță decât persoana pe care o
reprezintă, totuși ele sunt asemănătoare dupa ipostas; icoana se identifică cu persoana
celui reprezentat, nu cu ființa acestuia; de aceea, cinstirea icoanei nu este adusă
materiei, ci ipostasului reprezentat pe ea, respectiv protochipului ei;
f) prin întrupare, Iisus, Care este chipul Tatălui, ia acum față umană pentru a
arăta marea iubire a lui Dumnezeu, pentru că iubirea cuiva se arată și prin întoarcerea
feței spre celălalt, prin fața Sa iubitoare întoarsă iarăși spre noi; Tatăl, uitându-se la
Fiul, îi vede pe toți oamenii, respectiv îi vede pe toți precum pe Fiul Său;
g) după înălțarea la cer, între modalitățile pe care Dumnezeu ni le pune la
îndemână pentru a ne face conștienți de prezența Sa, sunt, pe lângă Sfintele Taine
(punctul culminant fiind Euharistia) și pe lângă Cuvântul Său dumnezeiesc, tocmai
chipul sau fața Sa văzută, prezentată în icoană, prin care rămâne prezent mereu între
noi și prin care ne întâlnim cu El.
4. Conținutul dogmei unirii ipostatice conform sinoadelor ecumenice: Astfel,
potrivit sinoadelor ecumenice, Biserica învață că:
a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină și umană, cu două voințe și două
lucrări corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau ipostas;
b) Această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, Care
rămâne subiect unic neîmpărțit al celor două firi (purtător unic al ambelor firi);
c) Modul de unire este fără împărțire, fără despărțire, fără amestecare și fără
schimbare a celor două naturi.
5. Precizări în legătură cu unirea ipostatică:
a) cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt păstrate în integritatea lor în
unirea ipostatică, dar, în același timp, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc,
fără amestecare sau schimbare; această locuire una într-alta a celor două firi se
numește perihoreză (același termen folosit și pentru dogma Sfintei Treimi);
b) firea omenească a lui Iisus Hristos nu are persoană sau ipostas propriu, ci ea
este însușită, asumată, actualizată sau împropriată de Persoana sau Ipostasul divin al
Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a luat în Persoana Sa întreaga fire sau
natură omenească (adică cu toate însușirile ei ființiale), deplină, curată din Fecioara
Maria (firea umană a lui Iisus Hristos a avut afectele ireproșabile, nepăcătoase sau
naturale, ca urmări ale păcatului în firea noastră căzută – foamea, setea, oboseala,
durerea, întristarea – dar nu a avut și păcatul însuși, sau putința de a păcătui – a luat
slăbiciunile firii, dar nu pervertirea voinței);
c) Leonțiu de Bizanț este cel care a introdus termenul de enipostaziere pentru
primirea firii omenești în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul.
6. Modul unirii ipostatice:
 Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi în
Hristos este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană
deosebită, Fecioara Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel
mult de hristos), Sinodul III Ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în una
și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica
Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi
nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul
zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva
monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea
dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea
omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând decât aparența ei),
sinodul IV ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat
(fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au
confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori
firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau invers). În ce privește
întrepătrunderea celor două firi, trebuie precizat că întrepătrunderea se face numai de
către firea dumnezeiască, pentru că fiind necreată, aceasta trece prin toate și nimic nu
poate să treacă prin ea.
7. Dogma unirii ipostatice în raport cu Sfânta Treime:
a) În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească,
totuși nu s-a întrupat întreaga Treime, ci doar Fiul lui Dumnezeu; altfel spus,
dumnezeirea se unește cu omenitatea în Iisus Hristos, dar e vorba de firea
dumnezeiască ipostatică sau personală a Fiului lui Dumnezeu, astfel încât nu
dumnezeirea s-a făcut om, ci Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om. Desigur, Persoanele
Sfintei Treimi având toate însușirile și lucrările comune, și la Întruparea Fiului au
participat și Tatăl și Duhul Sfânt.
b) Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta Treime, pentru că
firea dumnezeiască a Cuvântului, unindu-se prin intermediul Persoanei lui Iisus
Hristos cu firea omenească, rămâne neschimbată. Doar firea omenească a lui Iisus
Hristos, în unire cu cea divină, se ridică, se perfecționează, se îndumnezeiește, fără să
se transforme, fără să se schimbe însă în fire dumnezeiască.
 c) Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu și
rămâne pentru veșnicie, fără nicio schimbare sau întrerupere. Și în timpul dintre
moarte și Înviere, deși sufletul era despărțit de trup, unirea ipostatică nu s-a desfăcut,
sufletul și trupul fiind în continuare în unire în unicul Ipostas al Cuvântului lui
Dumnezeu: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu
tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-
le, Cel ce ești necuprins”. Sf. Ioan Damaschin spune că, deși Hristos a murit ca om,
iar sufletul s-a desprins de trupul Său, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici
de trup, ipostasul Cuvântului nedespărțindu-se în două; așadar, chiar dacă sufletul s-a
îndepărtat spațial de trup, ele au rămas totuși unite în Ipostas, astfel încât sufletul se
pogoară la iad împreună cu dumnezeirea, iar trupul rămâne unit cu dumnezeirea în
mormânt, fiind astfel ferit de stricăciune. Tot așa și după Înviere și Înălțare, unirea
ipostatică rămâne pentru veșnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul, Se înalță cu
trupul la cer, și tot cu trupul, ca Fiu al Omului, va veni și la judecata de apoi, unde va
ședea pe tronul slavei Sale (Matei 25).
8. Consecințele dogmatice ale unirii ipostatice:
a) comunicarea însușirilor: dat fiind ipostasul comun al ambelor firi, firii
dumnezeiești i se atribuie însușirile omenești, iar firii omenești, însușirile
dumnezeiești, însușirile fiecărei firi comunicându-se celeilalte prin intermediul
Persoanei, fără ca o fire să se schimbe în cealaltă; Drept aceea, luaţi aminte de voi
înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20); Şi deşi
era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (Evrei 5); pe când eram vrăjmaşi,
ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său... (Romani 5); Ci
propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă (…), pe care niciunul
dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi
răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2); Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului
(Matei 12); Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul
Omului, Care este în cer (Ioan 3); Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere
să ierte păcatele, a zis slăbănogului... (Luca 5); Când va veni Fiul Omului întru slava
Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale… (Matei 25); Şi
atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca
21). Potrivit Sf. Ioan Damaschin, nu este permis însă să spunem că dumnezeirea a
pătimit în trup, ci Dumnezeu a pătimit în trup. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul zice:
Hristos pătimea dumnezeiește, căci suferea de bunăvoie deoarece nu era om simplu,
și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea în trup, deoarece nu era Dumnezeu
dezvăluit.
b) îndumnezeirea firii omenești și lipsa de păcat în Iisus Hristos: îndumnezeirea
firii umane în Iisus Hristos înseamnă maxima înălțare și perfecționare a acestei firi,
până la deplina asemănare cu Dumnezeu (scop cuprins în creația omului), dar în
limitele firii omenești, nu ca o lărgire a ei la dimensiuni divine, nici ca o schimbare
de natură; astfel, cunoștința omenească a lui Iisus Hristos, datorită unirii ipostatice a
celor două firi, se îmbogățește și se ferește de orice rătăcire, dar nu se transformă în
atotștiință (Sf. Ioan Damaschin, explicând expresia Iisus sporea cu înțelepciunea și
cu vârsta și cu harul lui Dumnezeu, din Luca 2, arată că, înaintând în vârstă, „Hristos
Își arăta înțelepciunea care se afla în El”, iar Sf. Teofilact precizează că Hristos nu a
devenit înțelept, ci „puțin câte puțin se arăta înțelepciunea din El, urmând vârstei
Sale trupești”; de asemenea, explicând faptul că despre ziua și ceasul acela, adică
despre a doua Sa venire, nimeni nu știe, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl – din
Marcu 13 – Sf. Grigorie Teologul și Ioan Damaschin ... arată că este vorba de
raportarea la firea omenească privită în sine, independent de unirea ei ipostatică cu
firea dumnezeiască; mai departe, cum se mișcă cercul cunoștinței omenești în cercul
nemărginit al atotștiinței firii dumnezeiești, rămâne pentru noi o taină nepătrunsă); ca
și cunoașterea, și voința omenească primește, datorită unirii ipostatice, daruri
deosebite, lipsei de eroare din domeniul cunoașterii corespunzându-i, în sfera voinței
și a acțiunii, lipsa de păcat. Numai că, în timp ce în cunoaștere se poate presupune o
sporire pe linie umană, în sfera voinței un progres moral în Iisus Hristos este de
neconceput; opinia lui Teodor de Mopsuestia și a nestorienilor, că Hristos S-a
perfecționat moral, ridicându-se prin lupta cu patimile la o viață morală perfectă, a
fost condamnată la sinodul V ecumenic. Biserica învață că, având de purtător
Persoana Cuvântului, voința omenească este dumnezeiește povățuită și călăuzită, este
îmbogățită cu tot harul și împodobită cu toată virtutea, încât devine absolut
inaccesibilă păcatului: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema (Luca 1) – lipsa păcatului strămoșesc – apoi: Cine dintre voi
Mă vădeşte de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi
păcat întru El nu este (1 Ioan 3), Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug
în gura Lui (1 Petru 2) – lipsa păcatelor personale. Lipsa de păcat în Iisus Hristos nu
este doar o impecabilitate relativă (în sensul că ar fi putut păcătui, dar nu a vrut să
păcătuiască), ci o impecabilitate absolută, voința Sa omenească neputând păcătui și
neputând voi răul. Sfinții Părinți mărturisesc unanim lipsa de păcat a Mântuitorului,
conform Sfintei Scripturi, întemeind-o pe zămislirea supranaturală și pe unirea
ipostatică.
c) lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare, anume adorare, atât după
divinitatea Sa, cât și după omenitatea Sa – aceasta întrucât închinarea nu se adresează
firilor, ci Persoanei. Doar dacă L-am împărți și despărți pe Hristos Cel neîmpărțit și
nedespărțit (căci firile așa sunt unite), am putea aduce divinității Lui adorare, și
omenității venerare. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca
toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte
pe Tatăl care L-a trimis (Ioan 5) Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a
dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot
genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt
(Filipeni 2). Sinoadele III, V, VII ecumenice mărturisesc adorarea Fiului lui
Dumnezeu întrupat în întregimea Persoanei Sale, de asemenea Sfinții Părinți: „Noi
nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici voind să adorăm Cuvântul, nu-L
despărțim de trup” (Sf. Atanasie cel Mare); „Cu adevărat lucru mare și minunat este
că trupul nostru șade în cer și primește închinare de la îngeri, arhangheli, serafimi și
heruvimi” (Sf. Ioan Gură de Aur); „Trupul este adorat în singurul ipostas al
Cuvântului, care s-a făcut ipostasul trupului” (Sf. Ioan Damaschin).
d) Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – lucru confirmat la sinoadele
III, V, VII ecumenice. Astfel, deși Fecioara Maria L-a născut pe Hristos după
omenitatea Sa, dar pentru că omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu Dumnezeu
Cuvântul, ea L-a născut deci pe Dumnezeu întrupat: Iar când a venit plinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4),
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema
(Luca 1).
e) în Iisus Hristos există două voințe și două lucrări corespunzătoare celor două
firi ale Sale, dumnezeiască și omenească: dar, datorită unirii ipostatice, voința
omenească este doar naturală, nu ipostatică, supunându-se totdeauna voinței
dumnezeiești (vezi Grădina Ghetsimani), iar cele două lucrări se întrepătrund în toate
ca o singură lucrare teandrică, fără însă să se confunde lucrarea omenească cu cea
dumnezeiască; datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează
și împărtășește, iar firea omenească, cea care primește.
4.2 Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos

Intreita-Slujire-a-Mantuitorului.pdf

5. Dumnezeu Sfințitorul
5.1 Persoana și lucrarea Duhului Sfânt
1. În Noul Testament Duhul Sfânt apare ca Persoană dumnezeiască, deoființă
cu Tatăl și cu Fiul:
a) Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28) – „în numele” arată însușirea de
persoane a Celor Trei, iar Botezul săvîrșit în numele Lor având ca efect iertarea de
păcate, înseamnă că cele trei Persoane au natură dumnezeiască;
b) Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar
celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta (Luca 12);
c) Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu
Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? (...) N-ai minţit oamenilor, ci lui
Dumnezeu (Fapte 5);
d) Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan
15:2).
2. Mărturii în Sfânta Tradiție despre dumnezeirea Duhului avem în:
 a) Simbolurile de credință (apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan);
b) săvârșirea Tainei Botezului;
c) doxologia mică;
d) mărturiile martirilor.
3. Articolul 8 al Crezului (formulat de Sin. II ec. împotriva ereziei lui
Macedonie) cuprinde învățătura esențială despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh:
a) Domnul de viață făcătorul: participă la crearea lumii văzute (Şi pământul era
netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe
deasupra apelor – Facere 1), pe care o umple de viață (Duhul este cel ce dă viaţă;
trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă –
Ioan 6) și la crearea omului în special (Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din
pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet
viu – Facere 2); participă la lucrarea proniatoare (Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi
şi vei înnoi faţa pământului – Psalmul 103), precum și la crearea din nou a lumii prin
redobândirea harului divin (Pogorârea Sf. Duh la Cincizecime și „nașterea din apă și
din Duh” la Taina Botezului);
b) Care de la Tatăl purcede (Ioan 15): purcederea este un alt mod, deosebit de
naștere, prin care Duhul Își ia ființa din veșnicie din Tatăl. Sf. Ioan Damaschin spune
că Duhul purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul, sau strălucește prin Fiul, de
aceea se numește nu numai Duh al Tatălui, ci și Duh al Fiului (nu în sensul că
purcede și din Fiul, ci pentru că este trimis în lume și de Fiul);
c) Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit: Lui I se cuvine
aceeași slavă și închinare, fiind deoființă cu Tatăl și cu Fiul;
d) Care a grăit prin prooroci.
4. Numirile date Sfântului Duh:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor
(Isaia 61, Luca 4), Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este
care grăieşte întru voi (Matei 10), Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4), Dar voi
nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă
cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8), iar în legătură cu
slujirile și darurile Sale, Se mai numește: Duhul Adevărului (Ioan 15), Şi Se va
odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul
sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul
temerii de Dumnezeu (Isaia 11), Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre
temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Romani 8),
duhul harului (Evrei 10). Denumirea de Sfânt este dată pentru a deosebi pe Sfântul
Duh de alte duhuri create, însă sfințenia aparține întregii Sfintei Treimi: Sfinţiţi-vă şi
veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Levitic 11), Sfânt, sfânt,
sfânt, Domnul Savaot (Isaia 6, ca și în Apocalipsă 4).
5. Însușirea personală externă a Sfântului Duh:
Desigur, sfințenia este proprie dumnezeirii, dar Duhul Sfânt este sfințenia
ipostatică sau ipostasul sfințeniei. Astfel, Duhul are menirea sfințirii noastre prin har
– aceasta este însușirea Sa personală externă. Fiind ipostasul sfințeniei, iar aceasta
fiind iubire desăvârșită, opusă egocentrismului, Duhul Sfânt este și ipostasul
comuniunii (Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi – 2 Corinteni 13). Duhul Sfânt este
comuniunea sau împărtășirea Tatălui cu Fiul prin iubire infinită (căci iubirea
desăvârșită se manifestă în treimea de persoane), și totodată, prin harul Său, Duhul
Sfânt este comuniunea noastră cu Tatăl prin Fiul (Că prin El – prin Hristos – avem şi
unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh – Efeseni 2).
6. Rugăciunea ”Împărate ceresc” cuprinde și ea o întreagă și adevărată teologie
despre Persoana Sf. Duh.
7. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. Dacă Biserica este
Trupul lui Hristos, atunci Duhul Sfânt este sufletul acestui trup. Duhul Sfânt
desăvârșește opera de mântuire a lui Hristos după Înălțarea Sa la cer, prin Duhul
Sfânt ne însușim roadele Jertfei Mântuitorului, adică mântuirea subiectivă. Prin
Duhul Sfânt s-a întemeiat Biserica la Cincizecime, și tot prin Duhul Sfânt, Hristos
este permanent prezent în Biserică (Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin - Matei 28). Această prezență permanentă a lui Hristos în
Biserică este privită ca o Cincizecime continuă (vezi rugăciunea epiclezei: „Doamne,
Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe
Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”).
Legătura organică dintre Duhul Sfânt și Biserică este mărturisită clar de Sfinții
Părinți: „Dacă Biserica există, este evident că este de față Duhul” (Sf. Ioan Gură de
Aur); „Acolo unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt, și unde este Duhul Sfânt,
acolo este Biserica și tot harul” (Sf. Irineu).
8. Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în iconomia mântuirii: Mântuirea
obiectivă, realizată de către Mântuitorul Hristos prin Întruparea, Răstignirea, Învierea
și Înălțarea la cer, este desăvârșită prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, prin
care se întemeiază Biserica și se pune început mântuirii subiective, sălășluirii trupului
îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane. Există deci o strânsă legătură
între lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și lucrarea Duhului Sfânt în iconomia
mântuirii noastre, și chiar o reciprocitate, lucrarea unuia pregătind și continuând
lucrarea celuilalt (de altfel, datorită perihorezei, Persoanele și lucrările divine nu sunt
despărțite).
Astfel:
a) Duhul Sfânt pregătește venirea și lucrarea Fiului: în Vechiul Testament
Duhul Sfânt „a grăit prin prooroci”, iar „Toată Revelația prin prooroci este o
Cincizecime preliminară care pregătește actul Întrupării” (Paul Evdokimov); Duhul
Sfânt este Cel ce Îl trimite pe Fiul în lume: Duhul Domnului este peste Mine, pentru
care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, cf. și Luca 4) – dar nu singur, ci
împreună cu Tatăl (Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică – Ioan 3);
Duhul Sfânt umbrește pe Sfânta Fecioară la zămislirea și nașterea Fiului lui
Dumnezeu (Luca 1), Se coboară la Botez peste Fiul (Ioan 1) și rămâne asupra Lui
pentru totdeauna, însoțindu-L în lucrarea Sa mântuitoare (Cu Duhul lui Dumnezeu
scot demonii...);
b) Fiul pregătește coborârea Duhului Sfânt și Îl trimite la Cincizecime: Cel ce
crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar
aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci
încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit (Ioan 7); Şi Eu voi
ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac (Ioan 14); Dar
Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi (Ioan 16).
Făptura, curățată prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos,
devine vrednică să primească din nou harul Duhului Sfânt: „Scopul și destinația
întregii opere a mântuirii noastre prin Hristos este ca cei credincioși să primească pe
Duhul Sfânt” (Sf. Simeon Noul Teolog);
„Care este efectul și rezultatul actelor lui Hristos? Nimic altceva decât
coborârea Duhului Sfânt peste Biserică” (Nicolae Cabasila);
„Dumnezeu s-a făcut purtător de trup pentru ca noi să ne facem purtători de
Duh” (Sf. Atanasie);
„Hristos este marele Înaintemergător al Duhului Sfânt” (Paul Evdokimov).
Viața pe care o revarsă și o întemeiază în noi Duhul Sfânt este viața în Hristos.
Precum Duhul Sfânt a sfințit trupul Fecioarei pentru a-L zămisli și naște pe Hristos,
la fel Duhul Sfânt sfințește prin Botez pe credincios pentru ca Hristos să ia chip în el.
Prin Duhul Sfânt ne unim cu Sfânta Treime: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi
cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan
14).
Relația dintre iconomia Fiului în realizarea mântuirii obiective și iconomia
Duhului Sfânt în mântuirea și sfințirea noastră subiectivă se vede și din faptul că
Duhul Sfânt ne împărtășește harul divin mântuitor câștigat de Iisus Hristos prin jertfa
Sa, sau Harul Domnului nostru Iisus Hristos (2 Corinteni 13), pentru că Legea prin
Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1); de asemenea,
dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14), Duhul Sfânt este Duhul
Adevărului, (Care) vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16), adică la Hristos.
Când Sf. Serafim de Sarov spune că scopul vieții creștine este dobândirea
Duhului Sfânt, nu înseamnă că Hristos nu ar mai fi centrul vieții creștine, ci doar că
numai împărtășindu-ne tot mai deplin de darul Duhului Sfânt Îl descoperim tot mai
mult pe Hristos prezent în inimile noastre de la Botez și ne unim tot mai deplin cu El:
În ziua aceea (a Pogorârii) veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi
Eu în voi (Ioan 14), sau, cum explică acest text Paul Evdokimov, „Cincizecimea
restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos, și-L revelează nu înaintea, ci
înăuntrul ucenicilor”.
Întreaga iconomie divină începând de la creație are loc prin conlucrarea Fiului
cu Duhul Sfânt în numele Tatălui. Prin harul Duhului Sfânt devenim fii adoptivi ai
lui Dumnezeu, pentru că am primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!,
și Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu
(Romani 8).
Sf. Simeon Noul Teolog spune că dacă Fiul este ușa prin care intrăm la Tatăl,
atunci Sf. Duh este cheia care ne deschide această ușă.
9. „Chenoza” Duhului Sfânt:
După pr. Dumitru Stăniloae, Duhul Sfânt este Persoana cea mai misterioasă a
Sfintei Treimi, nu ne apare destul de distinctă ca celelalte, ci pare să rămână
acoperită în smerenie;
Pe El Îl desprindem cu greu de subiectul nostru renăscut, pentru că El este în
ochiul nostru sufletesc care vede pe Iisus, în glasul nostru care spune cu credință lui
Iisus: „Doamne!” (Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt –
1 Corinteni 12). Duhul Sfânt ni Se împărtășește prin har, Se unește cu noi, Se
identifică cu subiectul nostru, prin El ne unim cu întreaga Sfântă Treime: Căci
Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui
bunăvoinţă (Filipeni 2), căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15).
Toate sentimentele care îl înalță pe om la Dumnezeu sunt ale Duhului Sfânt: Iar
roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea
de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5). Precum fierul aruncat în
foc devine una cu focul, precum ochiul se unește cu lumina, tot așa Duhul Sfânt Se
unește cu duhul nostru, încât, după Sf. Petru Damaschin, credinciosul adevărat are în
loc de suflet pe Duhul Sfânt, iar Paul Evdokimov spune că dacă facerea lumii este o
lucrare pogorâtoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, iconomia mântuirii ia calea
inversă: de la Duhul Sfânt, prin Fiul, spre Tatăl.
10. Harul divin:
Duhul Sfânt nu ne dă ceva propriu Lui, ci dumnezeirea comună a Celor Trei
Persoane, înțelegând prin dumnezeire, în sens palamit, nu ființa dumnezeiască însăși,
ci energia comună a ființei (Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi
la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele
viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti –
Ioan 16). Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască
necreată, care izvorăște din ființa divină a celor trei Ipostasuri, fiind nedespărțită de
acestea, și care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor, în scopul mântuirii și
sfințirii lor. Având în vedere că rezultatul lucrării harului divin este mântuirea adusă
de Hristos, înțelegem de ce el se numește „Harul Domnului nostru Iisus Hristos”.
Harul este revărsat de Duhul Sfânt peste noi numai prin umanitatea înviată și
înălțată a lui Iisus Hristos; harul este chiar comuniunea noastră cu Hristos prin Duhul
Sfânt, și prin Hristos cu întreaga Sfântă Treime („Prin har, Dumnezeu ne-a pus în
relație cu Sine. Harul este fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca
Persoană” – pr. D. Stăniloae). Harul divin se manifestă, este prezent și lucrează
permanent în Biserică, îndeosebi prin Sf. Taine.
Însușirile harului divin: a) necesitatea harului: pentru că omul nu se poate
mântui prin propriile puteri; Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu
poate aduce rod de la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine...
Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15); Sf. Macarie cel Mare: „Precum peştele
nu poate vieţui fără apă sau precum nimeni nu poate umbla fără picioare, vedea fără
ochi, vorbi fără limbă ori auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus şi fără
conlucrarea puterii dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii
dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit”;
b) gratuitatea harului: nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai
din dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2);
c) universalitatea harului: se dă tuturor oamenilor spre a se putea mântui,
oferindu-se în mod egal tuturor, dar nu forţează libertatea, silindu-l pe acesta să-l
primească şi astfel să se mântuiască fără voia lui (protestanţii susţin că însuşirea
mântuirii realizate de Hristos este numai opera harului, omul neputând face nimic
prin propriile sale puteri); S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Timotei
2); Sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ...constrânge pe nimeni, dar dacă
Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă
nu din cauză că voinţa Sa ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă
nimănui”.
11. Mântuirea subiectivă (îndreptarea) e împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a
omului, prin care ultimul îşi însuşeşte roadele jertfei Mântuitorului, fiind eliberat din
robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care
se face drept înaintea lui Dumnezeu.
Etapele îndreptării:
a) chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului
divin;
b) renaşterea omului în Hristos prin taina Sf. Botez – constă, pe de o parte în
curăţirea de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale săvârşite până la botez, iar pe
de altă parte, în sălăşluirea harului lui Hristos în el;
c) progresul creştinului în viaţa cea în Hristos – arătându-l pe Hristos prezent în
viaţa şi în faptele lui.
Condiţiile însuşirii mântuirii subiective:
a) credinţa – este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau
la revelaţia divină; pentru mântuire este necesară credinţa lucrătoare prin iubire
(Gal.5); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va
crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16);
Fără credinţă, cu neputinţă este a bine plăcea lui Dumnezeu (Evr.11); De vei
mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat
pe El din morţi te vei mântui (Rom.10);
b) faptele bune – sunt absolut necesare pentru mântuire, alături de credinţă;
reprezintă singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea; dacă credinţa e cea
care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în
acelaşi timp şi faptă bună, cuprinzând şi faptele externe în mod necesar; iar faptele
bune aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa în Hristos; Nu tot cel ce-Mi
zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu,
care este în cer (Matei 7); Matei 25 vorbește despre faptele milei trupeşti; Credinţa
fără fapte moartă este (Iacob 2); Sf. Chiril al Alexandriei: „Cinstirea de Dumnezeu
constă în două părţi: din cunoaşterea exactă a dogmelor pietăţii şi din faptele bune.
Dogmele fără fapte nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primeşte însă nici faptele,
dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii”.

12. Darurile Sf. Duh:

Ca energie dumnezeiască ce se revarsă prin Sfântul Duh asupra oamenilor în
scopul sfințirii și mântuirii lor, harul divin este unul după natura sa, dar se deosebește
după lucrările și efectele sale asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el. Nici
Biserica în totalitatea ei, nici membrii Bisericii nu au în actualitate deplină bogăția
nesfârșită a dumnezeirii sau a harului, ci această bogăție devine actuală pe măsura
eforturilor ce le face Biserica sau diferiții credincioși (harul se împărtășește pe
măsura efortului uman, omul se umple tot mai mult de energiile divine, se unește tot
mai mult cu Dumnezeu, potrivit vredniciei sale). Actualizarea dumnezeirii
împărtășite sau a harului se arată în ceea ce se numesc darurile Duhului Sfânt, sau
duhuri. Darurile Duhului Sfânt sunt distincte de harul divin împărtășit prin Sfintele
Taine, absolut necesar pentru mântuire (alături de credință și fapte bune), dar nu sunt
separate de acest har, având același izvor – Duhul Sfânt: Darurile sunt felurite, dar
acelaşi Duh (1 Corinteni 12). Darurile presupun existența harului primit prin Sfintele
Taine și sunt rodiri ale lui, sau sunt o înflorire variată a bogăției nesfârșite a harului,
care, deși unul după natura sa, se arată felurit în formele lui de manifestare și în
efectele sale asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el, după cum spune și
Sfântul Marcu Ascetul: „Harul Duhului este unul și neschimbat, dar, intrând în
inimile credincioșilor, dă fiecăruia lucrările care se potrivesc: celui ce flămânzește
după Hristos, i se face hrană; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină
încredințare; celui care plânge, mângâiere”. Prof. N. Chițescu compară harul cu „un
ocean de daruri ce scaldă zidirea lui Dumnezeu”. Darurile Duhului Sfânt se
desemnează adesea prin numele celor șapte duhuri, potrivit Isaia 11: duhul
înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-
credinţe și duhul temerii de Dumnezeu. Numărul 7 e semnul plenitudinii harismatice.
Aceste daruri se dau celui nou botezat prin Mirungere, prin care se pune „pecetea
darului Sf. Duh”. După 1 Corinteni 12, darurile Sf. Duh sunt mult mai numeroase:
Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de
înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru
acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri
de minuni, iar altuia proorocie... Şi toate acestea le lucrează unul ... ...şi acelaşi Duh,
împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte, iar în Romani 12: Avem felurite
daruri, după harul ce ni s-a dat, după care se enumeră slujirea aproapelui, blândețea,
răbdarea, rugăciunea, milostivirea, iubirea frățească. În același timp însă, Duhul
Sfânt îi leagă pe credincioși întreolaltă, fiind prezent în ei prin diferitele daruri
împărțite lor. Astfel, Duhul Sfânt ca Persoană îi unifică pe cei ce posedă daruri
diferite, fiind Duhul unității (Efeseni 4) și al comuniunii: Pentru că într-un Duh ne-
am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi
toţi la un Duh ne-am adăpat (1 Corinteni 12). Se poate face o analogie, comparând
legătura dintre Sf. Duh și Biserică cu legătura dintre suflet și trup: „Duhul ține legate
între ele mădularele trupului lui Hristos, prin darurile care se intercondiționează” (Sf.
Vasile cel Mare), tot așa precum sufletul ține întreg trupul într-o unitate. Harismele
sunt daruri sporite ale Duhului Sfânt, împărtășite unor credincioși ce au sporit mult
pe calea virtuții. Astfel de daruri speciale sunt: darul facerii de minuni, al înainte
vederii, etc., iar în Biserica primară existau și darul vorbirii în limbi, darul tălmăcirii
limbilor, harisma apostoliei. După Sf. Apostol Pavel, dragostea creștină, ca harismă
și ca virtute, le înglobează și le întrece pe toate.

6. Sfânta Biserică
6.1 Întemeierea Bisericii
În momentul Înălţării Mântuitorului, credincioşii formau două grupuri
cunoscute: unul în Galileea (peste 500), altul la Ierusalim (aproximativ 120), trăind în
rugăciune, în aşteptarea botezului cu Duhul Sfânt. La 10 zile de la Înălţare „s-a făcut
un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea
lor Duhul a grăi” (Fapte 2: 2-4). Apostolii au fost întăriţi cu puteri şi daruri
supranaturale, elemente absolut necesare propovăduirii. Prin Pogorârea Sfântului
Duh are loc întemeierea primei comunităţi creştine cu numele de Biserică, cea care
fusese întemeiată în mod tainic de Mântuitorul prin jertfa de pe Cruce.
La predica Apostolului Petru se convertesc „ca la trei mii de suflete”,
(caracterul supranatural al evenimentului). Se trăia o viaţă nouă, „stăruind în
învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:
42). O practică primară era comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau ţarini, le
vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor” (exemplu: levitul Iosif din
Cipru, numit mai târziu Barnaba).
Creşterea numărului credincioşilor era urmată de apariţia unor greutăţi în viaţa
comunităţii. Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu
vederea la împărţirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credincioşii aleg șapte
bărbaţi „plini de duh şi de înţelepciune”, asupra cărora Apostolii şi-au pus mâinile,
rugându-se: sunt primii hirotoniţi, diaconii. Slujirea lor nu se limita numai la a
supraveghea buna desfăşurare a agapelor, ci puteau să propovăduiască Cuvântul.
Unii dintre ei au atras mânia iudeilor, cum a fost situaţia lui Ştefan, acuzat ca
blasfemiator, târât afară din oraş şi ucis cu pietre (este primul conflict doctrinar al
creştinismului cu iudaismul, iar el e primul martir al Bisericii).
Cu toate că prigoana se extindea, Biserica era în continuă dezvoltare. Situaţiile
diverse întâlnite în propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii
pentru cei convertiţi dintre păgâni ş.a.) au provocat întrunirea Sinodului Apostolic în
anul 50 la Ierusalim. În fruntea adunării apare Iacob cel Mic, „fratele Domnului”,
care se bucura de mare autoritate morală nu numai la creştini, ci şi la evreii din
Ierusalim şi din diasporă. Tradiţia l-a numit mai târziu episcop, în timp ce Pavel îl
numea stâlp al Bisericii. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Mare sau
cel Bătrân), precum şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptelor
Apostolilor nu mai prezintă activitatea Apostolilor. Timp de două decenii scena
istoriei va fi ocupată de marele Apostol al neamurilor, Sf. Ap. Pavel. Activitatea
celorlalţi este mai puţin cunoscută. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ştie de la
Origen, iar acesta din tradiţie, că Apostolii şi ucenicii lor s-au împrăștiat în toată
lumea şi au propovăduit creştinismul: Toma la parţi, Andrei în Sciţia, Ioan în Asia,
Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, Bartolomeu în India
(Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia, Matei printre iudei, apoi la
alte neamuri. Aceste ştiri pot fi completate cu altele din Noul Testament sau din
tradiţia creştină scrisă. Astfel, întâlnim contribuţii la activitatea misionară a Sfântului
Apostol Petru: a predicat în Antiohia (Gal. 2: 11), sau după o tradiţie consemnată de
Origen şi citată de Eusebiu de Cezareea, Petru ar fi propovăduit în Macedonia. Din 1
Corinteni 1: 12-13, aflăm de tensiunile determinate de existenţa grupărilor: „a lui
Chefa, a lui Appolo, a lui Pavel”. Ştirea, combinată cu informaţia din prima Epistolă
către Corinteni a Sf. Clement al Romei (88-98), confirmă aşadar prezenţa lui Petru la
Corint. Către sfârşitul domniei lui Nero, în anul 66, Petru a fost închis din nou în
închisoarea de la poalele Capitoliului. Momentul este consemnat de Fericitul Ieronim
în De viris illustribus. A fost răstignit în anul 67 şi a fost îngropat la Roma,
bucurându-se de cinstirea întregii lumi creştine. Tradiţia, relativ târzie (sec. III-IV),
care-l numeşte episcop întâi la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazează primatul
papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi este contrară faptelor
istorice cunoscute.
Se ştie că Apostolii nu au păstorit ca episcopi în niciun oraş din timpul lor,
deoarece ei aşezau în cetăţi pe episcopi. Demnitatea de Apostol era desigur
superioară celei de episcop. Activitatea Sfântului Apostol Ioan: Ioan, Petru şi Iacob,
sunt numiţi de Sf. Ap. Pavel „stâlpii Bisericii”. Tradiția bisericească confirmă
prezenţa lui Ioan în Asia Proconsulară, mai ales în capitală, la Efes. Ştirea că a murit
la Ierusalim sau că ar fi suferit la Roma în timpul persecuţiei lui Domiţian în anul 95
sau 96, nu este întemeiată. Exilul său pe insula Patmos din Marea Egee este
confirmat de Apocalipsă. Moartea lui târzie pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca
apostolică să se poată lega strâns de cea post-apostolică. Sfântul Apostol Andrei,
fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricului Eusebiu de Cezarea, a
predicat în Scythia, sau mai sigur în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), în
cetăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic). După
tradiţia creştină, de aici a plecat în Bizanţ unde a hirotonit un episcop în persoana lui
Stachys. Moare în oraşul Patras ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X.
Despre Sfântul Apostol Tadeu, fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în
Palestina şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi la Roma din porunca lui Domiţian,
fiind socotiţi susţinătorii unei revoluţii politice, ca urmaşi ai lui David. La înfăţişarea
înaintea împăratului au fost eliberaţi, după precizarea lui Eusebiu, din constatarea că
sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă. Apostolul Filip, după noile
cercetări, ar fi predicat şi în Scythia Minor. Ştiri legendare parvin în legătură cu
Simon Zelotul (Canaanitul) cum că ar fi predicat în Persia şi Babilonia, iar despre
Matia că a propovăduit în Etiopia.
Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai
Domnului mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe apostoli sau lucrau în
legătură cu ei. Barnaba este dintre cei mai însemnaţi; vărul lui, Ioan Marcu, a mers cu
el şi cu Sf. Ap. Pavel în prima călătorie misionară între anii 45-48, mai târziu
însoţind pe Sf. Ap. Petru, după predica lui scriind Evanghelia care îi poartă numele.
După o veche tradiţie el a înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre
colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, mai însemnaţi sunt: medicul Luca, autorul
Evangheliei a treia şi al Faptelor Apostolilor, Sila, Timotei, Tit, precum şi câteva
femei devotate care au adus misiunii creştine servicii preţioase.
Activitatea Sfântului Apostol Pavel: Pe lângă cultura elenistă, el avea din
familie dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi vor avea mare importanţă în
activitatea lui misionară. De tânăr Saul a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a
învăţatului Gamaliel, vestit în toată lumea iudaică. El nu L-a cunoscut direct pe Iisus
Hristos. În istorie el apare ca persecutor, participând la uciderea lui Ştefan. Pe drumul
spre Damasc se convertește la creştinism, prin apariţia în timpul zilei, într-o lumină
strălucitoare, a lui Iisus Hristos. Iudeu prin naştere şi prin educaţie, cu instruire
teologică de rabin şi cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii
greceşti, cetăţean roman cu drepturi legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea
însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi misionari şi era pregătit pentru apostolatul creştin.
În misiune, el se adresa de regulă comunităţilor iudaice şi prozeliţilor, apoi pătrundea
în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile
noi era mai mare. După ce forma şi organiza comunitatea creştină locală, Apostolul
păstra legături cu ea prin trimişi şi prin epistole. În acelaşi timp păstra comuniunea cu
Biserica mamă ierusalimiteană. Apostolul era însoţit şi ajutat în misiune de unii
colaboratori, aleşi dintre iudeii sau păgânii convertiţi, dintre care pe unii, pe Tit şi pe
Timotei, i-a numit episcopi în Bisericile înfiinţate de el.
Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar
Antiohia Siriei devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din
Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credinţă, pe nume Barnaba. În una din
zile, comunitatea din Antiohia este anunţată în chip dumnezeiesc să aleagă pe Pavel
şi pe Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a creştinismului. De acum începe
a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sfântului Apostol Pavel: epoca misiunii
sale printre neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădeşte geniul său
organizatoric şi misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi
jertfelnicie, puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează
în 3 mari călătorii, mai bine cunoscute, unde a fost însoţit de unii ucenici sau chiar
singur, dar cu conştiinţa sigură şi voinţa puternică de a înfrunta orice piedică. Prima
sa călătorie misionară o efectuează între anii 45-48, plecând din Antiohia Siriei,
însoţit de Barnaba şi de Ioan Marcu. Propovăduiesc mai ales la Pafos, trecând în
ţinuturile Asiei Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici Sf.
Pavel se îndreaptă spre Antiohia Pisidiei. În această localitate rosteşte o cateheză
asemănătoare cu aceea a Sf. Ap. Petru din ziua Cincizecimii, chemând poporul evreu
la mântuire prin credinţă şi pocăinţă în Mântuitorul cel înviat, prezis de profeţi. Mai
departe, predică la Iconiu şi Listra, unde vindecă un olog şi unde poporul vrea să le
aducă jertfe, socotindu-i zei, ceea ce ei refuză. Dar tot aici, aceiaşi locuitori, instigaţi
de iudeii din Antiohia şi Iconiu, îl scot afară din cetate pe Pavel şi-l lovesc cu pietre,
lăsându-l abia viu. De acolo se îndreaptă spre Derbe. La Sinodul Apostolic din
Ierusalim, în anul 50, iau parte şi Sf. Pavel cu Barnaba, ca reprezentanţi ai Bisericii
din Antiohia. După acest eveniment, Ap. Pavel pleacă în a doua sa călătorie
misionară (51-54), fiind însoţit numai de Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra, de
unde iau un nou ucenic, Timotei, apoi în Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile
Frigiei, Galatiei, Bitiniei, după care coboară la Troa. Trec în Macedonia însoţiţi de
Luca medicul. La Filipi înfiinţează o comunitate creştină, prima din Europa, dar sunt
închişi din cauza unei femei cu duh pitonicesc. Eliberaţi a doua zi, Pavel împreună cu
Sila pleacă la Tesalonic unde predică trei săptămâni, după care se îndreaptă către
Atena. În marea cetate a Greciei, Sf. Pavel predică în Areopag, rostind o importantă
cateheză despre Dumnezeul necunoscut, care a făcut lumea şi are grijă de ea,
trimiţând ca Mântuitor pe Domnul Hristos, adeverit printre noi prin învierea din
morţi. Trece apoi în Corint, capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila. Aici
a activat un an şi şase luni printre iudei şi păgâni. I se înscenează de către iudei un
proces, dar proconsulul cetăţii îl respinge, nevoind să se amestece în probleme
religioase. În Antiohia, unde îşi stabilise sediul, Sf. Pavel îl înfruntă pe Sf. Petru
pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii mozaice cu privire la
respectarea ei de către creştini. Apoi Sf. Ap. Pavel întreprinde A treia sa călătorie
misionară (54-58), trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia, ajungând în Efes, unde
activează 3 ani. El predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie epistolele către Galateni
şi 1 Corinteni, dar este nevoit să părăsească această localitate din cauza unei răscoale
a păgânilor, la agitaţiile unui argintar, Dimitrie, care-şi vedea ameninţată existenţa,
pentru că mulţi păgâni treceau la creştinism. Din Efes, Apostolul se îndreaptă spre
Troa, apoi la Filipi. Predică în Macedonia şi se reîntoarce la Troa. În acest oraş
săvârşeşte o minune, înviind un tânăr care căzuse jos de la etaj, în timp ce Apostolul
rostea o cuvântare. În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel se opreşte la Milet unde
convoacă pe toţi preoţii din Efes. Cu acest prilej rosteşte o duioasă cuvântare
pastorală, amintindu-le că nu-i vor mai vedea faţa pe viitor. În Ierusalim iudeii l-au
prins în templu pe când încerca să îndeplinească un vot de nazireu, şi voiau să-l
omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane, Claudius Lysias. Sub paza
ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sinedriului, dar
agitaţia contra lui creşte ameninţător. Urmează doi ani de temniţă la Cezareea între
anii 58-60. Iudeii de la Ierusalim îl urmăresc însă şi acolo, determinându-l pe Pavel
să facă apel în final la dreptul său de cetăţean roman, de a fi judecat de împăratul
Romei. Drumul spre Roma a fost făcut sub pază pe timp de toamnă şi de iarnă. La
Roma este întâmpinat de creştini la locul numit Trei Taverne. Prezenţa unei
comunităţi de creştini la Roma înainte de venirea vreunui misionar demonstrează
răspândirea rapidă a noii credinţe.
Din epistolele scrise de aici rezultă că Apostolul a fost lăsat liber după anul 63,
şi a întreprins noi călătorii misionare în răsărit: Creta, Milet, Grecia şi Epir. Sf.
Clement Romanul afirmă în prima epistolă către Corinteni că Pavel ar fi propovăduit
şi în Spania. Readus la Roma moare ca martir în timpul persecuţei lui Nero, probabil
în anul 67. Sf. Ap. Pavel a fost îngropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a
rândul pelerinii creştini din toată lumea vin să se închine la mormântul său.

6.2 Însușirile Bisericii

Biserica - institutia sfanta, intemeiata de Domnul Hristos pentru mantuirea si
sfintirea credinciosilor, adica a oamenilor care au aceeasi credinta si se impartasesc
cu aceleasi Sfinte Taine. (nevazut-Jertfa pe Cruce) (vazut-Cinzecime, Pogorarea Sf.
Duh-Sf. Apostoli);
Membrii Bisericii - cler (diacon, preot, episcop-cei care au harul/savarsesc
slujbele Bisericii);
(pamant) - credinciosii (laici, mireni) - crestinii botezati in numele Sf.
Treimi ce marturisesc aceeasi credinta si se impartasesc cu aceleasi Sf. Taine;
Întemeierea Bisericii: Mântuitorul a întemeiat Biserica prin jertfa Sa pe Cruce
(F. Ap. 20, 23) şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă a
oamenilor cu Dumnezeu la Cincizecime (Pogorarea Sf. Duh, Rusaliile) - (nevazut-
Jertfa pe Cruce)(vazut-Cinzecime, Pogorarea Sf. Duh-Sf. Apostoli);
- prima Biserica -in Ierusalim, la Cinzecime, cand in urma cuvantarii Sf. Ap.
Petru s-au botezat “ca la 3000 de suflete” (F.A.2,41);
Membrii Bisericii: Biserica “luptătoare” – (Biserica de pe pamant ce luptă
împotriva păcatului) credincioşii botezaţi în numele Sfintei Treimi, care mărturisesc
aceeaşi credinţă, care se împărtăşesc cu aceleaşi Sfinte Taine şi care stau sub
conducerea văzută a aceleiaşi ierarhii bisericeşti.
- Biserica “triumfătoare” – (Biserica din ceruri) au biruit pacatul – drepţi,
ingeri, sfinti; Însuşirile Bisericii (Crez-Art. 9 “Intr-una, sfanta, soborniceasca si
apostoleasca Biserica .”):
1. Biserica este una pentru că:
- unul este Dumnezeu;
 - unul este Iisus Hristos, Capul şi întemeietorul ei;
- unul este Duhul Sfânt sălăşluit în ea;
- una este credinţa şi învăţătura Bisericii;
2. Biserica este sobornicească pentru că:
- ea cuprinde pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile;
- este unitară, vie, activă, pe întreg pământul;
- modul de conducere a Bisericii stă pe temelia sinoadelor ecumenice;
- sinoadele ecumenice sau soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai
înaltă a obştii creştine.
3. Biserica este sfântă pentru că:
- Sfânt este întemeietorul şi Capul ei, Hristos;
- Sfânt este Duhul care sălăşluieşte în ea;
- Sfânt este scopul urmărit de ea: sfinţirea şi mântuirea;
4. Biserica este apostolică pentru că:
- este întemeiată de Iisus Hristos pe temelia Sf. Apostoli;
- a fost răspândită în lume şi organizată de Sf. Apostoli;
- păstrează neschimbată învăţătura dată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli,
precum şi darurile Sf. Duh primite de Sf. Apostoli.
Alte denumiri: “Casa lui Dumnezeu”, “fratietate” - marea familie crestina,
“Aleasa Doamna”;
Temeiuri scripturistice
“Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.”
(Matei 16,18) - intemeierea Bisericii;
Domnul Hristos este: “Piatra din capul unghiului.” (Efeseni 2,20);
Temeiuri patristice
„În afara Bisericii nu este mântuire” şi „cine n-are Biserica de mamă nu poate
avea pe Dumnezeu de tată”. (Sf. Ciprian);
 II. Teologie Biblică
A. Vechiul Testament
1. Pentateuhul: structură și prezentare generală.
Pentateuhul = cinci volume, numite de iudei Tora Moșe (Legea lui Moise) sau
Tora Iahve (Legea Domnului).
Importanța Pentateuhului:
El este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și
morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără
Pentateuh. Pe el se reazemă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș
comun, Adam. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu există răscumpărarea, iar dacă
nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu este universală.
Caracterul general al Pentateuhului:
El nu este o carte de istorie în sens propriu și obișnuit, nici o carte de
cosmogonie sau geogonie. Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului
omenesc.
Cuprinsul lui principal este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă
sistematic cu paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea
promulgării ei.
Þ Facerea este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare
Legii;
Þ cele trei cărți următoare expun însăși legislația și unele evenimente în
legătură cu promulgarea legilor;
Þ Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea
Legii.
Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe Muntele Sinai se face un
legământ între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința
făcută lui Avraam. De aceea autorul insistă mai puțin pe anumite lucruri (istoria de
după Noe până la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie,
etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din iconomia mântuirii (căderea în păcat,
potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).
Unitatea Pentateuhului:
 Unitatea lucrării, deci și a autorului, se vede, pe lângă felul de istorisire și
caracterul lingvistic, și din faptul că întregul material este grupat în jurul a trei idei
principale: ideea mesianică, separarea poporului biblic de alte neamuri și dreptul
divin și istoric al lui Israel asupra Canaanului. Prima idee mesianică anunțată în
Facere 3:15 (Izbăvitorul va veni) se precizează mai departe astfel: El Se va naște din
neamul lui Sem (Facere 9), din Avraam, descendent al lui Sem (Facere 12), din
Iacov, nepotul lui Avraam (Numerii 24) și din Iuda, fiul lui Iacov (Facere 49). El va
fi marele legislator, ca și Moise (Deuteronom 18).
Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară
separarea poporului de orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură
prin legi severe și speciale, și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară
îmbelșugată, unde singur e stăpân și unde e ferit de contactul cu lumea păgână.
Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul are și drept natural istoric
(pentru că acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții celor 12 seminții), dar și drept
divin (căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor lui).
Cuprinsul Pentateuhului:
1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea tuturor, a cerului
și a pământului, a oamenilor și a tuturor lucrurilor. Introducerea arată dependența
creaturilor față de Dumnezeu, Care aduce totul din neființă la ființă; în Facere 1:1 se
cuprinde cosmogonia mozaică, iar în Facere 1:2 - 2:3 se află geogonia, cele șase zile
ale întocmirii Pământului sau Hexaimeronul.
® Prima parte (capitolele 1 – 11) arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga
omenire pentru mântuire; ni se descrie începutul neamului omenesc, starea
paradisiacă, apoi căderea în păcat, familia lui Adam, fratricidul lui Cain, urmașii lui
Cain și ai lui Set, înrăutățirea oamenilor, potopul, alegerea lui Sem, fiul lui Noe,
alegerea familiei lui Terah.
® A doua parte (capitolele 12 – 50) arată cum Dumnezeu, în opera de
mântuire, trece de la calea universală la cea particulară, alegând în scopul acesta o
familie, pe care o face popor – familia lui Avraam și a urmașilor acestuia, Isaac și
Iacov. Ca să nu se creadă că descendența din Avraam este suficientă pentru mântuire,
se arată și descendenți ai lui Avraam eliminați de la binefacerile cuvântărilor
mesianice – Ismail, Esau și urmașii lor.
2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea
poporului din robia Egiptului.
º Introducerea arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au
devenit popor.
º Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub
conducerea lui Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).
º A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele
Sinai și pregătirea lor pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu
conduce poporul Său, ziua în stâlp de nor și noaptea în stâlp de foc, îl hrănește cu
mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din stâncă, biruirea amaleciților prin
puterea rugăciunii).
º A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește promulgarea Legii pe muntele
Sinai. După promulgarea Decalogului și a altor legi, legământul încheiat între
Dumnezeu și popor se ratifică prin jertfe și stropirea poporului cu sânge. Moise, în
singurătate timp de 40 de zile pe muntele Sinai, primește noi descoperiri și
instrucțiuni, între altele și cele referitoare la construirea cortului sfânt și la obiectele
de cult. Între timp poporul se închină vițelului de aur; la întoarcere, Moise, supărat,
izbește cu tablele Legii în vițelul de aur, care se sfărâmă, și pedepsește pe cei fără de
lege. Reînnoiește legământul și primește noi table ale Legii. Se construiește cortul
sfânt.
3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde
dispoziții referitoare la cultul sacru.
Y Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre
îndatoririle și drepturile preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă.
Y A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea
levitică. Poporul trebuie curățit prin curățire externă legală, pe lângă cea internă.
Preoții au norme speciale de curățire. Observarea sau călcarea Legii cauzează stări
speciale, pentru care există dispoziții aparte, atât pentru preoțime cât și pentru popor.
 4. Numerii își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul
poporului întreg. Evreii o denumesc „În pustiu”, deoarece cuprinde istoria
peregrinării poporului în deșertul Arabiei. Generația rebelă e respinsă ca una care,
deși martora atâtor semne și dovezi ale providenței divine, totuși e în continuă
nemulțumire.
V Prima parte (capitolele 1 – 14): după numărătoarea poporului se istorisește
răzvrătirea ivită în urma informațiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan și
din cauza ostenelilor călătoriei, precum și a lipsei de carne. Însuși Aaron și Mariam
sunt între răzvrătiți. Dumnezeu respinge generația răzvrătită și hotărăște putrezirea
osemintelor lor în pustiu.
v A doua parte (capitolele 15 – 19) expune unele întâmplări din cursul celor 40
de ani de călătorie în pustiu.
v A treia parte (capitolele 20 – 36): Moise scoate apă din stâncă; moartea lui
Aaron și înlocuirea lui cu Eleazar, fiul său; pentru o nouă nesupunere, pedepsirea cu
șerpii veninoși; șarpele de aramă; se ocupă țara amoniților; moabiții încearcă să se
împotrivească; Balaam; madianiții sunt înfrânți; ținutul de dincolo de Iordan e ocupat
și este dat în stăpânirea triburilor Ruben, Gad și jumătatea tribului Manase.
5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”, cuprinde
trei cuvântări ale lui Moise, în care sunt reamintite binefacerile, în parte primite, în
parte încă numai promise de Dumnezeu, pentru împlinirea Legii. Se repetă sumar
Legea însăși. Adaosul istoric (capitolele 31 – 34) cuprinde istorisirea alegerii lui
Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea și jelirea lui de către popor în câmpurile
Moabului.

2. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos după profețiile mesianice.

A. Profeții mesianice în Pentateuh:
1) Întâia veste bună: Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa
ta şi sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul Lui (Facere 3:
15).
 2) Binecuvântarea lui Noe: A zis: Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie
fraţilor săi! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan
să-i fie rob! Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile
lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă (Facere 9).
3) Făgăduințele făcute patriarhilor:
a) lui Avraam:
1) – prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă
din localitatea Haran: După aceea a zis Domnul către Avram: Ieşi din pământul tău,
din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi
Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi
izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te
vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului (Facere 12: 1-3);
2) – a doua făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam după teofania de la
stejarul Mamvri, atunci când Dumnezeu se hotărăște să nu ascundă de Avraam ceea
ce urma să facă în Sodoma și Gomora (Facere 18: 18);
3) urmașul celebru: – a treia făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam
încercării credinței sale de a jertfi pe Isaac pe muntele Moria: ...(de vreme ce ai făcut
aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine), de aceea te voi
binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca
stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile
duşmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului,
pentru că ai ascultat glasul Meu (Facere 22: 17, 18);
b) lui Isaac:
4) – a patra făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Isaac atunci când îi spune să
nu se ducă în Egipt din cauza foametei ivită în Canaan, ci să locuiască în Gherara, la
Abimelec, regele filistenilor; dacă Îl va asculta, Dumnezeu îl va binecuvânta și va
împlini făgăduința făcută lui Avraam, tatăl său (Facere 26: 4);
c) lui Iacov:
5) – a cincea făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Iacov la Betel, atunci când
Iacov, de frica fratelui său Esau, fuge în Mesopotamia; pe drum, într-o noapte,
visează o scară ce leagă pământul de cer, iar Dumnezeu, arătându-i-se în capul scării,
îi promite că pământul pe care doarme i-l va da lui și urmașilor săi: Urmaşii tăi vor fi
mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi
la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile
pământului (Facere 28: 14);
6) – întorcându-se din Mesopotamia cu soțiile și cu copiii săi, Iacov, în
rugăciunea lui către Dumnezeu pentru a-l salva de mânia fratelui său Esau, reproduce
din nou conținutul făgăduinței lui Dumnezeu (Facere 32: 12). Profeția lui Iacov
despre Împăciuitorul (Șiloh): Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din
coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele (Facere
49: 10).
5) Steaua din Iacov:
Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din
Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui
Set îi va zdrobi (Numeri 24: 17).
6) Profetul cel Mare: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va
ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronom 18: 15). ...Și voi
pune cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi lor tot ce-i voi porunci Eu
(Deuteronom 18: 18).
B. Profeții mesianice în Cartea Psalmilor:
o psalmi direct mesianici: 2, 15, 21, 44, 71, 109, etc.;
o psalmi indirect sau tipic mesianici: 8, 33, 39, 68, 117, etc. (se referă la David
sau alt rege, chiar la bărbatul cel drept în general, dar prefigurează pe Hristos și
împărăția Lui);
1) Demnitatea împărătească a lui Mesia și Nașterea din veci:
Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind
porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta
marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei
zdrobi! (Psalm 2)
2) Patimile lui Mesia (Vaietele celui nevinovat):
 Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?
(Psalm 21); Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au
capul zicând: Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l
voieşte pe el (Psalm 21); Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au
toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi
pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21); 3) Mesia, ca împărat și preot: Zis-a
Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
aşternut picioarelor Tale (Psalm 109: 1) – egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu
Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Evrei 1:
3, 13); Hristos însuși amintește acest verset vrând să arate existența Sa înaintea lui
David, al cărui fiu este; Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm
109).
3) – nașterea din veci din Tatăl:
Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala
lui Melchisedec (Psalm 109: 4) – arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum
afirmă și apostolul Pavel (Evrei 5); Melchisedec, rege al Salemului (rege al păcii,
căci melek = rege, salem = șalom = pace), preot veșnic al lui Dumnezeu, fără început
și sfârșit, conform Epistolei către Evrei;
4) Os nu va fi frânt:
Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul.
Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi (Psalm 33);
5) Fiere și oțet: Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au
adăpat cu oţet (Psalm 68);
6) Piatra din capul unghiului: Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii,
aceasta s-a făcut în capul unghiului (Psalm 117: 22).
C. Profeții mesianice cu privire la:
1) timpul și locul venirii Mântuitorului: cele 70 de săptămâni de ani de la
Daniel 9; Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia
5: 1);
 2) la seminția din care se va naște: O dată m-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare,
voi minţi pe David? Seminţia lui în veac va rămâne (Ps. 88); O Mlădiţă va ieşi din
tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11: 1);
3) la nașterea dintr-o fecioară: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi
vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7: 14);
4) la închinarea magilor și aducerea de daruri: Împăraţii Tarsisului şi insulele
daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce (Ps 71);
5) la întreita Lui activitate de prooroc, preot și împărat;
6) la divinitatea Lui: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să
binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să
propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate (Isaia 61);
7) la intrarea triumfală în Ierusalim: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-
te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi
călare pe asin, pe mânzul asinei (Zah. 9);
8) la vânzarea lui Hristos pe treizeci de arginți: Şi Mi-au cântărit simbria Mea
treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: Aruncă-l olarului preţul acela
scump cu care Eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am
aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar (Zaharia 11);
9) la patimile, moartea și învierea Lui: Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca
o oaie fără de glas, înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa (Isaia 53);
10) la adăparea cu oțet și fiere: Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea
mea m-au adăpat cu oţet (Psalm 68);
11) la împărțirea hainelor Lui și aruncarea de sorți pentru cămașa Sa: Împărţit-
au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalm 21);
12) la împungerea coastei Lui cu sulița: ...şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine,
pe Care ei L-au străpuns (Zaharia 12);
D. Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o persoană reală, divino-umană,
scoțând în relief când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană: a) Firea
dumnezeiască este mărturisită în: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut (Psalm
2); Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109); Şi tu, Betleeme
Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar
obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5: 1), sau când e numit
direct chiar Dumnezeu-Domn, Adonai, Elohim și chiar Iahve; b) Firea omenească
este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3: 15), a
lui Avraam (Facere 12; 22), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este
numit „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11: 1); „Odraslă a lui David" (Ieremia
23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia
7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească
(Isaia 71; 72). Iar ultimul profet care face legătura cu Noul Testament, nu numai că
L-a mărturisit pe Iisus ca Mesia, dar L-a și arătat cu degetul său contemporanilor:
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii (Ioan 1).

3. Experiența religioasă în Vechiul Testament.

In experienta religioasa a Vechiului Testament exista ceva unic si fara pereche
si aceasta in pofida multelor puncte de contact cu civilizatiile inconjuratoare, iar
acest ceva o face sa se deosebeasca cu desavarsire de religiile lumii antice. Ceea ce
ne impresioneaza in mod special, chiar si din punct de vedere pur istoric, comparativ,
este permanenta si traditia neintrerupta a credintei sale monoteiste, urcand spre culmi
tot mai inalte si experienta religioasa a conducatorilor spirituali ai lui Israel,
conducatori care adeseori au fost persecutati de proprii lor concetateni, insa al caror
mesaj, consemnat in scris devine cartea sfanta, comoara sacra a poporului iudeu.
Linia monoteista neabatuta, nu in viata cercurilor largi ale poporului care in timpul
domniei regilor au fost adeseori dornici sa combine credinciosia lor fata de Jahve cu
adorarea unor zei straini, pagani, ci in acele personalitati profetice indrumatoare ale
caror credinta si experienta religioasa au prevalat in cele din urma, dovedindu-se
hotaratoare - aceasta linie a experientei monoteiste (care in multe cazuri poate fi
numita directie ascendenta) ne uimeste si nu poate fi nicidecum explicata pe temeiul
unor presupozitii pur istorice, evolutioniste.
Este o exceptie incomparabila care strajuieste, asa cum am spus, fara egal in
mijlocul religiilor lumii antice. Chiar si religia nobila si pura a lui Zoroastru nu poate
fi comparata cu proclamarea intransigenta si ferita a Unicului Dumnezeu, Unic
Domn si Stapan. Este o enigma a istoriei.
 Daca insa abordam acest complex de fapte si experiente religioase
unice dinlauntru, adica daca incercam sa sesizam insasi esenta, inspiratia launtrica
profunda a acestei experiente, vom observa cateva trasaturi caracteristice care
sunt deosebit de pertinente. Vom vedea ca aici initiativa ii apartine lui Dumnezeu,
nu numai pentru ca Se descopera pe Sine ca Suprem, Sfant si Unul Caruia ii
apartine desavarsirea fiintei ("Eu sunt Cel ce sunt!") si care nu suporta si nu
recunoaste alt dumnezeu alaturi de El, ci si drept Cel care sprijina si mentine aceasta
cunoastere adevarata spre Sine, in pofida necredinciosiei si inconsecventei poporului
iudeu. "M-am descoperit celor cel nu intrebau de Mine; gasit am fost de cei ce nu
Ma cautau. Si am zis : Iata-Ma, iata-Ma aici, la un neam care nu chema numele Meu
! Tins-am mainile Mele in toata vremea catre un popor razvratit...oameni care
intaratau fara incetare fata Mea..." (Isaia 65, 1-3). Initiativa ii apartine lui Dumnezeu:
El intinde mainile sale catre un popor razvratit. El vine in intampinarea lui. El l-a
ales, aratandu-si indurarea fata de el, apropiindu-l de El prin pedeapsa pentru
necredinta, pentru judecata si prin legatura indurarii și a milei (cf. Osea 14, 5).
Astfel, initiativa Ii apartine, descoperindu-Se lui Avraam si patriarhilor, lui
Moise si profetilor si, descoperind Numele Sau cel Sfant lui Moise, in marele act al
mantuirii, prin darea Legii si prin incheierea Legamantului cu ei, trimitand profeti
chiar si impotriva vointei lor, prin pedeapsa si ajutor, prin distrugerea Cetatii Sfinte si
a propriului Sau templu - toate acestea pentru a misca, pentru a lovi inima lor
impietrita si mandra - si prin indurarea si iertarea iubitoare, anuntata prin profeti,
impreuna cu ruina si judecata. Aceasta este initiativa lui Dumnezeu care indruma,
alege, pedepseste distruge si restabileste, care iarta, incercand sa trezeasca in inimile
lor un raspuns la credinciosia si bunatatea Sa, dar si fata de Sfintenia Sa severa si
cutremuratoare ("Caci Domnul Dumnezeul tau este foc mistuitor. Dumnezeu gelos"
Deut. 4, 24), si fata de dragostea Sa iertatoare ("Vedeti, vedeti, dar, ca Eu sunt si nu
este alt Dumnezeu afara de Mine, Eu omor si inviez, Eu ranesc si tamaduiesc si
nimeni nu poate scapa de mana Mea!" - Deut. 32, 39). In aceasta ordine de idei
comparati aceste cuvinte pline de dragoste induratoare si maretie : "Asadar, Israele,
ce cere de la tine Domnul Dumnezeul tau ? Numai aceasta: sa te temi de Domnul
Dumnezeul tau, sa umbli in toate caile Lui, sa-L iubesti si sa slujesti Domnului
Dumnezeului tau, din toata inima ta si din tot sufletul tau; sa pazesti poruncile
Domnului Dumnezeului tau si hotararile Lui pe care ti le spun eu astazi, ca sa-ti fie
bine. Iata, al Domnului Dumnezeului tau este cerul si cerurile cerurilor, pamantul si
toate cele de pe el. Dar nu numai pe parintii tai i-a primit Domnul si i-a iubit si v-a
ales pe voi, samanta lor de dupa ei, din toate popoarele..., deci sa taiati imprejur
inima voastra si de acum inainte, sa nu mai fiti tari la cerbice, ca Domnul Dumnezeul
vostru este Dumnezeul dumnezeilor si Stapanul stapanilor, Dumnezeu mare si
puternic si minunat, Care nu cauta la fata, nici nu ia mita, Care face dreptate
orfanului si vaduvei si iubeste pe pribeag si-i da paine si hrana" (Deuteronom 10, 12-
18).
Acesta este sensul cel mai profund al revelatiei progresive, educative a lui
Dumnezeu in Vechiul Testament : sa ajungem la cunoasterea lui Dumnezeu in Slava
Sa, in maretia Sa transcendenta, incomprehensibila, in puterea si indurarea Sa, si sa-I
implinim poruncile si sa-I slujim cu inima smerita si iubitoare, sa avem incredere in
iertarea Sa si in fagaduinta Sa si sa tanjim dupa imparatia Sa ce va sa vina - revelatie
care in gandirea profetilor (in special la Isaia si Ieremia), arata spre o noua etapa,
dincolo de ea insasi, spre un legamant nou si desavarsit: "Iata vin zile, zice Domnul,
cand voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou. Insa nu ca
legamantul pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cand i-am luat de mana, ca sa-
i scot din pamantul Egiptului. Acel legamant ei l-au calcat, desi Eu am ramas in
legatura cu ei, zice Domnul. Dar, iata legamantul pe care-l voi incheia cu casa lui
Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea Mea inlauntrul lor si pe
inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei imi vor fi popor... Eu voi ierta
faradelegile lor si pacatele lor nu le voi mai pomeni" (Ieremia 31, 31-34).
Descifram deja in experienta si revelatia Vechiului Testament accente
minunate care evidentiaza aspiratia dupa Dumnezeu si increderea in El, sentimentul
profund al apropierii Sale si al solicitudinii Sale in a raspunde rugaciunii noastre,
intinzandu- Si mainile Sale ajutatoare in abisul suferintei noastre!
"In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor,
asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu;
 cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?...
Pentru ce esti mahnit, suflete al meu si pentru ce te tulburi ?
Nadajduieste in Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El;
mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu" (Psalmi 41, 1-2 ; 6-7).
"Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi.
La loc de pasune, acolo m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit.
Sufletul meu l-a intors, povatuitu-m-a spre caile dreptatii pentru
numele Lui.
Ca de voi si umbla in mijlocul morții, nu ma voi teme de rele, ca
Tu cu mine esti,
Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat" (Psalm 22, 1-4).
Aceste accente de cereri arzatoare, aceasta ridicare a inimii catre Dumnezeu,
acest strigat spre Dumnezeu din adancurile abisului, aceasta incredere si speranta,
tindere neabatuta a sufletului spre Dumnezeu, singurul sau refugiu si ajutor, aceasta
bucurie in Domnul, toate acestea sunt fara asemuire. Ele au fost adoptate de catre
Biserica Crestina ca fiind cea mai buna expresie a intoarcerii sufletului spre
Dumnezeu sau in necaz si nevoie, dar si in lauda plina de recunostinta.
"Ca pe cine am eu in cei afara de Tine ?
Si afara de Tine, ce am dorit pe pamant ?
Stinsu-s-au inima mea si trupul meu,
Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule, in veac"(Psalm 72, 24-25).
Atotprezenta covarsitoare a lui Dumnezeu, adica apropierea Sa de mine,
oriunde m-as afla, maretia, prezenta Sa mantuitoare si sprijinul bratului Sau puternic
si indurator sunt descrise in Psalmul 138:
"Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut.
Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gandurile mele...
Ca inca nu este cuvant pe limba mea si, iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe
toate si pe cele din urma si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mana
Ta... Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?
De ma voi sui la cer, Tu acolo esti. De ma voi cobori in iad de fata esti,
 De voi lua aripile mele de dimineata si ma voi aseza la marginile marii si acolo
mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta ta" (Psalm 138: 1, 2, 4, 5, 7-10).
Una din cele mai inalte expresii ale acestei pietati a Vechiului Testament o
regasim in cel mai lung si probabil unul dintre cei mai frumosi psalmi - Psalmul 118.
El descrie incantarea sufletului fata de Cuvantul lui Dumnezeu, fata de poruncile Lui,
si este o rugaciune fierbinte, care se urca spre El din adancuri, o speranta arzatoare si
un strigat dupa mantuire:
"Fericiti cei ce pazesc poruncile Lui si-L cauta cu toata inima lor. Tu ai
poruncit ca toate poruncile Tale sa fie pazite foarte, indreptarile Tale voi pazi; nu ma
parasi pana in sfarsit... O, de s-ar indrepta caile mele, ca sa pazesc poruncile Tale! Cu
toata inima Te-am cautat pe Tine, sa nu ma lepezi de la poruncile Tale... Minunate
sunt marturiile Tale, pentru aceasta le-a cercetat sufletul meu... Gura mea am deschis
si am aflat, ca de poruncile Tale am dorit.
Cauta spre mine si ma miluieste, dupa judecata Ta,
Fata de cei ce iubesc numele Tau....
Strigat-am cu toata inima mea: auzi-ma, Doamne. Indreptarile Tale le voi
cauta. Strigat-am catre Tine, mantuieste-ma si voi pazi marturiile Tale....
Sa se apropie rugaciunea mea inaintea Ta, Doamne, dupa cuvantul Tau ma
Intelepteste. Sa ajunga cererea mea Inaintea Ta, Doamne, dupa cuvantul Tau ma
izbaveste... Mana ta sa ma izbaveasca, ca poruncile Tale am ales. Dorit-am mantuirea
Ta, Doamne, si legea Ta cugetarea mea este... Ratacit-am ca o oaie pierduta; cauta pe
robul Tau, ca poruncile Tale nu le-am uitat" (Psalm 118: 2, 4, 5, 8, 10; 129, 131, 132,
145, 146, 169, 170, 173, 174, 176).
Cea mai inalta revelatie a Vechiului Testament, care arata dincolo de ea insasi,
este aceea a venirii Celui Drept, care va lua asupra Sa pacatele noastre, bolile noastre
si suferintele noastre.
"Dispretuit era si cel din urma dintre oameni, om al durerilor si cunoscator al
suferintei... Dar el a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a
impovarat... Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre... El a fost pedepsit pentru
mintuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat. Toti umblam rataciti ca
niste oi... si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.
Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa ca un miel spre junghiere S-a
adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa...,
cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui...
ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata" (Isaia 53,
versetele 3, 4, 5, 6, 7, 9, 12).
Noul Testament vorbeste despre implinire; a fost implinita. Impacarea a avut
loc, abisul este umplut de milostivirea Celui care a devenit Fratele nostru ("Savarsitu-
s-a" - Ioan 19, 30).
Text preluat din versiunea romana a cartii lui N. Arseniev: Revelation of Life
Eternal, semnata de Lidia Rus si Remus Rus.

B. Noul Testament
1. Evangheliile copilăriei lui Iisus Hristos și exegeza lor (Matei 1-2 și Luca
1-2) (notă: de citit și învățat din Biblie)
Nașterea pruncului dumnezeiesc, acum peste 2000 de ani, aduce lumii întregi
mesajul începător de ev nou: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace,
întru oameni bunăvoire.” (Luca II: 8-20).
Despre etapa pe care o putem numi a copilăriei si adolescenței Mântuitorului
cunoaștem puține lucruri și anume cele relatate de Sfântul Evanghelist Luca. Aflăm
astfel că pe măsură ce timpul trecea, copilul creștea și se întărea cu Duhul,
umplându-se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El. Spunând aceasta,
evanghelistul subliniază progresul fizic și spiritual al copilului Iisus. El creștea într-
un chip cu desăvârșire armonic. Nici un obstacol din afară și nici o piedică lăuntrică
nu întrerupea și nu încetinea această dezvoltare perfectă. Păcatul era cu totul exclus
din urzeala acestui proces de creștere și expansiune duhovnicească. Creșterea de care
vorbește Sfântul Luca se referă la dezvoltarea fizică, iar locuțiunea „se întărea cu
duhul, umplându-se de înțelepciune” se referă la dezvoltarea sufletească a lui Iisus.
Ultimele cuvinte „și harul lui Dumnezeu era peste El” consemnează faptul că
bunăvoința și ocrotirea lui Dumnezeu Îl învăluiau în chip desăvârșit.
Al doilea text care vizează această etapă a adolescenței Mântuitorului, este cel
privitor la vizita pe care o face cu părinții la Ierusalim, de sărbătoarea Paștilor, la
vârsta de 12 ani (Luca 2, 41-52). Populația Ierusalimului se ridica de Praznicul
Paștilor până la mai mult de 2.500.000 de oameni. Într-un asemenea furnicar, o dată
cu plecarea la drum a atâtor convoaie de pelerini, este de înțeles cum a putut rămâne
copilul Iisus la Ierusalim, fără ca Preasfânta Sa Maică și Dreptul Iosif să prindă de
veste. L-au găsit a treia zi, după căutări chinuitoare, în templu, uimindu-i cu
înțelepciunea Lui precoce pe învățătorii de Lege. La întrebarea mamei, din care
răzbătea cu câtă îngrijorare Îl căutaseră, Iisus a răspuns „De ce era să Mă căutați?
Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuia să fiu?” Apoi Sfântul evanghelist
Luca adaugă „Și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus”. Verbul
(participiu prezent pasiv) „supus” indică fără echivoc supunerea liber-consimțită,
adică ascultarea. Putem crede că ascultarea de care dădea dovadă Iisus consta în
ajutorarea Maicii Sale la îndeplinirea acelor servicii casnice care erau compatibile cu
vârsta Sa fragedă, iar pe de altă parte în mânuirea uneltelor de dulgherie în atelierul
Dreptului Iosif. Cu acestea, câtă vreme era mic, se va fi jucat zi de zi, desfătându-se
cu inocența juvenilă, spre bucuria ocrotitorilor Săi. Este de presupus că va fi urmat
școala sinagogală din Nazaret, deși nu ni se spune acest lucru nicăieri. Că așa este, se
vede, omenește vorbind, din faptul că Iisus cunoaște Legea și Proorocii cu de-
amănuntul, le citește în originalul ebraic și le tâlcuiește cu îndemânare și cu strălucire
și mai ales cu competență.
Să luăm aminte așadar la această pildă de viață a Mântuitorului, singura la care
suntem datori a ne raporta!
Evangeliile nu cuprind prea multe amanunte despre copilaria si tineretea lui
Hristos, ceea ce inseamna ca acest capitol nu a ocupat un loc principal in predicarea
crestina primara. Din acesta perioada Luca mentioneaza numai faptul ca la 12 ani,
Iisus se duce in templu in mijlocul invatatorilor Legii mozaice, care au ramas
impresionati de "cunostintele si raspunsurle Lui" Lc.2, 42-47. Din raspunsul pe care
il da Mamei Sale, reiese ca avea inca de la aceasta varsta constiinta misiunii Sale
mesianice. Luca face o precizare: "Iisus sporea cu intelepciunea si cu varsta si cu
harul la Dumnezeu si la oameni" Lc. 2, 52.
Pana in jurul varstei de 30 de ani, cand Si-a inceput activitatea Sa publica, Iisus
a ramas in casa parinteasca din Nazaret, alaturi de batranul Iosif si Maica Sa.
 2. Invierea Mântuitorului după Evanghelia de la Ioan (Ioan 20-21)

Invierea-Mantuitorul
ui-Dupa-Evanghelia-de-La-Ioan.pdf

3. Pildele Mântuitorului Iisus Hristos și exegeza lor: pilda semănătorului,

pilda vameșului și a fariseului, pilda fiului risipitor, pilda talanților, pilda
samarineanului milostiv.
Pilda semănătorului – primire şi împlinire a cuvântului lui Dumnezeu (Luca 8,
5-15)
“Tine cu tarie invatatura si nu o parasi, pazeste-o caci ea este viata ta!” (Pildele
lui Solomon)
Pilda (parabola)=exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară
cu învăţături moral-religioase;
“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă
drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe
piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi
spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând,
a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii
Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi
tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi,
auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul
din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia
care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până
la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce
aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi
nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud
cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 5-15)
Simbolurile pildei:
- Semănătorul – Dumnezeu;
- Sămânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
 - Păsările (care au mâncat seminţele) – îngerii răi;
- Locurile (în care au căzut seminţele) – oamenii.
- locul de lângă drum – oamenii (indiferenţi, dezinteresaţi);
- locul pietros – oamenii (superficiali);
- locul dintre spini – oamenii (copleşiţi de griji);
- pământul bun – oamenii (buni).
Aplicare in ziua de azi:
- Semănătorul – învăţătorul (profesorii, părinţii);
- Sămânţa – învăţăturile primite în Biserică, la şcoală, acasă;
- Pământul –categorii de elevi/oameni.
“una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au
mâncat-o.”- “cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul
din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” – sămânţa aruncată pe drum
nearat, simbolizează inima “nearată”, adică oamenii uşuratici şi grăbiţi ce umblă
mereu după afacerile mărunte ale vieţii, nu se opresc să cugete la înţelesul
învăţăturilor auzite în Biserică. Vorba le intră pe o ureche, le iese pe alta, ei rămân cu
sufletul gol ca înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în mijlocul drumului . . .
“alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” –
“cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia
nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” –
oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede. Învăţătura auzită de ei se prinde o
clipă, iar la ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
“alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.” –“ Cea căzută
între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu
plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.”
– sunt ca sfaturile spuse unui om cu prea multe griji/plăceri/preocupări. Întâi le
primeşte cu bucurie, dar goana după avere şi alte ambiţii le înnăbuşă cu totul, după
cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit la umbra spinului.
“alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit” – “Iar cea de
pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi
rodesc întru răbdare.”
 – cuvântul auzit de oameni deştepţi şi cu inima bună. După cum sămânţa aceea
dă rădăcini multe, care pătrund bine în pământ şi hrănesc bine planta, făcând-o să
rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om cu minte, se înrădăcinează în sufletul lui şi-
i arată calea spre fapta bună.
Învăţături morale:
Învăţăturile lui Dumnezeu nu rodesc la fel în sufletele tuturor oamenilor!
Sa ascultam invatatura lui Dumnezeu!
Să păstrăm invatatura lui Dumnezeu!
Să aplicăm in viata noastră invatatura lui Dumnezeu!
Nu tot ce semeni, răsare!
Sămânţa bună face roade întru răbdare!
Să primim sămânţa/cuvântul, să îl ţinem minte, să ne gândim mereu la el şi cu
răbdare să îl ducem la împlinire!

Pilda vameșului și a fariseului

Pilda vamesului si fariseului este o parabola a lui Iisus ce apare numai intr-una
din evangheliile Noului Testament. Potrivit Evangheliei dupa Luca 18:9-14, un
fariseu, obsedat de propria-i virtute, este comparat cu un vames ce se roaga
Domnului sa fie milostiv cu el. Aceasta pilda demonstreaza necesitatea de a ne ruga
intru umilinta, cu smerenie. Iata pilda vamesului si fariseului, asa cum ne este relatata
in Evanghelia dupa Luca:
Vamesul si fariseul - Ilustratie de Gustave Dore
"Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis
pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt
vames. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca
ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori
pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu voia
nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv
mie, pacatosului. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela.
Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va
înalta."
 Pentru a intelege mai bine aceasta pilda, ar trebui sa lamurim mai intai cu
exactitate ce insemna pe vremea lui Iisus un fariseu si un vames. Fariseii erau reuniti
intr-una din cele mai influente secte religioase de pe atunci. Cuvantul "farisei" are
sensul literal de "cei separati, separatisti", relevand caracteristica de baza a credintei
acestora. Fariseii respectau cu cea mai mare strictete legile religioase, traditiile si
ceremonialurile iudaismului. Ei se considerau drept unicii adepti autentici ai legilor
lui Dumnezeu, si, din acest motiv, se considerau pe ei insisi mai buni si mai sfinti
decat oricine altcineva. Ei se delimitau in acest fel nu numai de ne-evrei - pe care ii
dispretuiau si ii numeau caini pagani - ci si de fratii lor evrei.
Vamesii pe de alta parte erau vazuti de ceilalti evrei drept niste oameni fara
caracter, intrucat ei adunau taxele pentru stapanitorul Palestinei, Imperiul Roman. Ei
erau numiti oficial in posturile de colectori de taxe pentru Cezar, fiind din aceasta
cauza considerati tradatori de catre restul evreilor. Romanii ii instruiau cum trebuiau
sa fie taxati oamenii in functie de averile lor, insa vamesii obisnuiau sa ceara taxe
mai mari pentru a-și rotunji veniturile personale. Ei ii jecmaneau, de cele mai multe
ori, pe confratii lor, ii inselau si ii furau, si erau, din aceasta pricina, dispretuiti si
vazuti drept ultimii oameni de pe pamant.
Asadar, atunci cand Iisus a istorisit aceasta parabola si a comparat un fariseu cu
un vames, El a ales niste exponenti ai lumii evreiesti ce ocupau pozitii opuse in
comunitatea lor. Fariseul era "cel mai bun", cel mai credincios, mai sfant, mai
dumnezeiesc dintre oameni, in vreme ce vamesul era cel mai rau, mai decazut moral
om ce putea fi imaginat vreodata.
Pe care dintre acesti doi oamenii ii vede Iisus a fi mai demn de a sta in fata lui
Dumnezeu? Pe fariseul aparent lipsit de orice pacat, care nu are nici o indoiala ca
este cel mai bun credincios din lume, sau pe vamesul, pacatosul dispretuit de ceialalti
si care se dispretuieste el insusi, care se simte atat de rusinat de el insusi incat nu
indrazneste nici macar sa-si ridice ochii catre cer, ci se roaga simplu ca Dumnezeu sa
aiba mila si sa il ierte? De cele mai multe ori, felul Lui Dumnezeu de a vedea
lucrurile este cu totul diferit de al nostru! El spune "Caci gandurile Mele nu sunt ca
gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre" (Isaia 55:8). Desi pacatele vamesului
erau neindoielnic de multe, din cauza faptului ca recunoaste cu sinceritate si umilinta
ca este pacatos, un pacatos ce are nevoie de ajutorul Lui Dumnezeu, Iisus spune ca
"s-a coborat mai indreptat la casa sa," spre deosebire de fariseul atat de mandru de
credinta si respectul sau fata de lege, care nici macar nu s-a gandit ca ar avea nevoie
sa-i ceara ceva Lui Dumnezeu, crezand poate ca, din contra, el ii face un favor Lui
Dumnezeu atunci cand Il onoreaza in rugaciunile sale!
In ochii lui Dumnezeu, vanitatea religioasa a fariseului constitue cel mai mare
si mai greu dintre pacate. Este vorba de atitudinea ipocrita de genul "sunt mai sfant
decat tine" care ii face pe unii oameni sa isi dispretuiasca semenii si sa ii priveasca de
sus. Cei care apuca pe aceasta cale sunt considerati de ceilalti drept cei mai ingusti la
minte si mai intoleranti credinciosi din lume. Pentru ca in loc sa-i iubeasca, sa-i ierte
si sa-i inteleaga pe cei din jur, ei ii critica mereu, ii judeca si ii condamna ca nu sunt
la fel de buni cum li se pare ca sunt ei insisi.
Biblia ne spune ca "pe cand sedea El la masa, în casa, iata multi vamesi si
pacatosi au venit si au sezut la masa impreuna cu Iisus si cu ucenicii Lui. Si vazand
fariseii, au zis ucenicilor: Pentru ce mananca Invatatorul vostru cu vamesii si cu
pacatosii?" dar Iisus le-a raspuns, "Dar mergand, invatati ce înseamna: Mila voiesc,
iar nu jertfa; ca n-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta." (Matei
9:10-13). Cu alte cuvinte, Iisus a zis "Mai curand cautati sa aveti dragoste si mila, si
nu doar sa va faceti datoria fata de lege. Mai curand daruiti dragoste celorlalti decat
sa fiti atat de inflexibili in credinta si atat de acuzatori la adresa altora."
Trebuie sa reunoastem ca nici unul din noi nu are o bunatate a sa, personala, ci
tot ce este bun vine numai de la Domnul si de la bunatatea Lui. Numai Dumnezeu
este bun! "Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun. Caci
a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu; Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci
raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc." (Romani 7:18-19) Iisus este atat de
ofensat de credinta ipocrita a fariseilor incat le spune acestora ca sunt mai rai decat
betivii si prostituatele, vamesii si pacatosii pe care ii osandesc, si ca pacatosii au mai
multe sanse de a ajunge in ceruri decat fariseii.
Iisus le zice in fata, "Adevarat graiesc voua ca vamesii si desfranatele merg
inaintea voastra în imparatia lui Dumnezeu." (Matei 21:31) Iisus le spune pana si
ucenicilor, "Caci zic voua: Ca de nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a
carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor." (Matei 5:20)
Iata cat de insuportabila i se parea lui Iisus a fi ipocrizia fariseilor :"Vai voua,
carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a
blidului, iar inauntru sunt pline de răpire si de lacomie. Fariseule orb! Curata intai
partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara. Vai voua,
carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe din
afara se arata frumoase, inauntru însa sunt pline de oase de morti si de toata
necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, înauntru însa sunteti
plini de fatarnicie si de faradelege."(Matei 23:25-28)
Ceea ce ii face pe farisei atat de fatarnici este mandria lor. Ei erau prea mandri
pentru a se confesa Domnului ca sunt pacatosi la fel ca si ceilalti. De fapt, ei nu
numai ca nu isi marturiseau pacatele, ci nu isi zareau nici macar propriile pacate. Nu
puteau admite ca pot face ceva gresit si de aceea sunt numiti "calauze oarbe, orbilor"
(Matei 15:14). La urma urmei, poate fi o adevarata usurare sa marturisesti ca esti rau,
sa admiti cu onestitate ca nu esti bun. Dumnezeu ne-a aratat ca nimeni de pe lumea
asta nu este bun. De accea, cei mai rai oameni in fata ochilor lui Dumnezeu sunt cei
care pretind ca nu pot fi decat buni si ii privesc cu dispret pe pacatosii din preajma
lor. "Nu este drept nici unul; Nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe
Dumnezeu. Toti s-au abatut, impreuna, netrebnici s-au făcut. Nu este cine sa faca
binele, nici macar unul nu este."(Romani 3:10)
Ideea lui Dumnezeu despre credinta nu se indreapta catre o perfectionista fuga
de pacate, ci catre pacatosul umil, lipsit de speranta, care are nevoie de Dumnezeu!
"Mila voiesc, iar nu jertfa; ca n-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la
pocainta." (Matei 9:13) Dumnezeu vede bunatatea drept una dumnezeiasca, cea a
unui pacatos care stie ca are nevoie de Dumnezeu si depinde de El pentru a fi
mantuit.
Ideea lui Dumnezeu despre sfintenie este cea a unui pacatos salvat de gratia
divina, a unui pacatos care nu poseda o perfectiune sau o sfintenie personala, ci este
total dependent de mila si dragostea Lui Dumnezeu!
 Pilda fiului risipitor
Căinţă şi iertare – Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32)
“Nu există păcate de neiertat, în afară de păcatul nepocăit.” (Sfântul Isac Sirul)
“Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată,
dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe
zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit
averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara
aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii
acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature
pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar,
venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu
pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe
unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a
văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi
i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc
fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l
îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul
cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era
şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era
la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând
la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele
tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi
el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis
tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie
niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit
acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul
cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale
tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era
şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 11-32)
 Dicţionar:
Pocăinţă=părere de rău;
Desfrânare=destrăbălare; imoralitate; depravare;
Idei pricipale:
a. Tatăl împarte averea celor doi fii ai săi.
b. Fiul cel mic îşi risipeşte averea în păcate şi ajunge păzitor la porci.
c. Fiul cel mic conştientizează ca a greşit şi hotărăşte să se întoarcă la
tatăl său pentru a-i cere iertare.
d. Tatăl iartă pe fiul cel mic şi se bucură nespus pentru întoarcerea lui.
e. Tatăl linişteşte pe fiul cel mare care era supărat de primirea făcută
fratelui risipitor.
Simbolurile din pildă:
Tatal - Dumnezeu;
Fiul mic - oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
Fiul mare - oamenii credinciosi, care-L asculta pe Dumnezeu şi Îi implinesc
poruncile;
Averea - darurile lui Dumnezeu (talantii);
Ţara îndepărtată - păcatul;
Slugile - îngerii;
Roşcoavele - asemanatoare pacatului - la inceput sunt dulci (păcatul), apoi
amare si asemanatoare paielor;
Darurile Tatălui:
Haina - Sfantul Botez;
Pecete şi inel - harul Sfantului Duh;
Încalţăminte - sa nu fie vatamat cand umbla pe calea Domnului (de serpi-
diavolul) (robii mergeau inainte desculti, el fiul poartă incaltaminte)
Viţelul cel gras - Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos – se dă spre împărtăşire
(la Sfânta Taină a Împărtăşaniei/Euharistiei, în timpul Sfintei Liturghii);
Învăţături morale:
Să fim ascultători faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi;
Dumnezeu iartă pe cei păcătoşi care se întorc la El;
 Să cerem iertare celor pe care i-am supărat;
Să ne mărturisim păcatele;
Să nu fim invidioşi.

Pilda talanților
Bogăţia darurilor lui Dumnezeu – Pilda talanţilor (Matei 25, 14-30)
“Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la
Tine, Părintele luminilor.” (Iacov 1,17)
“Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe
mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după
puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a
câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase
un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După
multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-
se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi
mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună
şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru
bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi
mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi
credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru
bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis:
Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde
n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată
ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că
secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să
pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci
de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va
prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o
întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.”
(Matei 25, 14-30)
 Dicţionar:
A da socoteală cuiva (de ceva) - a plăti ceea ce i se cuvine;
Stăpân (aici) - persoană în serviciul căreia se află slujitorii;
Talant - monedă veche de aur sau argint, cu o valoare mare;
Zaraf - persoană care se ocupă cu schimbul banilor;
Simbolurile din pildă:
Stăpânul - Domnul Iisus Hristos;
Plecarea Stăpânului -Inaltarea Domnului Hristos la cer;
Talanţii - darurile oferite de Dumnezeu oamenilor;
Călătoria - perioada dintre prima si a doua venire a Mantuitorului;
Momentul întoarcerii Stăpânului - momentul venirii Mântuitorului pentru
Judecata de Apoi;
Lucrarea cu talanţii - punerea lor în slujba semenilor;
Ascunderea talantului - refuzul de a pune in valoare darurile primite de la
Dumnezeu, fiecare in parte;
Talanţii - binele şi cinstea pe lumea aceasta oamenilor; toate darurile sufleteşti
şi pământeşti:
Daruri sufleteşti: viaţa, mintea, înţelepciunea, toate talentele, sănătatea.
Daruri pământeşti: priceperea de a lucra, de a chivernisi bine bogăţiile
pământeşti.
Învăţături morale:
Dumnezeu daruieste tuturor oamenilor “talanti” (daruri) necesari mantuirii
(fiecaruia dupa putere);
Avem datoria sa inmultim “talantii” (darurile) incredintati noua de Dumnezeu -
vom da socoteala pentru tot;
Inmultirea“talantilor” (darurilor) aduce mantuirea sufletului si mostenirea
Imparatiei Cerurilor.
 Pilda samarineanului milostiv
Iubeste si vei fi viu - Samarineanul milostiv
Probabil ca cei mai multi dintre noi cunosc Legea, sau mai bine zis Invataturile
Mantuitorului. Insa ramanem concentrati asupra teoriei si ne impiedicam in a pune in
practică invatatura mantuitoare.
Vorbim de dragoste folosind cuvinte mari, traim predicand invataturile de
credinta celuilalt, ne indreptatim pe noi in viata duhovniceasca crezand ca daca stim
si ne conformam "ritualului" (merg la Biserica, am aprins lumanarea, am dat
pomelnicul…), suntem mantuiti. Traim in dreapta-credinta avand comportament
stramb; iar altii traiesc in stramba-credinta, dar au fapta-dreapta!
M-a fascinat intotdeauna modul in care Hristos s-a adresat celor ce doreau sa
afle ceva sau sa asculte cuvantul Lui, dar sa nu uitam ca "Fiecare cuvant e un
margaritar de mare pret" dupa cum spunea si Pr. Rafail Noica. Iar acum, in discutia
pe care o are cu invatatorul de lege ce-L ispiteste pe Iisus intrebandu-L: "Ce sa fac ca
sa mostenesc viata vesnica?", Mantuitorul raspunde printr-o intrebare: "Ce este scris
in lege? Cum citesti?"… Raspunsul: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata
inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe
aproapele ca pe tine insuti!"
Si primul gand ce-mi tresare in minte este: "Oare eu Te iubesc asa Doamne?"
… Te rog ajuta-ma! "Dar pe aproapele meu?"… Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste
cuvinte, Iisus ii raspunde: "Drept ai grait. Fa aceasta si vei fi viu!". Impresionant
cuvantul Pr. Galeriu referitor la aceasta conversatie: "Fa aceasta si vei fi viu! Adica:
Implineste aceasta, implineste iubirea. Vedeti, El a raspuns prin iubire, toate
concentrandu-le in iubire-esenta. Iubeste si vei fi viu!...Oare nu iubirea este
principiul, izvorul vietii? Din iubire se naste viata. Traieste astfel, si in iubire se
lumineaza viata in vesnicia ei!"
Prin aceasta pilda, Mantuitorul nu face altceva decat sa redea necesitatea
ajutorului ce trebuie sa existe intre noi. Cei doi oameni ai legii, Preotul si levitul ce
erau slujitori ai templului, nu fac nimic din cele ce au invatat si predicat; iar simplul
samarinean, fara a fi invatator, se comporta cu dragoste, caci "vazandu-l, i s-a facut
mila". Dar ca sa iubesti trebuie sa te rogi, sa ai contact viu cu Domnul, caci "Iubirea
se naste din rugaciune" spunea Sf. Isaac Sirul.
Adevarul despre viata noastra duhovniceasca se reflecta in comportamentul
fata de aproapele. Felul in care privesc pe cel de langa mine este consecinta trairii in
Hristos sau in mine. Daca privesc la Hristos sunt conectat la iubire; daca privesc
catre mine, sunt curentat de egoism. Daca raman conectat la iubire, castig viata
vesnica; daca raman egoist, pierd totul.
Toti suntem asemenea omului cazut in mana talharilor din parabola, pentru ca
toti suntem raniti, daca nu chiar morti, din pricina ranilor ce lasa pacatele in sufletul
nostru. Talharii sunt demonii care ne ranesc si pleaca, lovesc si dezbraca de virtuti
sufletul curat ce calatoreste catre Dumnezeu. La un moment dat suntem singuri si
parasiti de toti pe marginea drumului, speram sa ne vindecam in timp ce obosim
datorita credintei ce ni se clatina. Fapta e mai necesara decat cuvantul, "caci precum
trupul fara de suflet mort este, astfel si credinta fara fapte, moarta este" (Iacov 2, 26).
Mi se pare o descriere exacta a ceea ce se intampla intre noi si astazi. Trecem
alergand cu o usurinta revoltatoare pe langa fratele ranit, privim fara compasiune
chipul lui... Iar atunci cand glasul constiintei ne sopteste ca trebuia sa ajutam, il
inabusim cu doua scuze: "Am vrut sa ajut, dar m-au rapus rautatea si nemultumirea
lumii, am obosit!" si "Nu mai pot ajuta, nu mai am timp nici pentru mine" ... Scuza e
ca aspirina pentru bolnavul de cancer, nici nu ajuta, dar nici nu dauneaza! Mai rau
decat atat, nu mantuieste! Doar invinovateste.
Felul in care samarineanul trateaza ranile cu ulei si vin, iar dupa aceea il duce
la han si-l ingrijeste, este interpretat de Sf. Nicolae Velimirovici asa: "Untdelemn si
vin inseamna mila si adevar. Mila este si ea un mijloc de vindecare; hanul este Sfanta
sobornica si apostolica Biserica, iar gazda sunt Apostolii si urmasii acestora...". Cu
alte cuvinte, trebuie sa avem mila de aproapele nostru si sa-i descoperim Adevarul IN
FAPTE, regazduindu-l in Biserica unde botezat a fost, dar s-a pierdut...
Sfintii nu au facut altceva decat sa infaptuiasca in viata de zi cu zi cuvantul
evanghelic, ajutati de Duhul Sfant sa traiasca bineplacand Lui Dumnezeu. Au plecat
de la credinta si au ajuns la iubire, de la iubire au castigat puterea de a se jertfi, prin
jertfa lor au castigat viata, caci au urmat intru totul lui Hristos.
 Omului ii este greu sa traiasca fara un model de urmat in viata, chiar de la
primele gesturi sau priviri isi copiaza parintii; mai mult decat atat, ceea ce-l indruma
parintii educandu-l, va face toata viata. Haideti sa ne facem model in viata pe
Hristos, sau daca ne simtim neputinciosi, pe-un Sfant drag sufletului nostru.

III. Morală și spiritualitate creștină

1. Legea morală a Vechiului Testament
Decalogul: structură și interpretare.
a) cu toate că această lege este temelia întregii moralități, ea rămâne totuși
imperfectă, atât în formularea sa (deoarece în cea mai mare parte conține numai
porunci prohibitive), cât și în realizarea ei (Ea nu avea nici scopul și nici puterea de a
îndrepta pe oameni, deoarece ea s-a adăugat în urmă pentru călcările de lege, având
rolul să trezească în evrei cât mai mult conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire,
prin faptul că îi ținea pe aceștia sub jugul robiei și avea să le fie cea mai severă
călăuză spre Hristos – Galateni 3);
b) cu toate imperfecțiunile ei, legea morală nu s-a ocupat numai de actele
externe ale omului; de exemplu, porunca X consideră oprite orice gânduri și porniri
interne nelegiuite; tot astfel e cazul și cu datoriile față de Dumnezeu (virtuțile
teologice), cu frica de Dumnezeu și cu recunoștința față de El, pocăința, etc.;
c) e adevărat că împlinirea legii era dominată de frica de pedepsele temporale și
de speranța într-o răsplată pământească, dar acestea nu sunt singurul motiv al faptelor
legii, căci, fără îndoială, drepții Vechiului Testament au fost conduși în acțiunile lor
de motive mult mai înalte pentru împlinirea legii (Învățătura neotestamentară a fost
anticipată în Vechiul Testament: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată
inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta – Deuteronom 6:5, Sfinţiţi-vă şi
veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt – Levitic 11:44; la fel
iubirea față de străini, învățătura înfierii divine, etc.);
d) legea Vechiului Testament era lipsită de har, dar, întrucât ea a arătat drumul
spre scopul ultim, căutând să înfrâneze pornirile păcătoase și să mențină trează
conștiința morală a evreilor, ea era sfântă și dreaptă și bună (Romani 7);
 e) „în domeniul vieții religioase a popoarelor dinainte de creștinism, Decalogul
este cea mai înaltă operă; căci în timp ce legiuitorii antichității tratează lucruri mari și
mărunte, înalte și puerile, într-o amestecătură pestriță, la o valoare egală, în Decalog
sunt date numai fundamentele vieții religios-morale pentru toate timpurile și pentru
toate neamurile”;
f) asemănările cu literatura babiloniană pe care le-ar avea Decalogul în
viziunea unora sunt foarte neînsemnate, chiar comparând codicele Hamurabi cu
legislația mozaică; cu atât mai mult în privința raporturilor etice, legislația mozaică
stă incontestabil deasupra celei babiloniene;
g) unitatea legii Vechiului Testament: deși se vorbește în Noul Testament
despre lege și profeți ca fiind deosebite, expresia lege se referă îndeosebi la legea lui
Moise, iar profeții sau proorocii nu arată decât dezvoltarea profetică a acesteia,
dezvoltare care se referă la spiritul legii și la modalitatea de îndeplinire a
prescripțiilor ei (Așadar, Dumnezeu nu a dat prin prooroci o lege deosebită, ci a atras
atenția asupra obligativității legii lui Moise, arătând adevăratul spirit al acesteia și
modul în care ea trebuie împlinită).
1. Împărțirea Decalogului:
Pe prima tablă a legii, poruncile I-IV, exprimând datoriile față de Dumnezeu,
rezumate în porunca: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot
sufletul tău şi din toată puterea ta (Deuteronom 6:5);
Pe a doua tablă a Legii, poruncile V-X, exprimând datoriile față de aproapele,
rezumate în porunca: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Levitic 19:18).
2. Explicarea Decalogului:
Decalogul (Ieșirea 20: 2-17) este prima lege scrisă a poporului evreu, dată de
Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Înainte de a fi scrise pe table de piatră,
poruncile Decalogului au fost întipărite de Dumnezeu în cugetul și inima primilor
oameni, însă aceștia căzând în păcat, a fost nevoie ca aceste porunci să fie din nou
amintite și săpate în piatră și așezate de Moise în Chivotul Legii. Cu toate că
Decalogul e temelia moralității, totuși el a devenit baza adevăratei morale numai
când a fost completat cu idei mai înalte și valoroase în spiritul profeților, dar mai ales
în spiritul învățăturii evanghelice. Mântuitorul Însuși face referire la poruncile
Decalogului în Predica de pe munte, dându-le însă un sens spiritual mai înalt și
atrăgând atenția asupra faptului că toate păcatele își au originea în sufletul omului.
Porunca I: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul
Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”
- cinstirea internă (credința în El, aducerea aminte de El, preamărirea și lauda;
nădejdea și încrederea că El ne va mântui; iubirea față de El, supunerea și ascultarea
față de El);
- cinstirea externă (a-L mărturisi pe Dumnezeu de câte ori e nevoie, a participa
la mărturisirea publică, comună, în cadrul cultului divin);
- fapte contrare: idolatria, erezia, schisma, apostazia, indiferentismul religios,
iubirea de sine peste măsură, etc.
Porunca II: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a niciunui
lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele
de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul Dumnezeul tău,
sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc
pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea
neam către cei ce Mă iubesc ... şi păzesc poruncile Mele.”
- idolii pot fi și poftele sau patimile rușinoase; unde este comoara ta, acolo va fi
și inima ta (Matei 6); „Lucrul de care inima cuiva se leagă și către care îl împinge
dorința sa, acela este dumnezeul lui” (Sf. Macarie Egipteanul)
- icoanele și sfânta cruce nu sunt idoli
Porunca III: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va
lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.”
- prin chemarea numelui divin (Cel ce este – izvorul existenței, existența de la
Sine și prin Sine), se revarsă peste om harul divin, putere izvorâtă din însăși ființa
Lui; de aceea numele lui Dumnezeu trebuie sfințit (rugăciunea Tatăl nostru), nu luat
în deșert.
- se referă și la blasfemie, hulă, blestem, înjurătură, necinstirea lucrurilor sfinte,
invocații și incantații magice, etc.;
 - invocarea numelui lui Dumnezeu în cazul jurământului sau al votului e un act
de preamărire a lui Dumnezeu, pe Care Îl luăm ca martor; jurământul strâmb sau
neîmplinirea făgăduinței înseamnă luarea numelui Domnului în deșert.
Porunca IV: “Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile
şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului
Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta,
nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău,
nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul,
marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a
binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.”
- această poruncă, total necunoscută moralei păgâne, înalță creatura din punct
de vedere moral (prilej de examinare a vieții, aducere aminte de toate binefacerile lui
Dumnezeu, recunoștință față de crearea lumii).
- această poruncă, prin dispozițiile ei speciale, precizează prescripțiile legii
morale naturale în legătură cu cinstirea lui Dumnezeu, și anume fixează o zi anumită
pentru preamărirea lui Dumnezeu (cultul divin), însă modul acestei cinstiri se
precizează prin alte porunci pozitive ale legii ceremoniale, care însă își au izvorul în
această poruncă.
- prin faptul că această poruncă precizează numărul zilelor lucrătoare, ea impune
tuturor îndatorirea de a munci.
- faptul că în Noul Testament ziua sabatului a fost înlocuită cu ziua duminicii nu
schimbă caracterul sfințeniei zilei de odihnă .
Porunca V: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti
ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”
- raportul copiilor față de părinți e asemănător cu cel al creștinilor față de
Dumnezeu.
- în înțeles mai larg, se referă și la datoriile fiilor spirituali față de părinții lor
spirituali, ale finilor față de nași, ale elevilor față de profesori, etc.
- necinstirea părinților este un păcat strigător la cer.
- Mântuitorul este un exemplu de cinstire și dragoste față de părinți (pe Cruce a
încredințat-o pe mama Lui Apostolului Ioan).
 Porunca VI: “Să nu ucizi!”
-uciderea trupească (crima –păcat strigător la cer, avortul, eutanasia,
sinuciderea) / uciderea spirituală (îndemnul la păcat, smintirea aproapelui, ura față de
aproapele – Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni – 1 Ioan 3) .
Porunca VII: “Să nu fii desfrânat!”
- soții devin un trup (Facere 2), preînchipuie legătura dintre Hristos și Biserică
(Efeseni 5), legătura dintre Dumnezeu și Israel.
- prin desfrâu omul păcătuiește împotriva propriului trup, care este templu al
Duhului Sfânt (1 Corinteni 6).
- desfrânarea – păcat de moarte / dar și desfrânarea în cuget, în gând, ori pofte
și dorințe desfrânate (Matei 5) .
- curvie / preacurvie (adulter) / perversiuni sexuale – păcate strigătoare le cer.
Porunca VIII: “Să nu furi!”
- după cădere, apare lăcomia unora după bunuri materiale
- Dumnezeu a îngăduit proprietatea personală asupra bunurilor necesare, dar
câștigate prin muncă cinstită; această poruncă oprește însă bunurile care prisosesc,
bunurile câștigate din furt și exploatare (averile bogaților), furtul din avutul obștesc,
răpirea, înșelăciunea, exploatarea, camăta, specula, mita, nerestituirea împrumutului,
cerșetoria celor apți de muncă, etc.
Porunca IX: “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”
- se oprește mărturia mincinoasă, minciuna în general.
- mărturisirea adevărului poate apăra onoarea și bunul renume al aproapelui
nostru.
- fapte contrare: ignorarea vădită a adevărului și neprimirea lui, minciuna,
fățărnicia, perfidia, calomnia, mărturia mincinoasă, pâra nedreaptă, lingușirea, etc.
- Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El
de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este
adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi
tatăl minciunii (Ioan 8).
Porunca X: „Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui
tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi
niciunul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!”
- porunca VIII oprește fapta externă a furtului, dar porunca X pune frâu chiar
poftelor și dorințelor lăuntrice ale inimii după bunurile altora; pentru a ajunge la
sfințenie omul trebuie să înlăture ispita și dorința de a păcătui;
- fapte contrare: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții;
Mântuitorul are cea mai mare prețuire pentru Decalog, din care nu schimbă
nimic, ci numai îl întregește, îl întărește și împlinește: Să nu socotiţi că am venit să
stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5); Dacă vrei să
intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 17); întrebat care porunci, El înșiră o parte din
Decalog, la care adaugă Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi; ispitit de
învățătorul de lege, care este cea mai mare poruncă din Lege, Mântuitorul rezumă
Decalogul în cele două porunci ale iubirii (Deuteronom 6:5 și Levitic 19:18) și
adaugă: În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22). Deci,
cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte
mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se
va chema în împărăţia cerurilor (Matei 5).

2. Legea morală a Noului Testament

Predica de pe Munte și tâlcuirea ei: Fericirile, raportul între Legea Veche
și Noua Lege, despre milostenie, despre rugăciune, despre post, despre judecata
semenilor.
1. Existența Legii Noului Testament:
a) Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere (Galateni 4). La
plinirea vremii, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, legea Vechiului Testament
și-a încheiat rolul de pedagog către Hristos (Galateni 3);
 b) Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii - fiind slabă prin trup - a săvârşit
Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său (Romani 8). Acesta a dat legea cea nouă, legea
evanghelică, legea duhului, legea harului, legea libertății, în opoziție cu legea
păcatului și a morții (legea Vechiului Testament nu a făcut decât să arate gravitatea
păcatului, dezvoltând în oameni la maximum conștiința păcătoșeniei lor), legea
credinței și a iubirii, în opoziție cu legea faptelor (Deci, unde este pricina de laudă? A
fost înlăturată. Prin care Lege? Prin Legea faptelor? Nu, ci prin Legea credinţei. Căci
socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii – Romani 3);
c) Legea Vechiului Testament își încetează existența odată cu venirea lui
Hristos, Care este sfârșitul Legii (Romani 10); nu Legii, care a făcut numai să
prisosească păcatul (Romani 7), îi datorăm libertatea noastră, și nu după Lege trebuie
să urmăm, ci numai după duhul lui Hristos; în Epistola către Evrei, Apostolul Pavel
vorbește de asemenea despre înlăturarea și îmbătrânirea Legii, iar Sf. Apostol Ioan
spune că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos
(Ioan 1); sinodul apostolic de la ierusalim hotărăște ca la intrarea în creștinism
păgânilor să nu li se mai ceară să se supună jugului legii mozaice (Fapte 15);
d) încetarea Legii Vechiului Testament se referă îndeosebi la jugul legii
ceremoniale și la neobligativitatea acesteia în Noul Testament, dar s-au menținut
dispozițiile legii morale (Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am
venit să stric, ci să împlinesc – Matei 5);
e) caracterul de lege al Evangheliei lui Iisus Hristos: deși Mântuitorul, ca și
Apostolii, accentuează în numeroase rânduri că Evanghelia ne slobozește de sub
robia legii, caracterul de lege al Evangheliei e arătat în cuvinte neîndoielnice;
Adesea legea Noului Testament e confundată cu întreaga iconomie a mântuirii,
există însă în Noul Testament o lege separată, precisă, față de planul general al
mântuirii prin Iisus Hristos:
1) Hristos e proorocit de Isaia ca legiuitor desăvârșit;
2) Hristos îndeamnă pe Apostoli să învețe neamurile să păzească ”toate câte v-
am poruncit vouă” (Matei 28);
 3) Hristos recunoaște și întărește în mod expres cerințele fundamentale ale
Legii Vechiului Testament, și îndeosebi sfințenia și iubirea, precum și alte porunci
ale Decalogului;
4) Sf. Apostol Iacov înfățișează creștinismul ca o lege, legea împărătească...
legea libertăţii (Iacov 2);
5) Sf. Apostol Pavel cunoaște legea credinței, a vieții duhovnicești, legea lui
Hristos; de asemenea, spune: Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum!
Dimpotrivă, întărim Legea (Romani 3), Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la
Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi (Romani 2);
6) Țineți poruncile; Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum
Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13). Din caracterul
legislativ al Evangheliei rezultă existența reală a Legii Noului Testament. Ea nu
privește numai faptele externe ci vizează și interiorul omului, pentru că e o lege a
duhului, cu caracter haric, o lege a sfințeniei, care urmărește îmbunătățirea morală. E
adevărat că din punct de vedere formal învățătura evanghelică nu este expusă în
forma unor legi morale sau porunci exprese, ci acestea se deduc ușor din diferite
adevăruri morale generale, îndemnuri, sfaturi, exemple, care se găsesc în tot
cuprinsul Noului Testament. Chintesența legii morale a Noului Testament o găsim în
Predica de pe munte, și mai ales în cele nouă Fericiri.
2. Însușirile Legii Noului Testament:
a) interioritatea legii:
® vizează în primul rând interiorul omului, nu rămâne la partea exterioară;
® în Vechiul Testament se profețea: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe
inimile lor voi scrie (Ieremia 31);
® în Noul Testament, Sf. Apostol Pavel opune legii faptei ca act extern în
Vechiul Testament, legea credinței, care privește interiorul omului;
® Sf. Apostol Ioan spune: Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El
rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva (1 Ioan 2);
® Sf. Apostol Iacov vorbește despre cuvântul sădit în voi, care poate să
mântuiască sufletele voastre (Iacov 1);
 ® în Sfânta Tradiție, Sf. Irineu înfățișează adevărata lege ca fiind o locuire în
noi a Duhului Sfânt;
b) desăvârșirea legii:
Ø ea aduce o înnoire a omului, o restaurare a lui;
Ø e o lege desăvârșită, pentru că ne face cunoscută voia lui Dumnezeu în toate
cele ce privesc mântuirea;
Ø ca lege a Duhului și a credinței spiritualizează viața creștinilor și o face vie;
Ø ca lege a harului și a libertății aduce cu sine ajutorul divin și scoate pe
creștini de sub robia păcatului, spre adevărata libertate;
Ø fiind desăvârșită, nu poate fi supusă niciunei schimbări, e valabilă până la
sfârșitul veacurilor și asupra tuturor;
c) este o lege a iubirii:
® toate poruncile ei tind spre iubire ca spre plinirea legii, iar creștinul nu poate
împlini legea prin nici o altă forță decât prin iubire;
® legea veche era destinată celor ce nu cunoșteau nicio lege, pentru a-i
determina să-și recunoască păcatul și să se căiască, însă pentru cei în inima cărora
prin Duhul Sfânt s-a revărsat iubirea, nu era nevoie de o lege pe care să o respecte de
frica pedepsei, fiindcă ei trăiesc întru toate după lege, potrivit firii lor reînnoite prin
har;
d) este o lege universală și necesară, nouă tuturor, pentru mântuire:
Ø prin firea Sa omenească, Hristos ne-a cuprins pe toți;
Ø legea Noului Testament cheamă la mântuire pe toți, indiferent de stare
socială, rasă, neam, etc.;
Ø obligativitatea ei pentru noi este absolută, fiindcă ea este o parte constitutivă
a iconomiei mântuirii.

Predica de pe Munte
A zis Domnul:
“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti
pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc
pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si
pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati
inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa
primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu
imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi
fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi,
precum si Tatal vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).
Preaiubitilor, in aceste sase versete, in aceste putine cuvinte e fiinta adanca a
descoperirii dumnezeiesti. A fost numita aceasta spusa a Domnului – “Precum voiti
sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Si,
intr-adevar, acest cuvant vrednic este sa uneasca tot sufletul – nu numai crestinesc, ci
omenesc – de pretutindeni; acest cuvant al Mantuitorului, pe Care – cum atat de
frumos rostea parintele si invatatorul nostru, Dumitru Staniloae – Tatal L-a trimis in
lume zicandu-I: “Mergi si mantuieste-Ti fratii! Spune-le lor adevarul mantuitor. Si
odata cu spusa acestui cuvant arata-le jertfa Ta, iubirea Ta suprema!”.
Atunci, sa cugetam impreuna asupra acestui cuvant si din launtrul lui: “Precum
voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor asemenea!”. Sa faci tu intai, sa nu
astepti pe altul sa inceapa binele; ci de la tine sa porneasca. Asa a zis Iisus: “Faceti
voi...!”. Tu, mai intai. Caci de la tine, omule, a inceput – din nefericire, prin ispita
diavolului – raul. Pentru ca dintru inceput, tu, omule, zidit dupa chipul Ziditorului,
deci dupa chipul luminii si iubirii dumnezeiesti, ti-ai intors fata de la fata Lui.
Sa ne adancim nitel in taina istoriei omului, a caderii si mantuirii lui, la acel act
tragic in care fratele si-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adancimea
caderii. Adam si-a intors fata de la Dumnezeu. Pacatul lui n-a fost atat de mare… S-a
simtit gol… Gol de har, gol de lumina dumnezeieasca si de iubire. Dar despartirea lui
de Dumnezeu a insemnat si despartirea copiilor lui unul de celalalt, pana la crima. Si,
in urma crimei, omenirea a cunoscut atatea tragedii – ale sfasierii intre frati, intre
popoare… In aceasta cadere a sfasierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina,
puterea divina (caci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Si ia nici
darul, nici chemarea inapoi, ci darul Lui este vesnic), a ajuns, in Vechiul Testament,
la Legea Talionului; pe care Mantuitorul a rostit-o in Predica de pe Munte: “Ati auzit
ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte...”. Adica la raul cuiva sa raspund si
eu, daca nu mai mult, cel putin in egala masura . Aceasta era o forma tragica a Legii
Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mantuitorul. Era un fel de suis, spuneau
cei vechi, al legii dreptatii. De la crima lui Cain urca omenirea la legea dreptatii.
Cum ziceau romanii: “Dreptatea inseamna sa traiesti onest, sa nu lezezi pe nimeni si
sa dai fiecaruia ce este al lui”.
Dar sa vedem cum a suit omul, in aceasta taina a mantuirii tuturor. Intrebat
fiind un rabin din vremea Mantuitorului: “Spune un cuvant care sa cuprinda esenta
adevarului, si atat de concentrat sa fie acest cuvant, ca sa-l poti rosti cat ar sta omul
intr-un picior!”, acel invatator de lege, acel rabin a rostit: “Sa nu faci altuia ceea ce
nu-ti prieste tie!”. Asa cum zice românul: “Ce tie nu-ti place altuia nu-i face!”. Pana
aici ajunsese schimbarea – intoarcerea omului de la caderea lui Adam si a lui Cain –
inainte de venirea Mantuitorului. Pentru ca, de la acest prag incolo, Mantuitorul –
Fiul lui Dumnezeu facut Om, asemenea cu noi – in numele Tatalui Ceresc cu Duhul
Sfant si al omenirii intregi, sa spuna cuvantul pe care l-am auzit: “Precum voiti sa va
faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!”. Cum ti-ar prii tie – cum doresti tu
salvarea ta, ceea ce ai ajuns sa cunosti ca te salveaza – asa sa faci semenului tau.
Pornind de la Dumnezeu si de la tine. Uneori stai si te gandesti daca e ingaduit vreun
fel de iubire de sine… N-ai voie sa te distrugi. Nu-i egoism, sa nu talcuim gresit; dar
uneori parca ti-e ingaduit pentru tine, pentru salvarea ta, sa cugeti la tine savarsind
binele. Este forma, as zice, adevarata, a iubirii de sine – grija de mantuirea ta. Macar
plecand de la acest gand care te motiveaza in adanc, sa faci binele.
Si atunci, asa cum, din cuvantul Mantuitorului am cutezat a zice: “Precum
voiesti sa-ti faca tie semenul tau sa faci tu”, incepe, dar, cu binele; niciodata sa nu
astepti ca semenul tau sa inceapa, ca nu stii cand va incepe el, pentru ca nu esti
stapan pe el. Ci totdeauna sa ai constiinta ca tu, incepand sa faci binele, vei deveni un
reper al binelui. Asa cum Iisus iti spune: incepand cu binele fata de oricine. Vom
talcui mai mult acest cuvant: fata de oricine.
Zice Mantuitorul: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Si
pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc. Daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce
multumire puteti avea? Si pacatosii acelasi lucru il fac. Si daca dati cu imprumut
celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Si pacatosii dau
cu imprumut pacatosilor ca sa primeasca inapoi intocmai”. Aici se dezvaluie noutatea
si unicitatea Evangheliei. Caci am pomenit si starea de crima intre semeni , Legea
Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit in
pilda amintita), si starea aceea: Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie, care,
observati, te opreste, numai, de la rau. Ea nu e si salvatoare; este o restrictie, e
negatia; nu e afirmarea, marturia. Dar Iisus a venit sa transfigureze, sa transforme
omul, prin Dumnezeu, Care este acelasi pentru toti, si din fiecare vrea sa faca un
semen, un frate asemenea Lui.
Daca dai cuiva, asteptand acelasi dar pentru tine “si pacatosii fac intre ei
asemenea. Daca dati cuiva cu imprumut si asteptati sa primiti inapoi intocmai, ce
plata aveti?”. Omul, in firea cazuta, zice: pai cum, Doamne, daca i-am dat lui, sa n-
am dreptul sa cer inapoi ce i-am dat?! Noi credem si marturisim ca aici Mantuitorul
vrea sa ne spuna acest lucru adanc de tot: a venit un om necajit la tine si ti-a cerut un
ajutor. Pe de o parte, daca poti, ii dai, si-i dai definitiv, deplin, daca iti sta in masura.
Poti sa ajungi chiar la acea masura a vaduvei de la templu – care doi banuti a avut si
pe amandoi i-a dat –, cu o incredere desavarsita ca Dumnezeu iti va da inapoi ceea ce
ai dat (si-ti da Dumnezeu in schimb, cu certitudine; multi dintre noi au avut aceasta
experienta. Observati, cum a zis românul: “Cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu
imprumuta”). Dar daca nu ai ajuns la acel stadiu, atunci ii dai, iar datoria lui este sa
gandeasca sa-ti dea inapoi; sa nu fii tu cel obsedat si toata ziua sa-i zici: ia aminte ca
ti-am dat. Intelesul Evangheliei acesta este: daca ai dat, nu ramane nici o clipa
preocupat in chip egoist. Inca mai adanc: numai atunci esti liber – acesta e cuvantul
cel mai de pret – cand nu mai esti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai daruit,
si nici de povara, de robia acelui dar facut, acelui bine facut. Abia atunci esti liber, in
adevarul cel mai adanc. Asa cum spune Sfantul apostol Pavel: ajungi la starea aceea
“incat cei ce au sa fie ca si cum n-ar stapani, cei casatoriti ca si cum n-ar fi casatoriti”
(adica preocupati doar de legea trupului), ci in acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Pentru care zice Mantuitorul: “De aceea zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri si
faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra
va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun si cu cei nemultumitori si rai”
(Luca 6, 35).
 Mai intai: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”. S-a spus adeseori de catre talcuitori ca
mai ales in aceasta se afla taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui
Dumnezeu-Tatal, prin Fiul Sau in Duhul Sfant: in iubirea vrajmasilor. E vorba asadar
de topirea urii si a oricarei seminte a raului, a oricarui lucru al demonului. Caci aici e
demoniacul: in ura, in invidie. Se spune ca demonul, Lucifer a fost invidios pe om
cand a luat cunostinta ca Fiul lui Dumnezeu Se va intrupa si Se va face asemenea
chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru sa-l inalte la stralucirea chipului
slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi insine ispititi sa
suferim pentru frumusetea, pentru curatia inimii cuiva. Orice iti iarta omul, mai ales
cand te vede cazut, un lucru nu-ti iarta: sa fii mai bun decat el. Doamne, fereste-ne de
aceasta ispita si da-ne bucuria sfanta de a ne impartasi mai curand din bunatatea
celorlalti, din intelepciunea lor; nu de a-i pizmui.
“Iubiti pe vrajmasii vostri...” asemenea lui Dumnezeu. Caci omul, prin pacat, s-
a facut vrajmas Dumnezeirii. Sa iubesti pe vrajmasi… E cu putinta? Este, iubitilor.
Cum? Numai impartasindu-te din iubire dumnezeiasca. Daca ai sa privesti in jur, la
semenii tai, greu te vei impartasi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a trimis
Tatal pe Fiul Sau. In chip de rob; cel mai de jos. Si in chipul jertfei, al jertfei pentru
pacatosi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Caci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru
noi cand noi eram pacatosi”. Si a fi pacatos inseamna a fi vrajmas lui Dumnezeu; a fi
vrajmas tie insuti. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-ati
parasit (in pacatele voastre), ci pe voi insiva”. Cand parasesti lumina si iubirea
divina, cand Il parasesti deci pe Dumnezeu, te parasesti pe tine, iti parasesti chipul
luminos, iti parasesti menirea, salvarea ta. Si tu atunci esti vrajmas lui Dumnezeu si
vrajmas tie insuti. Cand gandesti la cuvantul lui Iisus: “Iubiti pe vrajmasii vostri”,
gandeste-te la iubirea ta; ca tu insuti esti un vrajmas. Tu, in caderea ta, esti vrajmasul
tau, esti vrajmasul semenilor tai, esti, in ultima instanta, vrajmasul lui Dumnezeu. Si
atunci, o Doamne, cat de adanc se reveleaza aceasta taina a iubirii vrajmasilor!
Numai aceasta e salvarea lumii.
Intre cele doua razboaie mondiale s-au petrecut atatea revolutii, precum stiti:
incepand din Rusia, apoi in Italia, in Portugalia, in Germania, in Spania, si la noi, si
in Turcia… Dar dintre cei care au condus revolutiile, unul singur L-a descoperit pe
Mantuitorul; si nu era din Europa crestina, ci din Asia – Gandhi. El singur, cand a
citit aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”, s-a simtit
iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci
colonie, sub stapanire straina). Si, cand l-a intrebat cineva cum, cu ce argumente a
condus el eliberarea poporului sau, revolutia, cu vreo invatatura calauzitoare din
cartile lor vedice? Nu, a raspuns el. “Cand am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiti pe
vrajmasii vostri!», deodata mi-am spus: Asta imi trebuie. Trebuie sa dovedesc
vrajmasilor mei, si tuturor, ca-i iubim”. Si toata revolutia lui a dus-o cu Noul
Testament in san, si cand ajungea in mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora
putin pe scara vagonului, multimile ii sorbeau vorbele de pe buze, si el scotea Noul
Testament si le citea Predica de pe Munte a Mantuitorului, apasand mai ales asupra
acestor cuvinte: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”.
Atunci mi-am zis: Doamne, acesti conducatori de revolutii din Europa, acesti
dictatori erau botezati, erau crestini; si au facut sa curga atata sange, au ucis atatia
semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, cand a intalnit cuvantul Tau, cu ce flacara a
luminii Tale si a iubirii lui a trait! El insusi, in final, asa s-a si savarsit din viata –
martir. Caci a fost martirizat (noi, cei batrani, stim), in 1948.
Fratilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te intrebi cum o poti
dobandi; si cum o poti trai. Tu vrei s-o traiesti pentru salvarea semenilor tai, a
poporului, in numele lui Iisus. Trebuie sa te transfigurezi in aceasta iubire divina
dupa chipul Mantuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?
In timp ce la strana sau in cor se canta: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne
inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, preotul se roaga in altar: “Cu vrednicie,
Doamne, Te marturisim pe Tine, Unule, Vesnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind
(auziti cuvant atat de frumos!) si acelasi fiind”. Sa retinem cuvintele: “pururea fiind
(existand) si acelasi fiind”. Atat de mult ne-au patruns aceste cuvinte! Noi suntem
ziditi dupa chipul lui Dumnezeu-Tatal prin Fiul in Duhul Sfant; dupa chipul Fiului,
Care, pururea fiind iubire si lumina, acelasi este. Si fiecare din noi tinde sa fie
acelasi, in aceeasi lumina si aceeasi iubire, neincetat, oricand si oriunde; acelasi fiind,
neschimbat. Vedeti, demonul (pacatul) l-a sfasiat pe om, cand i s-a adresat: “Oare a
zis Dumnezeu ca de veti gusta din Pomul cunostintei Binelui si Raului veti muri? Nu
veti muri. Veti fi ca niste dumnezei”. – Cu alte cuvinte, daca veti gusta nu numai din
Pomul binelui, ci si al raului. Dar gustand si din bine si din rau mai ai unitatea, mai
esti acelasi? Nu aici s-a produs sfasierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Caci
aceasta a fost caderea, Doamne! In afara de ingerii cazuti numai omul e duplicitar, e
ambiguu, e impartit. Nu mai e acelasi in orice clipa.
Ma rog de multe ori lui Dumnezeu, si ne rugam toti: Doamne, ajuta-ne sa fim
in aceasta unitate de credinta, redobandind unitatea pe care demonul a sfasiat-o. Si sa
fim aceiasi, in lumina si iubire divina; acelasi sa fii la altar, acelasi in biserica, acelasi
in afara ei, la locul tau de munca, in casa ta, pe strada, in piata, oriunde. Sa ne rugam
lui Dumnezeu sa ne dea puterea, de aici inainte macar, sa fim asa cum zicem despre
Dumnezeu: pururea fiind si acelasi fiind – pururea fiind iubirea si lumina divina in
mine si acelasi fiind – in lumina si iubire: ziua si noaptea, in calatorie sau stand
locului, la lucru sau gandind, scriind sau ostenind. In orice stare a mea, acelasi sa fiu.
Zice Sfantul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevarat locul
sfintilor. Iar sfantul este pentru Duhul Sfant un loc al Sau intrucat se ofera sa
locuiasca cu Dumnezeu, si se numeste templul Sau”. Duhul Sfant zideste un loc in
lume – e cu adevarat locul sfintilor. Ganditi-va: la Cincizecime, cand s-a pogorat
Duhul Sfant, erau toti apostolii la un loc; si acel loc a devenit un loc al Duhului
Sfant. In Evanghelia dupa Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni niciodata.
Fiul Sau unic, Care este in Sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut”; deci Fiul din
Sanul Tatalui. Cine este Sanul Tatalui? E Duhul Sfant. Cine s-a facut san al Fiului lui
Dumnezeu? Maica Domnului. Că din ea S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu si ea a
devenit templu al Duhului Sfant. Dar, prin botez, crestinul nascandu-se din apa si din
Duh, din cristelnita care e san al Maicii Domnului, si el devine un loc al Duhului
Sfant, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. Inima ta sa devina un loc al Duhului Sfant,
un templu al Duhului Sfant. Cand te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul
adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor (al tuturor
bunatatilor dumnezeiesti) si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi,
curateste-ne de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Duhule
Sfinte, vino si te salasluieste intru noi! – in mine, in tine, in fiecare, ca inima mea sa
devina loc al Duhului Sfant. Si daca eu devin loc al Duhului Sfant, atunci lumina
Duhului Sfant straluceste pe fata lui Hristos, dupa al Carui chip am fost zidit si voia
Tatalui se implineste in mine. Daca eu cuget si ma rog asa, aducandu-mi aminte
mereu de cuvantul lui Dumnezeu – “Vino si Te salasluieste intru mine, Duhule
Sfinte!” – atunci eu raman acelasi, un loc al Duhului Sfant, o marturie a Lui. Asa au
fost sfintii toti, chiar negraind uneori…
Va spuneam ca la Sfantul Antonie venea un ucenic o data pe an… Multi altii il
intrebau: “Parinte, raspunde-mi la intrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l
intreba nimic. Sta langa el.
– Omule, tu nu ma intrebi, nu-mi spui nimic?
– Parinte, mi-e de ajuns sa stau langa tine…” Simtea prezenta harului, a
luminii, a pacii divine langa el. Asa au fost sfintii. Unul se ruga lui Dumnezeu:
“Doamne, da-mi acea putere ca eu sa iau boala acestui bubos, acestui lepros, iar el sa
ia sanatatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva, bunaoara un bolnav de SIDA
in ziua de astazi si ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte cuvinte sa se
impartaseasca cineva din pacea lui Dumnezeu care e in tine, caci aceasta vrea
Mantuitorul.
De aceea, incheie Mantuitorul acest cuvant atat de dumnezeiesc: “Deci fiti
milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!”. – Impartasiti-va din mila, din
iubirea dumnezeieasca; dar pururea aceeasi, neschimbata. Mereu cercetandu-ma: sa
ma schimb eu dupa lume?! Doamne pazeste! Sa fiu eu robul ticalosiei cuiva?! Cand
vrajmasului meu ii raspund cu vrajmasie, eu am devenit robul lui. In loc sa fiu robul
lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu inseamna ca, vazandu-l pe vrajmas voind
raul semenilor mei sau tarii mele, eu sa lucrez cu relele lui. Mantuitorul S-a rugat pe
Cruce: “Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac!” – deci: “Vindeca-i, Doamne!”; caci iertare
inseamna vindecare . Asta nu inseamna ca eu am sa ma fac partas relelor cuiva, sa
lucrez relele lui. Parintii au spus: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”. Raul, pe
el trebuie sa-l urasc. Dar eu urasc raul din el, iubindu-l, plangand pentru el, rugandu-
ma pentru salvarea lui, sa nu mai faca rele. Pentru ca relele lui pot contamina pe altii.
Eu, insa, din aceasta lumina si iubire divina impartasindu-ma, sa raman acelasi.
Ajuta-ne Doamne, asa sa ramanem, cu constiinta ca in aceasta stare, cum zic Sfintii
Parinti, e o arvuna a invierii. Cand am dobandit starea aceasta, in noi a inceput
invierea. Zice atat de frumos Sfantul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mananca
pe Hristos (se hraneste cu Hristos) in fiecare zi si ceas. Si se face prin aceasta
nemuritor. Ca «cel ce manaca din painea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea
moartea in veac»”. Deci cine mananca din Cuvantul lui Dumnezeu, din lumina si
iubirea Lui, din dumnezeiasca Impartasanie, nu va vedea moartea in veac. Fericit este
cel ce mananca din Painea dragostei, care este Iisus. Caci cel ce se hraneste din
dragoste se hraneste din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o marturiseste si Ioan
intareste: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vietuieste in dragoste rodeste
viata din Dumnezeu si gusta invierea inca din viata de aici.
O, Doamne, fa-ne partasi sa gustam din taina invierii de aici; adica din taina
iubirii. Tu, pururea fiind si acelasi fiind, fa-ne si pe noi sa fim aceiasi; fiecare suflet
sa ramana acelasi in iubire, in ofranda sfanta…
Asa cum marturisea Sfantul pomenit de noi astazi, Dionisie Areopagitul, in
ceasul martirizarii lui: “Cu toate ca am imbatranit (era ca la nouazeci de ani), precum
ma vedeti, credinta mea marturiseste. Ca tineretile ce sunt vii imi este credinta
batranetilor mele. Si simt ca aceasta credinta si marturie a iubirii Lui va naste
neincetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii si ai iubirii
vesnice, marturie a invierii”, ajuta-ne, Doamne, asa sa marturisim si noi, cei de aici!
Fii ai luminii si ai iubirii, fii ai invierii sa fim! Amin. Parintele Constantin Galeriu.

Fericirile
“Fericirile” au fost rostite de Mântuitorul, pe un munte când ţinea o predică,
de atunci muntele s-a numit Muntele Fericirilor.
“Fericirile” constituie legea morală adresată tuturor oamenilor.
Destinatarii acestor “Fericiri” n-au fost numai Apostolii, ci toţi oamenii care
doresc dobândirea fericirii veşnice. Mântuitorul Iisus Hristos începe pregătirea
Apostolilor pentru misiunea lor prin prezentarea acestei liste de fericiri ce pot fi
primite dacă se dobândesc anumite virtuţi.
Cele nouă fericiri ne apar ca treptele unei scări împărăteşti care are prima
treaptă smerenia, iar ultima răbdarea cu bucurie a prigoanei pentru Hristos. Fiind
vorba de virtuţi prin care ne facem fericiţi, aceste Cuvinte ale Mântuitorului
evidenţiază şi rolul nostru în dobândirea mântuirii, pe lângă credinţă şi harul
dumnezeiesc.
1. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor." virtutea
(smerenia) şi răsplata (împărăţia Cerurilor).
Expresia „sărac cu duhul": „Sărac cu duhul" înseamnă smerit, modest, supus,
plin de respect. Omul smerit, oricât de multe fapte bune ar face, consideră că nu a
făcut de ajuns şi se străduieşte să înfăptuiască şi altele. Cel smerit vede în realizările
sale şi ajutorul lui Dumnezeu.
2. "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." virtutea (pocăinţa) şi răsplata
(mângâierea divină);
Expresia „cei ce plâng..." Nu orice plâns este aducător de fericire, ci doar
plânsul (părerea de rău) pentru păcatele săvârşite.
3. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul." virtutea (blândeţea) şi
răsplata (pământul, dar mai ales împărăţia cerurilor);
Explicaţia cuvântului „blând" - „...paşnic, prietenos, blajin etc."
Blândeţea este forma de manifestare concretă a iubirii prin care este biruită
mânia, lăcomia şi violenţa. Omul blând se simte mulţumit oriunde ar fi şi răspândeşte
pace şi armonie în jurul său.
4. „Fericiţi cei flămânzi si însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura."
virtutea (dreptatea) şi răsplata (desăvârşirea);
Pentru a arăta rolul vital al dreptăţii Mântuitorul Iisus Hristos foloseşte
metafora „flămânzesc şi însetează de dreptate". Aceasta este construită din realităţile
vitale omeneşti: a mânca şi a bea, faţă de care nu se poate trăi. Foamea şi setea de
dreptate sugerează dorinţa nemărginită de a împlini voia lui Dumnezeu.
5. "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui." virtutea (milostenia) şi
răsplata (milostivirea divină);
Prin faptele de milostenie îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi „întrucât aţi făcut
unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut"(Matei 25.40) le-a spus
Mântuitorul Hristos ucenicilor când le-a prezentat criteriile fundamentale ale
judecăţii viitoare. Mila se concentrează în faptele milei trupeşti (ajutorare materială)
şi faptele milei sufleteşti (ajutorare spirituală) izvorâtă din dragoste faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Faptele de milostenie - „...să hrăneşti pe cei flămânzi, să oferi apă celui însetat,
să îmbraci pe cel gol, să cercetezi pe cel bolnav şi pe cei aflaţi în suferinţă , să
îndrepţi pe cei păcătoşi, să ierţi, să încurajezi pe cei întristaţi, să răsplăteşti răul cu
bine, să te rogi pentru aproapele tău, etc."
Cei ce săvârşesc fapte de milostenie vor avea parte de mila lui Dumnezeu.
6. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." virtutea
(curăţia inimii) şi răsplata (bucuria vederii lui Dumnezeu);
Curăţia inimii înseamnă absenţa oricărui păcat, gândul curat, gândul curăţit de
orice patimă. Curăţia gândului transformă inima într-un loc în care poate fi
contemplată prezenţa lui Dumnezeu. Aşa cum soarele se reflectă mai mult într-o
oglindă curată, tot aşa cu cât inima este mai curată, cu atât bucuria vederii lui
Dumnezeu este mai intensă. Această bucurie este inexprimabilă în cuvinte.
7. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema." virtutea
(concilierea) şi răsplata (demnitatea de fiu a lui Dumnezeu).
„Făcătorii de pace" sunt acei creştini care încearcă să înlăture orice dezbinare,
ură şi invidie dintre oameni. Ei îndeamnă pe cei înrăiţi la împăcare şi prin faptele lor
caută să trăiască în pace şi armonie cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu semenii. De aceea
sunt consideraţi fii ai lui Dumnezeu.
8. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.”
virtutea (dreptatea) şi răsplata (moştenirea împărăţiei Cerurilor).
Dreptate înseamnă adevărata credinţă în Dumnezeu. Cei care dau dovadă de
răbdare în timpul prigonirii şi suferinţei pentru credinţă în Dumnezeu, vor fi răsplătiţi
de Acesta.
9. „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocări şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea" virtutea (statornicia în credinţă) şi
răsplata (fericirea veşnică).
“Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.”
Această fericire completează pe cea dinainte. Ea se adresează în mod deosebit
Apostolilor, care aveau să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii. Nu
oricine este prigonit va câştiga Împărăţia Cerurilor, ci cel care suferă pentru Hristos
fiind nevinovat.
Concluzie: Virtuţile cuprinse în aceste nouă Fericiri alcătuiesc o adevărată
scară a desăvârşirii. La acest urcuş duhovnicesc ne cheamă Mântuitorul. El va fi
alături de noi prin harul Său şi vom urca plini de bucurie, treaptă cu treaptă, această
minunată scară spre cer.
„Fericirile" sunt atât de importante pentru viaţa oamenilor încât se cântă la
Sfânta Liturghie şi la slujba înmormântării ;
Dacă în Decalog ni se arată ce nu trebuie să facă un credincios, în Fericiri ni se
sugerează ce trebuie să facă un creştin pentru a dobândi fericirea veşnică.
Regulile de comportament prezentate de Mântuitorul în “Fericiri”…
Învăţături morale
Fericirile sunt reguli de viaţă pentru cel ce vrea să Îl urmeze pe Hristos;
Cei care urmează sfaturile Mântuitorului, vor fi răsplătiţi de Dumnezeu;
Fericirile sunt o expunere sintetică a virtuţilor care trebuie să-şi pună pecetea
pe viaţa creştinului;
Fericirile constituie legea morală adresată tuturor oamenilor;
Cei care urmează sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos vor fi binecuvântaţi
veşnic de Dumnezeu;
Fericirile alcătuiesc o adevărată scară a desăvârşirii;
Fericirile se cântă la Sfânta Liturghie şi la slujba înmormântării;
Nume de personalităţi biblice şi creştine care au dobândit în viaţa lor virtuţile
amintite în Fericiri:
1. smerenia: model este Mântuitorul Iisus Hristos „care S-a făcut Om pentru
mântuirea noastră";
2. pocăinţa: fiul risipitor din pilda cu acelaşi nume, tâlharul de pe cruce;
3. blândeţea: Mântuitorul Iisus Hristos care ne spune - „învăţaţi de la Mine că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre";
4. dreptatea: Iov, dreptul Simeon (Luca 2.25), Zaharia şi Elisabeta, Sfântul
Ioan Botezătorul (Luca 1.6), dreptul losif (Matei 1.9);
 5. milostenia: samarineanul milostiv din pilda cu acelaşi nume; Mântuitorul
Iisus Hristos, care fiind pe cruce , se ruga -„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac";
6. curăţia inimii: Maica Domnului este modelul curăţiei inimii;
7. concilierea: Mântuitorul Hristos poate aduce lumii şi fiecăruia în parte pacea
cea adevărată, dacă este urmată învăţătura Sa;
8. prigonirea pentru dreptate: Mântuitorul Iisus Hristos, Apostolii, martirii;
9. statornicia în credinţă: Sfinţii Apostoli, martirii.

FERICIRILE
“Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi cei ce Mă caută, Mă găsesc.” (Pilde 8,17)
1. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor."
2. "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia."
3. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul."
4. „Fericiţi cei flămânzi si însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura."
5. "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui."
6. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu."
7. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema."
8. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.”
9. „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea." “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri.”
Fericire - stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină
a) Virtute b) Răsplata
1. smerenia 1. împărăţia cerurilor
2. pocăinţa 2. mângâierea divină
3. blândeţea 3. împărăţia cerurilor
4. dreptatea 4. desăvârşirea
5. milostenia 5. milostivirea divină
6. curăţia inimii 6. bucuria vederii lui Dumnezeu
7. concilierea 7. demnitatea de fiu a lui Dumnezeu
8. suferința pentru dreptate 8. moştenirea împărăţiei cerurilor
 9. statornicia în credinţă 9. fericirea veşnică
c) Fericirile = reguli de viaţă pentru cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos;
expunere sintetică a virtuţilor care trebuie să-şi pună pecetea pe viaţa creştinului.

Raportul dintre Legea Veche și Noua Lege

După conţinut apare ca o cuvântare program, în care sunt schiţate contururile
împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Sfinţii Părinţi o numesc: «Condicele Legii noi»,
poate de la faptul că se începe cu «Fericirile», care ar corespunde «Decalogului» din
Legea lui Moise.
A. Introducerea: Condiţiile de intrare în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5: 1-
16):
1. Fericirile (Matei 5: 1-12);
2. Menirea Apostolilor şi a urmaşilor lor (Matei 5: 13-16): Voi sunteţi sarea
pământului. Dacă sarea îşi va pierde gustul, prin ce îşi va capătă iarăşi puterea de a
săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară si călcată în
picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate
rămâne ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în
sfeşnic şi luminează celor din casă. Tot aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei sa vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru din
ceruri: În cuvintele pe care le adresează ucenicilor, Mântuitorul se serveşte de două
metafore, cu imagini împrumutate din vorbirea obişnuită a timpului aceluia în
Palestina. Sarea, având proprietatea de a păstra nealterate alimentele şi de a le da
gust, se folosea în Vechiul Testament chiar şi la pregătirea jertfelor. Numind pe
ucenici sarea pământului, le atrage atenţia asupra faptului că ei trebuie să fie
elementul care menţine ordinea pusă de Dumnezeu în lumea din care provin,
prevenind alterarea morală a acesteia. Dacă sarea se va strica... va fi aruncată şi
călcată în picioare. Mântuitorul vrea să spună că dacă şi sarea, singurul element lipsit
de stricăciune, se alterează, atunci totul este pierdut. Stricăciunea generală nu mai
poate fi oprită. Deci, dacă şi ucenicii, singurul element care promovează virtutea în
acest neam rău şi păcătos au pierdut forţa virtuţii, cine va mai putea împiedica
distrugerea completă săvârşită de păcat? De bună seamă, nimeni. Şi ei îşi merită
soarta de a fi dispreţuiţi ca şi sarea călcată în picioare. Voi sunteţi lumina lumii.
Apostolii au, deci, menirea de a fi luminători duhovniceşti, călăuzitori, dascăli ai
lumii. Ei călăuzesc lumea atât cu cuvântul, cât si cu fapta. Fapta lor trebuie să fie
conformă cu porunca lui Dumnezeu şi astfel, prilej de laudă a numelui lui Dumnezeu
din partea celor necredincioşi, pentru că ucenicii Domnului şi ucenicii acestora nu se
pot ascunde de ochii oamenilor; ei sunt mereu ţinta acestora, ca unii care sunt
călăuzitori ai poporului lui Dumnezeu, aşa cum nu se poate ascunde o cetate zidită pe
un loc înalt.
B. Fiinţa noii dreptăţi pretinse de Mântuitorul (Matei 5: 17-48):
1. Introducere (Matei 5,17-20): Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau
proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a
trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face
toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe
oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa,
acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor.
În introducere Domnul precizează atitudinea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu faţă de
Lege şi Profeţi: o atitudine de împlinire şi desăvârşire, nicidecum de opoziţie. În ce
formă Mântuitorul săvârşeşte această împlinire? Fie prin adevărata trăire a Legii, fie
prin completarea ei prin noi adevăruri. Această precizare de atitudine a fost necesară
din două motive:
1) Activitatea Sa, Mântuitorul şi-o desfăşoară în mijlocul fiilor lui Israel. În
sufletul acestora nu era permis să rămână vreun dubiu asupra rosturilor Evangheliei
Lui;
2) Nevoia de a respinge acuza fariseilor că El este potrivnic Legii, acuză care ar
fi putut prinde teren în sufletul celor slabi. Cinci exemple: Introducerii îi urmează o
ilustrare a noii dreptăţi, în 5 exemple (Matei 5: 21-48). Ilustrarea este făcută printr-o
paralelă între câteva porunci principale ale Legii, tălmăcite şi aplicate practic de
poporul iudeu şi adevăratul sens al acestor porunci divine, arătat de descoperirea
Mântuitorului. Din această paralelă rezultă o profundă deosebire de fond, între
sclavia fariseică (iudaică) şi cea pretinsă de Mântuitorul din partea celor ce-i urmează
Lui. Exemplul l (Matei 5: 21-26): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar
cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Are la temelie porunca a cincea din Decalog:
«Să nu ucizi». Porunca revelată din Lege are o formulare negativă, condamnând fără
rezerve crima. După sensul ei adânc, omul care are pe conştiinţă o asemenea faptă nu
se mai poate numi fiu al Legii. Rabinii, în tălmăcirea şi aplicarea practică a acestei
porunci, printr-un adaus ulterior i-au schimbat sensul genuin, căci zice tălmăcirea:
«Să nu ucizi, căci ucigaşul este vrednic de osândă». Cu alte cuvinte, nu numai că
ucigaşul nu cade din calitatea sa de fiu al Legii, ci e pasibil de o pedeapsă omenească
ispăşitoare, pe care o poate da cel mai mic for iudaic judiciar. Crima este astfel
redusă la o faptă de mai puţină gravitate. Eu, însă, zic vouă: Că oricine se mânie pe
fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic
va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena
focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi
şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău
degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi
judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi
de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban. Pentru Mântuitorul, nu numai
crima, ci şi simpla mânie împotriva semenului nostru ştirbeşte raportul normal care
există între om şi Dumnezeu. De aceea darul (jertfa) omului mânios nici nu e primit
de Dumnezeu. Mai mult face pacea cu semenii săi, decât orice jertfă, indiferent dacă
vina o poartă aproapele sau cel ce se mânie. Când mânia neînnăbuşită se măreşte,
dezvoltându-se în ură, exteriorizându-se în afară prin cuvinte defăimătoare ca «raca»
(prostule), e vinovată de o pedeapsă mai gravă omenească, pedeapsa Sinedriului,
supremul for iudaic de judecată. Când, în fine, mânia transformată în ură izbucneşte
în afară prin cuvinte ca «nebunule», cuvinte care ştirbesc integritatea morală a
semenului, punându-l în rândul animalelor, judecata omenească nu mai poate
pedepsi, ci numai Dumnezeu, dând condamnarea Ia chinurile iadului. Mântuitorul
condamnă nu numai crima în sine, ci şi starea sufletească ce duce la aceasta.
Exemplul II (Matei 5: 27-32): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti
adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit
adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi
aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât
tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine,
taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele
tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. S-a zis iarăşi: "Cine va lăsa pe
femeia sa, să-i dea carte de despărţire". Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe
femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va
lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter. Se poate face aceeaşi observaţie ca şi la porunca
despre interzicerea crimei. Rabinii, în tălmăcirea poruncii amintite, lărgiseră la
maximum si cadrul adulterului. Este condamnabil nu numai adulterul propriu-zis,
spune Mântuitorul, ci: «Tot cel ce caută la femeie pentru a o pofti pe ea, iată a
preacurvit în inima sa». Voind a respecta porunca a şaptea din Decalog, omul trebuie
să înfrâneze pofta lăuntrică a desfrâului. Alimentarea acesteia în orice formă este o
contribuţie la înfăptuirea desfrâului.
Desfrânarea poftei ne-o ilustrează în două metafore:
1) ochiul care te sminteşte trebuie scos;
2) mâna care te sminteşte trebuie tăiată. Mai bine să piară un mădular, oricât de
necesar ar fi, decât să piară întreg trupul.
Majoritatea exegeţilor din perioada patristică au interpretat alegoric cele două
imagini, văzând în ele nu mădulare ale trupului, ci prieteni şi chiar rude apropiate,
care, într-un fel sau altul, ispitesc şi induc la păcat. În legătură cu porunca prin care
se interzicea desfrâul, Domnul vorbeşte despre «cartea de divorţ», pe care o putea da
cineva soţiei sale, pentru a consfinţi divorţul, în cazul în care considera că viaţa
conjugală nu mai poate fi continuată. Cartea de divorţ era prevăzută de Lege şi avea
ca scop întărirea căsătoriei monogame şi înlăturarea abuzurilor. O astfel de carte se
procura foarte greu, presupunea drum lung până în oraşele unde se puteau procura
astfel de exemplare, cheltuieli şi numai bărbatul înrăit sau absolut hotărât în cugetul
său ducea ostenelile până la capăt; în cele mai multe cazuri bărbatul se împăca cu
soţia sa. Pe vremea Mântuitorului procurarea acestor cărţi de divorţ se făcea relativ
uşor, aşa că ea devenise în mâna rabinilor un mijloc lesnicios de a destrăma viaţa
familială. Adepţii scolii lui Hilel permiteau soţului să-si lase soţia chiar dacă greşea
mâncarea: «femeia care pune prea multă sare în bucatele soţului ei sau le lasă să se
ardă trebuie lăsată». Pentru a curma aceste abuzuri, Domnul nostru Iisus Hristos
aminteşte iudeilor că actul căsătoriei este un act sacru, întrucât a fost instituit şi voit
de Creator. Deci nici un motiv nu poate dizolva căsătoria, afară de desfrâu. Desfrâul
rupe unitatea intimă dintre cei doi soţi, iar divorţul se impune; el este atunci doar o
formalitate. În cazul în care soţia nu a desfrânat, ea continuă să facă o unitate
sufletească cu soţul ei. Îndepărtând-o de la căminul conjugal, există riscul să
păcătuiască soţul care o izgoneşte, pentru că el rămâne virtual căsătorit. Păcătuieşte,
apoi, soţia lăsată, pentru că virtual ea rămâne căsătorită şi cu primul ei soţ;
păcătuieşte şi cel care ia de soţie pe cea lăsată, pentru că se căsătoreşte cu o femeie
care are bărbat.
Exemplul III (Matei 5: 33-37): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu juri
strâmb, şi să ţii înaintea Domnului jurământul tău. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă
juraţi nicidecum pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este
aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui împărat,
nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci
cuvântul vostru să fie aşa: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai
mult decât acestea, de la cel rău este.
Textul biblic la care se referă Mântuitorul este un rezumat liber al următoarelor
citate din Vechiul Testament: «Să nu juraţi strâmb în numele Meu» (Levitic 19, Exod
20); «Dacă ai făcut făgăduinţă lui Dumnezeu să nu întârzii a o îndeplini» (Numerii
30, Deuteronom 23). Cred unii exegeţi că în această nouă antiteză Mântuitorul ne
arată o tălmăcire corectă a poruncii a treia din Decalog; dimpotrivă, cred alţii, că este
vorba de tălmăcirea poruncii a noua. În realitate, Mântuitorul se ocupă de jurământ în
general, condamnând practica obişnuită la iudei de a întări orice afirmaţie prin
jurământ. Oricât de categorice ar fi fost sancţiunile Legii, n-au putut feri de
bagatelizare nici jurământul, nici votul. Şi aici rabinii îşi au partea lor de contribuţie.
Ei vorbesc de un jurământ obligatoriu, în formularea căruia era invocat numele lui
Dumnezeu şi de un jurământ neobligatoriu, în a cărui formulare nu era invocat
numele cel preasfânt. Conform acestui raţionament, iudeul se poate jura pe orice,
inclusiv pe templu şi pe jertfele sale, şi dacă nu pomenea numele lui Dumnezeu,
împlinea doar acele jurăminte care îl favorizau. Mântuitorul combate aşa-zisul
jurământ neobligatoriu, spunând că omul trebuie să împlinească orice promisiune,
chiar dacă nu pomeneşte numele Domnului. Cel ce se jură pe cer şi pe pământ se jură
pe lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu, căruia îi
aparţin toate.
Exemplul IV (Matei 5: 38- 42): Auzit-aţi că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte
pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte
peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi
să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el
două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la
tine, nu întoarce faţa ta.
E vorba de vechea lege a talionului, care trăia în sângele tuturor popoarelor
vechi şi pe care Legea Vechiului Testament a îmblânzit-o, dar n-a dezrădăcinat-o.
Principiul pe care este întemeiată este acela al răzbunării sângelui. Cu toate că
Vechiul Testament, printr-o serie întreagă de porunci încearcă să o desfiinţeze,
rabinii, în numele demnităţii omeneşti, întreţin principiul răzbunării, zădărnicind
scopul urmărit de Lege.
Legea talionului a trăit aproape cu aceeaşi intensitate şi pe vremea
Mântuitorului. Faţă în față cu această lege, Mântuitorul pune principiul moral valabil
pentru toate timpurile: «Nu răsplăti răul cu rău... împotriva celui rău să nu stai» Noul
principiu este ilustrat de Domnul în patru exemple:
a) De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (fiţi pregătiţi
în orice moment a suferi pentru împărăţia lui Dumnezeu cu resemnare, îndoit de ceea
ce suferiţi);
b) Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia veşmântul, lasă-i şi cămaşa
(ocoliţi cearta şi judecata omului lacom; mai bine suferă nedreptate, dar ocoleşte
pricina cu cel orbit de lăcomia după avuţie);
c) Celui ce te va sili să mergi o mie de paşi, mergi cu el două (exemplul este
luat din viaţa supuşilor romanilor; sensul lui este: nu te opune celui puternic);
 d) Celui care cere de la tine dă-i şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la
tine nu întoarce faţa ta (exemplul al patrulea ne porunceşte ca semenului nostru ajuns
în sărăcie din propria vină, să-i dăm ajutor dacă ne cere, fără a mai aştepta să ne
restituie cândva împrumutul).
Ideea comună celor patru exemple este: toţi câţi urmează Mântuitorului să facă
mai mult decât le-ar cere semenii lor, câtă vreme pentru ei nu dreptul este norma de
conduită în viaţă, ci iubirea paşnică şi jertfitoare.
Exemplul V (Matei 5: 43-48): Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău
si să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El
face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu
fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai
mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit e.”
Referitor la iubirea aproapelui, în Lege se spune: «Să iubeşti pe aproapele tău,
ca pe tine însuţi» (Levitic 19), dar Moise nu stabileşte lărgimea noţiunii de aproapele.
În general, totuşi, rezultă din Lege că prin aproapele se înţelege iudeul. Rabinii, pe de
o parte, lasă partea a doua a poruncii: «ca pe tine însuţi», înlocuind-o cu adausul (pe
care nicăieri nu-l găsim în Lege): «să urăşti pe duşmanul tău»; pe de altă parte
îngustează noţiunea de aproapele până la rudeniile de sânge şi la prietenii intimi.
Prin aceasta înţelesul poruncii iubirii aproapelui e definitiv schimbat.
Justificarea rabinică a acestei schimbări este faptul că în Lege se spune că
«Dumnezeu urăşte pe păcătoşi». Pentru fiul Legii, care iubeşte pe Dumnezeu, se
desprinde o poruncă: să urască şi el pe păcătoşi. Şi pentru că păcătos este păgânul, de
aceea fiul Legii, în primul rând trebuie să urască pe păgân. Dar păcătos, deci duşman
al lui Dumnezeu, poate să fie şi un iudeu. Şi faţă de acesta fiul Legii trebuie să se
poarte la fel ca şi cu păgânul. Faţă în faţă cu această poruncă rabinică, Mântuitorul
pune porunca iubirii vrăjmaşului, arătând şi cum trebuie aplicată practic în viaţă. Iar
Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vâ blesteamă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.
Prin această lămurire a practicii iubirii duşmanilor înlătură posibilitatea oricărei
dileme în ceea se priveşte lărgimea noţiunii de aproapele. Aplicarea practică a acestei
porunci dezarmează, îndreptând chiar şi pe cel mai rău om. Astfel:
a) Cel ce face bine duşmanului său îl dezarmează, îl face să se căiască, câştigă
un loc în sufletul lui. Sentimentul de afecţiune răsărit pe ruinele sentimentului de ură,
prin nimic nu este ştirbit, dacă izvorăşte dintr-o faptă bună nemeritată;
b) Cel ce răspunde blestemului cu binecuvântarea trebuie să aibă o mare putere
de stăpânire. Binecuvântarea ca răspuns al blestemului trezeşte şi în sufletul celui
mai mare duşman acelaşi sentiment ca acela din care a izvorât;
c) în fine, cel ce se roagă pentru duşmanii săi dă supremul exemplu de tărie,
urmând pe Mântuitorul în cele mai înălţătoare clipe ale jertfei sale pe cruce. Ruga
pentru duşmani nu numai că-i dezarmează, ci îi converteşte, îi subjugă. În versetele
46-47, Mântuitorul arată că iubirea faţă de prieteni şi neamuri nu este un fapt
deosebit, pentru că este dictată de o poruncă naturală a firii omeneşti. Ea e practicată
şi de păgâni. Pentru aplicarea ei nu e necesară nici stăpânire de sine, nici lepădare de
sine, nici jertfelnicie. De aceea, pentru ea, nimeni nu poate aştepta o răsplată de la
Dumnezeu.

3.Virtuțile teologice: - credința, nădejdea, dragostea.

VIRTUŢILE
GHICITOARE:
-calităţiale
Ce podoaba scumpa are creştinilor
Cel trecut in calendare,
Care viata si-a-nchinat
Domnului cel inviat? Lucian Feşteu

30/04/2016 1
 4. Familia creștină și provocările societății contemporane.

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin creat de

Dumnezeu în rai, prima societate naturală, o legătură indisolubilă dintre bărbat şi
femeie (Fac. 2, 18, 21-24). Familia este cea dintâi instituţie, izvor a tuturor celorlalte,
unitatea primordială a întregii societăţi. Legătura care se realizează între un bărbat şi
o femeie devine mai puternică decât orice legătură de sânge, căci a spus Dumnezeu:
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un
trup (Fac. 2, 24).
Dacă în Vechiul Testament familia era o legătură naturală, firească, dintre un
bărbat şi o femeie, odată cu naşterea creştinismului, ea este ridicată de Hristos la rang
de Taină. Căsătoria, prin care se întemeiază familia, devine taină mare (Ef. 5, 32),
prin care cei doi soţi primesc binecuvântarea şi harul Duhului Sfânt, care îi ajută în
îndeplinirea scopului ei şi în împlinirea şi desăvârşirea dragostei dintre soţi. Legătura
dintre bărbat şi femeie este văzută ca model al legăturii dintre Hristos şi Biserică.
Motivul căsătoriei este iubirea dintre soţi, iar scopul acesteia este întreit: în
primul rând, ajutorul reciproc (Fac. 2, 18), apoi naşterea de copii (Fac. 1, 28), şi nu
în ultimul rând, ferirea de desfrânare (1 Cor. 7, 2).
Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească (1 Cor. 7, 3), să fie fideli unul
altuia, să-şi iubească copiii, asigurându-le bunăstare spirituală și materială, dar şi o
bună educaţie.
Copiii, la rândul lor, trebuie să-şi cinstească părinţii, să-i asculte, să-ajute şi să
se roage pentru ei, atât cât sunt în viaţă, cât şi după moarte.
Biserica îndeamnă pe membrii familiei să petreacă viaţa într-o atmosferă de
rugăciune, avându-L în felul acesta mereu pe Dumnezeu în mijlocul ei, fiind
conştienţi că tot ceea ce fac trebuie să fie spre mântuire.
Rolul şi rostul familiei este foarte important dacă avem în vedere că ea menţine
continuitatea biologică a societăţii prin copii, dar şi pe cea culturală, din tată în fiu,
prin educaţie.
Cu toate acestea, familia creştină, ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-
educativ, luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză.
 Dintre plăgile care afectează grav familia, prima ar fi adulterul, adică legătura
intimă nelegitimă a unei persoane căsătorite, cu o altă persoană decât soţul/soţia sa
legitimă. Ea rupe legătura de iubire binecuvântată dintre soţi, fiind o trădare, o
încălcare a jurământului conjugal. Urmările adulterului sunt stingerea dragostei
binecuvântată de Dumnezeu, distrugerea familiei.
Individualismul, egoismul, care determină pe atâţia să vadă în relaţia dintre soţ
şi soţie numai goana după plăcerea erotică şi fuga de obligaţiile care decurg dintr-o
legătură de familie, au ca urmare atitudinea de neacceptat, de dezinteres faţă de unul
din scopurile căsătoriei şi al familiei, adică naşterea de prunci, urmată de creşterea şi
educarea lor. Aşa apare fenomenul abandonării copiilor sau avortul. Avortul este o
crimă groaznică asupra unei fiinţe care nu se poate apăra, un păcat împotriva unui dar
al lui Dumnezeu, copilul.
Divorţul este o practică destul de folosită astăzi în România, sursele statistice
arătând că una din trei familii apelează la el. El este o urmare firească a dispariţiei
iubirii şi respectului dintre soţi. Dacă înainte principalul motiv al divorţului, îngăduit
şi de Biserică, era adulterul, cu vremea, motivele s-au înmulţit şi s-au diversificat,
contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei.
Dar familia creştină se confruntă astăzi şi cu un atac ideologic. O întreagă
propagandă în mass-media încearcă să ne inoculeze ideea că familia este o instituţie
depăşită, iar bunul familist este anacronic. Se insinuează tot mai des o imagine a
cuplului liber, de orice orientare sexuală, ca substitut al familiei tradiţionale.
Astfel, concubinajul sau convieţuirea fară căsătoria religioasă, este foarte
practicat. În realitate, el nu urmăreşte decât satisfacerea plăcerii trupeşti,
reprezentând un pericol pentru adevărata viaţă de familie.
Constituirea legală a cuplurilor de persoane ce aparţin minorităţilor sexuale şi
adoptarea copiilor de către asemenea cupluri precum şi producerea de către persoane
necăsătorite, pe cale artificială, a copiilor, lovesc puternic taina familiei.
Familia îşi va putea reveni din această criză doar atunci când oamenii nu se vor
mai privi ca obiecte, ci ca subiecţi chemaţi să se mântuiască unul pe celălalt.
 Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin
lucrarea Duhului Sfânt în Taina Sfintei Cununii, când cei doi soţi devin un singur
trup.
Pentru că Biserica este „locul de naştere", dar şi mediul normal în care ar trebui
să se manifeste familia creştină, preoţii au marea datorie de a o ocroti, de a o
revigora, prin diverse activităţi de catehizare, atât a celor căsătoriţi, dar mai ales a
celor ce vor să întemeieze o familie.

IV. Istoria Bisericii Universale

1. Întemeierea Bisericii și răspândirea creștinismului prin predica Sfinților
Apostoli.
În momentul Înălţării Mântuitorului, credincioşii formau două grupuri
cunoscute: unul în Galileea (peste 500), altul la Ierusalim (aproximativ 120), trăind în
rugăciune, în aşteptarea botezului cu Duhul Sfânt. La 10 zile de la Înălţare „s-a făcut
un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea
lor Duhul a grăi” (Fapte 2: 2-4). Apostolii au fost întăriţi cu puteri şi daruri
supranaturale, elemente absolut necesare propovăduirii. Prin Pogorârea Sfântului
Duh are loc întemeierea primei comunităţi creştine cu numele de Biserică, cea care
fusese întemeiată în mod tainic de Mântuitorul prin jertfa de pe Cruce.
La predica Apostolului Petru se convertesc „ca la trei mii de suflete”,
(caracterul supranatural al evenimentului). Se trăia o viaţă nouă, „stăruind în
învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:
42). O practică primară era comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau ţarini, le
vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor” (exemplu: levitul Iosif din
Cipru, numit mai târziu Barnaba).
Creşterea numărului credincioşilor era urmată de apariţia unor greutăţi în viaţa
comunităţii. Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu
vederea la împărţirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credincioşii aleg șapte
bărbaţi „plini de duh şi de înţelepciune”, asupra cărora Apostolii şi-au pus mâinile,
rugându-se: sunt primii hirotoniţi, diaconii. Slujirea lor nu se limita numai la a
supraveghea buna desfăşurare a agapelor, ci puteau să propovăduiască Cuvântul.
Unii dintre ei a atras mânia iudeilor, cum a fost situaţia lui Ştefan, acuzat ca
blasfemiator, târât afară din oraş şi ucis cu pietre (este primul conflict doctrinar al
creştinismului cu iudaismul, iar el e primul martir al Bisericii).
Cu toate că prigoana se extindea, Biserica era în continuă dezvoltare. Situaţiile
diverse întâlnite în propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii
pentru cei convertiţi dintre păgâni ş.a.) au provocat întrunirea Sinodului Apostolic în
anul 50 la Ierusalim. În fruntea adunării apare Iacob cel Mic, „fratele Domnului”,
care se bucura de mare autoritate morală nu numai la creştini, ci şi la evreii din
Ierusalim şi din diaspora. Tradiţia l-a numit mai târziu episcop, în timp ce Pavel îl
numea stâlp al Bisericii. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Mare sau
cel Bătrân), precum şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptelor
Apostolilor nu mai prezintă activitatea Apostolilor. Timp de două decenii scena
istoriei va fi ocupată de marele Apostol al neamurilor, Sf. Ap. Pavel. Activitatea
celorlalţi este mai puţin cunoscută. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ştie de la
Origen, iar acesta din tradiţie, că Apostolii şi ucenicii lor s-au împrăștiat în toată
lumea şi au propovăduit creştinismul: Toma la parţi, Andrei în Sciţia, Ioan în Asia,
Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, Bartolomeu în India
(Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia, Matei printre iudei, apoi la
alte neamuri. Aceste ştiri pot fi completate cu altele din Noul Testament sau din
tradiţia creştină scrisă. Astfel, întâlnim contribuţii la activitatea misionară a Sfântului
Apostol Petru: a predicat în Antiohia (Gal. 2: 11), sau după o tradiţie consemnată de
Origen şi citată de Eusebiu de Cezareea, Petru ar fi propovăduit în Macedonia. Din 1
Corinteni 1: 12-13, aflăm de tensiunile determinate de existenţa grupărilor: „a lui
Chefa, a lui Apollo, a lui Pavel”. Ştirea, combinată cu informaţia din prima Epistolă
către Corinteni a Sf. Clement al Romei (88-98), confirmă aşadar prezenţa lui Petru la
Corint. Către sfârşitul domniei lui Nero, în anul 66, Petru a fost închis din nou în
închisoarea de la poalele Capitoliului. Momentul este consemnat de Fericitul Ieronim
în De viris illustribus. A fost răstignit în anul 67 şi a fost îngropat la Roma,
bucurându-se de cinstirea întregii lumi creştine. Tradiţia, relativ târzie (sec. III-IV),
care-l numeşte episcop întâi la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazează primatul
papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi este contrară faptelor
istorice cunoscute.
Se ştie că Apostolii nu au păstorit ca episcopi în niciun oraş din timpul lor,
deoarece ei aşezau în cetăţi pe episcopi. Demnitatea de Apostol era desigur
superioară celei de episcop. Activitatea Sfântului Apostol Ioan: Ioan, Petru şi Iacob,
sunt numiţi de Sf. Ap. Pavel „stâlpii Bisericii”. Tradiția bisericească confirmă
prezenţa lui Ioan în Asia Proconsulară, mai ales în capitală, la Efes. Ştirea că a murit
la Ierusalim sau că ar fi suferit la Roma în timpul persecuţiei lui Domiţian în anul 95
sau 96, nu este întemeiată. Exilul său pe insula Patmos din Marea Egee este
confirmat de Apocalipsă. Moartea lui târzie pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca
apostolică să se poată lega strâns de cea post-apostolică.
Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a
istoricului Eusebiu de Cezarea, a predicat în Scythia, sau mai sigur în Scythia Minor
sau Dacia Pontică (Dobrogea), în cetăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis
(Mangalia), Dionysopolis (Balcic). După tradiţia creştină, de aici a plecat în Bizanţ
unde a hirotonit un episcop în persoana lui Stachys. Moare în oraşul Patras ca martir,
fiind răstignit pe o cruce în formă de X.
Despre Sfântul Apostol Tadeu, fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat
în Palestina şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi la Roma din porunca lui
Domiţian, fiind socotiţi susţinătorii unei revoluţii politice, ca urmaşi ai lui David. La
înfăţişarea înaintea împăratului au fost eliberaţi, după precizarea lui Eusebiu, din
constatarea că sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă.
Apostolul Filip, după noile cercetări, ar fi predicat şi în Scythia Minor.
Ştiri legendare parvin în legătură cu Simon Zelotul (Canaanitul) cum că ar fi
predicat în Persia şi Babilonia, iar despre Matia că a propovăduit în Etiopia.
Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai
Domnului mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe apostoli sau lucrau în
legătură cu ei. Barnaba este dintre cei mai însemnaţi; vărul lui, Ioan Marcu, a mers cu
el şi cu Sf. Ap. Pavel în prima călătorie misionară între anii 45-48, mai târziu
însoţind pe Sf. Ap. Petru, după predica lui scriind Evanghelia care îi poartă numele.
După o veche tradiţie el a înfiinţat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre
colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, mai însemnaţi sunt: medicul Luca, autorul
Evangheliei a treia şi al Faptelor Apostolilor, Sila, Timotei, Tit, precum şi câteva
femei devotate care au adus misiunii creştine servicii preţioase.
Activitatea Sfântului Apostol Pavel: Pe lângă cultura elenistă, el avea din
familie dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi vor avea mare importanţă în
activitatea lui misionară. De tânăr, Saul a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a
învăţatului Gamaliel, vestit în toată lumea iudaică. El nu L-a cunoscut direct pe Iisus
Hristos. În istorie el apare ca persecutor, participând la uciderea lui Ştefan. Pe drumul
spre Damasc se convertește la creştinism, prin apariţia în timpul zilei, într-o lumină
strălucitoare, a lui Iisus Hristos. Iudeu prin naştere şi prin educaţie, cu instruire
teologică de rabin şi cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii
greceşti, cetăţean roman cu drepturi legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea
însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi misionari şi era pregătit pentru apostolatul creştin.
În misiune, el se adresa de regulă comunităţilor iudaice şi prozeliţilor, apoi pătrundea
în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile
noi era mai mare. După ce forma şi organiza comunitatea creştină locală, Apostolul
păstra legături cu ea prin trimişi şi prin epistole. În acelaşi timp păstra comuniunea cu
Biserica mamă ierusalimiteană. Apostolul era însoţit şi ajutat în misiune de unii
colaboratori, aleşi dintre iudeii sau păgânii convertiţi, dintre care pe unii, pe Tit şi pe
Timotei, i-a numit episcopi în Bisericile înfiinţate de el.
Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar
Antiohia Siriei devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din
Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credinţă, pe nume Barnaba. În una din
zile, comunitatea din Antiohia este anunţată în chip dumnezeiesc să aleagă pe Pavel
şi pe Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a creştinismului. De acum începe
a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sfântului Apostol Pavel: epoca misiunii
sale printre neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădeşte geniul său
organizatoric şi misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi
jertfelnicie, puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează
în 3 mari călătorii, mai bine cunoscute, unde a fost însoţit de unii ucenici sau chiar
singur, dar cu conştiinţa sigură şi voinţa puternică de a înfrunta orice piedică. Prima
sa călătorie misionară o efectuează între anii 45-48, plecând din Antiohia Siriei,
însoţit de Barnaba şi de Ioan Marcu. Propovăduiesc mai ales la Pafos, trecând în
ţinuturile Asiei Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici Sf.
Pavel se îndreaptă spre Antiohia Pisidiei. În această localitate rosteşte o cateheză
asemănătoare cu aceea a Sf. Ap. Petru din ziua Cincizecimii, chemând poporul evreu
la mântuire prin credinţă şi pocăinţă în Mântuitorul cel înviat, prezis de profeţi. Mai
departe, predică la Iconiu şi Listra, unde vindecă un olog şi unde poporul vrea să le
aducă jertfe, socotindu-i zei, ceea ce ei refuză. Dar tot aici, aceiaşi locuitori, instigaţi
de iudeii din Antiohia şi Iconiu, îl scot afară din cetate pe Pavel şi-l lovesc cu pietre,
lăsându-l abia viu. De acolo se îndreaptă spre Derbe. La Sinodul Apostolic din
Ierusalim, în anul 50, iau parte şi Sf. Pavel cu Barnaba, ca reprezentanţi ai Bisericii
din Antiohia. După acest eveniment, Ap. Pavel pleacă în a doua sa călătorie
misionară (51-54), fiind însoţit numai de Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra, de
unde iau un nou ucenic, Timotei, apoi în Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile
Frigiei, Galatiei, Bitiniei, după care coboară la Troa. Trec în Macedonia însoţiţi de
Luca medicul. La Filipi înfiinţează o comunitate creştină, prima din Europa, dar sunt
închişi din cauza unei femei cu duh pitonicesc. Eliberaţi a doua zi, Pavel împreună cu
Sila pleacă la Tesalonic unde predică trei săptămâni, după care se îndreaptă către
Atena. În marea cetate a Greciei, Sf. Pavel predică în Areopag, rostind o importantă
cateheză despre Dumnezeul necunoscut, care a făcut lumea şi are grijă de ea,
trimiţând ca Mântuitor pe Domnul Hristos, adeverit printre noi prin învierea din
morţi. Trece apoi în Corint, capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila. Aici
a activat un an şi şase luni printre iudei şi păgâni. I se înscenează de către iudei un
proces, dar proconsulul cetăţii îl respinge, nevoind să se amestece în probleme
religioase. În Antiohia, unde îşi stabilise sediul, Sf. Pavel îl înfruntă pe Sf. Petru
pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii mozaice cu privire la
respectarea ei de către creştini. Apoi Sf. Ap. Pavel întreprinde A treia sa călătorie
misionară (54-58), trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia, ajungând în Efes, unde
activează 3 ani. El predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie epistolele către Galateni
şi 1 Corinteni, dar este nevoit să părăsească această localitate din cauza unei răscoale
a păgânilor, la agitaţiile unui argintar, Dimitrie, care-şi vedea ameninţată existenţa,
pentru că mulţi păgâni treceau la creştinism. Din Efes, Apostolul se îndreaptă spre
Troa, apoi la Filipi. Predică în Macedonia şi se reîntoarce la Troa. În acest oraş
săvârşeşte o minune, înviind un tânăr care căzuse jos de la etaj, în timp ce Apostolul
rostea o cuvântare. În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel se opreşte la Milet unde
convoacă pe toţi preoţii din Efes. Cu acest prilej rosteşte o duioasă cuvântare
pastorală, amintindu-le că nu-i vor mai vedea faţa pe viitor. În Ierusalim iudeii l-au
prins în templu pe când încerca să îndeplinească un vot de nazireu, şi voiau să-l
omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane, Claudius Lysias. Sub paza
ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sinedriului, dar
agitaţia contra lui creşte ameninţător. Urmează doi ani de temniţă la Cezareea între
anii 58-60. Iudeii de la Ierusalim îl urmăresc însă şi acolo, determinându-l pe Pavel
să facă apel în final la dreptul său de cetăţean roman, de a fi judecat de împăratul
Romei. Drumul spre Roma a fost făcut sub pază pe timp de toamnă şi de iarnă. La
Roma este întâmpinat de creştini la locul numit Trei Taverne. Prezenţa unei
comunităţi de creştini la Roma înainte de venirea vreunui misionar demonstrează
răspândirea rapidă a noii credinţe.
Din epistolele scrise de aici rezultă că Apostolul a fost lăsat liber după anul 63,
şi a întreprins noi călătorii misionare în răsărit: Creta, Milet, Grecia şi Epir. Sf.
Clement Romanul afirmă în prima epistolă către Corinteni că Pavel ar fi propovăduit
şi în Spania. Readus la Roma moare ca martir în timpul persecuţei lui Nero, probabil
în anul 67. Sf. Ap. Pavel a fost îngropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a
rândul pelerinii creştini din toată lumea vin să se închine la mormântul său.

2. Creștinismul în timpul Sfântului împărat Constantin cel Mare

Imparatul Constantin cel Mare este una din personalitatile de seama din istoria
universala. Pana la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor
romani. Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia,
caci, prin publicarea edictului de toleranta religioasa, de la Milan din ianuarie 313,
Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate in tot Imperiul roman. Biserica intra,
de acum inainte, intr-o perioada de inflorire si propasire, in "secolul ei de aur".
 Inaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311,
la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si Liciniu,
care cuprinde permisiunea existentei crestinilor - "ut denuo sint cristiani et
conventicula eorum" = "sa existe din nou crestini si sa tina adunarile lor" (Lactantius,
De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit curand, la 5 mai 311,
incat edictul sau s-a aplicat doar partial.
E greu de cunoscut in intimitatea ei evolutia religioasa a imparatului
Constantin, dar, odata declarat pentru crestinism, el a progresat continuu pe aceasta
cale, incepand cu lupta dintre el si Maxentiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului),
langa Roma, din 28 octombrie 312, pana la botezul lui din mai 337.
Dupa istoricii crestini, Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu,
Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa deasupra soarelui
cu inscriptia: in hoc signo vinces = prin acest semn vei invinge (Lactantius, De
mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, in timpul somnului, i s-a aratat Iisus Hristos
cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerandu-i sa-l puna pe steagurile
soldatilor, spre a-i servi drept semn protector in lupte. Acesta este monogramul lui
Hristos HP pe care l-a pus pe un steag numit labarum.
Că imparatul Constantin a fost convins de aparitia minunata a Sfintei Cruci, ne-
o confirma faptul ca pe arcul de triumf al lui Constantin, care se pastreaza pana azi la
Roma, el afirma ca a castigat victoria asupra lui Maxentiu: "instinctu divinitatis" =
"prin inspiratie divina".
La cateva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, impreuna cu
Liciniu, devenit prin casatoria cu una din surorile sale, cumnatul sau, au publicat
edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasa deplina
crestinismului, care devine religio licita = religie permisa in Imperiu. Totodata, se
anulau toate hotararile anterioare luate contra crestinilor si se retrocedau Bisericii
locasurile de cult si averile confiscate de imparatii precedenti.
Edictul de la Milan are o importanta epocala prin hotararile si urmarile lui. Din
religie nepermisa si persecutata, crestinismul devine relige permisa, ba chiar
favorizata, cum arata actele ulterioare ale imparatului Constantin.
 Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la inceput pe deplin asociat la
politica religioasa a imparatului Constantin, s-a departat de aceasta, devenind din 316
reprezentantul declarat al paganismului in Orient, unde erau multi crestini si a
inceput persecutarea lor intre 320-323.
In urma infrangerii suferite de Liciniu in lupta cu Constantin in 18 septembrie
324, la Chrysopolis, azi Scutari - langa Calcedon, pe coasta apuseana a Asiei Mici, in
fata Constantinopolului, si a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost
condamnat la moarte si executat la Tesalonic in 324. De aceasta data, Constantin a
ramas singurul imparat al vastului Imperiu roman pana la moartea sa in 22 mai 337.
Ramas singurul stapanitor, Constantin ia față de crestinism o atitudine
binevoitoare, fara a jigni, insa, paganismul greco-roman, care avea numeroase si
puternice radacini. Imparatul insusi a pastrat aproape tot timpul domniei demnitatea
suprema pagana de pontifex maximus si nu se lepădă de paganism decat prin Botezul
savarsit cu cateva zile inainte de moarte, in mai 337.
Trebuie sa recunoastem, insa, ca pastrarea titlului pagan de pontifex maximus
ii da dreptul si posibilitatea de a supraveghea si tine in frau paganismul, in interesul
crestinismului insusi. Daca imparatul ar fi renuntat atunci la el, isi ridica un rival
periculos, care ar fi putut sa restabileasca situatia de mai inainte a paganismului, inca
puternic prin numarul supușilor lui, prin influenta si situatia inalta a senatorilor a
aristocratilor si functionarilor superiori.
In luarea de masuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat si cu mult
tact.
Politica lui religioasa este caracterizata mai ales prin cateva fapte de
importanta majora: actul de libertate religioasa de la Milan, din ianuarie 313,
alegerea unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la
Niceea din 325.
Imediat dupa edictul din 313, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia
grea si costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dari, drept de care
nu se bucurau templele pagane, si-i inapoiază tot ceea ce ii fusese confiscat,
acordandu-i si dreptul de a primi legate si donatiuni. Totodata, el acorda ca ajutor
episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si
intretinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor si dă
episcopilor dreptul sa judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecati dupa legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit si in dreptul penal, pe care a incercat sa-l
umanizeze, inlaturand din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului
crestinismului, ca: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul
rosu). S-a imbunatatit tratamentul din inchisori. S-au adus restrictii luptelor de
gladiatori si s-au trimis condamnatii la mine, in loc de lupte. S-a modificat, in spirit
crestin, legislatia referitoare la casatorie, la parintii fara copii, s-a ingreunat divortul,
s-a pedepsit adulterul si siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor si vinderea
lor, prin ajutoare date parintilor saraci. S-au luat masuri de protectie si ajutor pentru
saraci, orfani, vaduve si bolnavi.
Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica ca zi de repaus
in Imperiu.
Inca din 317, imparatul a inceput sa bata si monede cu monogramul crestin.
In functiile inalte, el numea de preferinta crestini, dar a pastrat si pagani.
Functionarilor pagani li s-a interzis sa aduca sacrificii.
Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrand mai mult semnificatia
lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman;
templele dedicate lui devin localuri publice, fara statui si fara sacrificii.
In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagane si
le-au transformat in biserici, sau le-au inchis.
Imparatul si membrii familiei sale - mama sa, Elena, sotia sa, Fausta, sora sa,
Anastasia, fiica sa, Constantina, au daruit episcopilor ajutoare pentru a repara
bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia,
Roma si Constantinopol s-au ridicat biserici marete. La Constantinopol, a ridicat
catedrala Sfintii Apostoli, care a devenit necropola imparatilor bizantini. In cadrul
unor festivitati marete, s-a sfintit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfantului Mormant
- Anastasis - Invierea, ridicata prin ravna si cheltuiala lui Constantin.
Cultul crestin si pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama
imparatului, Sfanta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a
fost rastignit Mantuitorul. La Roma, imparatul a cedat episcopului fostul palat
imperial - Lateranul.
Vointa lui Constantin cel Mare de a sustine crestinismul s-a vazut si in
alegerea unei noi capitale pe tarmurile incintatoare ale Bosforului. Inca din timpul lui
Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, caci
acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma ramasese inca un oras pagan, in
care templele, monumentele, senatul roman, aristocratia aminteau si pastrau vechea
religie pagana.
Constantin s-a hotarat sa paraseasca Roma pagana, spre marea nemultumire a
episcopilor Romei, si sa intemeieze un nou oras ca resedinta imperiala. Acesta a fost
Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orasul lui Constantin,
inceput in 324 si inaugurat la 11 mai 330. Constantin a facut din Bizant capitala unui
Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta prin bisericile, monumentele si
atmosfera sa.
Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinte importante in istoria
Impeiului roman si a Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului
roman de Rasarit care a durat pana la 29 mai 1453, cand Constantinopolul a fost
cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).
In Constantinopol, numit "Roma cea noua", se ridica un oras cu mare viitor
politic si bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali in rang de cinste cu
episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la
Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din
451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din
meritele deosebite ale imparatului Constantin. Vazind tulburarea crescândă provocata
de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii
Imperiului intr-un sinod general sau ecumenic spre a defini impreuna adevarurile de
credinta si a asigura unitatea crestinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin
si-a dat seama ca unitatea crestinismului si pacea si linistea Bisericii constituie
elementul de viata si de rezistenta al Impeiului roman universal. In locul pluralitatii
zeilor pagani, era de preferat existenta unei singure credinte in Imperiu, cea crestina,
caci ea asigura si unitatea lui politica.
Este interesant de constatat ca Constantin insusi, desi nu primise inca botezul,
a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvintare adresata episcopilor, asigurindu-i ca
el se considera "impreuna slujitor cu ei" (Eusebiu, Viata fericitului imparat
Constantin, III, 13). Cu alt prilej, dupa marturia lui Eusebiu, el a spus ca se considera
episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem,
IV, 24).
Este adevarat ca politica religioasa inaugurata de Constantin cel Mare a avut si
unele urmari defavorabile. Biserica a avut in persoana imparatului un ocrotitor, dar,
in acelasi timp, si un stapan. Imparatii s-au amestecat in chestiunile religioase,
impunandu-si vointa. Unii au sustinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au
persecutat pe ierarhii ortodocsi, au inlaturat din scaune, exilindu-i pe unii ierarhi
merituosi.
Desigur, ca om de stat, Constantin a facut si unele greseli, pe care istoria nu i
le trece cu vederea. In unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sangeros pentru
motive de infidelitate politica si acte de tradare de stat. Astfel, fiul sau, Crispus,
mostenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin si-l asociase la domnie
in 317, cu titlul de "Cezar", fiind implicat intr-un complot de stat, a fost ucis in 325;
la putin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisa in baia sa la Roma.
In materie de politica bisericeasca, dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din
325 s-a lasat influentat de curtezani lingusitori si de arieni, ceea ce a provocat
confuzie in sufletele credinciosilor.
Cu toate aceste scaderi, este in general admis ca Constantin cel Mare a fost
bine intentionat in actele sale si el a facut crestinismului, ca primul imparat crestin,
cel mai mare serviciu dintre imparatii romani, asigurindu-i libertatea prin edictul de
la Milan din 313. Convertirea sa la crestinism a dat un nou curs istoriei universale,
prin incercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu
interesele Bisericii.
Imbolnavindu-se grav, Constantin a fost botezat in vila sa de la Ancyrona, la
marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu
cateva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337. El a murit curand dupa aceea, la 22
mai 337, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat cu mare fast in biserica Sfintii
Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse
crestinismului, dupa lunga perioada de persecutii, Biserica l-a cinstit in chip deosebit,
trecandu-l in randul Sfintilor si numindu-l Cel intocmai cu Apostolii.
Politica lui religioasa, in general, a fost urmata de fiii si succesorii lui, cu
exceptia imparatului Iulian Apostatul (361-363), nepotul sau, care a reintrodus pentru
scurt timp pagânismul in situatia lui de religie favorizata in Imperiul roman,
persecutand crestinsmul. Spre sfarsitul secolui al IV-lea, sub imparatul Teodosie cel
Mare (379-395), crestinismul a ajuns din religie tolerata - religio licita, religie de stat,
iar Ortodoxia devine confesiunea oficiala a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel
Mare, Imperiul roman devine imperiu crestin.

3. Formularea învățăturii de credință la Sinoadele Ecumenice

In perioada dinainte de Schisma (1054), caracterul <<ecumenic>> al unui
sinod este dat de prezenta si de reprezentarea episcopatului din intregul imperiu.
Sinod <<ecumenic>> inseamna adunarea episcopilor din imperiu. In acest sens,
reprezentarea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesara. Desi convocate de
imparati, sinoadele ecumenice nu constituie o institutie imperiala. Ei semneaza actele
sinodale, fara sa voteze sau sa influenteze deciziile, lasând episcopilor o autonomie
deplina in dezbateri. In deciziile sinoadelor trebuie sa se faca o distinctie intre
dogma, care are continut doctrinar de credinta (<<oros>> - <<finis>>) si canon, care
are un caracter disciplinar. Nici convocarea de catre imparat, nici reprezentarea
ecumenica, nici semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garanteaza ortodoxia
intrinseca a credintei exprimate, a crezului. Deciziile sinoadelor ecumenice nu
constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioara nu
poate impune adevarul credintei. De aceea, ele trebuie sa fie <<receptate>> si
confirmate de constiinta Bisericii. Traditia ortodoxa recunoaste sapte sinoade cu
caracter <<ecumenic>>, intre care s-au tinut alte numeroase sinoade locale sau
regionale. Sinoadele ecumenice sunt:
 1. Sinodul de la Niceea, in Asia Mica (mai-iunie 325) convocat de imparatul
Constantin cel Mare (274-337) in biserica palatului său, la care iau parte <<318
parinti>>, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentantii papei Silvestru I (314-
335), preotii Vit si Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de
Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de imparat la Alexandria pentru a restabili
pacea in Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicita a credintei
despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336)
din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind
subordonat Acestuia ca o creatura de ordin superior a Tatalui. Sub influenta sfintului
Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta
(homoousis) cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca
Treime cele <<trei ipostase>> avind fiecare proprietati unice, personale.
Crezul de la Niceea devine curând punctul de referinta al intregii traditii
ortodoxe, in special al sinoadelor posterioare. Exista parerea ca celelalte sinoade nu
sint altceva decit confirmarea si explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel,
sinoadele ulterioare incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-
au pastrat, dar Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini) face o descriere pe larg a
dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele,
sarbatorirea Pastelui in zi de Duminica, dar nu in acelasi timp cu pastele iudaic;
organizarea Bisericii dupa provinciile adminstrative ale imperiului; prezenta a trei
episcopi liturghisitori in hirotonia episcopala.
2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de imparatul
Teodosie (379-395), fara consultarea papei Damas I (366-387), cu intentia de a pune
capat controversei ariene, care a continuat si dupa Sinodul de la Niceea, datorita
sprijinului dat de chiar imparatul Constantin semiarienilor (imparatul exileaza pe
sfintul Atanasie la Treves) si mai ales persecutiei in care succesorii lui Constantin –
Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant si Valens († 378) – o declanseaza
impotriva ortodocsilor de la Niceea. Sinodul este chemat sa se pronunte in legatura
cu doua erezii ale timpului: cea sustinuta de Macedonie, episcop de Constantinopol –
care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfint, spunind ca este o creatura a Fiului – si
cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenta sufletului rational (sau
spiritul) in Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvântul. Sindoul reia doctrina de la
Niceea asupra Sfintei Treimi – doctrina intarita apoi de teologia trinitara a parintilor
capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, care au impus cu
autoritate formula: <<Una si aceeasi fire dumnezeiasca in trei Persoane>> - si adauga
articolele privitoare la Duhul Sfint. Impotriva lui Macedonie, <<cei 150 de parinti>>,
fara sa foloseasca <<homoousios>>, afirma ca Duhul este <<inchinat si slavit
impreuna cu Tatal si cu Fiul>>. Sinodul respinge apolinarismul, in expresia <<de la
Duhul Sfint si din Fecioara Maria>>.
Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii crestine. El va
patrunde in liturghie si va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de
crez niceoconstantinopolitan. In canonul 3, sinodul fixeaza ordinea celor cinci
patriarhate, tinind seama de situatia politica a vremii. Roma pe primul loc se bucura
de o preeminenta de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, avind privilegii
egale cu <<cetatea imperiala>>, Roma.
3. Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al
II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie († 451), episcop de
Constantinopol (in 428), si Chiril al Alexandriei (412-444) [acesta fiind nepotul
patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului Ioan
Gura de Aur (407)]. Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista
doua persoane distincte in Cuvintul intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi
numita <<Nascatoare de Dumnezeu>>, ci numai <<nascatoare de Hristos>>. La
insistenta lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina despre unirea celor
doua firi in persoana unica a Cuvintului si doctrina despre Fecioara Maria –
Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie, inainte de sosirea
legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele din
urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea nestorianismului
(Nestorie n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica
oficiala si formeaza o Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica
Orientului, sau <<nestoriana>>, din Persia, a depus un efort misionar cu totul
remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea islamismului in imperiul mongol si
mai cu sema masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat acestui avint misionar al
crestinismului nestorian.
4. Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian
(450-457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie,
s-a tinut in biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461).
Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza
distinctia dintre persoana - <<hypostasis>> si natura - <<physis>>, afirmind ca daca
Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de
Eutihie (378-cca.454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a
lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decit o singura natura (mono-physis), cea
dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial,
convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe
Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge
pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de
Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui
Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, aparind
doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care <<pentru noi si pentru a noastra
mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca,
ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara
confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind
deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva, particularitatea
ei, ambele concurgind intr-o singura forma, o singura persoana si o singura
ipostasa>>, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a pus sfirsit ereziei monofizite,
de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calcedon, la care asista
600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea papei Leon I
catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna
monofizismul, marturisind credinta <<in doua naturi care se unesc intr-o singura
persoana>>.
Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, înalță scaunul de
Ierusalim la treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care
Constantinopolul ocupa rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se
dreptul de jurisdictie asupra Traciei, Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost
acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma ocupa rangul intâi in Biserica, deoarece
e <<cetate imperiala>> si nu pentru ca ar fi <<scaunul lui Petru>> (V. CALCEDON,
PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma hristologica de la Calcedon n-a
fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza monofizismul ca doctrina
adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata de dominatia grecilor in
Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile monofizite, negrecesti, impotriva
<<melchitilor>> (<<adepti ai imparatului>>)adica ortodocsilor greci care accepta
Calcedonul.
5. Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de
imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu
ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre
Biserica Egiptului. O asemenea incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon
(479-491), care a publicat un decret de unire, <<Henotikon>>, propunind o formula
de compromis (intocmita de Accaciu, patriarhul Constantinopolului si Petru,
patriarhul monofizit de Alexandria), dupa care numai deciziile sinoadelor anterioare
Calcedonului sint obligatorii pentru credinta. Imparatul Justinian promulga un edict
(imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre
Principii), prin care condamna cele <<Trei Capitole>>, si pe cei trei teologi care
apareau a fi propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr
(intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra
sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) in care acesta apara pe
Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui Chiril. Opozitia episcopilor
africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul voia sa impuna
un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care
participa 165 de episcopi cei care condamna cele <<Trei Capitole>>. Cu toate
acestea, sinodul se tine si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele
<<Trei Capitole>>. Sinodul se pronunta in mod clar pentru <<unirea ipostatica>> si
respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa unire. Hristos este <<in doua
firi>>, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o interpretare corecta
expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, <<o natura intrupata a Cuvintului
dumnezeiesc>>, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara
confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica
<<Domul nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu
adevarat>> si condamna invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie,
Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La inceput, papa Vigiliu n-a acceptat aceasta
condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul ecumenic al acestui sinod.
6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie
681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in
sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia
monotelismului (thelisisi>> = o vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul
Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, <<Ektesis>>,
compusa de patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura
ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o
singura <<energie>> (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar
ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre
cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul
martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfintul Maxim
Marturisitorul.
Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-681),
condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie, acuzindu-l de a
fi monotelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura <<parintilor>>, ca in Hristos
exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale, firea omeneasca avind vointa ei
proprie, care se supune de bunavoie vointei dumnezeiesti, fiind pe deplin
indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele
precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.
Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele
disciplinare, imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in
trullo), un sinod general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua
concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus
quinisextus). Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru
casatoria preotilor inainte de hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene,
stabilind impartasirea sub ambele forme (piine si vin) si folosirea piinii dospite
(artos) la Euharistie.
7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este
convocat de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797),
pentru a se pronunta in legatura cu cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741)
publica un edict in 727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala
in general, considerind aceasta drept idolatrie. Imparatul numeste un patriarh
iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe
iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau,
Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la
Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-
iconoclastii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii
icoanelor.
Imparateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I
(771-795), convoaca un alt sinod, tot la Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza
deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura că obiectul venerarii este
persoana reprezentata pe icoana, facând o distinctie intre adorare (latreia) care este
rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor (v.
ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel
Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si <<Cartile
caroline>> se pronunta impotriva cultului icoanelor.
Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in
general, iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini.
De abia sub imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in
amintirea caruia s-a instituit sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului
Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a facut obiectul unui sinod ecumenic.
Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice. Este adevarat ca
un sinod tinut la Constantinopol (879-880), la care participa legatii papei Ioan al
VIII-lea (872-882), incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atit
de mult zdruncinata datorita ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca
instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise
pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) si fusese apoi
condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I
Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru
activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de
Bizant in 864 -, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului
<<Filioque>> si recunoaste egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma
avind <<intiietate>>. Unii sustin ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de
reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea reducerii schismei.
Punctul de plecare al schismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza
Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este
contestata. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de <<Filioque>>,
asa cum arata patriarhul Fotie in tratatul sau <<Despre Duhul Sfint>>, in care
condamna pe latini ca eretici.
Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca: a) prin continutul lor
dogmatic, ele constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile
locale, in primul mileniu crestin; b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala,
conciliara, care a mentinut si slujit ideea ecumenica; c) sinoadele au redresat sau
reconstituit unitatea vizibila a crestinismului, de aceea unirea Bisericilor trebuie sa
faca obiectul unui acord ecumenic.

V. Istoria Bisericii Ortodoxe Române

1.Întemeierea vieții creștine pe teritoriul țării noastre: dovezi arheologicee
și lingvistice
1. Răspândirea creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Marea
Neagră(Dobrogea)
Încreştinarea regiunilor din Peninsula Balcanică s-a făcut chiar de Ap. Pavel şi
ucenicii acestuia. În anii 65-66 a petrecut o iarnă în Nicopolis (Epir, Grecia), iar în 66
Tit propovăduia în Dalmaţia (II Tim. 4).
Şi teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea actuală), a purtat paşii a
doi Apostoli: Andrei şi Filip. Mărturii istorice în acest sens: Eusebiu al Cezareii (sec
.IV), în „Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu
în Scythia, iar Epifanie (sec.VIII) spune că sciţii au fost evanghelizaţi de Sf. Ap.
Andrei. La fel confirmă și Tertulian, Calendarul gotic, martirologiile occidentale din
sec.IX (Beda Venerabilul, Rabanus Maurus, Florus de Lyon, Adon de Vienne,
Usuard), creaţiile folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sf. Andrei,
pârâiaşul Sf. Andrei). Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, mai multe mărturii istorice
consemnează faptul că “Filip a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie”:
Calendarul gotic, sec.IV (care înscrie printre zilele de sărbătoare nu numai pe Andrei,
ci şi pe Filip, ziua de 15 nov. fiind consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a murit la
Hierapolis); Martirologiul lui Usuard şi Martirologiul lui Adon, cel din urmă
precizând că Apostolul „a convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi
a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi”. Creştinismul românesc este deci de origine
apostolică.
2. Răspândirea creştinismului în Dacia:
A. Argumente logico-istorice:
a) Prin colonişti aduşi din sudul Dunării, dar şi din Asia Mică şi din alte
provincii romane;
b) Prin soldaţi: legiunea XIII Gemina la Apulum (Alba Iulia) şi legiunea V
Macedonica la Potaissa (Turda). Primul roman încreştinat a fost un militar, sutaşul
Corneliu; ca dovadă, existenţa a numeroşi martiri creştini în rândul soldaţilor romani
(mai ales în sec. III-IV);
c) Prin sclavi încreştinaţi, servitori ai coloniştilor înstăriţi;
d) Prin negustori creştini (ex. în N.T. – Lidia, Fapte 16) – se ştie că în timpul
ocupaţiei romane în Dacia, legăturile comerciale cu Asia Mică, cu insulele greceşti şi
cu alte regiuni romane erau în floare;
e) Prin captivi: goţii au pătruns pe teritoriul ţării noastre în sec. IV. În
expediţiile pe care le făceau în sudul Dunării ei aduceau aici nu numai prăzi, ci şi
captivi.
Mărturii ale scriitorilor creştini: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful („nu există nici
un neam... din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se
facă rugăciuni în numele lui Hristos”); apologetul Tertulian („Hristos stăpânește și în
ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”), Origen (scria că foarte mulţi
dintre germani, daci… şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei – ceea ce înseamnă că
unii l-au auzit).
B. Dovezi arheologice:
Multe vestigii arheologice descoperite la noi poartă simboluri creștine, care
datează din sec. II-VI: Sfânta Cruce, sub diferite forme: x, T, +, Bunul Păstor, mielul,
pomul vieţii, peştele (în greaca veche termenul IXQYS (ihtis) însemna “peşte”;
creştinii au folosit iniţialele acestui cuvânt pentru a desemna numele lui Hristos),
porumbelul, corabia, ancora, măslinul, literele greceşti A şi W, chrisma sau
monograma lui Hristos - sub forma IX sau XP.
Dintre toate aceste simboluri creştine, numai sfânta cruce şi monograma lui
Hristos au rămas până astăzi.
1. Obiecte paleocreștine în Transilvania și Banat:
a) tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu); e
formată dintr-un donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-
o tăbliţă dreptunghiulară pe care sunt inscripţionate cuvintele: “Ego Zenovius votum
posui” (Eu Zenovius am pus ofrandă). Limba latină ne duce la concluzia că acest
donarium aparţinea unei comunităţi daco-romane. Faptul că el se putea folosi doar
agăţat (probabil de un policandru) ne determină să conchidem că în secolul IV exista
o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă proprie, termeni latini
creştini;
b) gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în
1848, aşa că astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă
ovală (1,1 – 1,3 cm) şi avea sculptată pe ea scena “Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu
un miel pe umeri şi cu un altul lângă el, la picioare; un pom (al vieţii) pe ale cărui
ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului Sfânt); o corabie din care cade un om
în apă, în gura unui monstru marin (Iona); în jurul corabiei era criptograma creştină
ΙΧΘΥΣ;
c) fragmentele de la Moigrad (Sălaj) - cel mai important e discul cu
monograma lui Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă – sec. IV;
 d) basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite
fundaţiile unei biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI.
2. Obiecte paleocreștine în Oltenia: la Romula (jud. Olt) – două opaiţe decorate
cu cruci, două geme (sec. III-IV), o cruciuliţă de bronz; basilicile de la Slăveni (jud.
Olt - urmele unei biserici din sec. IV), de la Sucidava (azi Celei-Corabia - urmele
unei basilici din sec.V-VI), de la Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult
creştin cunoscute în N Dunării.
3. Descoperiri arheologice în Dobrogea: a) inscripţii creştine – aprox. 100,
datând din sec. IV-VI; aproape jumătate provin de la Tomis, iar celelalte din Histria,
Dinogetia, Callatis, Axiopolis, etc.;
b) obiecte paleocreştine: gema de la Tomis (sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de
Apostoli), discul refăcut de episcopul Paternus (înainte de 518, este din argint aurit,
de dimensiuni mari, peste 6 kg; are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie
latină; azi se află la Muzeul Ermitaj din Petersburg); c) basilici paleocreştine (peste
35): la Tomis – 6 basilici, sec.V-VI; la Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din
sec.V-VI; la Histria – 7 basilici (sec.V-VI); la Callatis – o basilică de tip sirian din
sec.IV-V; la Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei
basilici din timpul lui Constantin cel Mare; e cea mai veche din sud-estul Europei; la
Axiopolis – aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius;
- la Niculiţel – o biserică din sec.IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos,
Kamasis şi Filippos; bisericuţele rupestre de la Basarabi (fost Murfatlar) - s-au
descoperit 6 bisericuţe din sec.IV-V, unice de acest gen, săpate în carieră calcaroasă
la 20 km de Constanţa.
C. Dovezi lingvistice:
Întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului la noi începând cu
sec.II d.H. Limba română îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de
la colonizatorii romani (de ex., „Crezul” şi „Tatăl nostru” au terminologie latină în
proporţie de 90%).
Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost
concomitentă cu procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea
ar fi fost mai târzie, atunci lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte
din aceşti termeni fundamentali de credinţă au fost împrumutaţi din lumea romană
păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar alţii au fost creaţi anume pentru
exprimarea unor noi noţiuni de credinţă.
1. Termeni din lumea romană păgână: Biserică din lat. “basilica” („casă
împărătească”); Dumnezeu: „Domine Deus”; Duminică – „Dies Dominica” (ziua
Domnului); Crăciun (cei mai mulţi cercetători sunt de părere că denumirea vine de la
“calatio”, prima zi a lunii, în care preoţii romani convocau poporul pentru anunţarea
sărbătorilor din acea lună; cea mai importantă “calatio” era la 1 ianuarie, când se
anunţau sărbătorile de pe parcursul întregului an; creştinii ar fi împrumutat această
denumire pentru Naşterea Domnului care, până în sec. IV, se sărbătorea în preajma
acelei “calatio” de la 1 ianuarie; alţi cercetători opinează că termenul ar deriva de la
“creatio” – ziua “facerii” lui Iisus); Floriile (o sărbătoare păgână de primăvară, a
florilor, numită “Floralia”; ea a fost asimilată de creştini cu intrarea Domnului în
Ierusalim); Rusaliile „Rosalia” (ziua pomenirii morţilor); Sărbătoare „dies
(con)servatoria” (limbile romanice apusene folosesc alt termen, latinescul “festum”);
Lege – “lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi “legea românească”; limbile
romanice apusene folosesc derivate din “fides”).
2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin: Creştin – din “chrestianus”, derivat de la
Chrestus (Hristos), a boteza (baptisto, are = a cufunda în apă), cruce (crux), înger
(angellus), păcat (peccatum) a se ruga (rogo, are), sfânt (sanctus), părinte, (parens,
parentem).
D. Martiri creștini în ținuturile dunărene la începutul sec.IV:
La Sirmium (azi Mitroviţa, în Jugoslavia) au fost martirizaţi preotul daco-
roman Montanus şi soţia sa Maxima, care au fost înecaţi în râul Sava la 26 martie
304; episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie în 6, respectiv 9 aprilie 304. La
Cibalae (N-V de Sirmium): Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și
Venust (21 august). La Singidunum (azi Belgrad), diaconul Ermil şi temnicerul
Stratonic, aruncaţi în Dunăre în 13 ianuarie 307. În Moesia Inferior la Novae: Sf.
Mc. Lup (23 august).
La Durostorum (Silistra), în 298: Pasicrat şi Valentin (24 aprilie), Nicandru și
Marcian (8 iunie), cu alţi 47 de ostaşi. În 304, lângă Durostorum trei ţărani:
Quintilian, Maxim citeţul şi Dadas (28 aprilie). În 362, a fost chinuit şi ars pe rug
soldatul Emilian (18 iulie), pentru că a distrus idolii dintr-un templu păgân.

În SCYTHIA MINOR:
La Tomis (Constanţa) la 7 martie, anul 300 episcopul Efrem al Tomisului. Mai
târziu, prin 320-323, au fost arşi de vii Macrobiu şi Gordian. Fraţii Argeu, Narcis şi
Marcelin au pătimit tot în timpul lui Liciniu, prin 320-323. La fel episcopul Tit al
Tomisului, pentru că a refuzat înrolarea în armata lui Liciniu.
La Axiopolis (lângă Cernavodă) au pătimit în 303 Chiril, Chindeas şi Tasius.
La Halmyris, 8 iulie, prin anii 290-303, preotul Epictet şi tânărul Astion,
convertit de el (în 2001 i se descoperă moaştele făcătoare de minuni, astăzi la
catedrala din Constanţa).
La Niculiţel (jud.Tulcea) în 1971 s-a descoperit o basilică paleocreştină (sec.
IV-V). În cripta de sub altar s-au descoperit moaştele a 4 martiri: Zotikos, Attalos,
Kamasis şi Filippos (+304-305), care astăzi se păstrează la măn.Cocoş. (Persecuțiile
goților conduși de Athanaric împotriva creștinilor din Dacia: Sf. Nichita Romanul
sau Gotul – 15 septembrie; Sf. Sava Gotul, înecat în râul Buzău, la 12 aprilie 372).
E. Episcopia Tomisului:
Aşa cum Apostolii hirotoneau episcopi pentru comunităţile pe care le
converteau, tot aşa va fi făcut şi Sf. Ap. Andrei.
De fapt, pentru Sf. Ap. Filip se şi afirmă în “Martirologiul lui Adon” că acesta
a aşezat în Scythia diaconi, preoţi şi episcopi.
Deşi episcopia de Tomis este atestată documentar abia în anul 369, au existat
aici episcopi, probabil chiar din epoca apostolică.
1. În unele acte sunt pomeniţi episcopi tomitani înainte de anul 369. În actul
martiric al sfinților Epictet şi Astion, martirizaţi la sfârşitul sec.III, se aminteşte de
episcopul Evangelicus care i-a botezat pe părinţii lui Astion plecaţi în căutarea fiului
lor.
2. Efrem, mort ca martir în timpul lui Diocleţian.
3. În timpul lui Liciniu întâlnim un episcop tomitan pe nume Titus, care ar fi
murit ca martir.
 4. La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Scythia, lucru
consemnat de Eusebiu de Cezareea („nici scitul nu lipsea din ceată”). Unii istorici
consideră că numele acestuia era Marcu, alţii Teofil al “Gothiei”.
5. Primul episcop de Tomis atestat documentar este Bretanion. Istoricul
Sozomen consemnează un conflict dintre Bretanion şi împăratul Valens în 369
(împăratul a încercat să-l determine pe episcop să intre în comuniune cu arienii.
Bretanion a refuzat şi, lăsându-l pe Valens acolo, a plecat cu poporul în altă biserică.
Împăratul, simţindu-se ofensat, l-a exilat, însă ulterior l-a repus în scaun, temându-se
de o revoltă a sciţilor). Bretanion este, se pare, şi autorul actului martiric care însoţea
moaştele Sfântului Sava în drumul lor spre Capadocia. A fost trecut în rândul
sfinţilor, la 25 ianuarie.
6. Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la
Sinodul II Ecumenic din 381.
7. În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic (daco-roman). În
acest an era trecut de Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii,
model de virtute şi trăire creştină (făcător de minuni). În cursul păstoriei lui, în
Scythia şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit teroare printre localnici. Teotim a
încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut misiune de evanghelizare
printre ei. Sozomen relatează două întâmplări miraculoase: la rugăciunea lui Teotim,
acesta, împreună cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor; încercarea
unui hun de a-l face captiv pe Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste
întâmplări i-au adus admiraţia hunilor care l-au numit “(Dumne)zeul romanilor”.
Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un
sinod la Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care
l-a apărat pe Sf. Ioan. Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt (20
aprilie).
8. Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III
Ecumenic (431), semnând ca ortodox actele conciliului.
9. Urmaşul lui a fost Ioan (înainte de 448), “unul dintre cei mai buni teologi ai
timpului”, care a participat activ la disputele teologice ale vremii.
 10. În 449 îl întâlnim la Tomis pe Alexandru, care a participat la un sinod de la
Constantinopol împotriva monofizismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV
Ecumenic (451), a semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.
11. În anul 458 împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din
imperiu, inclusiv lui Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără
echivoc pentru Ortodoxie.
12. Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de
argint aurit numele lui Paternus. Acum au activat “călugării sciţi” cu binecunoscuta
formulă “unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut
rezerve. Într-un act sinodal din 520 semnează ca “episcop-mitropolit al Scythiei”,
ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune episcopale sufragane.
13. Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a
purtat în 549 corespondenţă cu papa Romei în legătură cu “Cele Trei Capitole”. Alte
episcopii în Scythia Minor: Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor în
sec.VI este confirmată de mărturii istorice şi arheologice: fragmente de inscripţii
descoperite la Callatis, Histria, care oferă informaţii despre mai multe episcopii,
semnătura episcopului-mitropolit Paternus, scrierile călugărilor sciţi adresate
împăratului Iustin, o listă („notitia”) a Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi
mitropoliile din secolul VI, care consemnează 14 scaune episcopale în Scythia Minor
(Axiopolis, Callatis, Noviodunum, Halmyris, Histria etc). Acestea au fost înfiinţate
probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis (probabil primul
mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie nu numai asupra Dobrogei, ci şi
asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.

2. Recunoașterea mitropoliilor din Țara Românească, Moldova și

Transilvania - primele știri despre existența mitropoliilor.
Mitropolia Ţării Româneşti (sau a Ungrovlahiei), cât şi cea a Moldovei, iau
naştere în secolul al XIV-lea în acelaşi timp cu întemeierea acestor două state
medievale româneşti.
Independenţa acestor state şi organizarea lor bisericească autonomă sunt
dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul
Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării
Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol. Ne vom opri mai întâi asupra Ţării
Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.
I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al
XIII-lea.
În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era
organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei
autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare
invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia,
tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la
nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici
formaţiuni politice dinspre Carpaţi. Pe de altă parte, la vest, după convertirea
maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala
putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi.
Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi
de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor”
în zona de curbură a Carpaţilor. Această episcopie se suprapune însă unei organizări
bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi).
Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la
1234 principelui Bela al IV-lea, viitorul rege al Ungariei, în care papa îşi exprimă
nemulţumirea faţă de faptul că „valahii din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele
Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”. Cu atât mai mare este
indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi
astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc sus numitele taine”.
De aceea îi aminteşte lui Bela: „tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub
jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se
supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar
catolic pentru aceşti valahi „schismatici”. Peste secole această scrisoare este una din
cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi,
arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.
 De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la
1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi
Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau,
„voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara
românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea
inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.
II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei
Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul
Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant
iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii
dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-
lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe
regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi. La
început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea
ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa
bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El
rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el
este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de
Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.
Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de
unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se
leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat
la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista
deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae
Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde
întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea
Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul
Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372. Este important de
subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o
situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o
reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.
Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată
Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat
păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va
spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în
viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească
Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

3.Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea culturii și

apărarea identității naționale. Chipuri de mari ierarhi: Varlaam, Dosoftei,
Antim Ivireanul și Andrei Șaguna.
Începuturile vieţii creştine pe pământul românesc stau sub semnul activităţii
Sfântului Apostol Andrei cel dintâi chemat de Mântuitorul la slujba de pescar de
oameni, care a predicat în Sciţia Mică, adică Dobrogea. În celelalte părţi credinţa
creştină a pătruns prin predica unor episcopi, horepiscopi şi preoţi, sosiţi din Imperiul
Roman. Simbioza dacilor cu romanii a însemnat formarea unui nou popor, poporul
român, unitate făcându-se concomitent cu naşterea duhovnicească a poporului nostru
spre viaţa în Hristos Cel Înviat, de aceea poporul român s-a născut creştin. La români
învăţătura creştină n-a fost impusă de nici o autoritate politică sau de stat, aşa cum s-
a întâmplat cu toate popoarele din jurul nostru, această învăţătură a fost rodul
minunat al unei îndelungate lucrări misionare, creştinarea făcându-se din convingere,
de bunăvoie şi nu din raţiuni de stat sau altceva.
Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-
se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă,
luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc,
pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei
jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel
Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin
Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa
ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea.
Secole de-a rândul Biserica Ortodoxă strămoşească a desfăşurat o uriașă
activitate culturală în ţările româneşti, în incinta mânăstirilor şi bisericilor s-au născut
primele şcoli româneşti, în altele s-au copiat valoroase manuscrise şi s-au tipărit cărţi
de slujbă, de învăţătură creştină, amintim câţiva dintre truditorii ierarhi şi cărturari,
mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Veniamin Costachi ai Moldovei, Antim Ivireanul şi
Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, Simion Ştefan şi Andrei Şaguna ai
Transilvaniei, toţi aceştia au şi contribuit la formarea şi afirmarea conştiinţei de
unitate naţională şi bisericească a românilor de pretutindeni.
În cadrul Bisericii Ortodoxe a înflorit şi s-a dezvoltat o artă românească de
mare valoare, arhitectură, sculptură, pictură, broderie, miniatură. Ctitoriile domneşti
de la Cozia, Tismana, Dealu, Râmeţ, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Făgăraş, Putna,
Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Trei Ierarhi, sunt mărturii superbe ale geniului
artistic românesc şi ale jertfelniciei voievozilor, ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor
noştri.
MITROPOLITUL VARLAAM al Moldovei (1632-1653)
Pe când era egumen la Secu traduce în românește „Scara” Sfântului Ioan
Scărarul(1618).
Devine duhovnic și sfetnic al domnitorului Miron Barnovschi, care îl trimite în
1628 în fruntea unei solii la Moscova si Kiev, să cumpere icoane pentru ctitoriile
sale; la Kiev se întâlnește cu Petru Movilă.
Revine în 1629, iar în 1632, deși simplu egumen la Secu, este ales mitropolit al
Moldovei, trecându-se peste episcopii de Roman, Rădăuți și Huși.
La îndemnul său, noul domnitor Vasile Lupu obține de la mitropolitul Petru
Movilă o tipografie, prima tipografie din Moldova, pe care o va instala la mănăstirea
Trei Ierarhi din Iași, unde Varlaam va începe tipărirea de cărți în românește (nu de
slujbe bisericești).
a) „Cazania” din 1643 sau „Carte românească de învățătură la dumenecele
preste an și la praznice împărătești și la svănți mari” este cea mai importantă lucrare
a sa. E prima carte romaneasca tiparita in Moldova.
Cazania are 2 parti:
Þ partea I – 54 cazanii la duminici
Þ partea II – 21 cazanii la sarbatori imparatesti si sfinti.
 v Din prefața domnitorului Vasile Lupu, adresată „la toată seminția
românească pretutindenea ce se află pravoslavnici în această limbă” și din prefața
mitropolitului Varlaam se desprinde ideea unității de neam și de limbă a românilor
din cele trei țări românești. Varlaam are meritul că a strâns într-o lucrare unitară
vechile cazanii grecești și slavonești (200 de pagini din cele 506 fiind traduse din
„Comoara” de predici a mitropolitului grec Damaschin Studitul), le-a revizuit și le-a
dat la tipar ca „dar” întregului popor român.
v Cazania reprezinta cea mai ingrijita forma de exprimare a limbii romane din
prima jum a sec XVII. A cunoscut o larga raspandire in 1643 chiar si in Transilvania
(se cunosc numeroase copii facute in manuscris in Transilvania).
v Cazania are un aport prețios la formarea limbii noastre literare.
b) „Șapte Taine ale Bisericii” (1644) aparuta la Iasi, în 340 de pagini, explică
Sfintele Taine, combătând pe calvinii din Transilvania.
V La talmacire a lucrat logofatul Eustratie;
V Este o explicare a Sf. Taine sub forma catehetica – cu intrebari si
raspunsuri;
V Cartea este menita sa apere ortodoxia la atacurile protestantilor care nu
recunoasteau cele 7 Sf. Taine;
V S-ar fi folosit opera „Cele 7 Sf. Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu
(+1616) care aparuse intr-o versiune slava la Kiev;
c) „Răspuns la catehismul calvinesc” (1645) „Cartea care se cheama raspunsul
contra catehismului calvinesc”, apăruse la Alba Iulia un „Catehism”calvinesc in
romaneste în 1640-1642;
Varlaam vede acest catehism calvinesc la boierul muntean Udriște Năsturel,
când vine în Țara Românească pentru a împăca pe Matei Basarab cu Vasile Lupu.
Constatând că era „plin de otravă de moarte sufletească”, convoacă în 1645 un sinod
al ierarhilor din cele două țări (la care participă și mitropolitul Teofil din Țara
Românească), pentru a aproba Răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la
Catehismul din 1642. În prefața Răspunsului, tipărit la Iași în 1645, apare din nou
ideea de unitate națională, căci se adresa în primul rând credincioșilor din
Transilvania. De asemenea, apariția lucrării arată cum colaborau Bisericile din Țara
Românească și Moldova pentru menținerea unității naționale și spirituale a poporului
român.
Alte fapte petrecute sub păstorirea lui Varlaam:
V „Scara” („Leastvita”) – 1618 -tradusa in timpul calugariei la man. Secu,
dupa o versiune neogreaca a unui episcop umanist Maxim (sec. XVI);
V în 1640, la îndemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu pune bazele unei
Școli superioare (Colegiu sau Academie) la Iași – prima institutie cu invatamant
superior in Moldova, unde Petru Movilă al Kievului trimite dascăli învățați în frunte
cu ieromonahul Sofronie Pociațchi, ca profesor de latină și egumen la Trei Ierarhi;
V Mitr. Varlaam a pastorit in timpul luminatului domnitor umanist Vasile
Lupu. Acesta a ridicat Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”in 1639, fiind sfintita de Varlaam
la 6 mai. Intre 1642-1643 este facuta pictura de niste zugravi rusi, iar in 1645 este
inchinata la Athos. Biserica devine catedrala mitropolitana, iar patriarhul Partenie al
Constantinopolului daruieste domnitorului Vasile Lupu moastele Sf. Parascheva,
pentru ca acesta platise toate datoriile Patriahiei Ecumenice.
V are loc Sinodul de la Iași, din 1642, care aprobă „Mărturisirea de credință” a
mitropolitului Petru Movilă;
V in 1646, la Iasi, „Pravila lui Vasile Lupu” („Carte romanesca de invatatura
la pravilele imparatesti si alte judete”) –tradusa din greceste de logofatul Eustratie.
Partea I – traducere din greceste a unei legiuni agrare;
Partea a II-a – prelucrare dupa alta a penalistului italian PROSPER
FARINACIUS (1544-1618).
Amandoua au la baza codul de legi al imparatului Iustinian.
V în 1653, Vasile Lupu pierde tronul, retragandu-se la Hotin și mitr. Varlaam
se retrage la man. Secu;
Va muri în 1657, fiind ingropat langa zidul bisericii (dreapta).
Este canonizat în 2007, fiind prăznuit pe 30 august.

MITROPOLITUL DOSOFTEI al Moldovei (1671-1686)

Învață la Iași și în Polonia;
 călugăr la Probota (1649) – când traduce (pentru prima oară în românește)
„Istoriile lui Herodot”;
episcop la Huși (1658);
episcop la Roman (1660) – când a revizuit traducerea „Vechiului Testament”
făcută de Nicolae Milescu la Constantinopol, și care se va tipări apoi în „Biblia” de la
București, din 1688;
mitropolit al Moldovei (1671) –pastoreste in vremuri grele pentru tara.
Lucrări ale lui Dosoftei:
1648-1649 “Istoriile lui Herodot” – romana;
1673 - “PSALTIREA IN VERSURI” (a lucrat vreme de 5 ani) tiparita la
manastirea Uniev, pentru ca vechea tiparnita a lui Vasile Lupu si mitr. Varlaam, se
distrusese; (peste 8600 de versuri), unii dintre psalmii versificați intrând cu timpul în
cântecele de stea și în colinde.
Mitr. Dosoftei începe tipărirea principalelor cărți de slujbă în românește, el
fiind primul ierarh din Moldova care începe munca grea de pătrundere a limbii
românești în biserică, în locul celei slavone.
Mitr. Dosoftei – primul care a diversificat „Psaltiri” in cadrul Bisericii
Ortodoxe, intr-o limba nationala.
„Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” (Uniev, 1673);
în 1679 încearcă să refacă la Iași vechea tipografie a lui Vasile Lupu și
tipărește „DUMNEZEIASCA LITURGHIE ÎN ROMÂNEȘTE” (a doua traducere
după Coresi și prima traducere a Sfintei Liturghii făcută de un ierarh).
în 1680 tipărește o „Psaltire” de-nțeles, în slavonește și românește; nefiind
mulțumit cu aspectul grafic, cere sprijin lui Nicolae Milescu, aflat în Rusia, și
patriarhului Ioachim al Moscovei, pentru înființarea unei noi tipografii; patriarhul îi
trimite o tiparniță completă, pe care Dosoftei a instalat-o la biserica Sf.Nicolae
domnesc din Iași.
În 1681 tipărește un „MOLITVELNIC DE-NȚELES” - romana;
în 1683 o nouă ediție din „SFÂNTA LITURGHIE ȘI PAREMIILE PRESTE
AN”, toate în românește. În Molitvelnic și în Paremii a mai adăugat și o lucrare
istorică proprie, și anume un Poem în 136 de versuri despre domnii Țării Moldovei,
de la Dragoș Vodă și până la Duca Vodă, care domnea atunci.
Între 1682-1686 traduce și prelucrează din grecește și slavonește „VIAȚA ȘI
PETRECEREA SFINȚILOR”, în 4 volume, la care a lucrat 25 de ani, după cum
spune în prefață.
Activitatea literară în Polonia:
Þ În 1686, regele Poloniei, Jan Sobieski, pornind război împotriva turcilor,
intră în Moldova încercând să convingă de partea sa pe domnitorul Constantin
Cantemir, care refuză; la plecare, ia în Polonia ca ostatic pe mitropolitul Dosoftei,
care pleacă însoțit de moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și documentele
moșiilor Mitropoliei.
Þ În timpul exilului întocmește o nouă versiune a Poemului despre domnii
Moldovei, continuând lista lor până la Constantin Cantemir;
Þ traduce din prologul dramei “Erofili” 154 de versuri din grecește în
românește, aceasta fiind prima încercare de traducere în limba română a unei opere
din dramaturgia universală; la rugămintea mitropolitului Kievului și a patriarhului
Moscovei, traduce din greacă în slavo-rusă o seamă de lucrări pentru lămurirea unor
probleme teologice controversate (Tâlcuirea Sf.Liturghii a Sf. Gherman al
Constantinopolului, Epistolele Sf. Ignatie Teoforul al Antiohiei, Constituțiile Sf.
Apostoli, Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră, a lui Simeon al
Tesalonicului, Mărgăritare din cuvântările Sfinților Părinți, dintre care 34 - din 40 -
aparțineau Sf.Ioan Gură de Aur, etc.);
Þ începe să traducă în românește Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Moare în 13 dec.1693, la aproape 70 de ani. Este canonizat în 2005, fiind
prăznuit pe 13 decembrie.

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL al Ungrovlahiei (1708-1716)

º Se naște în Iviria (Georgia azi);
º luat rob de turci, iar după eliberare rămâne pe lângă Patriarhia ecumenică,
unde probabil se și călugărește.
Călugăr tipograf:
 ® În 1690 Constantin Brâncoveanu îl aduce în Țara Românească, unde
învață meșteșugul tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Hușilor in tipografia
domneasca din Bucuresti. Dupa ce Mitrofan ajunge episcope la Buzau, Antim a
preluat conducerea tipografiei.
® În 1691 tipărește o carte în grecește, apoi devine conducător al tiparniței
domnești de la București până în 1694, unde tipărește alte trei cărți, printre care și o
“Psaltire românească”.
® Între 1696-1701 este egumen la Snagov, unde întemeiază o nouă
tipografie, tipărind alte 15 cărți (5 în românește), printre care un Liturghier greco-
arab pentru Patriarhia Antiohiei Siriei.
® Între 1701-1705 își continuă activitatea tipografică în București, tipărind
alte 15 cărți, între care și un Ceaslov greco-arab (tot pentru credincioșii din Patriarhia
Antiohiei), “Noul Testament” în românește (1703), etc.
® Episcop al Râmnicului: În 1705 devenind episcop la Râmnic, mută acolo
tipografia de la Snagov(Râminic), unde apar alte 9 cărți, dintre care 3 românești și 3
slavo-române, toate cărți de slujbă, printre ele aflându-se “Liturghierul” și
“Molitvelnicul”, primele ediții românești din Muntenia (1706).
® Mitropolit al Ungrovlahiei: Murind în 1708, mitropolitul Teodosie lasă
prin testament ca episcopul Antim să-i fie urmaș. Acesta este înscăunat în februarie
1708, fiind de față și patriarhii Alexandriei și Ierusalimului.
Noi tipografii: Întemeiază o nouă tipografie la Târgoviște, unde, din 18 cărți
apărute, 11 sunt în românește (Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul,
Catavasierul, Ceaslovul, Pildele filozofești, etc.).
În 1715, Antim mută tipografia de la Târgoviște la București, înființând tot la
București o nouă tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinților.
PATRU CĂRȚI AU FOST SCRISE DE EL ÎNSUȘI:
“Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705),
“Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților” (Târgoviște, 1710),
“Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714)
 “Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește
(București, 1715).
A mai rămas de la el o lucrare în manuscris, “Chipurile Vechiului și Noului
Testament”, care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3
schițe și 8 desene.
“DIDAHIILE” sunt predici originale (28 de predici la diferite duminici și
sărbători și 7 cuvântări ocazionale), în care mitropolitul osândea diferite păcate ale
vremii sale, mai ales ale marii boierimi.
Mănăstirea Antim: Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii Tuturor Sfinților
din București, ridicată de el între 1713-1715, pentru care a întocmit un Așezământ de
ajutorare a celor săraci, a străinilor, etc.
De altfel, mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru
totdeauna limba română în slujba bisericească, desăvârșind ceea ce se începuse sub
Matei Basarab (tipicul în românește) și Șerban Cantacuzino (textele biblice). Prin
tipărirea cărților de slujbă în românește, Antim a contribuit la făurirea unei limbi
liturgice românești, care dăinuiește până azi.
După el au rămas netraduse doar Mineiele, Triodul și Penticostarul, care se vor
tipări mai târziu.
În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți,
dintre care 22 erau în românește. (21 la Bucuresti, 15 la Snagog, 9 la Ramnic, 18 la
Targoviste).
TIPARITURI:
1) 1691 – “Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon” – tradus
in greaca moderna de Hrisant Notara;
2) 1693 – “Evangheliar slavo-roman” - gravure, frontispicii, postfata
mitropolitului;
3) 1694 – activitatea s-a interupt pentru un timp; mitr. Antim a trimis cu
utilajele la man. Snagov unde a scos cateva carti (15 carti: 7 grecesti, 5 romanesti,
una slavona, una slavo-romana, una greco-araba);
4) 1697 – “Antologhionul” – peste 2000 pagini;
5) 1698 – “Marturisirea ortodoxa”;
 6) 1701 – “Liturghierul Greco-arab”;
7) Carti romanesti la SNAGOV:
1697 – “Evanghelia”;
1698 – “Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu”;
1700 – “Invataturi crestinesti”;
1701 – “Floarea darurilor”;
8) 1701 - inceteaza pentru totdeauna activitatea tipografica la Snagov, fiind
reluata la Bucuresti.
9) 1701-1705 – 15 carti (2 romanesti, 11 grecesti). Cele romanesti 1703:
“Noul Testament”;“Acatistul Maicii Domnului”;“Ceaslov slavo-roman”;
Cele grecesti: 1704 – “Invatatura dogmatică a Prea Sfintei Biserici rasaritene si
universale”; 1704 – “Paralele grecesti si romane”;
10) 1705 – episcop al Ramnicului – prima grija a fost sa infiinteze o tipografie;
11) aici tipareste 9 carti: 3 romanesti, 3 grecesti, 3 slavo-romanesti; Tipareste
la Rmanic un sir de carti de slujba in limba romana – fapt ce constituie inceputul
triumfului limbii romanesti.
12) 1705 – “Antologhion”;
13) 1705 – “Octoih mic”;
14) 1706 – “Slujba Adormirii Nascatorei de Dumnezeu”;
15) “Molitfelnic” – 2 volume, continand un “Liturghier” (prima editie a
Liturghierului in Tara Romaneasca) si un “Molitfelnic” – in romana toate;
16) 1705 – “Invataturi pe scurt pentru Taina Pocaintei”;
17) 1708 – mitropolit in Tara Romaneasca (in locul lui Teodosie); Muta
tipografia de la Ramnic la Targoviste, tiparind aici 18 carti – 11 romanesti:
1710 – “Invatatura bisericeasca la cele mai trebuincioase si mai de folos
pentru invatatura preotilor”;
1710 – “Psaltire”;
1712 - “Octoih”;
1713 – “Dumnezeiestile si Sfintele Liturghii”;
1714 – “Catavasier”; 1715 – “Ceaslov”;
 Carti grecesti: 1709 – “Carte de peste tot anul cuprinzand tot serviciul
bisericesc”-carte masiva, peste 1600 pagini; 1710 – “Panoplia dogmatica”;
18) 1715 – muta tipografia de la Targoviste la Bucuresti tiparind o lucrare in
limba greaca: “Sfatuiri crestine politice catre domnitorul Serban Cantacuzino”.
19) 1716 – tipareste la man. Antim “Istoria sfanta – adica iudaica”, scrisa de
Alexandru Mavrocordat. Era ultima tiparitura a mitr. Antim.
Patriot luminat:
A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu
Rusia ar putea duce la înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma
unor intrigi ale adversarilor săi, raporturile mitropolitului cu Constantin Brâncoveanu
s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-și dea demisia din scaun, în 1712. Antim își
dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până la moartea lui Brâncoveanu
(1714), și apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe
mitropolit de uneltire și îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l
caterisească; e ucis de turci în toamna anului 1716, în drum spre Muntele Sinai (unde
trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în râul Marita din Bulgaria, lângă
Adrianopol.
După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea,
iar în 1992 este canonizat, fiind pomenit la 27 septembrie.

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA al Transilvaniei (1864-1873)

Þ Se naște la Mișcolț (Ungaria), în 1808.
Þ Studii la Budapesta (filosofie și drept) și in 1829 Vârșeț - Iugoslavia
(teologie ortodoxă).
Þ Călugăr la mănăstirea sârbească Hopovo (1833).
Þ Profesor de teologie (1834).
Þ secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviț (1835).
Þ Diacon (1834) si Preot (1837);
Þ profesor la seminarul din Vârșeț, arhimandrit și egumen la mănăstirile
sârbești Hopovo și Covil.
 Þ În 1846 vine în Transilvania, ca vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în
1847 un sinod electoral al protopopilor ortodocși întrunit la Turda îl alege între cei
trei candidați din care împăratul de la Viena urma să confirme un episcop.
Þ E ales și hirotonit la Carloviț, în 18 februarie 1848, de către mitropolitul
sârb Iosif Raiacici.
Activitatea organizatorică bisericească:
După revoluția din 1848, Andrei Șaguna a început demersurile pentru
restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, desființată în 1701. În acest
scop scrie trei memorii și ridică problema în trei sinoade (1850, la care participă și
Avram Iancu, 1860 și 1864), urmărind să obțină consimțământul mitropolitului sârb
Iosif Raiacici pentru ieșirea Bisericii noastre de sub jurisdicția Carlovițului și
aprobarea Curții imperiale din Viena pentru reînființarea Mitropoliei.
La 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif aprobă reînființarea vechii
Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei (având ca eparhii sufragane Aradul și
Caransebeșul), cu reședința la Sibiu, și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și
mitropolit.
În 1868, Andrei Șaguna convoacă la Sibiu un Congres național-bisericesc care
să aprobe Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (bazat pe
sinodalitate și colaborare între clerici – 1/3 – și mireni – 2/3 – în toate cele trei
sectoare ale administrației bisericești: parohia, protopopiatul și eparhia, pe plan
bisericesc, școlar și economic).
Activitatea culturală:
® Înființează școli elementare („poporale”) aflate sub conducerea Bisericii:
învățătorii erau absolvenții Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică,
directori erau preoții parohi și inspectori erau protopopii (numai în Arhiepiscopia
Sibiului funcționau la sfârșitul arhipăstoririi lui Șaguna aproape 800 de școli
elementare confesionale, mai mult de jumătate înființate de el).
® În 1870 cere ca în fiecare parohie preoții și învățătorii să țină cursuri
serale pentru țăranii neștiutori de carte.
® A mai vrut să înființeze 6 gimnazii inferioare, 6 gimnazii superioare
(licee) și 6 școli tehnice, dar autoritățile habsburgice nu i-au permis decât înființarea
unui gimnaziu superior la Brașov (1850) și a unui gimnaziu inferior la Brad (1868).
® Ajută elevii săraci cu burse, fie din venituri proprii, fie din fundații
întemeiate în acest scop (cea mai importantă fiind Fundația Emanuil Gojdu).
® Are grijă de formarea preoților și a învățătorilor confesionali prin
înființarea în 1850 a unui Institut Teologic-Pedagogic, urmând ca absolvenții de
teologie, înainte de hirotonie, să funcționeze ca învățători, apoi în 1853 înființează o
secție separată de pedagogie, care ajunge cu timpul la 4 ani de studii – iar cursurile
de teologie la 3 ani de studii. Pentru studenții Institutului Teologic, dar și pentru
preoți, Andrei Șaguna a scris și manuale didactice (dintre care Elementele Dreptului
canonic – 1854 – Istoria Bisericii universale – 2 vol., 1860 – Compendiu de Drept
canonic – 1868 – Enhiridion de canoane – 1871 – Manual de studiu pastoral – 1872,
etc.).
® În 1856-1858 a tipărit o nouă ediție a “Bibliei cu ilustrații”, prima de
acest gen la noi.
® A reeditat aproape toate cărțile de slujbă – toate lucrările apărute în
tipografia fondată de el la Sibiu, în 1850.
® Apare în 1853 ziarul “Telegraful roman”, la Sibiu, luptând pentru apărarea
intereselor naționale, culturale și bisericești ale românilor ortodocși.
® Contribuie la înființarea “Asociațiunii transilvane pentru literatura și
cultura poporului roman” (Astra), al cărei prim președinte este, în 1861, conducând
trei adunări generale anuale și ajutând din fondurile Asociației numeroși studenți,
elevi și meseriași săraci.
Activitatea politico-națională:
Îndată după hirotonia ca arhiereu, a condus, împreună cu episcopul unit de la
Blaj, lucrările Marii Adunări Naționale a românilor de pe Câmpia Libertății de la
Blaj (mai, 1848). Adunarea, după ce a formulat un program de revendicări, a ales pe
Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri care să prezinte Curții imperiale
din Viena doleanțele națiunii române din Transilvania. A stat aproape un an la Viena,
Pesta și în alte părți, ca să susțină aceste doleanțe.
Sfârșitul mitropolitului se produce în 1873, fiind înmormântat la Rășinari
(județul Sibiu).
 Întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești,
școlare și filantropice”.

4. Biserica Ortodoxă Română în perioada modernă și contemporană:

a. Autocefalie și patriarhie.
b. Patriarhii României: Iustinian și Iustin.
1. După unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret
organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei
române”, decret ce prevedea „independența Bisericii Ortodoxe Române de orice
autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizația și disciplina”.
Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea autocefaliei Bisericii s-a lovit însă de
opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales după promulgarea în 1863
a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte.
2. După domnia lui Cuza și venirea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872
s-a adoptat „Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”,
cum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române,
sinod format din cei doi mitropoliți, de la București și Iași (dintre care cel de la
București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865 titlul de primat), precum și din 6
episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din București, și 3
de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași. (Legea avea însă o mare
scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că alegerea ierarhilor era
încredințată unui colegiu format doar din membrii Sfântului Sinod și din toți
deputații și senatorii ortodocși, excluzând clerul de mir și monahal). Mitropolitul
Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege, alăturându-i
un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare
tacită a ei.
3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul
mitropolit primat Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în
vederea recunoașterii autocefaliei, dar acesta se opune.
În martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma
Legii sinodale, care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și
ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului
Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit pentru prima dată la București
Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite
ierarhilor români o scrisoare patriarhală, semnată de 11 arhierei, scrisoare plină de
mustrări și amenințări. Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al
Romanului să întocmească un răspuns documentat, în care să se sublinieze din nou
dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie. Acest răspuns, în care se arată,
printre altele, că din punct de vedere canonic, sfințirea Marelui Mir o poate săvârși
orice episcop, a fost aprobat de Sfântul Sinod la 23 noiembrie 1882, ca Act sinodal
care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei cu Patriarhia de
Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumenice. Actul sinodal arată
că: „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe
temeiul demnității Statului Român și al demnității națiunii române, Sfântul Sinod
român declară sus și tare că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în tot
cuprinsul teritoriului României și nicio autoritate bisericească străină nu are dreptul
de a ne impune ceva”; în același timp se arată că, apărând autocefalia Bisericii, „nu
voim a ne despărți de întregimea Bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine
bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-am moștenit de la părinții
noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.
4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh
ecumenic, Ioachim al IV-lea. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu
trimite o scrisoare noului patriarh, prin care îi aduce la cunoștință proclamarea
autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei, potrivit rânduielilor
canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV răspunde la 25 aprilie 1885,
arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii
Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca autocefală. S-a dat, în aceeași zi, Tomosul
de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai Sinodului patriarhal, în care se
spune: „Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica
ortodoxă din România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată
și autocefală, administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte
pe Î.P.S. Mitropolit al Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în propria sa administrație
internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe (...),
pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor
Ortodoxe surori recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească. La 23
aprilie 1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a intrat în
componența Bisericii Ortodoxe Române. La 1 ianuarie 1920 este înscăunat ca
mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române un transilvănean, episcopul
Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire. În septembrie
1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va alege o comisie
de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare a
Bisericii Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul organic al lui Andrei
Șaguna, după care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani.
Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925 au fost
promulgate “Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”.
6. Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii
prestigiului Bisericii noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și
în urma numeroaselor propuneri ce s-au făcut, a socotit că este necesară ridicarea
Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Parlamentul a votat apoi Legea
pentru înființarea Patriarhiei, publicată în Monitorul Oficial la 25 februarie 1925.
Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori,
vestindu-se înființarea Patriarhiei Române. Patriarhia Ecumenică recunoaște ridicarea
Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie 1925, cu
nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod al
Patriarhiei de Constantinopol.

B.O.R. intre anii 1945-1989

A. Ierarhi și preoți în închisorile comuniste:
1. Situația generală:
- desființarea asociațiilor preoțești și de mireni (Oastea Domnului, Frăția
Ortodoxă Română, etc.);
- întreruperea legăturilor cu diaspora ortodoxă românească;
 - desființarea în 1948 a așezămintelor bisericești caritativ-filantropice, a
asistenței religioase și cultului în spitale, azile, cazărmi, închisori;
- scoaterea în 1948 a religiei din școli;
- suprimarea în 1948 a periodicelor bisericești (cu excepția Telegrafului
român);
- desființarea Facultății de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuți), a 4
Academii Teologice din Ardeal și Banat (cu excepția celei de la Sibiu, devenită
Institut), a Academiei de Muzică Religioasă din București, a tuturor seminariilor din
Muntenia și Moldova;
- desființarea unor eparhii și a unor posturi de arhierei-vicari (20 de ierarhi puși
în retragere până în 1948);
- pensionarea în 1950, la 47 de ani, a episcopului Nicolae Popoviciu de la
Oradea, care criticase regimul în predici și ceruse catehizarea tineretului; controlul,
din 1948, asupra tuturor slujitorilor Bisericii, prin inspectorii de culte și ofițerii de
Securitate;
- desființarea în 1959, prin decretul 410, a mai multor mănăstiri și schituri
ortodoxe, sute de călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele; desființarea în
1959 a celor două seminarii pentru călugărițe, de la Agapia și Horezu, și
exmatricularea tuturor studenților din Institutele Teologice (din același an nici
călugării nu au mai fost primiți); demolarea în București (mai ales după 1980) a peste
20 de biserici, unele monumente istorice sau de artă (mănăstirile Cotroceni, Văcărești
și Pantelimon, bisericile Sf. Vineri, Sf. Spiridon-Vechi, Biserica Enei, Biserica Albă-
Postăvari, Sf. Treime, Dudești, etc.).
2. Preoți în închisorile comuniste:
Sute de preoți ortodocși au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori
(Jilava, Pitești, Aiud, Gherla), trimiși să lucreze la canalul Dunăre - Marea Neagră,
deportați în Siberia. Această acțiune a început sporadic în 1945, a continuat cu
duritate între 1948-1952, apoi în 1959, și s-a încheiat în 1964, când au fost eliberați
toți deținuții politici.
a) profesori de teologie (în închisori și la Canal): București: Nichifor Crainic,
Teodor M. Popescu, Dumitru Stăniloae; Chișinău: Ioan Savin, Constantin Tomescu;
Arad: Ilarion Felea (mort la Aiud); Cluj: Liviu Munteanu (mort la Aiud), Alexandru
Filipașcu (mort la Canal);
b) preoți-călugări: arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman
Braga, Felix Dubneac, frații Vasile Vasilache și Haralambie Vasilache; starețul
Gherasim Ițcu; ieromonahii Daniil Sandu Tudor (poet, ziarist, mort la Aiud), Arsenie
Papacioc, Antonie Plămădeală; ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania;
c) preoți de mir: Dumitru Iliescu-Palanca din București (mort la Aiud),
Dumitru Bălașa din Craiova, Constantin Galeriu din Ploiești, Florea Mureșan din
Cluj (mort la Aiud);
d) deportați în Siberia: preotul basarabean Vasile Țepordei, asistentul Ion V.
Georgescu de la Facultatea de Teologie din București;
e) executați în 1959 (pentru că sprijiniseră mișcările de partizani din munți):
preoții argeșeni Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ion Drăgoi;
f) arestarea și întemnițarea unor episcopi uniți sau romano-catolici, precum și a
unor preoți catolici sau pastori protestanți.
B. Activitatea culturală:
1. Activitatea patriarhilor din această perioadă:
a) Justinian Marina (1948-1977):

① reorganizarea în 1948 a învățământului teologic;

① în 1949 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice”;

① se reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;

① patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu cuvântările

și pastoralele sale;

① în 1950 se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului

unor sfinți cu moaște la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);

① se restaurează zeci de biserici-monumente de artă, se ridică altele noi;

b) Iustin Moisescu (1977-1986):

 ② ca mitropolit la Iași desfășoară o activitate gospodărească și culturală de

excepție, restaurează zeci de monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Iașilor,

îndrumă tipărirea mai multor lucrări privind arta bisericească, precum și a revistei
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”;

② ca patriarh inițiază apariția în 1979 a colecției „Părinți și scriitori

bisericești”, îndrumă tipărirea de noi manuale și lucrări teologice;

② lucrări publicate: „Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sf. Ioan

Hrisostom” (1942), „Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945), „Activitatea

Sf. Apostol Pavel în Atena” (1946), „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”
(1955); traduce „Simbolica” lui Hristu Andrutsos (1955);
c) Teoctist Arăpașu (din 1986):

③ publică numeroase studii, conferințe, cuvântări, o parte strânse în volumele

„Pe treptele slujirii creștine”;

③ publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;

③ din inițiativa sa apare într-o ediție critică Dumnezeiasca Liturghie a

mitropolitului Dosoftei (1980), precum și câteva monografii despre monumentele

istorice din Moldova;

③ ca patriarh continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi; în

1988 se retipărește „Biblia” de la București (din 1688);

2. Învățământul teologic din această perioadă:
In cele două Institute Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru
Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile
Ardealului și Banatului) au activat numeroși profesori de o înaltă ținută universitară
și culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la:
® Vechiul Testament: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, apoi Emilian
Cornițescu la București, Nicolae Neaga, apoi Dumitru Abrudan la Sibiu;
® Noul Testament: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, apoi Constantin
Cornițescu la București, Grigorie Marcu, apoi Vasile Mihoc la Sibiu;
 ® Istoria bisericească universală: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, apoi
Viorel Ioniță la București, Milan Șesan la Sibiu;
® Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Gheorghe Moisescu, Alexandru
Ciurea, Niculae Șerbănescu la București, Sofron Vlad, apoi Mircea Păcurariu la
Sibiu; la Bizantinologie: Alexandru Elian, apoi Emilian Popescu la București, Teodor
Bodogae la Sibiu;
® Patrologie: Ioan Coman, Dumitru Fecioru, apoi Ștefan Alexe la București;
® Dogmatică: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, apoi Ion Bria, Dumitru
Popescu la București, Isidor Todoran, apoi Ioan Ică la Sibiu;
® Morală: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, apoi Dumitru Radu la
București, Nicolae Mladin, Ioan Zăgrean, apoi Ilie Moldovan la Sibiu;
® Drept bisericesc: Liviu Stan la București, Iorgu Ivan, apoi Ioan Floca la
Sibiu;
® Liturgică și Pastorală: Ene Braniște, apoi Nicolae Necula la București,
Spiridon Cândea, Alexandru Moisiu, apoi Liviu Streza la Sibiu;
® Omiletică și Catehetică: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, apoi Constantin
Galeriu la București, Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, apoi Sebastian Șebu la Sibiu;
la Muzică: Nicolae Lungu, apoi Nicu Moldoveanu la București;
® Istoria Religiilor: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu la București;
3. Literatura teologică:
a) pe lângă lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și alți membri ai
Sf. Sinod publică numeroase lucrări: Nicolae Mladin al Ardealului (B.O.R., una și
aceeași în toate timpurile 1968, Studii de teologie morală 1969, Iisus Hristos, viața
noastră 1973, etc; coautor al manualului universitar de Teologie morală), Antonie
Plămădeală al Ardealului (Biserica slujitoare 1972, Ca toți să fie una 1979, Tradiție
și libertate în spiritualitatea ortodoxă 1983, Vocație și misiune în vremea noastră
1984, Tâlcuri noi la texte vechi 1989, Cuvinte la zile mari 1989, etc.), Nestor
Vornicescu al Olteniei (Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la independența de
stat a României în 1977-1978, Descătușarea 1821, în 1978, Mitropolitul Sofronie
Miclescu și Unirea Principatelor 1985, etc.), Nicolae Corneanu al Banatului
(Temeiurile învățăturii ortodoxe 1981, Studii patristice 1984, Patristica mirabila
1987, etc.);
b) lucrări ale unor profesori de teologie: Dumitru Stăniloae (Teologia
Dogmatică Ortodoxă, 3 vol., 1978, Teologia Morală Ortodoxă, 1981, Spiritualitate și
comuniune în Liturghia Ortodoxă, 1986, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987,
Filocalia, 12 vol., etc.), Petre Vintilescu (Liturghierul explicat, 1972), Ene Braniște
(Liturgica, 2 vol., 1980 și 1985), Ioan Coman (Patrologia, 4 vol., 1984-1990, Scriitori
bisericești din epoca străromână, 1979), Emilian Vasilescu (Istoria religiilor, 1975 și
1981), Dumitru Călugăr (Catehetica, 1976 și 1985), Ion Bria (Dicționar de Teologie
ortodoxă, 1981, Credința pe care o mărturisim, 1987), Mircea Păcurariu (Începuturile
Mitropoliei Transilvaniei, 1980);
c) cele 4 ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), cu traducerile
anterioare ale lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă
necesare;
d) în 1988 au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia (1648),
și Bibliei de la București (1688);
e) apare colecția Părinți și scriitori bisericești;
f) în 1952 apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite
Catehisme, Cărți de rugăciuni, etc.;
g) apar o serie de lucrări ce se ocupă cu vechile monumente de artă
bisericească din România: Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și
Sucevei (1974), Arta creștină în România, 6 vol., etc.;
4. Presa bisericească:
a) reviste centrale: “Biserica Ortodoxă Română” (din 1874); “Studii Teologice”
(din 1949) – revista celor două Institute Teologice și “Ortodoxia” (din 1949);
b) revistele celor cinci centre mitropolitane: “Glasul Bisericii” (pentru
Mitropolia Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolia Ardealului,
Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului;
c) ziarul “Telegraful Român” (din 1853);
5. Muzica bisericească:
 a) s-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice
bisericești de către o comisie formată din prof. Nicolae Lungu, pr. Ene Braniște. pr.
Grigorie Costea și Ion Croitoru: Gramatica muzicii psaltice (1951);
b) s-au mai tipărit: “Cântările Sfintei Liturghii” (1951), “Vecernierul
uniformizat” (1953), “Utrenierul uniformizat” (1954), “Cântări la Sfintele Taine și
ierurgii” (1964);
c) prof. Nicolae Lungu (Institutul teologic din București) a contribuit la
dezvoltarea cântării corale psaltice (Liturghia psaltică mixtă, Iubi-Te-voi, Doamne,
etc.), pr. Ion Popescu-Runcu, dirijorul coralei preoților din Capitală, a compus în stil
psaltic Cântările liturgice (1956), pr. Prof. Nicu Moldoveanu (Institutul teologic din
București), cu mai multe lucrări, printre care Repertoriu coral bărbătesc, religios,
popular și patriotic (1983);
d) studii de istorie a muzicii psaltice bizantine: pr. Ion Petrescu-Visarion,
George Breazul, Gheorghe Ciobanu, Gr. Panțîru, prof. Barbu Sebastian Bucur;
6. Arta bisericească:
a) s-a început o amplă acțiune de restaurare a monumentelor istorice-
bisericești: catedrale (Catedrala patriarhală, Catedralele mitropolitane din Iași și
Sibiu, Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia), biserici și mănăstiri (în Arhiepiscopia
Bucureștilor: Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira,
Suzana, Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta; în Arhiepiscopia Iașilor: Neamț, Secu,
Agapia, Văratec, Bistrița, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț,
Humor, Râșca, Cetățuia; în Arhiepiscopia Craiovei: Tismana, Polovraci, Lainici,
Strehaia, Jitianu, Gura Motrului; în eparhia Râmnicului: Cozia, Cotmeana, Govora,
Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn; în eparhia Buzăului: Ciolanu, Rătești; în
Arhiepiscopia Dunării de Jos: Cocoș; în Transilvania: Sâmbăta de Sus, Prislop,
Râmeț, Hodoș-Bodrog);
b) construirea a peste 500 de biserici;
c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri s-
au înființat ateliere speciale: la Schitul Maicilor din București (vase liturgice, odăjdii,
icoane), la Plumbuita (sculptură, ateliere de tămâie și turnat clopote), la Pasărea
(odăjdii, obiecte de metal), la Țigănești (material pentru odăjdii), la Ghighiu și
Ciorogârla (rame pentru icoane), ateliere pentru confecționarea de covoare românești
la Agapia, Țigănești, Râmeț, etc., icoane pe sticlă la Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop;
d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de
muzee sau colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița,
Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana,
Sâmbăta de Sus, etc.);
e) în 1950 se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă
Patriarhie, care formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate
lucrările de pictare a bisericilor sau de restaurare a picturilor vechi (printre pictori:
prof. Gh. Popescu, Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber,
Constantin Nițulescu, Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).

VI. Liturgică
1.Sfânta Liturghie: prezentare istorică și rânduială.
Prezentare istorică:
În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei,
Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă
spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor,
zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea... – Luca 22), însă formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv
de Sfinții Apostoli şi de urmașii lor, adică de Biserică; până să ajungă la forma
actuală, rânduiala Liturghiei a suferit destule schimbări sau modificări, adăugiri sau
dezvoltări şi suprimări sau comprimări;
Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a
Liturghiei Sf. Iacob (alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate
Liturghiile folosite azi în diferitele Biserici răsăritene, calcedoniene şi
necalcedoniene.
 Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat
în Rasarit, alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul
bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele
3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom, a Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor
mai inainte sfințite.
Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre
Liturghiile bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă
unele rugăciuni mai scurte. În cursul anului bisericesc se face de 10 ori pe an: în
primele 5 duminici ale Postului Mare, la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna
Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei. Deşi era menţionată ca
Liturghie zilnică, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sf. Vasile a
fost înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur - varianta constantinopolitană - care a
devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele mai multe
ori, în duminicile şi sărbătorile în care nu se săvârşeşte una din celelalte două
Liturghii. Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași
liturghii mai vechi, adică aceea a Sf. Iacob, au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între
ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sf. Ioan Gură de Aur decât la
Sf. Vasile cel Mare, şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină,
care au texte deosebite în cele două Liturghii. De la Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan
Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine decât partea cuprinsă între lecturile
biblice şi rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit precum şi
unele piese din restul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose
posterioare ale epocii celor doi Sfinți Părinţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului
Mare, de luni până vineri. Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică,
deoarece Sf. Daruri au fost sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în
realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtăşire. Pentru Nicolae Cabasila,
Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos, pentru a face
posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea
răscumpărătoare a lui Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt
reactualizate. Liturghia ortodoxa are un profund caracter mistagogic și eclezial.
Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună.
Rânduială:
A. Proscomidia:
Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea
Liturghiei credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile
în încăperea din stânga altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la
altar, unde episcopul le consacra sau le afierosea ca daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și
dispariției disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din
cauza dezvoltării ritualului proscomidiei. Treptat, binecuvântarea și afierosirea
Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o masă mai mică în stânga, adică
proscomidiarul de astăzi.
1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor;
îmbrăcarea veşmintelor; spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);
2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;
3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în
comentariul liturgic al patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și
definitivat în Rânduiala liturgică a patriarhului Filotei al Constantinopolului
(sec.XIV);
4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele
nouă cete îngerești, cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor
statului şi a ctitorilor, miridele pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din
pomenirile nominale ce se făceau inițial în cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor;
apoi, prin sec. IV-V, ele se făceau înainte de Anafora, la începutul Liturghiei
credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial se folosea o
prescură pentru fiecare nume, apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se
scoată câte o părticică pentru fiecare nume de pe pomelnic; mirida pentru Sf.
Fecioară e menționată de patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele pentru vii
și morți sunt menționate de patriarhul Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru
îngeri apar în documente din sec. XI; ritualul miridelor este definitivat până în
sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului Filotei al Constantinopolului;
5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);
6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei;
7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală cu rostirea troparului ”În mormânt cu
trupul...”).
B. Liturghia catehumenilor:
1. Enarxa – s-a format din sec. VI, ca un adaos înainte de liturghia
catehumenilor, care începea la venirea episcopului (vohodul mic de azi);
a) Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie – în manuscrise, din sec. XII
înainte;
b) Binecuvântarea cea mare;
c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la
începutul Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei
catehumenilor;
d) Antifonul I – până în sec. XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau
la toate Liturghiile, fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor
rămâne doar în zilele de rând, prescurtați (3 versete), iar duminica și la sărbătorile
sfinților vor fi înlocuiți cu psalmii tipici (Ps. 102, 145, Fericirile) din slujba
Obedniței; rugăciunea Antifonului I – rugăciunile Antifoanelor sunt atestate prima
dată în sec.VIII, în manuscrisul Barberini;
e) Ectenia mică;
f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția
enarxei), fiind compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite;
rugăciunea Antifonului II;
g) Ectenia mică;
h) Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.
2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne
amintește momentul de odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în
altar, pentru începerea slujbei; e menționat de Gherman al Constantinopolului, în
sec.VIII; are la origine scoaterea Evangheliei de către diacon, pe amvonul din naos,
pentru a se citi din ea pericopa, mai târziu;
a) Deschiderea ușilor împărătești;
b) Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie;
c) Închinăciunile din mijlocul bisericii;
d) Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți);
e) Veniți să ne închinăm...;
f) Tropare și condace;
g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă
înălţăm...);
3. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule) şi rugăciunea trisaghionului – trisaghionul
a fost generalizat oficial între 450-453, pe vremea împăraților Teodosie II și Pulheria,
și a patriarhului Proclu al Constantinopolului; e menționat prima dată de sinodul IV
ecumenic; (la monofiziți se cântă cu adaosul „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”);
4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul
Testament, din Profeți (cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni
aceste citiri s-au păstrat; citirea Apostolului și a Evangheliei reprezintă elementul cel
mai vechi și cel mai important al Liturghiei catehumenilor;
a) Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii
dinaintea Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după
Apostol ne-au mai rămas stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia
(de 3 ori); rugăciunea dinainte de Evanghelie;
b) Sfânta Evanghelie;
c) Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în
primul rând catehumenilor, care urmau să iasă din biserică; după sec. IV, când
disciplina catehumenatului dispare, predica se deplasează spre sfârșit;
5. Rugăciunile de după Evanghelie:
a) Ectenia întreită şi rugăciunea cererii stăruitoare, eventual și ectenia pentru
morți;
b) Ectenia pentru catehumeni, cu desfacerea Sfântului Antimis şi rugăciunea
pentru cei chemați.
 C. Liturghia credincioşilor (euharistică):
1. Pregătirea Sfintei Jertfe:
a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în
Liturghia din Constituțiile Apostolice; sunt prescurtate în sec. XIII-XIV de Filotei al
Constantinopolului: ectenia mică și rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile
pentru credincioși sunt menționate din sec .IV, canonul 19 al Sinodului din
Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele Barberini (sec.VIII); ectenia mare,
prescurtată, și rugăciunea a doua pentru credincioși;
b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului
Justin II, înlocuind un psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau
darurile de pâine și de vin; Heruvicul nu era la început întrerupt de Vohodul mare;
Rugăciunea din timpul cântării heruvimice – rugăciunea Nimeni din cei legați cu
pofte... se găsește în Codicele Barberini, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare;
cădire mică;
c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e
dezvoltată din ritualul primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către
diaconi, de la pastoforiu la altar, spre a fi binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual
începe probabil în sec. VI, când patriarhul Eutihie al Constantinopolului îl
menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare sunt un rest din vechile
diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe Sfânta Masă;
Ca pe Împăratul tuturor – se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul
mare: preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de îngropare, așează Cinstitele
Daruri pe Sfânta Masă, ia Sf. Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței (ținută
de paracliser), sărută Sf. Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază Cinstitele
Daruri de 3 ori și zice Rugăciunea punerii înainte a Darurilor – această rugăciune,
numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care amintește locul de odinioară al
Proscomidiei; e veche, din sec. IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii, se
găsește în Codicele Barberini;
d) Ectenia cererilor;
e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii,
ca într-un gând să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o
fiinţă şi nedespărţită – avea loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul,
din cauza neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai
sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte!
– aceste cuvinte erau adresate înainte ostirilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se
rostește Crezul (Crezul e introdus în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la
Constantinopol); în acest timp preotul ridică Sf. Aer clătinându-l deasupra Darurilor
până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută și îl pune deoparte;
2. Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe şi Sfințirea Darurilor):
a) Dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi (Să stăm bine, să stăm cu
frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce…);
b) Marea rugăciune euharistică (rugăciunea de laudă și de mulțumire):
rugăciunea teologică (către Dumnezeu Tatăl), având ca ecfonis: Cântare de biruință
cântând, strigând..., Trisaghionul biblic (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...),
rugăciunea hristologică (despre Dumnezeu Fiul), având ca ecfonis cuvintele
Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi… ; (observație: până în sec.V-VI, anaforaua era citită
de preot tare, în întregime, fără întreruperea credincioșilor; azi credincioșii aud din
anafora doar câteva ecfonise: Cântarea de biruință..., Luați, mâncați... Beți dintru
aceștia toți..., Ale Tale, dintru ale Tale..., Mai ales pentru Preasfânta..., Întâi
pomenește, Doamne...; în schimb, ei „întrerup” anaforaua cu diferite răspunsuri sau
imne ale credincioșilor, care deci au apărut după sec. V-VI: Cu vrednicie și cu
dreptate este a ne închina…, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…, Amin. Amin, Pe
Tine Te lăudăm…, Axionul, Pe toți și pe toate);
c) Anamneza (Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi
de toate cele ce s-au făcut pentru noi...) cu ecfonisul Ale Tale, dintru ale Tale...; Pe
tine te lăudăm;
d) Epicleza (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi
Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt
peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte și fă, adică, pâinea aceasta...) cu
troparul Ceasului III şi stihuri din Psalmul 50 – troparul și Stihurile apar în
manuscrise încă din sec. XII, dar se generalizează în sec. XV-XVI; astăzi sunt scoase
din Liturghierul grecesc și cel bulgăresc, dar s-au menținut numai în cel rusesc și în
cel românesc;
e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem
Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul:
Mai ales pentru Preasfânta...; Axionul; se continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan
Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul...) cu ecfonisul: Întâi pomeneşte,
Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se continuă dipticele (Adu-Ţi aminte,
Doamne, de oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a
slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău...;

3. Împărtăşirea:
a) Rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire: Şi să fie milele marelui
Dumnezeu..., ectenia cererilor şi rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domnești (în
taină); rugăciunea „Tatăl nostru” – Rugăciunea Domnească e menționată în Sf.
Liturghie în sec. IV, la Sf. Chiril al Ierusalimului; Pace tuturor... și rugăciunea
plecării capetelor cu ecfonisul Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni...;
Rugăciunea dinaintea împărtăşii;
b) Actele manuale pentru pregătirea Sfintei Împărtăşanii: înălţarea sfântului
agneţ – menționat în sec. IV; frângerea sfântului agneţ; amestecarea (plinirea)
potirului – menționată în Codicele Barberini; căldura – menționată în sec. VI;
c) Împărtăşirea: slujitorilor (cu părticica HS) și a credincioşilor: Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...; rugăciunea de mulţumire
după împărtăşanie; la încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu
amândouă mâinile Sfântul Potir, îi binecuvântează pe credincioşi cu Sfântul Potir şi
zice: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, iar
strana răspunde: Am văzut lumina cea adevărată...;
d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în
vecii vecilor, imnul Să se umple gurile noastre; ectenia de mulțumire pentru
împărășanie (Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele,
cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine...);
 4. Încheierea:
a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor (sau
Rugăciunea de după amvon), când arhiereul binecuvânta credincioșii care își plecau
capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui, ieșind apoi pe rând din biserică la
invitația diaconului: Ieșiți în pace; textul ei se găsește în Constituțiile apostolice
(textul de azi în Codicele Barberini); tot ce mai urmează sunt adaosuri târzii, după
sec. VII-VIII;
b) Fie numele Domnului binecuvântat...;
c) Rugăciunea potrivirii sfintelor – Rugăciunea Schevofilachiului (textul de azi
în Codicele Barberini);
d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în
Liturghierul românesc;
e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul) – formulele apar în manuscrise
începând cu sec. XII;
f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a
ungerii ce se făcea încă din vechime la sfâșitul Litiei; e menționat în scris pentru
prima dată în Liturghierul de București 1937; anafura se dă începând din sec.VI
(celor care nu se împărtășeau) – după unii e o reminiscență a vechilor agape sau mese
frățești; în manuscrise e menționată din sec. XIV;
g) Potrivirea sfintelor;
h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala
împărtăşirii.
Interpretarea teologico-simbolică:
Liturghia constituie o formă de reprezentare simbolică, de comemorare sau de
reînnoire sacramentală a istoriei mântuirii, de la Naşterea Domnului şi până la
pogorârea Sf. Duh peste Apostoli, astfel: − pâinea şi vinul, aduse ca jertfă, de
credincioşi, simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului; − modul în care sunt
aşezate pe Sf. Disc, miridele şi sfântul agneţ, simbolizează Biserica universală,
unitatea spirituală a credincioşilor în jurul lui Iisus, dar şi judecata de Apoi, când toţi
oamenii vor sta în faţa Lui, pentru a fi judecaţi; − antifoanele I şi al II-lea – perioada
Vechiului Testament şi vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L
cunoştea, iar în antifonul al III-lea se descoperă oamenilor condiţiile pentru intrarea
în împărăţia Sa; − vohodul mic – arătarea Mântuitorului în lume, pentru
propovăduirea Evangheliei şi descoperirea Sa celor ce nu-L cunoşteau, calea Lui
fiind pregătită de prorocii Vechiului Testament şi de Ioan Botezătorul; − înălţarea Sf.
Evanghelii şi cântarea „Veniţi să ne închinăm” – prezenţa continuă în lume a
Mântuitorului, prin Sfânta Evanghelie; − trisaghionul – unirea cerului cu pământul, a
îngerilor cu oamenii, prin participarea nevăzută la dumnezeiasca liturghie şi prin
lauda neîntreruptă adusă lui Dumnezeu; − apostolul – propovăduirea Sfinţilor
Apostoli; − Evanghelia – cuvântul Domnului adresat Bisericii Sale şi lumii; − imnul
heruvimic – pregătirea credincioşilor pentru a-L primi pe Hristos, asemenea
heruvimilor, prin renunţarea la grijile lumeşti; − vohodul mare – ultimul drum făcut
de Mântuitorul înainte de patimi şi de moartea Sa şi intrarea triumfală în Ierusalim; −
crezul – mărturisirea aceleiaşi credinţe de toţi credincioşii participanţi; − canonul
euharistic – prin care Hristos devine prezenţă deplină în mijlocul credincioşilor; −
rugăciunea domnească – credincioşii cer învrednicirea de a primi Sf. Împărtăşanie; −
înălţarea Sf. Potir – ultima arătare a Mântuitorului şi binecuvântarea dată Apostolilor
de către El, pe Muntele Măslinilor; − ducerea şi punerea Sfintelor Daruri la
proscomidiar – înălţarea la ceruri a Mântuitorului; − ultima cădire a Sfintelor Daruri
– răspândirea învăţăturii Domnului în toată lumea.

2. Sfintele Taine: instituirea și importanța lor în viața creștină.

GENERALITĂȚI:
Fiinţa Tainelor:
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos,
prin care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi
sfinţirea credincioșilor.
Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a
dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt:
„iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1 Petru 4).
Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea
ei, cuprinzând:
 1. Materia;
2. Actele făcute;
3.Cuvintele rostite de săvârşitor.
Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc.
Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se
numeşte har sfinţitor. Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece
principalul şi adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos.
Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a
harului divin în mod real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea
credincioşilor.
Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor,
dar conţine dovezi despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul
Tainelor, la început noţiunea de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin
acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.
Importanța Sfintelor Taine:
a) prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa
suprafirească în Hristos; prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în
Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: prin Botez,
Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea continuă a credincioşilor în
Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea
sufletească şi trupească; prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire
a Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin Nuntă se coboară binecuvintarea lui
Dumnezeu la bărbatul și femeia care se însoțesc, unindu-se desăvârșit si devenind
mire și mireasă, prefigurând pe Hristos si Biserica.
b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos;
Mirungerea e importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e
importantă deoarece dă creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin
unirea cu Hristos; Pocăinţa e importantă deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte
sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece prin ea creştinul devine preot al lui Hristos;
Nunta e importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru convieţuire şi
înmulţirea neamului omenesc; Maslul e important pentru că prin el credinciosul
dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.
c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o
importanță multiplă în viața acestora:
1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa
credinciosului, din rob al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i
acestuia forțe morale deosebite, care îl fac capabil de o noua viață morală. Față de
omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: Că nu fac binele pe care-l vreau, ci
răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7), creștinul reînnoit prin har
poate spune: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filipeni 4).
2. În al doilea rând, dacă creștinul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos,
el dobândește nu numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață
nouă: Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm (Galateni 5).
3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea
Sfintelor Taine, atât săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească
și sufletească corespunzatoare, prin aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală
a vieții creștinului: Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și
să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănânca și își bea
osândă (1 Corinteni 11).
1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI e Taina inițierii creștine, taină
fundamentală și indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita
cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de
robie a păcatului intră în starea harică, dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se
de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până atunci și devenind membru al
Bisericii.
Alte numiri: Baia naşterii a doua, naştere de sus, naștere din apă și din Duh,
renaştere, luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.
Instituirea: înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer: „Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei
28:19). Materia: e apa naturală, curată, iar din Tradiție s-a moştenit ca ea să fie
sfințită.
 Formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin. Și al
Fiului. Amin. Și al Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Săvârşitorul: e preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi
şi diaconul sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.
Primitorii: sunt toţi cei nebotezați (necreștini sau eretici ce nu cred în Sfânta
Treime – Biserica recunoaște botezul în numele Sfintei Treimi prin can.19, sin.I ec.),
care au: dorința de a se boteza, credință, pocăință, cunoașterea elementară a
adevărurilor de credință (pentru prunci, pentru aceste condiții garantează nașii).

Importanța:
® ne-o arată diferitele numiri care i se dau: baia nașterii celei de a doua, ușa
de intrare în creștinism și în Biserică, etc., fiind în același timp și condiție necesară
pentru primirea celorlalte Taine.
® Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece
prin el, cel botezat primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și
dragostea, prin care creștinul se ridică la viața suprafirească în Hristos.
® În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui
Hristos, care este Biserica.
® Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos.
Dar dacă prin Botez am murit păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm
întru înnoirea vieții. De aceea, Sf. Apostol Pavel îndeamnă pe cei botezați: Așa și voi
socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul
nostru (Romani 6).
2.SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc
noilor botezați puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și
întărirea credincioșilor în viața cea nouă, dobândită prin Botez.
Alte numiri: Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire,
„Taină a punerii mâinilor” (modul în care se administra la început).
Instituirea: nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Biblia vorbește de
importanţa acestei Taine: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este
Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (2 Cor. 1); „Să nu-L întristaţi pe Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efes. 4);
Materia: e Sfântul și Marele Mir (untdelemn curat de măsline, amestecat cu
aromate – arată mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sf. Duh – fiert în primele
trei zile din Săptămâna Patimilor și sfințit de arhierei în Joia Mare; nu e simbol, ci
conține în chip real energiile Sf. Duh);
Formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, rostită de mai multe ori, de
fiecare dată când preotul unge cu Sf. Mir, în chipul Sf. Cruci, diferite părți ale
corpului (frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini, genunchi).

Importanța:
« Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu
raportul dintre creșterea trupească și naștere: precum copilul, dupa naștere, are
nevoie de o îngrijire deosebită ca să crească, tot astfel noul botezat, are nevoie să fie
întărit prin noi daruri spre a crește în noua viață duhovnicească, al cărei început l-a
facut Botezul.
« Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a
celui botezat, de aceea, unii Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea
Mirungerii e vrednic să poarte numele de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin
Taina Mirungerii el primește tăria de a mărturisi credința pe care a primit-o și de a
deveni luptător pentru Hristos.
« Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii (Sf. Duh pogorât ca porumbel
peste Iisus îndată după Botez – de aceea Biserica administrează Taina Sf. Mir îndată
după Botez – și ca limbi de foc peste apostoli). Aceasta Mirungere este pecetea lui
Hristos, prin ea devenim unși.
3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire – Mântuitorul
Hristos, înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu
prin rugăciune) este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se
împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin
prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.
 Alte numiri: Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul
binecuvântării, Paharul mântuirii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele
Taine, Împărtăşanie, Cuminecătură, etc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când
luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor
Săi Apostoli, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi
mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi...”
(Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea
Mea” (Luca 22).
Materia: este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, iar
vinul de asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă. Momentul prefacerii
este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare
sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice şi le binecuvântează, pentru
ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.
Formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup
și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre
iertarea păcatelor și viața de veci”.
Efecte:
® Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul
Meu şi cel ce bea sângele Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6).
® curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice
® garanţia învierii şi a nemuririi.
Importanța:
V Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin
celelalte Taine creştinul primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se
împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.
V Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine,
un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10).
4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul,
pocăindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic,
primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat
în starea harică din care a căzut prin păcat.
Instituirea: anunțată prin cuvintele: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi
în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18) și
instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat asupra lor și le-
a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).

Momente:
1. căința:
2. mărturisirea păcatelor (sinceră, completă, de bună voie, dreaptă);
3. hotărârea de a nu repeta păcatele;
4. dezlegarea de păcate și îndeplinirea canonului.
Formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările
iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule/fiică (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar
eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de
toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Efecte: Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu, uşurare
sufletească şi apropiere de Dumnezeu.
Importanța acestei Taine:
- pentru viața creștină e cu atât mai mare cu cât, Botezul nemaiputându-se
repeta, e necesară o altă Taină prin care să i se ierte creștinului păcatele săvârșite
după Botez.
- Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului,
dar urmările lui rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul
păcătuiește și după Botez, făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin
care pierde harul dumnezeiesc. De aici necesitatea de a se folosi de această Taină ori
de câte ori a săvârșit păcate grele și deci a rupt legătura cu Dumnezeu, decăzând din
starea harică. De aceea Pocaința e Taina însănătoșirii sufletești a creștinului.
- Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o
ușurare, căci o greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest
fapt se micșorează. Dar oricât de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale
mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai dezlegarea preotului dă mărturisirii
caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră în fața preotului, s-a
căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea de la
duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să
pornească pe calea virtuții.
- Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea
fiului rătăcit și primirea cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).
5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: e Taina în care, prin punerea mâinilor
episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume
pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i
acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de
a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.
Efecte: se împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce
ţin de treapta în care a fost sfinţit; se imprimă asupra celui hirotonit un caracter
neşters, făcându-l membru al cinului preoţesc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi,
atunci când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi
Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...”
(Ioan 20).
Formula: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele
cu lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon/diacon/preot (N) în
diacon/preot/episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul, ca să vină asupra lui harul
Sfântului Duh”.
Săvârşitorul: episcopul. Primitorul: o persoană de parte bărbătească, de religie
ortodoxă, care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o
pregătire specială în acest sens. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi
diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul.
Importanța:
® Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin
Taina Hirotoniei, Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o
într-o treaptă ierarhică, pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu
celelalte Taine.
® Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității
Bisericii. Ea are o importanță capitală pentru viața morală a credincioșilor. Pentru
cel ce se hirotonește, importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o
conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și
sarea pamântului, ceea ce îi pretinde acestuia o ținută și conduită morală cu totul
deosebită.
® Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe
unsul Domnului, pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l
urmeze în calitate de iconom al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos
(1 Cor.4).
® De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar în
același timp și greaua sarcină și responsabilitate a ei: Ia seama la tine însuți și la
învățătură, stăruie în aceasta, pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe tine și pe cei
ce te ascultă (1 Timotei 4).
6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie,
care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a
se ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa,
primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la
împlinirea scopului ei.
Formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Însuşiri speciale: unitatea şi indisolubilitatea.
Importanța:
Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul
de Taină (nunta din Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce
se casatoresc, care devin amândoi un trup (Efeseni 5: 31), această legătură fiind
făcută după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserică. Același har divin care se
revarsă asupra lor va întări nu numai legătura și dragostea reciprocă dintre cei doi
soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare de la
Dumnezeu și pentru care vor simți o mare raspundere față de Dumnezeu și față de
societate cu privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.
7. SFÂNTA TAINĂ A MASLULUI e Taina în care, prin rugăciunile preoţilor
şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul
vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.
Dovezi: „Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi
scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau
sănătoşi” (Marcu 6); „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să
se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi
rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi
făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5).
Materia: untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.
Formula: este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul
ungerii: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău
acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins…”. Săvârşitorii: sunt
preoţii Bisericii, aşadar nu un singur preot.
Efectele: Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti și iertarea păcatelor.
Importanța: Dacă bolnavul nu se însănătoșește totdeauna, Domnul, prin harul
Său, aduce însă totdeauna iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și
întărire în suportarea bolii.
Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și
răbdare o adevărată scară ce duce la cer.

3. Ierurgiile în viața credincioșilor.

Întemeindu-se pe lucrarea sfinţitoare a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, ca
şi pe practica înrădăcinată adânc în viaţa creştină, Biserica Ortodoxă binecuvântează
prin ierurgii toate momentele din viaţa omului, binecuvântează tot ce firea pune la
îndemâna omului: holdele, livezile şi lanurile, mâncărurile, apele, casele şi pe cei ce
locuiesc în ele, animalele, precum şi tot ce vine în atingere cu omul, după folosul şi
trebuinţa fiecăruia. De asemenea, binecuvântează începutul şi sfârşitul fiecărei
munci, precum şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atât pe cele de
bucurie, cât şi pe cele de întristare: naştere, căsătorie, moarte.
1. Pregătirea aperceptivă.
Păcatul primordial a adus dezordinea, suferinţa şi nefericirea nu numai în viaţa
omului, ci a stricat frumuseţea şi armonia dintru început a firii înconjurătoare
dinainte de cădere, când toate câte făcuse Dumnezeu "erau bune foarte" (Facere 1,
31). Urmările păcatului strămoşesc asupra firii zidite au făcut-o să aştepte şi să
dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, ca şi omul, precum spune Sfântul Apostol
Pavel: "Toată făptura împreună suspină şi are dureri împreună până acum" (Romani
8, 22). Soarta naturii este strâns legată de cea a omului. Coruptă din pricina acestuia,
ea îşi aşteaptă tămăduirea şi restabilirea tot prin om. Sfinţind firea omenească pe care
a purtat-o, Mântuitorul a dat Sfinţilor Apostoli puterea de a sfinţi natura şi de a o
sustrage de sub influenţa celui rău. De aceea, Biserica a rânduit, alături de Sfintele
Taine, şi ierurgiile, ca mijloace harice pentru binecuvântarea, sfinţirea şi exorcizarea
omului credincios şi a întregii firi în care el trăieşte.
Cuvântul "ierurgie" vine din grecescul ιερονργια (compus din ιερδν = sfânt +
εργν = lucrare) şi înseamnă lucrare sfântă. Ele se mai numesc şi euhologii sau
binecuvântări, iar în Biserica Romano-Catolică, sacramentalii. În sens clasic, ierurgia
însemnă jertfă, aducerea unei jertfe, sau îndeplinirea unei ceremonii religioase. În
creştinism, ierurgiile sunt slujbe, rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea şi
sfinţirea omului în diferite momente şi împrejurări din viaţa sa, a naturii
înconjurătoare şi a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului.
Temeiuri scripturistice. Ierurgiile sunt tot atât de vechi ca şi Biserica.
Mântuitorul Hristos a binecuvântat apa la botez, atunci când i-a învăţat pe Apostoli
cum să boteze (cf. Ioan 3, 22,26; 4, 2), a binecuvântat copiii (cf. Matei 19, 15), a
alungat demonii, i-a tămăduit pe cei bolnavi, a potolit furtuna pe mare, a
binecuvântat pâinile şi peştii (cf. Matei 14, 9) şi a poruncit Apostolilor să
binecuvânteze casele (cf. Matei 10, 12; Luca 6, 13). Însă temeiul principal pentru
săvârşirea ierurgiilor este cuvântul Sfântului Apostol Pavel adresat lui Timotei:
"Pentru că toată făptura lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat dacă se
ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciuni" (I
Timotei 4, 4-5).
Temeiuri patristice. Despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc unii dintre
Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, cum sunt: Sfântul Iustin Martirul, Tertulian sau
Sfântul Vasile cel Mare. Rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea apei, a
untdelemnului, a fructelor, sfeştanii pentru ploaie găsim chiar în cele mai vechi
rânduieli bisericeşti care ni s-au transmis, precum Constituţiile Sfinţilor Apostoli
(sec. III-IV) şi în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis din Egipt (secolul IV). Ca lu-
crări dumnezeieşti care posedă o putere sacramentală, ierurgiile întreţin şi sporesc
viaţa în Hristos, începută prin Taine, sau "viaţa de har". Prin ele, prin materiile
pământului şi cuvintele de invocare, harul Sfântului Duh se revarsă fără încetare
peste om şi peste lume.
Obiecţii referitoare la ierurgii. Din neştiinţă, unii creştini nu sunt de acord cu
acestea, susţinând că sunt simple invenţii ale preoţilor. Este adevărat că rugăciunile,
binecuvântările sau slujbele, în general, reprezintă o creaţie a Bisericii. Însă acest
lucru nu este ceva rău, deoarece "toată făptura se sfinţeşte prin cuvântul lui
Dumnezeu şi prin rugăciune" (I Timotei 4, 5). Nu sunt numai o simplă creaţie a
Bisericii, deoarece unele îşi au originea în Vechiul Testament, iar altele sunt
continuări ale lucrării sfinţitoare a Mântuitorului Hristos, transmise Sfinţilor Apostoli
şi urmaşilor acestora, episcopii şi preoţii.
Scopul ierurgiilor este doxologic şi soteriologic:
a) adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu;
b) curăţirea omului de întinăciunea păcatelor, în vederea sfinţirii progresive şi a
desăvârşirii;
c) dezlegarea şi eliberarea naturii înconjurătoare de sub blestemul păcatului şi
de sub influenţa demonilor.
În această viziune, în care întreaga creaţie este cuprinsă în lumina rugăciunilor
noastre, făpturile nu mai sunt socotite potrivnice omului, ci ele sunt ajutoare şi trepte
reale, care conduc progresul duhovnicesc creştin până la îndumnezeire.
După efectele lor, ierurgiile sunt:
 a) exorcisme - rugăciuni de izgonire a demonilor şi a oricărei înrâuriri a celui
rău;
b) curăţiri şi dezlegări;
c) binecuvântări - rugăciuni de cerere a ajutorului dumnezeiesc;
d) sfinţiri - binecuvântări mai solemne, prin care persoane sau lucruri sunt
scoase din uzul comun, pentru a se folosi în scopuri sfinte.
Recapitulăm ideile principale prin câteva întrebări: "Ce sunt ierurgiile?", "Care
este scopul lor?", "Unde şi când se săvârşesc?", "De câte feluri sunt?" etc.
Asocierea.
Ca şi Sfintele Taine, ierurgiile se administrează credincioşilor prin actul direct
al preotului asupra persoanei, respectiv asupra creaturii. Şi unele, şi altele se exprimă
şi se împărtăşesc prin elemente materiale, sfinţite în scopul transmiterii harului.
Multe ierurgii sunt pregătitoare şi anticipează Sfintele Taine, pentru că prin ele se
sfinţesc elementele materiale care vor deveni purtătoare ale harului Sfintelor Taine.

Generalizarea.
Prin ierurgii, puterea şi acţiunea curăţitoare şi sfinţitoare a Bisericii se revarsă
nu numai asupra omului, ci şi asupra întregii creaţii, scoţând-o de sub blestem şi
sfinţind-o. Natura neînsufleţită, care, în urma căderii în păcat, ajunsese în dezarmonie
cu omul, redevine un mediu prielnic pentru traiul şi mântuirea acestuia. De aceea, s-a
vorbit despre sensul sau caracterul (pan)cosmic al rugăciunilor ortodoxe, datorită
cărora "sfera de influenţă a rugăciunilor cultului ortodox se extinde dincolo de
persoana umană şi tinde să îmbrăţişeze întreaga lume creată" (pr. prof. dr. Ene
Branişte).
Ierurgiile sunt nelipsite din viaţa enoriaşilor, însoţind pe credincios şi
mijloacele sale de existenţă, de la naştere până la moarte şi după aceasta. Ele
reprezintă o cateheză vie şi un mijloc pastoral-misionar necesar pentru fiecare în
parte, pentru familie, rude, prieteni, pentru întreaga parohie. Totodată, trebuie să
facem deosebire între ierurgii, care sfinţesc pe om şi natura înconjurătoare prin harul
sfinţitor, şi superstiţii, care sunt practicate uneori în legătură cu acestea. Lucrarea
sfinţitoare a Bisericii asupra naturii înconjurătoare se exercită cu un scop bine
precizat: transfigurarea acesteia, anticipând şi prevestind făptura cea nouă sau acel
"cer şi pământ nou" (Apocalipsă 21, 1). Practicile superstiţioase nu au nimic în
comun cu ierurgiile Bisericii, ci sunt doar manifestări străine de dreapta credinţă şi
care încearcă să se plieze pe trunchiul evlaviei creştine.

VII. Misiune creștină și catehetică

Misiune crestina si catehetica 1- Familia crestina si Biserica: factori
esentiali in educatia religioasa a copilului.
Pedagogia a stabilit 3 factori generali ai dezvoltarii personalitati:- Ereditatea-
Mediul- Educatia.
Educatia religioasa reprezinta totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate in
scopul formarii caracterului moral-crestin. Dumnezeu este cel care a intemeiat
familia si Biserica si odata cu ele si scoala. Actul educational este complet si eficient
doar cu ajutorul lui Dumenzeu. Familia este cea mai puternica institutie umana. In
familie copii primesc primele lectii despre Dumnezeu si despre viata. Familia
reprezinta factorul cel mai important al educatiei crestine, nu numai pt copii ci si pt
toti membrii familiei. Pentru ca o familie sa fie intr-adevar factor esential al educatiei
crestine trebuie sa indeplineasca anumite conditii:- In familia crestina trebuie sa se
reflecte iubirea intra-trinitara dumnezeiasca. Educatia copiilor este optima atunci
cand iubirea dintre membrii familiei imita iubirea dintre Persoanele Sf. Treimi.
Familia crestina trebuie vazuta ca icoana a iubirii lui Dumnezeu pe pamant. Familia
crestina trebuie sa se caracterizeze prin urmatoarele insusiri fiintiale: unitate,
trăinicie, sfintenie si egalitate intre soti. Aceste insusiri fiintiale reprezinta tot o
reflectare a insusirilor si atributelor divine ale Sf.Treimi.- Familia trebuie sa-si
propuna ca scopuri prioritare inmultirea neamului omenesc, si ajutorul reciproc intre
membrii ei, atat in cele materiale cat si in cele spirituale in vederea mantuirii. In acest
sens copii trebuie ajutati sa se descurce singuri, trebuie deprinsi cu munca, rabdarea,
ascultarea, ajutati sa-si aleaga o profesie corespunzatoare vocatiei si aptitudinilor
lor.
 In familie, intotdeauna trebuie sa se dea intaietate valorilor religioase, in raport
cu cele de ordin material. Copii trebuie invatati sa se poarte ca oameni duhovnicesti
nu materialnici. Parintii trebuie sa ii invete pe copii cu rugaciunea si viata Bisericii.
Comunicarea dintre parinti si copii, constituie una din cheile reusitei educatiei
crestine, o asculatare de ambele parti: copii sa asculte de parinti iar parintii sa auda ce
spun si doresc copiii. Parintii sa colaboreze armonios cu alti educatori: preoti,
profesori. Atentie speciala trebuie sa-I acordam duhovnicului copilului pe care
trebuie sa il aleaga mai intai parintii pt copii de 7 ani. Biserica – institutie divino-
umana, fundamentală a societatii, la noi mai veche decat statul. Educatia crestina a
copilului nu poate fi nici macar imaginata fara slujirea Bisericii. Cultul divin este cel
mai apropiat mijloc de educatia religioasa. Educatia copilului in Biserica incepe
inainte de a se naste. Mamele insarcinate vor participa mult mai des la slujbele
Bisericii, se vor spovedi si impartasi periodic. Pruncul nascut va primii Tainele
initierii si se va naste a doua oara in Împaratia lui Hristos. Reusita educatiei
religioase a copilului consta in conlucarea armonioasa a Familiei si Bisericii. Copilul
se va dezvlta normal si va deveni un bun crestin daca il va intalni cu adevarat pe
Dumnezeu, nu numai in Biserica, ci si in familie.

2.Tinerii și Biserica în zilele noastre. Modalități de lucru și activități

catehetice.
Rolul cultului este “să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de
comunicare între Dumnezeu şi om” (Ene Branșite, Liturgica).
Scopurile cultului:
- de adorare a lui Dumnezeu, cel sfintitor, cel didactic sau catehetic.
Scopul didactic “urmăreşte atât instruirea sau edificarea credincioşilor în
învătătura de credintă creştină ortodoxă, cât şi promovarea vietii religios-morale”
(Ene Braniște, Liturgica), cu alte cuvinte sustinerea, întărirea şi răspândirea credintei
şi a virtutilor creştine.
Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au şi una
educatională. Dacă orice act al cultului creştin şi împărtăşirea cu Sfintele Taine îl
pregătesc pe elev pentru Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc şi pentru
viata de aici, pentru o viată mai în conformitate cu principiile evanghelice şi ale
moralei creştine. Din această dublă finalitate a participării elevilor la lucrările
sfintitoare ale Bisericii rezultă şi dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume.
Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, să-şi caute şi să-şi descopere
menirea şi vocatia lui.
Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina
care, pe lângă dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educationale care
vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor. Grija
pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine
părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin
participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii,
ambele institutii urmărind dezvoltarea şi împlinirea personalitătii şi caracterului
elevilor.
Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală - elevii devin mai
responsabili, cât şi pentru Biserică - elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin
faptul că elevii sunt aduşi în număr mare la mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte
mai bine împlinirile şi neîmplinirile credincioşilor şi totodată poate contribui la
îmbunătătirea actului educational prin sugestiile şi recomandările date şcolii.
Considerăm că ar fi necesară desemnarea unor preoti care să se ocupe în mod special
de mărturisirea şi consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea
mărturisirii, de la şcoală la Biserică este mai anevoiasă, mai ales pentru clasele mici.
Profesorilor de religie le revine misiunea fie de a-i invita pe preoti în mijlocul
elevilor, fie de a-i duce pe elevi la Biserică. În orice caz, atât preotul cât şi profesorul
de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi că mărturisirea lor este importantă, este
benevolă, trebuie “să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi obiectivă, să fie făcută
cu zdrobire de inimă, cu părere de rău”, şi cu dorinta fermă de a nu mai greşi>>
(Vasile Timi).
Sebastian Șebu, Metodica predării religiei:
Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învătături ale Sfintei Scripturi și
Sfintei Traditii, antrenează puterile sufleteti ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu,
Învătătorul nostru suprem.
 Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogătia
învătăturilor de credintă și prin modelele pe care le înfătișează, reprezintă o metodă
de cunoaștere a realitătii religioase pentru elevii de toate vârstele.
Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor, iar puterea
exemplului le mobilizează vointa.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viată religioasă și de cunoatere a
realitătii religioase. Ea este o “școală” a educatiei și desăvâririi creștine. Prin ea
elevii află dogmatica ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își
dezvoltă sentimentul iubirii fată de Dumnezeu și fată de aproapele.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenta
reală a Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își
desăvârșesc imaginea pe care o au despre faptele și învătăturile Mântuitorului
Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre
biruinta asupra mortii, prin Învierea Sa.
Sfânta Liturghie îl pregătete pe elev și pentru viata în comunitate, trezindu-i
simtul solidaritătii umane, prin faptul ca toti credincioii se roagă unii pentru altii (nu
doar pentu cei prezenti, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru
cei adormiti), rostesc Crezul, rugăciunile și cântările în comun.
Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vietii religioase prin
functia lor educativă și prin darurile curătitoare și mântuitoare pe care le revarsă
asupra credincioilor. Pentru ca Taina Spovedaniei să contribuie la educatia religioasă
a elevilor, profesorul de religie trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze
importanta ei, arătându-le care sunt etapele necesare ce se parcurg în săvârșirea
acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.
Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune
început bun, având încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește,
profesorul poate prezenta elevilor anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre
fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinta regelui David mustrat de proorocul Natan,
iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuti sau păcate ale unor personaje
biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe elevi să facă o mărturisire completă,
profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un
examen de conștiintă, multumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au
săvârșit și cerându-I să-i ierte pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească
și la Taina Spovedaniei.
Și în privinta Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute
importanta și folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, că
cel ce nu mănâncă trupul și nu bea sângele Domnului nu va avea viată veșnică, și, pe
de alta parte, că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea.
Și aici se accentuează pe pregătirea, atât trupească, dar mai ales sufletească, necesară
primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea credincioșilor din
același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiti, participarea tainică
la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
Participarea tinerilor la viata liturgică și la cultul divin presupune și învătarea
de către elevi, inclusiv în cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde,
cântarea Hristos a înviat din morti, de Sfintele Paști, alte cântări din cadrul Sfintei
Liturghii și a altor slujbe bisericești).
Cântările religioase sunt însăși credinta cântată și reprezintă o teologie practică.
Scopul cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea,
credincioșii să fie mai ușor îndemnati spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele
harului prin Sfintele Taine. În selectionarea cântărilor religioase care vor fi învătate
de către elevi, profesorul trebuie să respecte anumite criterii (vârsta elevilor, tematica
programei școlare, capacitătile intelectuale și vocale ale elevilor, etc.), să prezinte
elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujba bisericească sau perioada
din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea cântare), să
explice pe întelesul lor textul cântării, structura cântării, importana ei.

3. Implicațiile pastoral-misionare și educative ale colaborării profesorului

de religie cu preotul paroh.
Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi
preotii de la parohii. Ce pot face ei, practic? Răspundem, concret: pe lângă faptul că
unii au predat religia până la numirea titularilor, iar altii predau în continuare, fie şi
doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de înrâurire asupra elevilor,
părintilor și chiar a profesorilor. Vom da câteva exemplificări: - pot, bunăoară, cu
tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părintii şi elevii care refuză initial această
disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din
şcolile care se află teritorial în raza parohiei. Dacă profesorul îl solicită pentru
sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul
trebuie să manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul de religie nu-l
solicită, poate avea el aceste initiative. Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu
anumite materiale, ca de ex. icoane pentru clase, anumite cărti şi reviste pentru o mai
bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc. Informarea poate fi, de altfel,
reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite neclarități,
profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi aparitii
editoriale din domeniul său, care este comun, în mare măsură. În același timp, după
cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe copii să frecventeze
biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părintii şi
bunicii lor) să nu lipsească de la ora de religie. De mare utilitate, pentru ambele
misiuni, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi profesori, în vederea unei
strategii comune de educatie religioasă. Cea mai fericită situatie este aceea în care
preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
2. Importanta parteneriatelor în educatie şi în recuperări educationale.
Potrivit legii 272/2004, privind protectia şi promovarea drepturilor copilului,
responsabilitatea revine colectivitătii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Şcoală,
Politie, Servicii medicale, Administratia publică locală, Servicii judetene. Este o
expresie, iată, a sinergiei de care vorbeam la început. Art. 103. al. 1, prevede că
„Autoritătile administratiei publice locale au obligatia de a implica colectivitatea
locala in procesul de identificare a nevoilor comunitătii şi de solutionare la nivel
local a problemelor sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create
structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri
locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri locali, politişti”. În virtutea
prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinta cabinete de consiliere duhovnicească, ca
expresie a drepturilor şi obligatiilor privind aceleaşi parteneriate educationale. În
aceste cabinete poate şi preotul oferi consultantă duhovnicească, cu acordul
directiunii, după un orar prestabilit şi în bună întelegere cu psihologul şcolii
respective.
3. Slujba de la începutul anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe
teritoriul parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de
religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice, cu elevii şi, totodată, cu părintii
elevilor. De obicei, se săvârşeşte slujba sfintirii apei celei mici, la care se adaugă
rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă timpul nu îngăduie,
se vor rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile pentru şcolari. La
sfârşit, preotul are prilejul (şi obligatia!) de a rosti un foarte scurt cuvânt, care, bine
închegat, poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de faţă spre
cele sfinte, în general, şi pentru ora de religie, în special.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de
religie, cu scopul de a sustine activitatea de catehizare a copiilor.
Proiectul de faţă este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile Ortodoxe din
Albania, Armenia, Bosnia,Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În aceste tări s-au tradus şi
tipărit, cu adaptare la specificul şi traditia fiecărei Biserici locale, ghidurile catehetice
ortodoxe publicate în limba engleză, avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak,
Dr.Constance Tarasar şi Valerie Zahirsky. Avantaje:• deoarece nu i se impun
restrictii şi rigori specifice unui manual care trebuie să se înscrie în politica dusă în
domeniul învătământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o mai mare
flexibilitate, fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le
interesul şi captându-le, spre exemplu, atentia prin jocuri şi aplicatii care nu pot fi
incluse într-un manual;• faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală (adică într-
un spatiu în care copilului i se mai predau, de asemeni, biologia sau matematica),
conferă orei de cateheză o atmosferă aparte, cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind
atentia, receptivitatea şi evlavia copilului; pictura bisericii şi structura sa
arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele liturgice constituie tot atâtea
posibilităti de a ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite lectii, aspect care facilitează
asimilarea de cunoştinte.
 Concluzia
- ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport de complementaritate şi
nu de concurentă Se urmărete dezvoltarea unor relatii de colaborare între Biroul de
catehizare şi inspectoratele şcolare, în încercarea de a obţine de la Ministerul
Educatiei şi Cercetării aprobarea pentru un punctaj de 36 puncte (conform
metodologiei de promovare) acordat profesorilor de religie care se implică în
activitătile proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor”.

4.Educația religioasă în sistemele de învățământ din Europa.

Educaţia trebuie să răspundă provocărilor unei lumi în care s-au pierdut şi se
pierd repere, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri
noi pentru speranţă, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi
comportamente capabile să facă faţă schimbării permanente şi să adapteze elevul de
la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată să contribuie decisiv la
reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori. Cele mai multe
dintre valorile şi morala admise de către orice societate îşi au originea în învăţăturile
religioase.
Majoritatea ţărilor europene recunosc importanţa religiei în procesul de
devenire a fiinţei umane, atribuindu-i acesteia locul cuvenit în sistemul de învăţământ
obligatoriu. În 75% dintre statele Uniunii Europene, religia este predată sub forma
învăţăturii de credinţă a religiei tradiţionale, iar în 25% sub forma istoriei religiilor.
Astfel, în majoritatea ţărilor europene, importanţa educaţiei religioase este
recunoscută la nivel de politici educaţionale, motiv pentru care întâlnim religia, sub
diferite denumiri, în planurile de învăţământ din aproape întreaga Europă.
Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a
acestei probleme să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura şi
istoria fiecărei ţări.
Educaţia religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, în
baza valorilor şi a atitudinilor pe care aceasta le propune. Dreptul la gândire,
conştiinţă şi religie este un drept fundamental al omului, reglementat prin:
„Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului“ (1948) art. 18, Protocolul Adiţional
al „Convenţiei Europene a Drepturilor Omului“ (1950) art. 2, din „Cartea Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene“ (2010) art. 14, alin. 3, iar prin art. 22 se afirmă
faptul că „Uniunea Europeană respectă diversitatea culturală, religioasă şi
lingvistică“. În legislaţia internaţională se recunoaşte dreptul cultelor de realizare a
educaţiei religioase la copii şi tineri. Toate documentele internaţionale reprezintă un
cadru de referinţă pentru politicile naţionale în domeniul instruirii religioase. Nu sunt
impuse soluţii uniforme pentru educaţia religioasă din sistemele de învăţământ, ci se
lasă la libera alegere fiecărei naţiuni, după specificul ei, să realizeze această educaţie
atât de necesară.
În scurta analiză pe care o facem problematicii educaţiei religioase în
învăţământul public românesc, avem în vedere mai întâi legea fundamentală a
statului de drept, Constituţia României (art. 32, alin. 7), şi Legea nr. 489/2006
privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care subliniază faptul că
libertatea exprimării sau învăţării propriei religii nu poate fi îngrădită de nimic,
accesul la educaţia religioasă trebuind să existe în toate instituţiile de învăţământ
public.
În România, disciplina religie este inclusă în planul de învăţământ de la clasa
pregătitoare şi până la ultima clasă de liceu. De altfel, educaţia religioasă a fost o
constantă de-a lungul timpului: Regulamentele organice din Muntenia (1833) şi din
Moldova (1834), considerate a fi primele documente de politică educaţională din
spaţiul românesc, valorizau rolul moralei creştine în educaţie şi asigurau educaţiei
religioase un loc important în curriculumul şcolar, până la decretul privind reforma
învăţământului din 1948.
Odată cu instaurarea în România a regimului totalitar, Biserica şi educaţia
religioasă au avut foarte mult de suferit, iar după anul 1989, în urma redobândirii
libertăţii religioase, prin reintroducerea religiei în învăţământul de stat public, s-a
revenit la normalitate, reparându-se o nedreptate şi un abuz istoric.
Necesitatea religiei în viaţa omului determină, implicit, necesitatea unei
educaţii religioase care să înceapă de la o vârstă cât mai fragedă, pentru că religia
dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia, umanitatea din noi. Importanţa
religiei în viaţa copilului este susţinută de teoreticienii şi practicienii din domeniul
educaţiei, în scopul formării unei personalităţi armonioase. La debutul şcolarităţii,
disciplina religie constituie un important context de învăţare, care valorifică în plan
educativ „marile întrebări“ ale copiilor, experienţele de viaţă ale acestora, atât de
importante pentru dezvoltarea morală şi pentru exersarea deprinderilor de socializare,
pentru formarea comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu valorile
moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conţinuturile învăţării.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al
educaţiei, în contextul unui „parteneriat pentru educaţie“, un dialog deschis, lucid,
responsabil, între toţi factorii educaţionali (familie, Biserică, şcoală, comunitate
locală). Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a
osmozei şcoală-comunitate, în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi
civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.
Cooperarea activă a şcolii cu ceilalţi factori educaţionali - familia, Biserica - trebuie
să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare
pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Dacă unul din cei trei factori
esenţiali ai educaţiei religioase nu colaborează la maxima capacitate, nu putem
realiza o educaţie religioasă autentică, de aceea, rolul părinţilor ca parteneri direcţi ai
şcolii şi ai Bisericii este unul definitoriu şi covârşitor.
Educaţia religioasă este o acţiune amplă, orientată în diverse direcţii, dar care
îşi are scopul şi rolul bine definit, acela de a da celui educat o înfăţişare şi o structură
deosebită, prin dobândirea virtuţilor.
Principala direcţie a educaţiei religioase constă în formarea bunului creştin.
Reverberaţiile ei se prelungesc în timp, peste generaţii, valorile religioase odată
interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă şi generează speranţe şi căutări profunde.
Părinţii aşteaptă din partea şcolii, a sistemului de învăţământ public, o ofertă
educaţională care să includă educaţia religioasă ca factor de apropiere faţă de
adevăratele valori şi tradiţii religioase şi culturale, de echilibru şi echitate faţă de
asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră şi faţă de promovarea din ce în ce
mai agresivă a violenţei şi imoralităţii prin mass-media.
În zilele noastre, sunt persoane care, din rea voinţă sau ignoranţă, cu
reminiscenţe din regimul ateu, nu ţin cont de interesul dezvoltării holistice a
copilului, exprimată de marii psihologi şi pedagogi ai lumii, de realităţile
învăţământului religios european şi mondial, de legislaţia internaţională şi naţională
privind libertatea religioasă şi educaţia religioasă în sistem instituţionalizat, de
istoria, cultura şi spiritualitatea poporului român, de vocea şi voinţa părinţilor şi de
nevoia copiilor de a avea o legătură cu manifestările religioase înscrise în fiinţa
omului. Aceste persoane denigrează fără nici un fundament etic, moral, istoric, legal,
fără nici o remuşcare faţă de eroii şi martirii neamului românesc care şi-au jertfit
viaţa pentru credinţa strămoşească, pentru limba şi cultura acestei ţări (amintind aici
pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi),
considerând că formarea copilului poate fi lipsită de latura spirituală, fără să aducă o
argumentare serioasă, reală şi justă în favoarea afirmaţiilor lor.
Putem conchide cu afirmaţia atât de actuală şi de valabilă că „nu este surd mai
mare decât cel ce nu vrea să audă“, să înţeleagă realităţile vieţii autentice creştine şi
adevăratele valori nemuritoare care zidesc şi întăresc o societate mai bună.

II. Metodica Predării Religiei

I. Religia ca disciplină de Învățământ
1. Locul și rolul disciplinei la nivelul învățământului preuniversitar.
Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume.
Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos,
pentru ca oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul
educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în
ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi
cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei
creştine.
Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a
adus cu sine şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre
noile realităţi religioase o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia
religioasă fiind una din problemele de substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi
totodată ale politicii educaţionale.
Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul
ariei curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile
educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în
şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale
profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare
culturală, un semn de civism şi culturalitate.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la
lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de
a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în
şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în
ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i
spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de
perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea
capacitatea de a spori şi continua educaţia.

2. Curriculum Național pentru disciplina Religie. Specificul proiectării

curriculare pe niveluri de studiu (modelul centrat pe obiective, modelul centrat
pe competențe).
După cum se ştie programele şcolare sunt “documente reglatoare, componente
ale Curriculumu-lui Naţional”. În nota de prezentare a programei şcolare pentru
ciclul inferior al liceului şi pentru şcolile de arte şi meserii, obiectivul general al
disciplinei religie constă în formarea personalităţii elevilor în concordanţă cu valorile
creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structura de atitudini moral-
creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii.
Finalităţile predării religiei vizează formarea unor caractere moral-creştine care să
faciliteze o nouă concepţie asupra relaţiei Dumnezeu-om, om-semeni, şi totodată o
atitudine morală şi responsabilă faţă de propria persoană.
 Important este ca profesorul de religie să-şi adapteze discursul şi activităţile
didactice în funcţie de caracteristicile clasei, în funcţie de evenimentele şi sărbătorile
religioase, în funcţie de puterea de înţelegere a elevilor, şi de ce nu în funcţie de
interesele şi preocupările elevilor. Astfel riscăm ca ora de religie să fie mai mult
teoretică, iar finalităţile acestei ore să nu fie cele scontate.
Conţinuturile didactice ale programei şcolare în vigoare pentru disciplina
religie sunt, în general, bine structurate. Totuşi unele teme dau impresia că ar fi
indicate pentru elevii care urmează o şcoală teologică. Atunci când aplicăm programa
şcolară să nu uităm că elevii din şcolile laice nu sunt seminarişti. Pentru
îmbunătăţirea programei şcolare considerăm că se impune cooptarea în Comisia
Naţională pentru disciplina Religie a mai multor profesori care predau religia în
învăţământul preuniversitar.
Activitatea complexă de predare-învăţăre nu poate fi deprinsă prin învăţarea
unor principii teoretice care urmează să fie aplicate mai târziu în practică. Este timpul
să înţelegem că “experienţa în şcoli este necesară pentru a şti ce idei merită transpuse
în practică, care pot fi tanspuse şi în ce condiţii sunt necesare”. Numai în şcoală se
poate învăţa ce înseamnă a fi profesor. Orice temă din programă se impune a fi
adaptată în funcţie de situaţiile concrete, spre exemplu la clasa a IX-a, printre altele,
avem tema Cinstirea Sfinţilor. Observăm că unii dintre elevii noştri nu sunt
întotdeauna interesaţi de cinstirea sfinţilor, dar toţi aceşti elevi sunt interesaţi de
propria reuşită, de mijloacele prin care poţi reuşi în viaţă. În această situaţie tema mai
sus amintită poate fi nuanţată şi formulată astfel: Sfântul ca model de reuşită şi de
împlinire (spirituală, socială, profesională etc). În acest mod tema poate stârni
curiozitate şi chiar interes din partea elevilor.
La clasa a XII-a în cadrul conţinuturilor apare şi tema Rugăciunile pentru cei
adormiţi în Domnul. Această temă poate stârni mai mult sau mai puţin curiozitatea în
rândul elevilor. Cu siguranţă orice elev este interesat să-i meargă bine în viaţă, să
aibă parte de succese. În această situaţie tema poate fi adaptată sub următoarea
formă: Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, ca formă de respect pentru
înaintaşi şi garanţie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi. Pe această cale elevii
vor învăţa că rugăciunile pentru cei morţi constituie atât o obligaţie a noastră cât şi o
formă de respect şi de “milostenie” pentru sufletele înaintaşilor, iar faptele noastre nu
vor rămâne nerăsplătite. Cu siguranţă vom stârni motivaţia elevilor. Sfântul Chiril al
Ierusalimului se întreba: “îşi va propune vreodată un om să slujească lui Dumnezeu,
dacă nu crede că Dumnezeu îl răsplăteşte?”.
Conţinuturile la clasa a X-a încep cu tema Argumente raţionale pentru
dovedirea existenţei lui Dumnezeu. În urma inspecţiilor avute în şcoli precum şi a
discuţiilor cu profesorii de religie am constat că această temă este foarte greu de
adaptat la nivelul elevilor, există şi riscul ca această temă să fie luată şi predată după
manualele de dogmatică. În acest caz riscăm să nu reuşim atingerea obiectivelor şi
finalităţilor propuse.
Iată motivul pentru care se impune să fim mereu atenţi la felul în care predăm
anumite adevăruri de credinţă, să redescoperim interferenţa între a cunoaşte şi a
înţelege. Cine cunoaşte un fenomen (teoretic) nu neapărat îl şi înţelege. Cine ajunge
să înţeleagă un fenomen, acela până la urmă îl va cunoaşte. Credinţa nu poate fi
neapărat învăţătă, în schimb poate fi trăită.
Scopul primordial al predării religiei, constă în a restaura demnitatea elevilor,
în a le forma şi cizela caracterul, în a-i ajuta să se redescopere, în a-i ajuta să-şi
evalueze şi să-şi desăvârşească relaţia lor cu Dumnezeu şi cu semenii.
Atunci când prezentăm o secvenţă didactică nu trebuie avute în vedere doar
strategiile de care ne vom folosi, ci se cere ca lecţia să fie gândită ca un eveniment
inţiatic, indiferent de tema abordată. Orice lecţie de religie se poate constitui într-o
analogie la istoria mântuirii, istorie care, teologic vorbind este recapitulată în cadrul
fiecărei Sfinte Liturghii. Aşa cum “parohia, pentru ca să devină o comunitate
disciplinată, sănătoasă şi sfântă trebuie să aibă în centrul vieţii ei Liturghia
Euharistică şi credincioşii sunt îndemnaţi să participe la jertfa euharistică”, tot aşa şi
lecţia de religie se cade a fi un mijloc de îndrumare a elevilor, pentru a se apropia cât
mai des de Sfintele Taine.
Elevii pot fi îndemnaţi, pe parcursul activităţilor didactice, să participe la viaţa
liturgică a parohiei şi conştientizaţi de faptul că toţi suntem mădulare ale trupului lui
Hristos, “anamneza liturgică reînoind neîncetat identitatea noastră de mădulare ale
trupului lui Hristos”.
 Conştientizarea fraternităţii liturgice a avut un rol fundamental în spaţiul
ortodox şi sta la baza tuturor formelor de comunitate şi comuniune creştină. Scopul
ultim al moralităţi personale şi sociale este acela ca Hristos - în Care locuieşte toată
plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9) - să ia chip în tot şi în toate (Galateni 4,19).
Este menirea noastră să purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să
ia chip în acţiunile noastre personale şi sociale”. În acest fel elevii pot fi
responsabilizaţi cu privire la faptele şi preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se
raporteze mereu la principiile creştine.
Soloviov, învăţa şi îndemna ca “înainte de a te hotărî la un pas cu o oarecare
importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui
Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte cuvinte - l-
ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei
şi conştientizarea aparteneţei elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă
organizată. Strategiile, mijloacele şi procedeele didactice specifice pentru predarea
unei anumite teme din programa şcolară sunt diverse; alegerea lor ţine de profesor.
Pentru ca activităţile didactice şi misionare să fie reuşite este nevoie mai întâi de
ajutorul lui Dumnezeu. În lucrarea „Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi
tineri”, Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, le adresa profesorilor de religie
următorul îndemn: “Nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra
muncii voastre de educaţie şi, având această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă
vor fi încununate de dobândirea unor copii ascultători”.
Concluzie: Orice programă şcolară este perfectibilă, dar importante sunt
strategiile şi mijloacele didactice folosite precum şi modul în care profesorul îşi
adaptează conţinuturile pentru ca discursul didactic să devină unul accesibil şi
interesant. Aceste argumente ne îndreptăţesc să afirmăm că deprinderea predării
Religiei este un drum anevoios, complex şi interesant pe parcursul căruia învăţăm
mereu.
Justificarea modului în care forma frontală, respectiv individuală de organizare
a activităţii didactice favorizează formarea/dezvoltarea competenţelor specifice
precizate în secvenţa de mai sus;
 Pentru realizarea unui proiect bine gândit, o etapă obligatorie, de maximă
importanţă, o constituie etapa de elaborare a strategiilor didactice. Aceasta este o
componentă a programului de instruire, reprezentând o perspectivă a profesorului,
prin care se asigură, într-un mod dinamic, procesul de dirijare eficientă a învăţării.
În elaborarea strategiilor didactice, profesorul trebuie să se raporteze, în
principal, la ansamblul de procedee şi metode oferite de literatura pedagogică şi la
mijloacele de învăţământ care pot sprijini procesul învăţării.
Strategia didactică cuprinde:
1. metodele şi procedeele utilizate pentru atingerea obiectivelor / competenţelor
urmărite;
2. mijloacele de învăţământ ce pot ajuta în procesul învăţării;
3. formele de organizare a activităţii elevilor: activitate individuală, activitate
frontală şi activitate pe grupe.
Predarea frontala se bazeaza pe principiul tratarii nediferentiate, al muncii
egale cu toti elevii din aceeasi clasa.
Profesorul are rolul principal, organizează, conduce şi dirijează activitatea
elevilor, este denumit magistral. În activitatea frontală este predominanta activitatea
profesorului. Activitatea frontală este bazată exclusiv pe expunere, pe transmiterea de
cunoştinţe unei clase întregi de elevi, reducându-se astfel invăţarea la achiziţionarea
pasivă de cunoştinţe şi limitează foarte mult activitatea colectivă propriu-zisa.
Elevii execută în acelaşi timp şi în acelaşi sistem, aceleaşi sarcini, dar fiecare
lucreaza strict individual, fără a se stabili legaturi de interdependență între ei.
Comunicarea între colegi şi posibila invaţare prin cooperare sunt reduse la maximum,
ele având loc numai în afara predării, în pauze şi în timpul liber.
Este totusi de preferat atunci când se intenţioneaza expunerea unor noţiuni
fundamentale, sintetizarea unei informaţii mai cuprinzătoare, efectuarea unor
demonstraţii, sensibilizarea şi câştigarea adeziunii pentru o idee, ori atunci când se
caută modelarea unor opinii şi atitudini prin abordarea unor teme cu profund caracter
emoţional-educativ.
Activitatile individuale cuprind studiul individual, efectuarea temelor pentru
acasa, studiul în biblioteci, lectura suplimentara si de completare, întocmirea de
proiecte, referate, desene, scheme, alte lucrari scrise, comunicari stiintifice, alte
proiecte practice. Pun accentul pe munca independentă, fară supraveghere directă şi
consultantă din partea profesorului.
Există mai multe variante de organizare individuală a activităţii elevilor: cu
sarcini de instruire comune pentru toti elevii, cu teme diferenţiate pe grupe de nivel,
cu teme diferite pentru fiecare elev. In acest ultim caz, activitatea se numeşte
individualizata sau personalizată, pentru că ţine cont de particularităţile fizice şi
psihice ale fiecărui elev, de nivelul pregătirii sale, aptitudinile lui, de nevoile lui
educaţionale.
Profesorul va organiza activitatile didactice astfel încât sa sporeasca sansele de
reusita a atingerii obiectivelor propuse, adoptând o varietate de activitati la specificul
si potentialul elevilor sai.
Forma frontală, respectiv individuală de organizare a activităţii didactice
favorizează formarea/ dezvoltarea competenţelor specifice precizate în secvenţa dată.
Astfel, pentru formarea/dezvoltarea competenţelor specifice C.S. 1.2., C.S. 3.4., C.S.
3.1 se va utiliza forma frontală, iar pentru formarea/dezvoltarea competenţelor
specifice C.S. 2.2., C.S. 4.2., C.S. 5.2. se va utiliza forma frontală în combinaţie cu
cea individuală.
Exemple :
- pentru formarea/dezvoltarea competenţei specifice C.S. 1.2. profesorul
prezintă elevilor mai multe planşe didactice sugestive ce prezintă diferite aspecte din
viaţa cotidiană (activitate frontală), şi folosind ca metodă de învăţământ dezbaterea îi
conduce pe elevi spre identificarea modalităţilor de relaţionare cu Dumnezeu
- pentru formarea/dezvoltarea competenţei specifice C.S. 2.2. profesorul le
enumeră elevilor numele locurilor unde, potrivit Tradiţiei, au predicat Sfinţii
Apostoli (activitate frontală) şi un elev va veni în faţa clasei să identifice pe hartă
acele localităţi indicate de profesor (activitate individuală). Cadrul didactic poate
interveni acolo unde elevul nu reuşeşte singur sau poate numi un alt elev să îl ajute.
Explicarea importanţei sugestiilor metodologice, prevăzute în programa
şcolară, pentru demersul educaţional la disciplina Religie – Cultul Ortodox;
 Sugestiile metodologice prevăzute în programa şcolară oferă informaţii utile
profesorului de Religie pentru realizarea demersului educaţional.
Sugestiile metodologice cuprind recomandări specifice disciplinei, privind
metodologia de aplicare a programei şcolare şi proiectarea demersului didactic.
Acestea includ:
a. propuneri de organizare a procesului de predare-învăţare-evaluare centrat pe
formarea de competenţe;
b. recomandări de strategii didactice specifice disciplinei;
c. modalităţi de evaluare.
Sugestiile metodologice au rolul de a orienta utilizarea prezentului curriculum
în proiectarea şi realizarea activităţilor de predare-învăţare-evaluare, în concordanţă
cu specificul disciplinei Religie.
Programa şcolară pentru disciplina Religie - Cultul ortodox - clasa pregătitoare
reprezintă o ofertă curriculară dezvoltată în jurul unei teme majore: Dumnezeu este
cu noi prin descoperire şi iubire. Având ca scop familiarizarea copiilor cu domeniul
religios, această temă orientează formularea competenţelor specifice, precum şi
construirea situaţiilor de învăţare într-un mod flexibil şi creativ, în raport cu
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. În acest context, sugestiile
metodologice prezintă: lista conţinuturilor utilizate pentru dezvoltarea competenţelor,
strategii didactice recomandate; contexte şi medii de instruire adecvate; aspecte
privind metodele de evaluare.
Programa şcolară pentru clasele I – a IV-a cuprinde sugestii de bibliografie
pentru lectură suplimentară şi sugestii pentru repertoriul de cântece şi pentru audiţiile
muzicale. Aceste sugestii metodologice au rolul de a-l ghida pe profesorul de religie
în demersul educaţional.
Programa şcolară pentru clasele a V-a – a VIII-a include unele sugestii
metodologice care orientează cadrul didactic spre modalităţi didactice concrete de
utilizare a curriculumului în proiectarea şi realizarea activităţilor de predare-învăţare-
evaluare.
Modul în care este concepută programa şcolară pentru clasele V-VIII răspunde
unei duble exigenţe: de a fi un punct de plecare comun pentru toţi profesorii şi, pe de
altă parte, de a-i incita în interpretarea şi adecvarea acesteia la condiţiile specifice în
care îşi desfăşoară activitatea.
În vederea valorizării competenţelor cheie şi a asigurării transferabilităţii la
nivelul activităţii educaţionale, se recomandă ca strategiile didactice utilizate în
predarea disciplinei Religie – Cultul Ortodox să pună accent pe: construcţia
progresivă a cunoaşterii; flexibilitatea abordărilor şi parcursul diferenţiat; coerenţă şi
abordări inter- şi transdisciplinare.
Actuala programă şcolară valorifică exemplele de activităţi de învăţare din
programele anterioare (elaborate după modelul centrat pe obiective), oferind astfel
cadrelor didactice un sprijin concret în elaborarea strategiilor de predare care să
permită trecerea reală de la centrarea pe conţinuturi, la centrarea pe experienţe de
învăţare.
Pe parcursul claselor V-VIII, se recomandă următoarele activităţi:
participarea la slujbele Sfintelor Taine; exerciţii de dialog pe o temă dată;
exerciţiu de povestire a unor texte biblice; dialog pe baza unui text religios;
alcătuirea de rezumate ale textelor religioase; exemple de definire a termenilor
istorici; completare de enunţuri lacunare, rebusuri; redactarea de scurte compuneri
după un plan dat şi cu utilizarea termenilor învăţaţi; exerciţii de selectare a
simbolurilor şi a semnificaţiei pildelor Mântuitorului din textele biblice; discutarea
mesajelor pildelor şi raportarea acestora la viaţa personală; prezentarea calendarului
creştin ortodox; observarea şi explicarea icoanelor, sărbătorilor studiate; identificarea
sărbătorilor după icoană; enumerarea sărbătorilor împărăteşti; vizitarea bisericilor sau
a mănăstirilor pentru discuţii despre sărbători; dialog pe baza modului de petrecere a
sărbătorii de duminică; integrarea evenimentelor religioase creştine în istoria
omenirii; utilizarea hărţii pentru localizarea evenimentelor religioase; realizarea de
tabele cronologice cu principalele evenimente din istoria Bisericii primare;
vizionarea şi comentarea de filme cu subiect religios; lecturarea şi comentarea unor
texte literare cu subiect religios; exerciţii de analiză şi comentarii a schimbărilor
aduse de creştinism în istorie; discutarea aspectelor morale pozitive/negative din
situaţii reale sau imaginare; jocul de rol: dramatizarea unor pilde; discutarea în grup a
unor norme de comportament religios-moral; lecturarea unor povestiri despre natură
ca dar al lui Dumnezeu; descrierea şi compararea tipurilor de atitudini religios-
morale; studiul de caz (discutarea în grup în scopul soluţionării de situaţii problemă);
iniţierea de acţiuni de întrajutorare; exerciţii de dialog pe tema rolului rugăciunilor
pentru semeni; discuţii în grup în scopul soluţionării unor situaţii speciale apărute în
clasă; exerciţii de dialog pe tema comportamentului acasă, în biserică, în şcoală, în
societate; utilizarea calculatorului şi a altor mijloace audio-vizuale pentru ilustrarea
unor teme, pentru căutarea de informaţii sau pentru documentarea pe o temă dată.
Utilizarea surselor biblice, teologice în predarea Religiei trebuie să se afle
permanent în atenţia profesorului. Din această perspectivă, strategiile didactice
focalizate pe utilizarea surselor trebuie să ia în considerare elemente precum
categoria formală de sursă, categoria cronologică, utilitatea sursei în atingerea
scopurilor de predare.
Gândirea critică este considerată un factor-cheie în învăţarea eficientă.
Antrenarea acestui tip de gândire poate avea ca punct de plecare strategii bazate pe
lectura activă, elaborarea raţionamentelor, formulare de întrebări, elaborare de texte
diverse (fişe de lectură, comentarii, recenzii, referate, eseuri), folosirea de metode
grafice.
Integrarea noilor tehnologii informatice în procesul de predare-învăţare
(inclusiv Internetul) devine esenţială în condiţiile multiplicării surselor de informare
şi de comunicare.
Evaluarea reprezintă o componentă organică a procesului de învăţare. În
perspectiva unui demers educaţional centrat pe competenţe, se recomandă utilizarea
cu preponderenţă a evaluării continue, formative. Alături de formele şi instrumentele
clasice de evaluare, se recomandă utilizarea unor forme şi instrumente
complementare, cum sunt: proiectul, portofoliul, autoevaluarea, evaluarea în perechi,
observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor. Procesul de
evaluare va pune accent pe:
- corelarea directă a rezultatelor evaluate cu competenţele specifice vizate de
programa şcolară;
- valorizarea rezultatelor învăţării prin raportarea la progresul şcolar al fiecărui
elev;
 - recunoaşterea, la nivelul evaluării, a experienţelor de învăţare şi a
competenţelor dobândite în contexte non-formale sau informale;
- utilizarea unor metode variate de comunicare a rezultatelor şcolare.
Programa şcolară pentru clasele a IX-a – a XII-a, Liceu şi Şcoala de arte şi
meserii include unele sugestii metodologice elaborate pentru a orienta proiectarea
demersului didactic adecvat competenţelor, valorilor şi atitudinilor prevăzute.
Conţinuturile propuse în programa şcolară de Religie – cultul ortodox pentru
clasa a IX-a sunt organizate pe domenii tematice. O parte dintre acestea le continuă
pe cele abordate la nivelul claselor I-VIII (dogmatică, morală creştină, liturgică,
spiritualitate şi misiune), propunând teme de sinteză şi oferind oportunităţi de
valorificare a cunoştinţelor asimilate în anii anteriori. Alte domenii sunt nou
introduse, urmând a fi continuate pe tot parcursul liceului, şi propun conţinuturi cu
caracter mai complex, posibil de abordat la nivelul elevilor de clasa a IX-a (religiile
în istorie, ortodoxia şi creştinismul în contextul culturii naţionale şi universale,
creştinismul şi problemele lumii contemporane).
Temele au fost selectate din perspectiva următoarelor principii:
- accentuarea caracterului pragmatic, prin centrarea pe dezvoltarea de atitudini
şi de comportamente;
- referirea la aspecte actuale din viaţa personală a adolescenţilor, din viaţa
comunităţii, din istoria Bisericii;
- corelarea cunoştinţelor specifice religiei cu cele dobândite la alte discipline de
învăţământ, mai ales la nivelul ariei curriculare ”Om şi societate” (Istorie, Geografie,
Logică).
Prezentul curriculum este conceput într-o manieră flexibilă, care permite
profesorului libertatea de opţiune în abordarea demersului didactic, prin:
- alegerea succesiunii capitolelor sau a temelor, în funcţie de caracteristicile
clasei sau de evenimentele religioase, cu condiţia respectării logicii interne a
domeniului şi a parcurgerii integrale a materiei prevăzute în programă;
- alegerea de metode, activităţi şi stiluri variate, adecvate particularităţilor
elevilor şi ale clasei, în concordanţă cu competenţele precizate pentru fiecare nivel;
 - identificarea de soluţii metodice optime pentru a sensibiliza elevii şi a
converti învăţătura moral-creştină în act de conduită.
Se recomandă utilizarea unor activităţi de învăţare, precum:
- dialogul, dezbaterea privind importanţa şi rolul diferitelor elemente (de
dogmatică, de morală creştină, de istorie a religiilor);
- analiza asemănărilor şi a deosebirilor (între forme de cinstire a celor sfinte,
între religii, între textele religioase şi cele laice pe teme comune etc.);
- studiul de caz cu rol de exemplificare a elementelor de morală creştină;
- analiza unor modele de acţiune privind implicarea în rezolvarea unor
probleme concrete din viaţa comunităţii;
- argumentarea biblică şi patristică;
- utilizarea calculatorului şi a altor mijloace audio-vizuale pentru ilustrarea
unor teme, pentru căutarea de informaţii sau pentru documentarea pe o temă dată;
- vizite la locaşuri de cult.
În cadrul orei de Religie, evaluarea trebuie să aibă caracter formativ, cu scopul
de a-l învăţa pe elev să se autoevalueze în acord cu valorile creştine. Prin evaluare,
valorizarea efortului de învăţare al elevului şi analiza progresului acestuia în învăţare
trebuie completate cu motivarea sa pentru aplicarea în practică a învăţăturilor de
credinţă. Deoarece formele clasice de evaluare au, pentru educaţia religioasă, limite
mai accentuate decât în cazul altor discipline de studiu, se recomandă utilizarea unor
modalităţi complementare de evaluare: proiectul, portofoliul, autoevaluarea,
observarea sistematică a comportamentului elevilor în spaţiul şcolii şi în afara
acestuia.
Conţinuturile propuse de programa şcolară de Religie pentru clasa a X-a, cultul
ortodox sunt organizate pe domenii tematice. O parte dintre aceste domenii le
continuă pe cele abordate la nivelul claselor I-VIII, propunând teme de sinteză şi
oferind oportunităţi de valorificare a cunoştinţelor asimilate în anii anteriori:
dogmatică, morală creştină, liturgică, spiritualitate şi misiune. Alte domenii sunt
nou introduse, sunt comune pentru clasele IX-X şi propun conţinuturi cu caracter mai
complex, posibil de abordat la nivelul elevilor de clasa a X-a: religiile în istorie,
ortodoxia şi creştinismul în contextul culturii naţionale şi universale, creştinismul şi
problemele lumii contemporane.
Temele au fost selectate din perspectiva următoarelor principii:
Ø accentuarea caracterului pragmatic al conţinuturilor, prin centrarea pe
dezvoltarea de atitudini şi de comportamente;
Ø referirea la aspecte actuale din viaţa personală a adolescenţilor, din viaţa
comunităţii, din istoria religiilor şi din istoria Bisericii;
Ø corelarea cunoştinţelor specifice religiei cu cele dobândite la alte discipline
de învăţământ, mai ales la nivelul ariei curriculare ”Om şi societate” (Istorie,
Geografie, Psihologie).
Prezentul curriculum este conceput într-o manieră flexibilă, care permite
profesorului libertatea de opţiune în abordarea demersului didactic, prin:
- alegerea succesiunii capitolelor sau a temelor, în funcţie de caracteristicile
clasei sau de evenimentele religioase, cu condiţia respectării logicii interne a
domeniului şi a parcurgerii integrale a materiei prevăzute în programă;
- alegerea de metode, activităţi şi stiluri variate, adecvate particularităţilor
elevilor şi ale clasei, precum şi în concordanţă cu competenţele precizate pentru
fiecare nivel.
Se recomandă utilizarea unor activităţi de învăţare, precum:
® dialogul, dezbaterea privind importanţa şi rolul diferitelor elemente (de
dogmatică, de morală creştină, de istorie a religiilor);
® analiza asemănărilor şi a deosebirilor (între forme de cinstire a celor
sfinte, între religii, între textele religioase şi cele laice pe teme comune etc.);
® studiul de caz cu rol de exemplificare a elementelor de morală creştină;
® analiza unor modele de acţiune privind implicarea în rezolvarea unor
probleme concrete din viaţa comunităţii;
® argumentarea biblică şi patristică;
® utilizarea calculatorului şi a altor mijloace audio-vizuale pentru ilustrarea
unor teme, pentru căutarea de informaţii, pentru documentarea pe o temă dată;
® vizite la locaşuri de cult.
 Conţinuturile din programa şcolară pentru clasele XI-XII , la disciplina Religie
– cultul ortodox sunt organizate pe şapte domenii tematice: Dogmatică, Morală
creştină, Liturgică şi artă, Spiritualitate şi misiune, Religiile în istorie, Ortodoxie şi
cultură naţională, Creştinismul şi problemele lumii contemporane. Acestea le
continuă pe cele abordate la nivelul claselor a IX-a – a X-a şi propun conţinuturi cu
caracter mai complex, posibil de abordat la nivelul elevilor de clasa a XI-a.
Prezentul curriculum este conceput într-o manieră flexibilă, care presupune
regândirea rolurilor celor doi parteneri educaţionali – profesorul şi elevul. Astfel,
programa permite profesorului libertatea de opţiune în abordarea demersului didactic
prin alegerea succesiunii capitolelor sau a temelor (care nu au în programă o ordine
obligatorie), în funcţie de caracteristicile clasei sau de evenimentele religioase, cu
condiţia respectării logicii interne a domeniului şi a parcurgerii integrale a materiei
prevăzute în programă. De asemenea, profesorul are libertatea de a alege metode,
activităţi şi stiluri variate, adecvate particularităţilor elevilor şi ale clasei, precum şi
în concordanţă cu competenţele precizate pentru fiecare nivel.
Competenţele generale si specifice care trebuie formate prin procesul de
predare-învăţare-evaluare a disciplinei „Religie - Cultul Ortodox” au la bază si
promovează următoarele valori si atitudini:
Ø Conştientizarea rolului învăţăturilor Bisericii în viaţa personală si a
comunităţii;
Ø Responsabilitate în exercitarea drepturilor si a obligaţiilor care decurg din
apartenenţa la diferite identităţi (confesiune, naţiune, comunitate, profesie, cultură
etc.);
Ø Asumarea toleranţei etnice, religioase si culturale.
Recomandarea unor valori şi atitudini are rolul de a completa dimensiunea
cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a
disciplinei Religie.

3.Taxonomia obiectivelor educaționale. Operaționalizarea obiectivelor.

- știință care se ocupă cu stabilirea legilor de clasificare și de sistematizare a
domeniilor din realitate cu o structură complexă.
 I.Din perspectivă curriculară se pot distinge:
Obiectivele cadru – capacităţi şi atitudini specific unei discipline de
învăţământ, realizate de-a lungul mai multor ani de studiu.
• Exemplu: “dezvoltarea capacităţilor de a recepta şi de a produce texte scrise
şi orale de diverse tipuri”, este un obiectiv-cadru la Limba şi literatura română.
Obiectivele de referinţă – specific rezultatele aşteptate ale învăţării pe
fiecare an de studiu şi urmăresc progresul în achiziţia de capacităţi şi cunoştinţe de la
un an de studiu la altul.
• Exemplu: “la sfârşitul clasei a VII-a elevul va fi capabil să exprime oral sau
în scris reacţiile proprii la receptarea textelor literare”
II. După gradul de generalitate, obiectivele educaţionale pot fi ierarhizate pe
trei niveluri:
Obiective generale ale sistemului de învăţământ – care indică domeniile şi
tipurile de schimbări preconizate a fi produse.
Ele se identifică cu scopurile educaţiei şi prezintă următoarele particularităţi
(după R. Dottrens):
- orientează întreaga activitate didactică, pe toată perioada şcolarităţii, fiind
nominalizate în preambulul planurilor de învăţământ; sunt obiective de dezvoltare
(de macrosistem);
- au caracter global şi abstract;
- vizează anumite laturi ale personalităţii (îndeosebi componenta intelectuală,
afectiv – atitudinală şi acţională).
Obiective specifice / de generalitate medie – care realizează o
explicare a obiectivelor generale în termeni specifici şi sunt caracterisitice
îndeosebi diferitelor discipline şcolare, fiind asociate cu conţinutul acestora, dar şi
tipului de şcoală sau profilul de formare. Ele au două componente: prima indică
domeniul de conţinut (informaţii, reguli etc.), iar cealaltă modul de abordare a
conţinutului de către elev/student/cursant (procesele psihice).
- sunt finalităţi stabilite nu numai în funcţie de treapta de şcolarizare, ci şi prin
raportare la particularităţile de vârstă ale elevilor. Vizează realizarea unor schimbări
în comportamentul cognitiv, afectiv şi acţional al elevului, evidenţiind sensul în care
va fi valorificat conţinutul informaţional specific diferitelor obiecte de învăţământ
(exemplu: un obiectiv de medie generalitate vizat de disciplina “Economie”, predată
în învăţământul liceal, este “explicarea unor fapte, fenomene, procese specifice
domeniului ştiinţelor sociale prin intermediul modelelor teoretice”):
Obiectivele operaţionale sunt obiective concrete, vizând sarcini precise
care sunt realizabile într-un interval de timp relativ scurt (lecţie, secvenţă de
lecţie). Ele indică rezultatele observabile şi imediate ale instruirii. Pornind de la
obiectivele generale, specifice unei anumite discipline, se pot stabili cu ajutorul
procedurilor de operaţionalizare obiectivele concrete, imediat observabile şi
măsurabile, pentru fiecare lecţie care se predă elevilor. Operaţionalizarea obiectivelor
reprezintă o transpunere a obiectivelor generale în obiective concrete, precizându-se
comportamentele cognitive, afective şi psihomotorii ce urmează a fi dobândite în
cadrul unei activităţi didactice, ca semn că învăţarea dorită a avut loc.
“Obiectivul operaţional este acel obiectiv definit în mod concret şi relativ
precis, care pe plan educativ declanşează acele acţiuni a căror înfăptuire duce la
progres în cunoaştere, la dezvoltarea deprinderilor şi aptitudinilor, deci la dezvoltarea
cognitivă în general, precum şi la dezvoltarea afectiv-emoţională şi caracterial-
acţională a personalităţii elevului”.
III. O altă clasificare a obiectivelor, frecvent folosită în proiectarea activităţii
didactice, este cea realizată în funcţie de domeniul activităţii psihice implicate în
învăţare.
Au fost delimitate trei categorii de obiective:
Obiective cognitive – care vizează asimilarea de cunoştinţe, formarea de
deprinderi şi capacităţi intelectuale;
Obiective afective - care au în vedere formarea sentimentelor, atitudinilor,
convingerilor;
Obiective psihomotorii – care vizează formarea unor deprinderi motorii, a
unor abilităţi manuale.
În spaţiul celor trei domenii de clasificare se afirmă două tendinţe:
• formularea obiectivelor în termeni comportamentali;
• elaborarea de modele taxonomice de organizare a obiectivelor.
 Enunţarea rezultatelor aşteptate ale instruirii sub forma unor acţiuni, operaţii,
produse constatabile, adică specificarea a ceea ce ar fi capabili să facă elevii la
încheierea unui proces de predare-învăţare, exprimă esenţa definirii comportamentale
a obiectivelor.
S-au elaborat modele de clasificare a obiectivelor pentru cele trei mari domenii:
cognitiv, afectiv şi psihomotor.
Cele mai cunoscute taxonomii sunt:
pentru domeniul cognitiv: taxonomiile lui Bloom, Guilford, Gagne-Marille,
D Hainaut;
pentru domeniul afectiv: taxonomiile lui Krathwohl, Landsheere;
pentru domeniul psihomotor: taxonomiile lui Simpson, Harrow, Kiblet.

4.Predarea-învățarea religiei în context intra și interdisciplinar.

(la fel)

II. Principiile didactice în educația religioasă.

1.Principii didactice generale
1. Principiul intuiției - accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea
concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor.
Psihopedagogic, intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea
înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul: vorbirea directă, parabole.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și
individuale ale elevilor / principiul psihologic) profesorul (bun psiholog) să adapteze
conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în
considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de
sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc.
3. Principiul învățării active și conștiente - cere ca transmiterea cunoştinţelor să
trezească activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele
participând cu rațiunea, voința și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor
conştientă.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor - pentru a putea fi
predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel,
noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și
cunoștințele anterioare.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica - când transmitem elevilor cunoștințe
să le legăm de viață și să le transpunem în viață.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi
durabilităţii) -preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului
instructiv-educativ.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii)-
când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi
autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă
(feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor
predate.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut).
Motivația învățării, totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă,
susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită
„motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor.
„Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!"

2.Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și

principiul eclesiologic.
1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze
în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat,
pentru că toate prin El s-au făcut.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită
cunoștințele conform învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Concluzii: interdependente/se condiţionează reciproc. Informarea/ luminarea
minţii lor si formarea caracterului moral creştin.