Coperta: MIRCEA TOMESCU Pr. Conf. Dr.

Ștefan Buchiu

CUNOAȘTEREA APOFATICĂ
Co/ecția GENEZE
ÎN GÂNDIREA
PĂRINTELUI STĂNILOAE

LIBRA

LIBRA
ISBN 973-8327-32-6 București, 2002
Descrierea CIP a
Bibliotečii Naționale a României /
BUCHIU, ŞTEFAN t
Cunoaşterea apofatică in gândirea părintelui
Stăniloae / Ştefan Buchiu.
— Bucureşti: Ed‹t«r Fundației
Culturale Libra, 2002
228 p.; 20 cm — (Geneze)
îSBN 973-8327- 32-6
CUPRINS
281.95 Stãníloae, D.

INTRODUCERE . .. 9
APOFATISMUL DOGMATIC .................................... 13
Modul apofatic al cunoaşterií lui Dumnezeu 13
Apofatismul, ca atitudine teologică permanentă 23
1. APOFATISMUL TRINITAR ....................................... 34
Apofatismul ființei lui Dumnezeu 48
Ființa divină sesizahilă prin intermediul Per-
soanelor şi al energiilor necreate 59
Deschiderea fiin!ei prÌn Persoane şi mani-
feštarea ei prin energii 64
Apofatismul persoanelor divine 78
Apofatismul energiilor divine necreate 90
II. APOFATISMUL COSMOLOGIC 99
Crearea lumii din bUnătatea nesfârşítà a lui
Dumnezeu — Treime ........................................ 101
Prezenta lui Dumnezeu in lume prin îngerii
buni 103
Prezența lui Dumnezeu prin rațìunile lucrurilor 105 ’
Prezența şi lucrarea lui Dumnezeu in lume prín
energiile necreate 109
Capacìtatea creației de a înainta la nesfârşit
spre Dumnezeu 114
6 Pr, Cont. Dr. Ștefan Buchiu

III. APOFATISMUL ANTROPOLOGIC .. ...... 117 APOFATISMUL LITURGIC 203

Prezența tainică a Logosului prin raționalitate Elemente ale apofatiSMUlUi liturgic ............... 205
în ființa umană . 119 Apofatismul liturgic, experiență a prezentei sfin-
210
Prezența tainică a Sfintei Treimi în om, prin țitoare a lui Dumnezeu
caracterul ei
chipul divin din el . 122 Prezența lui Hristos în Liturghie și 214
Omul, ființă paradoxală, destinată îndumnezeirii 126 apofatic
Dimensiunea eshatologică a apofatismului Iitur-
IV. APOFATîSMUL ECLESIOLOGIC .......................... 141 219
gic 223
Biserica, realitatea duhovniceasca, ce unește ÎNCHE\ERE
în sine creatul cu necreatul 142
Prezența și lucrarea Sfintei -rreimi în Biserică 144
Prezența și lucrarea lui Hristos în Biserică . 147
Prezența și lucrarea Duhului Sfânt în Bisc°rică 150
Prezența și lucrarea energiilcr necreate în Bi-
serică 154
Inaugurarea Împărăției veșnice în Biserică 160
V. APOFATI.SMUL ESHATOLOGIC ........................... 161
Taina creației transfigurate . . 166
Taina împărăției cerurilor ................................. 170
Taina cunoașterii infinite a lui Dumnezeu sau a
îndumnezeirii prin har 175

ÂPOFATISMUL MISTIC 181

Starea de nepătimire, premisă a cunoașterii lui
Dumnezeu 182
Specificul apofatismului în cunoașterea mistică 185
Vederea lui Dumnezeu în lumină ca sursă de
îmbogățire spirituală, prin umplerea de harul
necreat 192
Dimensiunea eshatologică a apofatismului mis-
tic 196
 INTRODUCERE

Contribuția dogmatică remarcabilă a Părintelui

Profesor Dumitru Stăniloae la tezaurul gândirii
ortodoxe constituie obiectul cercetării a numeroși
teologi, români sau străini, ortodocși sau eterodocși.
Fiecare dintre aceştia analizează cu precădere, o
dimensiune sau alta a gândirii teologice a Părintelui
Stăniloae, un capitol de doctrină sau de spiritualitate
ortodoxă din opera sa prolifică, descoperind noi
valențe ale acestei teologii, care este în egală măsură
fidelă Revelației divine și deschisă problemelor
actuale ale misiunii Bisericii.
Edificiul teologic impresionant, construit cu răbdare
de-a lungul întregii vjeți de către Părintele Stăniloae,
poate fi abordat din perspective diferite, în funcție de
interesul urmărit de cercetător; oricare ar fi, însă,
această perspectivă ea va evidenția cu necesitate
contribuția originală a marelui teolog, prin care
ortodoxia românească s-a îmbogățit substanțial.
O perspectivă extrem de interesantă, de natură să
evidențieze caracterul unitar și inamic al operei
Părintelui Stăniloae, ne-o oferă dimensiunea gnoseo-
logică sau problema cunoașterii lui Dumnezeu, care
străbate ca un fir roșu toate lucrările sale. Modul
sintetic și echilibrat de abordare și de evaluare a
contribuțiilor patristice în acest domeniu permanent
actual al teologiei, îi permite să identifice răspunsuri

10 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu
noi la eterna întrebare: Ïn ce mãsură poate omul să-L
cunoască pe Dumnezeu? Aceste răspunsuri au toate
o notă comună, nu doar de ordin metodolog'c, ci şi
structural, care constă in predilecția constantă pentru
tipul apofatic de cunoaştere divină.Spre deosebire
însá de alți teologi ortodocşi, la Păriniele Stăniloae,
apofatismul nu este opus catafatîsmului sau cunoaş-
terii raționale, ci este conceput ca inseparabil de
acesta, chiar dacă ii este superior. Accentul insìstent
pus pe apofatismul divin are ca urmare directă
evidențierea caracterului personal al luì Dumnezeu,
pe de o parte, iar pe de alta, afirmarea posibilității
reale a omului de a experìa prezența nemijlocită a lui
Dumnezeu la nivelul creației.
Prin faptuî că apcfatismul nu este considerat doar
o simplă metodă sau modalitate de. cunoaştere
teoîogică ci o caracteristică absolut necesară teo-
logiei creştine, singura in măsură de a apăra taina lui
Dumnezeu de încercările raționaliste de a o defini
strict, in Ortodoxie teologia devine permanent desk
chisă orizontului spiritualității, adică al comuniunii prin
sfințenie cu Dumnezeu.
Caracteristicile apofatismului in viziunea Părintelui
Stãniloae sunt multiple dar au caracter unitar ce
rezidă in convergența lor asupra tainei inepuizabile a
lui Dumnezeu, de care omul nu trebuie să se apropie
ca de un obiect oarecare al cunoaşterii, ci ca de
Realitatea supremă, izvor al întregii realități create, pe
care o susține in existență, împãrtăşindu-i puterile
Sale necreate şi inepuizabile.
Pe lângă profunzimile nebănuite pe care le
descoperă apofatismului, teologul român ce domină
sec. al XX-lea, reuşeşte să-i arate valoarea şi
11
Cunoaşterea apofatică i-n gândirea Părintelui Stăniloae
necesitatea pentru dogmatica ortodoxă şi prin faptul
că îl aplică in mod genial şi celorlalte dogme şi
invățături de credință. Poate face acest [uCru,
deoarece in opera Sa, toate dogmele sunt centrate pe
ceìe două Adevăruri supreme: Dumnezeu — Sfânta
Treime şi Dumnezeul — On IİSUS Hristos. Aşa se
întâmplă că de la apofatismul divin, se trece cu
ușurìnță la apofatismUl uman, fiindcă şi Omul, în
planul credințeì reprezintă o taină, după chipul Tainei
lui Dumnezeu, care se cere nu atât SUpusă ca
rigorii
persoanâ i“n
ştiințifice cât ințelegerii şi experierii lui
comuniune, ce se revelează creând, fără să-și
epuizeze însă taina. Dar nu numai omul, cì şì
cosmosul poartă o pecete de taină in prelungirea
Tainei lui Dumnezeu şi a tainei omului şi de aceea
trebuie acceptat un apofatism cosmologic, ce
mărturiseşte posibilitatea prezenței neconfundabile a
lui Dumnezeu in el, dar şi destinul său suprafiresc,
solidar cu al omului, de a fi eternizat şì transfigurat.
Încă două dogme pot fl cercetate prin prisma per-
sonalist — experențială a apofatismului, revelând noi
dimensiuni pentru credința şi trăirea ortodoxă: dogmą
cclesială, țin şí Sfintele
de care Stänitoae, şi dogma
TaineVOlTì vedeaeșha-
mai
tologic ă. Pãrintele al 3 CUm
departe, demonstrează in chip elocvent că Biserica
este prelungirea vizibilă a Întrupării, deci a prezenței
Site a lui Dumnezeu şi că Taina lui HrîStOS se
acÎualizează neincetat in mod sacramental in
giserica. A afirma taina Bisericii, departe de a-i dirùi-
nua caracterul instituționa , l, constituie O dovadă a
posibilității experierii Tainei Impărăției lui Dumnezeu
alci şi acum, ChİDF dacă doar ca anticipare sau pre-
gustare in DuhUI Sfânt. Cât priveşte apofatiSmUl
12 Pr Conf. Dr. Ștefan Buchiu

eshatologic, el trebuie înțeles în sensul că omenirea

înnoită și transfigurată va înainta (sub chipul comu-
niunii interpersonale) în experierea fără sfârşit a lui
Dumnezeu — Sfânta Tieime, fără ca această unire
interpersonală să ajungă la o limită oarecare. Tocmai APOFATISMUL B6 GMATIC
bogăția inepuizabilă a vieții divine de care se vor
împărtăși cei unițl cu Dumnezeu, asigură neîncetala
înaintare a lor spre Cel care le va rămâne veșnic Modul apofatic al cUnoașterii lui Dumnezeu
aproape și veșnic departe, atrăgându-i și îndumne- Manualele de teologie dogrriatică ortodoxe
capitolul
nu sunt
despre
zeindu-i fără sfârşit. întru totul unitare în ceea ce pri •ește
Pentru Părintele Stăniloae apofatismul trebuie cunoașterea lui Dumnezeu. Diferitele împ ărtiri ale
aplicat nu doar în dogmatică ci și în alte două domenii acestui domeniu teoîopic, definitoriu pentru explici-
ale teologiei, care sL‹nt, dealtfeî, inseparabile și O notă comună; modurile
tarea dogmelor, au totuȘi
complementare: spiritualitatea sau mistica și cultril. cunoașterii lui Dumnezeu pot fi reduse în principal la
De fapt doar prin faptul că ține să cereceteze modul două: modul afirmatiV SăLI catafatic ți cel negativ SăU
în care apofatismul funcționează în cult și în apofatic. pe Revelație și pe gândirea
spiri’t«alitate, autorul nostru poate dovedi pe deplin că Deși se întemeiază
relația lui Dumnezeu cu omul și a omului cu patristică, această împărtire
în ceaeste diferit înțeleasă în
apuseană.
Dumnezeu se cere nu doar simplu cunoscută sau teologia răsăriteană și Pentru teg-
cea protestantă, în
definită, ci în mod principal experiată sau trăită pe logia romano-ca tolică și pentru rațÎo-
temeiul prezenței transformatoare și transfiguratoare general, ambele tipuri de cunoaștere sunț pur
a lui Dumnezeu în om și în cosmos. nale, reprezentând mai mult un exercițiu al inteli-
Cercetarea și evaluarea importanței cunoașterii genței, care nu angajează înțreaga persoană umană
apofatice în gândirea Părintelui Stăniloae va fi, prin nu are consecințe ontologice. DimpotrivĂ,
și care teologia OrtOdOXâ doar prima cale de
urmare structurată pe trei capitole concentrice: pentru
apofatismul dogmatic, apofatismul mistic și apofa-
cunoaștere cea afirmativă este rațională, pe când cea
tismul liturgic. Caracterul lor concentric rO+ne din a ofatică este suprarațională , sau prin puterea
făcut mențiune
faptul că rin dopme, prin spiritualitate rin cult, Duhului SfâFtt. ÎVlă nualele la care am
mai sus, fie din sec. al XIX-lea, fie din sec. al XX-lea,
credincioșii experiază, chiar dacă în moduri diferite,
aceeaşi Taină a prezenței sfințitoare și mântuitoare a se re6imt de o anumită influență occidentală, considerate
în
lui Dumnezeu, din care derivă și prin care se explică sensul că ambele căi de cunoaștere sunt
a fi de natuFă Fațională. Prin această opinie,
filonul
toate celelalte taine ale existenței.
 14 Prf. On Dr. Şttefan Buchiu
.D
revela ÿ eel patristic erau
oüodoxà, cu grave urmări în ignorate de teologia
special pentru raportul
dintre teologie Și spiritua îitate.
Sesizând pericolul ce se năștea din această
abordare eronată a domeniului cunoaşterii lui
Dumnezeu, Păńntele Stăniloae inițiazá in
opea sa o
reconsid=rare totaîă, in sensul revenirii la autenti-
citatea gàndirii patristice şi, in fond, la acuratețea
înțelegerii Revelaiiei divine. Luându-I in sprijin pe
fİÎOSOÏul cre.ştin grec
Chr. Yannaras’, el atrage atenția
asupra faptului că teologia negativă OCCidentală
reprezintă, ca şi cea pozitivă, tot o cunoaştere prin
puterea rațiunii umane, decarece şi negarea este tot
o expresie intelectuală •2 in acest caz 0 împărțire
corectà a modurilor de cunoaştere nu
tradițională afirmativš şi negativă, mai este cea
ci aceea în
CUnoaşte re raționaîă, cu două
negativă şi în cunoaştere apofatică. expresií: afírmativă şi
Pe lângă aceste
două tipuri, Părìntele Stăniloae COOsideră just să
afirme şi un altul, anume cunoaşterea lui Dumnezeu
MOdalitate le concrete ale vieții*. Această ultimă
d= cunoaştere, ce reprezintă o noutate
pentru manualele şi tratatele de dogmatică
, deşi este
extrem de fäfTłilÍäFă Bisericii ortodoxe, nu trebuie
Car. Yannaras, De l’absence et de l'inconnaissan ce
de Djeu, ed. DU Cerf, Paris, 1971,
p. 87—88, •it. la Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Do
Bucureş:i, 1978, p. 114, nota 1. QfTłQtÌCÕ Ortc doxá, vol. 1,
2 Pr Prof. Dr. DUmitru Stăniloae, op. c¡t., p. 114
Ibidem, p. 139—145 — Manualul pentru seminarii al Pr.
Prof. I. Tudoran şi Arhid. PFOf. I. Zăgrean, ed. ã doua, preia
această împartjFe , İaF manualul Pr. CODf. Gh. Remete
prezintă şapte căi de cunoaştere a lui Dumnezeu (p. 121—
131).
Cunoaşterea apofatică i“n gândirea Pãrintelui Stãniloae 15
despărt,ită sau opusă celorlalte douš, pentru cã are un
caracter convergent şi complementar, fiind practic
inseparabilă de ele.
Revenind la distincția dintre cunoaşterea rațională
şi cea apofatică trebuie precizat faptul că Părintele
Stăniloae se disociază de Chr. Yannaras in ceea ce
priveşte importanța teologiei af'rmative, căreia gân-
ditorul grec îì contestă valoarea şi utilitatea. „Nu
socotimp otrivit disprețul cu care vorbesc unii teologi
ortodocşi de teologia pozitivă. Dacă lumea şi
Scriptura sunt reveIa(iiIe lui Dumnezeu, iar ele ne
spun ceva pozitiv despre El, evident că teologia
pozitivä tşi are drepturile ei. Ce ar fi dacă nu am maí
spune nímic pozítiv despre Dumnezeu, nici măcar cã
Î este? Nu s-ar periclita, in lipsa oricărei propovăduiri,
însăşi viața religioasă? 4. Aşadar, departe de a des-
considera cunoaşterea rațională afirmativă, Părintele
Stãníloae o justifică pe baza a două motive majore:
primul este acela că teologia negativã are nevoie de
teologia afirrúativă pentru a-i nega termenii, datorità
conştiinței că Dumnezeu „depăşeşte ceea ce poate fi
prins din El in concepte şi cuvinte“5; al doilea, că
însăşi teologia apofatică; deşi superioară şi de alt
conținut, recurge la termenii .-unoaşterii pozitive, „in
trebuința de a se exprima, fie şì într-un mod departe
de a fi satisfăcãtor 6.
Ceea ce ii permite Părintelui Stăniloae sã susțină
legătura necesară dintre cunoaşterea rațională,
afirmativă sau negativă şi cunoaşterea ap este
4 Idem, Teologia Moralâ Ortoòoxá, vol. Ill, Bucureşti,
1981, p. 204.
5 Ibidem,
p. 189.
^ Idem, T D.O., vol. I, p. 115.
’
 Sttăanniiiiooaaee
S 17
16 Pr. Cnnt. Dr. Ștefan Buchiii Cunoaș terea apofatică i“n gândirea Părintelui

relația nemijlocită care există, potrivit tradiției răsă- divine prin natură are și ceva apOfatiC în ea“ , pentru
ritene, între revelația naturală și revelația supra- că progresul cunoașterii afirmative e unit, la început
naturală. În timp ce Accidentul creştin n-a rezistat mai puțin, apoi mai caracterului
tentației de a separa cele două modalități sau căi de negrăit (ap ofatic) al I\Ji sensul
revelare a lui Dumnezeu, „Biserica Ortodoxă nu face sau rațiunea IUcrurilor Și ă lumii, printr-o cugetare
o separație între ele deoarece revelația naturală e discursiVă Și Elfirmativă, OFfJlJÎ credincios sesisează
cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației concomitent și o anumită pre ență dinamicȘ ă lUi
supranaturale“ iar „Revelația supranaturală se desfă- Dumnezeu prin aceste sensuri sau ratiuni, însă o
prezentă suprarațională, ce trimite la realitatea tainică
șoară și își produce roadele în cadrul celei naturale“’. e măsură ce subiectul
PentruRe\•elații
a jr stifica relația interioară care unește cele in a existenței lui Dumnezeu. Iar p
două divine, Părintele Stăniloae dezvoltă, cunoscător (omul) se curățește prin
și se luminează
virtuți, această realitate este simțită ca având
un
capitolul cosmologic al dogmaticii sale învățătura
despre raționalitatea creației, pe baza căreia se poate caracter tot mal personal. „intuiție a esențelor
Contemp lația, ințeleasă Ca
afirma o prezență continuă a Logcsului di'vin în crea- lucrurilor Și Pt faptclor este reZultatUl unui
de credință și
ție,
acestprin energiile
sens trebuiedivine creatoare
înțeîeasă și pronietoare.
aserțiunea, potrivit 1n oxercițiu
îndelungat al rațiunii călăuzite 11
căreia „revelația natur=îă e dată și menținută de menținute de Stăi“uința în viață virt voasă . Com-
să fie prezentă încă
Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai ponenta spirituală trebuie, deci, — afirmative, nefiind
di faza cunoaș terii raționale
presus de natură“^. klentînerea aceasta indică, deci, apanajul dOar a celei apofatice. Numai din această
atât o anumită prezență harică a lui Dumnez°u în perspectiv ă se poate depăși, !ără aăseși cea anula ofatiCâ,
însă,
distanța dintre cunoașterea rațional ap
creație, cât și capabi!itatea creației de a se deschide
continuu lucrării necreate divine. fiindcă per\tru gândirealuiteoloqică ododoxă în nici un
Prezența și lucrarea continuă a Logosului divin și a moment cunoaȘterea Dumnezeu nu se transformă
Duhului Sfânt, atât prin intermediul Revelației natu- într-o cunoaștere pur speculatiVa, fără valențe spiri-
rale, cât și prin cel aî Revelației supranaturale, deși de tuale. Tocmai de aceea pentru Părintele Stăniloae
grade și intensități diferite, determină în planul înțeîes și ca atitudine față de taina
cunoașt rii teoîogice o apropiere între cunoașterea supreme, a lUi Dumneze u Tri-Unul, înSO-
rațională-afirmativă și cea apofatică, în sensul unei a potența și nu pentru a diminua,
dimensiuni apofatice, ce este sesizabilă chiar în cata- cunoașterea rațională, atât cea afirmatiVă cât și cea
fatism. Așadar „cunoașterea rațiunilor și energiilor
ldem, T.M.O., vol. 3, p. 195.
lbidem, p. 9. ‘ 0 Cf. lbidem, p. 189.
lbidem, loc. cit. 11 lbidem, p. 177.
 18 Pr. CO0f. Dr. ŞtefaiJ Bucñiu
Cunoaşterea apofatică i“n gândİrea Părintelui Stăniloae 19

interioare dintre o consecință a acestei unităti

fTlOdalitàțile de cun oaștere e ui
Dumnezeu: d ‹stanța dintre creat şi necreat
transfori nu se mai
vă într-c prăpastie de netrecut,
Ci, chiar de pe
Fİma t/”eaptà a Cunoaşterii se poate intui, in mod
prezenta ş lucrarea transfornJatoare a
necreotului în creat, aÖiCă a energiilor divine
in perscana şi ființa credinciosului. necreate
Dacă in interioi“u| curoaşterii raționale, PÕrinteîe
Stăniloa e afirmă existența unui raport dinamc ite
cunoaşterea aíirmativà și cea negativa12 acela üp
de relație există şi îiJtre cunoaşterea rațională şi cea
apofatică, fapt CA atcstä 1plemen!aritatea aces-
tora. Nu întâmpî ător traìarea capitoíului
OF /0 CUî1o2şterea îui Dumneze ÓO dCqmaticã,
ü, se descF ide cu
o analiză a acestui rapol, pr.n
renunțarea la o idee de sorginte Scolasticä, óe'u-
aența cãreia
numitË s-a resimtit dogrt›atic
perioadă. Această idee eronaiă pretiûde cö
apofatismul reprezintš o CÚnoaștere supra tJatura łă
revelată, in tirnp ce cunoaşterea afiimativ-
rațională ar
COFłSÎÎfL/İ 0 CUrioaştere pur naturaiă Î3
Este drept că totdeauna cunoaşterea afirmativ-
rațională pleacš de la creație sau de la lume,
ceea ce
nu este obligatori u pentru cunoaşterea apofatică
experimentală . Dar tOt atât de drept este
că eel care
JI cunoaște prin Fațiunile lucruriîor pe Dumnezeu
in
Cãlİtate de. cauză a lumii, nu se mulțume
atât Cİ Sïmte necesar să-L cunoasca pe DrlrMnezeu
mai pregnant, adică in calita te de Persoană
îl îndrumă, însä, spre Revelația . Aceasta
supranaturalÒ , care ii
12 lL'idem, p. 202--211.
13
Idem, T.D.O., vol. I, p. 116.
oferă şi o cunoaştere afirmativă, ce are la bază nu
doar rațiunea, ci in primul rând credința şi iubirea față
de Dumnezeu, care deschid înlpreună rațiunea şi
mintea spre o cunoaştere superioară. De aceea
Părintele Stănìloae poate afirma, referìtor la cele
două modalități de cunoaştere că „amândouă au la
bază Revelația supranaturală, atunci când4e o
cunoaştere a lui Dumnezeu ca pcrsoană“1
Se poate observa aici avantajul prețios pe care
viziunea personalistă a autorului îl reprezintă pentru
edificarea unei concepții unitare, convergente şi com-
plementare, a diferitelor modalitățì de cunoaştere
teologică. De altfel, personalismul divir şi cel antro-
pologic, o constantă a întregii gândiri dogmatice a
Părintelui Stăniloae, este cel care fereşte cugetarea
ortodoxã de capcanele speculației filosofice imperso-
naîiste. În viziunea ortodoxă personalist-comunitară,
nici cunoaşterea afirmativ-rațională, chiar dacă
pleacă de la natura creată, nu este destinată să
rămână la aspectul exterior al lumii, oarecum imper-
sonal, ci trebuie să se ridice, prin teologia negativă, la
sesizarea lui Dumnezeu ca persoană; dar nici
cunoaşterea apofatică nu trebuie să se limiteze la
sesizarea incognoscibilității fii”Î! divine, deoarece „şi
aceasta e o cunoaştere a lui Dumnezeu cel coborãt la
noi, nu o cunoaştere a ființei Lui prin Ea însăşi 15 În
njci o împrejurare teologia ortodoxă nu ornate reali-
tatea întrupării sau a înomenirii lui Dumnezeu, temeiul
nu doar at îndumnezeirii omuluì ci, in primul rãnd, at
unei cunoaşteri experimentale, a Celui ce se lasă
sesizat prin firea omenească asumată (I loan I, 1)
1^ Ibidem, loc. cił.
’ 5 Ibidem, p. 118.

20 Pr. Conf. Dr. Ștefan Buchiu
pentru ca să ridice pe om la sesizarea tainei
dumnezeirii Sale.
În sprijinul afirmației că Dumnezeu este Cel care
străbate distanța dintre necreat și creat, atât prin
Revelația naturală cât, îndeosebi, prin cea supranatu-
rală, Părintele Stăniloae aduce ca argument accentul
care s-a pus totdeauna în Răsărit pe Dumnezeu ca
atott,iitor (pantocrator) și mai puțin pe El ca atotputer-
nic, cumcăs-a
înțeles întâmplatține
Dumnezeu în Apus.
toate Prin acestcuatribut
în relație Sine, s-a
prtn
voința și bunătatea Sa, pentru a le împărtăși puterea
dumnezeirii Sale, făcându-Se pe Sine sursă a îndum-
nezeirii făpturii16. Aceasta înseamnă că Dumnezeu
Se lasă experimentat continuu de oameni, în măsura
în Gare aceştia sef deschid iubirii și lucrării Lui; dacă
apare, ÎOȚUȘI, un interval între voința divină și cea
umană, acesta se datorează exclusiv ființei umane,
care se poate închide într-o autonomie egoistă.
În replică la această viziune personalist-energetică
a lui Dumnezeu-Atotțiitorul, Bisericile din Occident au
avut predilecție pentru o înțelegere a atotputerniciei
divine în sensul unei transcendențe solitare, preocu-
pată de „continua limitare și dominare a lumii, pentru
a susține în ea continuu conștiința nimicniciei săle”’ 7.
Din această perspectivă, teologia apuseană nu s-a
mai preocupat de posibilitatea experierii puterii lui
Dumnezeu, coborâtă la nivelul făpturii, ci a fost
tentată *ă teoretizeze în abstract despre ființa
transcedentă lumii a lui Dumnezeu.
Revenind la concepția Părintelui Stăniloae
referitoare la căile de cunoaștere a lui Dumnezeu,
’ 6 lbidem, p. 221.
1’ lbidem, loc. cit.
Stă
aniloae 21
C’unoa§terea apOfatÎCÂ t“ gândirea P ărintelui
întreită
considerăm că aceasta se poate defini printr-o
sinteză: afirfTiătiVă
a) sinteza dintre cunoașterea rațională
apofatism; cunoașterea rațională negativă Și
b) sinteza dintre
apofatism;
c) sinteza dintre cunoaşter‹-a rațională afirmatiVa
negatiVă Și apofatism.
Cele trei sinteze pe care le-a realizat pe baza unor de
texte din Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. G‹igorie
Nyssa Și Sf. Maxim Mă rturiSitOFUl constituie, în fond,
18
trei etape succesive ale procesulul cunoaȘterii lui
Dumnezeu, legate indisOl\Jhil și posibil de parcurs
doar în această succesiune.
Trebuie precizat CI îmbinarea dintre cunoașterea
raționaîă și cea apofatică nu înseamnă indistincție unitate
sau con{uze între cele două modalități, Ci
interioară, care are drept Consecință conceperea
ele curi oaștere ca un proces dinamiC, al
caru it nu echiva\ează cu o cunoaȘtere de Ia
distanță a lui Dumnezeu, ci cu însăși îndumnezeirea
CU
omului. Doar așa se poate afirma sensul de unire pe
Dumnezeu și de transfigura re a omului credincios
lui
care I-a avut întotdeauna in 04.odOxle cunoașterea
Dumnezeu.
Stăniloae pot fi identificate și
elaborate în spiritul gândirii
Părinți, pentru care cuvintele și actele prin
evidentă Revelația diViF\ă, nu sunt
niciodată opuse ci antinomice, adică unite în adâncul
asupra sintezei dintre
î lor de taină. Ne vom opri aici
18 A se vedea trimiterile la operele lor, op. Cit., p. 117—
125.