Continuare

SFINȚII VARSANUFIE ȘI IOAN

In regiunea Gazei monahii nu au fost doar cei proveniți din regiunea

respectivă. In regiunea Gazei și în Palestina au venit monahi din mai multe părți
ale Orientului apropiat. Cum am spus și altă dată, la sfârșitul secolului al IV-lea
și începutul secolului următor acolo au venit monahi din Egipt, cu sutele. Intre
aceștia s-au numărat Sf. Porfirie, Sf. Silvan și ucenicii săi, Isaia Pusnicul și alții,
ale căror nume nu ni s-au păstrat. Mulți monahi au venit din Egipt, din cauza
persecuției lui Teofil și, mai apoi, din cauza monifizismului. Aceștia au fondat
mănăstiri mici, mai degrabă sihăstrii și nu vetre mănăstirești celebre, cum erau
cele din Nitria, Sketi și Kellia.
Din ultimele cercetări, Patericul egiptean a fost alcătuit în Palestina de
monahii veniți din Egipt. Așa se explică faptul că, printre monahii trăitori în
Pustiul egiptean, în acest pateric găsim și relatări despre monahi care au trăit și
în alte regiuni din Egipt și în Palestina. Aceste mănăstiri și sihăstrii au rezistat,
până la atacul perșilor din 614 și apoi, până la apariția Islamului și cucerirea
Palestinei de arabi. Unele dintre ele au existat cu greu și nu pentru multă vreme.
Intre aceste comunități monahale se numără și Mănăstirea avvei Serid,
care s-a găsit la sud de Gaza. Nu știm dacă a fost una dintre cele care și-au găsit
originea în vetrele mănăstirești care au luat ființă datorită Sfântului Ilarion cel
Mare sau dacă a fost produsul migrației monahilor din cauza condițiilor vitrege
din Egipt.
Existența acelei comunități a devenit celebră prin prezența în ea a doi părinți și
îndrumători duhovnicești, Varsanufie, supanumit și ,,Marele Bătrân” și Ioan,
supranumit ,,Proorocul”. Amândoi și-au desfășurat activitatea de îndrumători
duhovnicești în prima jumătate a secolului al VI-lea. Ioan a mutit între anii 530-
535, iar Varsanufie a murit pe la 540. Starețul Serid era fiu duhovnicesc al lui
Varsanufie (Răspunsul al X-lea). Varsanufie era, se pare, egiptean de fel.
Oricum, el vorbea egipteana. Aceasta arată că nu este exclus să fi fost unul
dintre monahii care veniseră în Palestina din Egipt. Serid nu știa egipteana.
Probabil că era palestinian, sau grecofon din Egipt sau din altă parte. El redacta
scrisorile celor doi în greacă. Lucrul acesta il vedem din Răspunsul 55. Tot de
acolo aflăm că Varsanufie trăia închis într-o chilie și nu primea pe nimeni. Cu
toți comunica prin scrisori. Acolo a voit ,,să îmbrățișeze liniștea și
tăcerea.”(R.69,p.103) Era un isihast nedeclarat. Aceasta vine pe linia ,,liniștirii”
al cărei început l-am văzut deja în Apoftegmele Părinților egipteni.
Starețul Serid murise cu 14 zile înaintea morții lui Ioan. După moartea
acestuia din urmă, Varsanufie s-a închis definitiv în chilia sa, încetând
corespondența cu cei care le trimiteau scrisori cu diferite întrebări la care
așteptau răspunsuri autorizate. In mănăstirea în care Serid era superiurul și cei

1
doi, îndrumători duhovnicești recunoscuți, a trăit pentru o vreme și Sf. Dorotei,
care era responsabil cu bolnița mănăstirii, având studii medicale. Acesta s-a
găsit în corespondență cu cei doi bătrâni. Ei i-au adresat cca. 100 de scrisori.
Dorotei și-a întemeiat o mănăstire la o anumită distanță de cea în care trăiau cei
doi duhovnici. S-a încetățenit ideea că Dorotei a întemeiat mănăstirea după
moartea lui Varsanufie (540). Cred că a întemeiat-o mai devreme deoarece nu
văd de ce Dorotei să fi ținut legătura cu cei doi atâta vreme cât se găseau în
aceeași mănăstire.
Unele scrisorile care i-au făcut celebri pe cei doi, sunt adresate de
Varsanufie, prin intermediul fraților, lui Ioan, un confrate care purta același
nume cu Ioan din comunitatea lui Serid. După ce Ioan a venit în Mănăstirea
avvei Serid, cei doi au răspuns confraților monahi și altora din afara mănăstirii,
interesați de sfaturile acestora.
Din cele cunoscute, știm că cei doi bătrăni trăiau în mănăstire, dar, fiecare
în chilia lui. Monahii interesați să primească răspunsuri la diversele lor probleme
de ordin duhovnicesc le trimiteau scrisorile cu întrebări. Acestea ajungeau la
stareț, Serid le dădea celor doi duhovnici care răspundeu tot în scris solicitărilor
monahilor. Serid a avut geniala idee de a păstra copia scrisorilor celor doi
bătrâni și a scrisorilor care le erau adresate. In felul acesta s-a păstrat un număr
de peste 800 (842) de întebări către cei doi bătrâni și tot atâtea răspunsuri. Mai
precis, de la Varsanufie s-au păstrat și ne-au parvenit 396 de scrisori, iar, de la
Ioan 446 de scrisori-răspunsuri la întrebările puse lor de monahi.
Conținutul scrisorilor este divers. In ele, cei doi au scris în duhul celor învățate
de la înaintașii lor și din învățătura Bisericii. Nu sunt răspunsuri care să angajeze
din punct doctrinar, ci, mai degrabă, răspunsuri cu un caracter foarte concret și
practic.
Părintele Stăniloae spune despre ele următoarele:,, Sfaturile date în
aceste ,,Scrisori” au o remarcabilă notă de realism. Ele țin seama de nivelul
spiritual al celor care vin cu întrebări. De la cei progresați duhovnicește se cer
lucruri mai mari, de la cei mai puțin progresați se cer eforturi mai modeste, pe
măsura lor”( Filocalia, vol.11; Ed. Romanului și Hușilor, 1990,p. 13).
Este impresionantă răbdarea cu care cei doi răspund solicitanților și
unitatea pe care ei o urmăresc, deși cererile sunt diverse și foarte concrete. Ele
sunt scrise în duh monahal, scot în evidență virtuțile specific monahale, dar, pe
care ei nu le văd deloc străine de posibilitatea ca acestea să fie cultivate în
cercuri foarte largi. Intrebările și răspunsurile nu sunt străine vieți creștine, în
general. Un accent deosebit este pus pe semnificația Crucii în viața creștinului.
Se pare că avva Ioan, către care sunt scrise primele răspunsuri, avea
probleme în comunitatea în care se găsea (probabil era chiar superiorul aceleia).
Cei doi îi atrag atenția că e normal ca, atâta vreme cât corabia se află pe mare, să
fie expusă la valuri puternice și la furtuni, așa este și cu omul care se află între
oameni. Inainte să ajungă la liniștea lui Hristos, acesta trebuie să treacă prin
încercări. Crucea lui Hristos aduce pacea, dat fiind că aceasta este legată

2
nemijlocit de Inviere.,, Dacă, deci, nu suferi pătimirile, nu poți ajunge la Cruce.
Iar, de rabzi mai întâi pătimirile , vei intra în limanul odihnei Lui. Și te vei liniști
apoi întru toată negrija, având sufletul întărit și lipit de Domnul pentru
totdeauna, străjuit în credință, bucurându-se în nădejde, veselindu-se în dragoste,
păzit în sfânta și cea de o ființă Treime.” (R.2, p.29)
Important pentru toți este să știe să poarte în trupul lor Crucea lui
Hristos(R.6, p.31), să-L așeze totdeauna pe Dumnezeu cu trezvie înaintea lor
(R.7,p.32) și să nu se descurajeze, adică să nu deznădăjduiască (R.106,p.142).
Pentru că descurajarea în lupte/osteneli ,,naște tot răul și necazuri
felurite”(R.13,p.36). Curajul în încercări va da omului răbdare și smerenie, știut
fiind că ,, dacă cineva nu suferă ocările , nu va vedea slava și dacă cineva nu va
lepăda amărăciunea mâniei, nu va gusta dulceața”(R.21,p.44), și că ,,tot gândul
care nu are în sine renunțarea la smerenie, nu e după Dumnezeu, ci este în chip
vădit din cele de-a stânga.”(Ibid.p.45). Prin smerenie Dumnezeu dă zilnic putere
celui care se smerește zilnic (R.29,p.52). Cât privește răbdarea, Mântuitorul ne-a
arătat ,,calea răbdării drept calea mântuirii.”(R.106,p.143).
Una dintre luptele monahului este cea cu gândurile. Sf. Varsanufie își
indeamnă fii duhovnicești să fie atenți la calitatea gândurilor, știut fiind că
acestea vin de la Dumnezeu, de la oameni și de la diavol. Pot fi bune sau rele.
Prin urmare, Sf. Varsanufie îndeamnă ascetul să analizeze ce naște gândul care
i-a venit în minte (R. 86,p.119), îndată ce a apărut în minte un gând, acesta
trebuie cercetat și dacă e rău, trebuie tăiat și aruncat (R.86,p.120).
Un om înaintat în vărstă, care voia să intre în mănăstire i-a cerut avvei
Varsanufie un canon pentru el, ca pentru un începător ce se considera, în cele
monahale. Acesta i-a adus aminte rânduiala pe care, se pare, o cunoșteau de la
început cei care voiau să intre în mănăstire, anume: să petreacă în multă
smerenie, să nu se prețuiască pe sine în vreo privință oarecare, să nu cârtească,
ci, în multă ascultare, să nu se socotească pe sine egal cu cineva sau să invidieze
pe cineva. El i-a semnalat celui care-i ceruse canon că el nu dă porunci, ci sfaturi
frățești. Ii atrege atenția să aibă răbdare, pentru că în răbdare ne facem părtași
pătimirilor lui Hristos și să mulțumească lui Dumnezeu pentru toate, căci aceasta
mijlocește pentru neputința noastră în a împlini realmente voința lui Dumnezeu.
Intrucât insista totuși să-i dea un canon, avva Varsanufie i-a spus: ,, Canonul tău
să fie să șezi luând aminte la gândurile tale și să ai frică de Dumnezeu
spunându-ți:,,Cum am petrecut timpul trecut? Mă voi pocăi măcar acum, căci s-a
apropiat ieșirea mea; și voi răbda pe aproapele meu și supărările și încercările de
la el, până ce va facee Domnul mila Lui cu mine și mă va duce la starea de lipsă
a mâniei și va scoate de la mine pisma, puiul diavolului.”
,,Petrece puținele zile ce ți-au rămas cercetându-ți gândurile și
împotrivindu-te celor ce-ți aduc tulburare și sfătuind pe fiul tău în frica de
Dumnezeu și aducându-i aminte greșelile lui știind că el este om supus ispitelor.
Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, să ne dea nouă stare de pace
și de împreună locuire în frica de Dumnezeu.”(R.92,p. 127)

3
 Nevoitorul în viața ascetică trebuie să lupte cu gândurile care-i aduc
tulbuurare (R. 94, p.130; R.103, p.140) știut fiind că aceasta este luptă cu
diavolul, dat fiind că el seamănă în mințile noastre gândurile rele (R.98,p.135).
După Sf. Varsanufie, esențial pentru monah este să-și păstreze inima
curată, așa încât ,, tot ce auzi, spune el unui monah, sau gândești sau vezi, de-ți
tulbură inima cât de putin, este de la diavoli.”(R.124,p.162)
La începutul sec. al-VI-lea, în Munții Iudeii Sf. Sava stabilise programul
de rugăciune al monahilor, după tipiconul pe care îl alcătuise el însuși. Acest
tipicon, în mare, este urmat de toate Bisericile ortodoxe până în zilele noastre.
Un ucenic, făcând referință la obiceiul călugărilor din Nitria de a se ruga i-a
cerut avvei Ioan să-i spună cum să se roage. Acesta i-a explicat cum și ce să
facă. Din această îndrumare primim informații cu privire la cultul care era în
mănăstirea avvei Serid. Se pare că în această mănăstire nu pătrunsese tipiconul
Sfântului Sava. Aflăm din explicația Avvei Ioan că existau rugăciuni la ceasurile
liturgice, ca în tradiția ebraică. Despre acestea avva Ioan spune că sunt ,,tradiții
bisericești”, deci aveau o existență îndelungată, atât în bisericile de enorie, cât și
în mănăstiri. Erau rânduieli liturgice săvârșite în comun. Cuprindeau imne
liturgice și citiri de psalmi sau se cântau și psalmii. Semnalează că în Pustiul
Scetic, nu existau slujbele ceasurilor. Acolo călugării lucrau, meditau(la anumite
texte sacre) și făceau individual căte o rugăciune mică. Și în mănăstirea lui Serid
monahii lucrau. Acolo, spune avva Ioan, monahul trebuie să rostească mai întăi
rugăciunea ,,Tatăl nostru” apoi să se așeze la lucru, timp în care o dată cu
lucrarea mâinilor să rostească și psalmi. La sfârșitul fiecărui psalm trebuia să
spună:,, Dumnezeule, miluiește-mă pe mine păcătosul”!, iar, in cazul în care
monahul era hărțuit de gâdnuri, mai adăuga:,, Dumnezeule, Tu vezi necazul
meu,ajută-mă!” După ce împletea trei rânduri (la coșul,probabil, pe care îl
împletea) trebuia să se ridice, să facă o metanie ( ,, să pleci genunchiul și
sculându-te”) și ridicându-se, să spună aceeași rugăciune.
In ceea ce privește vecerniile, avva Ioan i-a amintit celui care i-a cerut
explicații, rânduiala din Pustiul Scetic, cu alte cuvinte în mănăstirea în care
viețuiau acești monahi se păstra rânduiala din Pustiul Scetic, adică, se citeau 12
psalmi; la sfârșitul fiecărui psalm se spunea ,,Aleluia” (Lăudați-L pe Domnul!)
La avva Serid se pare că se spunea doxologia ,,Slavă Tatălui și Fiului și
Sfântului Duh....”, apoi, o rugăciune. La slujbele de noapte, se citeau 12 psalmi,
apoi se așezau la lucrul de mână. Aveau voie să și improvizeze rugăciuni și alte
îndeletniciri. Nu se stătea degeaba.. Spre exemplu, unul mai rostea psalmi, altul
își cerceta cugetul, altul citea câteva foi din ,,Viețile Sfinților”, apoi începeau
lucrul de mână. (R.143,p.185-186)
Programul de rugăciune începea la apusul soarelui, cu două ore de
rugăciune. După aceea, monahul se odihnea șase ore, apoi se trezea pentru
slujba de noapte, care dura patru ore. In rest, era programul de zi, cu rugăciunea
ceasurilor. ((R.146,p.188)

4
 Tot de la avva Ioan aflăm că în mănăstirea avvei Serid monahii aveau
haine pentru vară și pentru iarnă. Cei mai în vărstă, obișnuiți cu schimbările
temperaturii puteau să aibă același rând de haine, atât vara cât și iarna. Nu aveau
voie să aibă haine în plus. Nu știm dacă în această mănăstire monahii aveau
uniforme specifice, așa cum existau deja în alte mănăstiri și cum vom vedea că
existau în mănăstire pe care o va înființa avva Dorotei.
Acest sfat este foarte important pentru că ne spune ceva despre rugăciunea
individuală a monahului din acea vreme și din acea mănăstire și despre slujba
vecerniei și cea de noapte. Vedem în egală măsură forme de rugăciune care
confirmă că rugăciunea minții/a inimii se practica încă de atunci, folosindu-se
una dintre formulele cunoscute. In Pateric avem informații că se folosea numele
Domnului Iisus. Avva Varsanufie amintește și de practica rugăciunii neîncetate
despre care spune că ,,ține de măsura nepătimirii” (monahului) (R.87,p.120).
Prin aceste referințe se vede vechimea rugăciunii isihaste. Ea nu este o
creație de origine sinaită și cu atât mai puțin, de origine atonită. Rugăciunea se
practică în liniște. Ea este desăvârșită și constă în ,,a vorbi lui Dumnezeu, fără ca
mintea să umble aiurea, constă în a-ți aduna toate gândurile și simțurile în mod
neîmpărțit (unitatea psiho-somatică, deci)... Și nimic nu trebuie să spui lui
Dumnezeu, decât:,, Izbăvește-mă de cel viclean!„(Mat. 6,13) și ,,Facă-se voia
Ta!”(Mat. 6,10). Trebuie să ai inima stând în fața lui Dumnezeu și grăind cu el/
vorbindu-i. Iar rugăciunea adevărată se cunoaște când cel ce o face s-a eliberat
de hoinăreală și vede că mintea i se bucură luminată de Domnul. Iar semnul că
s-a ajuns la ea este că omul nu se mai tulbură, chiar dacă l-ar ispiti lumea
întreagă. Desăvârșit este cel ce s-a făcut mort față de lume și față de odihna ce i-
o îmbie ea. Iar, a face lucrul tău cu grijă pentru Domnul, nu este împrăștiere, ci
râvnă pentru Dumnezeu.”(R.150,pp.191-192)
Citind cu atenție ,,Intrebările și Răspunsurile” , aflăm mai multe cu
privire la viața monahilor din mănăstirea Avvei Serid, în ceea ce privește hrana
(care era mai consistentă decât în Nitria, aici fiind permisă chiar consumarea
vinului), cu privire la rugăciunea pentru alții (R. 178), cu privire la
îmbrăcăminte și, în general, la programul monahal și la luptele interioare ale
monahului.
Sfaturile celor doi distinși și totodată smeriți monahi au avut drept
obiectiv mântuirea ucenicilor și ca ucenicii lor să ajungă la bucurie reală în
Hristos.
Despre progresul spre această bucurie Sf. Varsanufie prezintă un fel de
rezumat al itinarariului duhovnicesc, astfel:,, Ca să aflați începutul acestei
lucrări, ascultați: întâi îi vine omului Duhul cel Sfânt, care-l învață toate și cum
trebuie să se smerească în cugetare. Apoi, călăuzit de acea primmă ardere, el
urcă la primul cer și după aceea la al doilea și treptat, până la al șaptelea. Și
acolo poate auzi lucruri negrăite și înfricoșătoare, pe care nimeni nu le poate
auzi decât cei care au urcat la măsura aceasta, de care fie să vă învrednicească

5
Domnul și pe voi. Acolo pot ajunge cei ce au murit cu desăvârșire față de lume
prin răbdare și prin multe încercări.”(R. 186, p. 215; cf. și R. 187,p.219)
Toate pot fi găsite în volumul 11 din Filocalie, care face parte din bibliografia
masterandului.

Sf. DOROTEI DIN GAZA

Spuneam mai sus că din totalul celor 842 de scrisori care ne-au
parvenit de la Sfinții Varsanufie și Ioan, mai bine de 100 de scrisori au foat
adresate avvei Dorotei. Acesta s-a născut, se pare, în Antiohia la începutul
sec.al-VI-le, într-o familie înstărită. A studiat, printre altele, și medicina. A venit
în Palestina, a cunoscut mănăstirea avvei Serid și, datorită celor doi bătrâni,
Varsanufie și Ioan pe care i-a cunoscut acolo, a hotărât să rămână în mănăstirea
lui Serid. La început, a primit slujirea de portar al mănăstirii. Se pare că, ajutat
de fratele său după trup, a construit bolnița mănăstirii, al cărei conducător a fost
numit de Serid. Deși era tânăr, a primit de la stareț și responsabilitatea de
îndrumător al fraților din mănăstire, probabil i s-au încredințat responsabilități
didactice, dată fiind pregătirea sa.
A rămas în ascultare față de cei doi bătrâni și de Serid timp de 15 ani. In
anul 335 au murit Serid, iar, după două săptămâni, a murit și Ioan. Varsanufie s-
a închis definitiv în chilia lui, se pare și-a asumat votul tăcerii totale. Prin
urmare, Dorotei a părăsit mănăstirea sa de metanie și, în apropierea ei, a înființat
propria sa mănăstire. Probabil pe la anul 540, după ce a trecut la cele veșnice și
avva Varsanufie sau în intervalul dintre anii 535-540. Avva Dorotei a trecut la
Domnul pe la anul 580.
El a desfășurat și o activitate didactică, mai întâi, se pare, în mănăstirea
avvei Serid și după aceea în propria lui mănăstire. A avut și darul scrierii. Ni s-
au păstrat de la el câteva lucrări datorită amplei activități a călugărilor studiți, în
sec.al IX-lea. Colecția lucrărilor Sfântului Dorotei din Gaza s-a publicat în
timpul Sfântului Teodor (+826), starețul Mănăstirii Studion din Constantinopol.
Ulterior, opera lui Dorotei a fost publicată și în colecția J.P. Migne, apoi, în
colecția ,,Sources chretiennes” Cunoștem și o ediție critică a prof. Skuteris, de la
Atena. Este tradusă, în parte, și în limba română de Părintele Stăniloae, în cea
de-a doua parte a vol. 9 din Filocalie.
De la avva Dorotei (sau sub numele lui) ne-au parvenit 14, am putea
spune, lecții pe care el le-a ținut monahilor. Mai precis, se pare că sunt un fel
de ,,note de curs” și câteva espistole (16). Primul său editor, călugărul studit,

6
semnalează că acestea sunt câteva dintre operele avvei Dorotei. Sf. Dorotei de
Gaza s-a bucurat de mare autoritate în tradiția monahală orientală.
Lucrările avvei Dorotei sunt lucrări bine elaborate, nu răspunsuri improvizate
sau spontane, așa cum eram obișnuiți cu apoftegmele din Pateric sau cu
răspunsurile lui Varsanufie și Ioan. Literatura asetică elaborată de asceții despre
care am vorbit pare să nu fi avut legături cu marile creații teologice care existau
deja încă din sec.-al IV-lea în toată Biserica.
Viețuitorii din acele mănăstiri au preferat literatura teologică scrisă de
anumiți îndrumători duhovnicești (între care Origen și Evagrie) ajunși să fie
condamnați tocmai datorită preferințelor sau antipatiilor pe care le-au arătat față
de ei asceții înșiși. Foarte interesant, literatura ascetică pare să fi ignorat pe
marele Atanasie, pe Didim, pe Chiril al Alexandriei, pe Sfinții Capadocieni, pe
Diodor de tars, pe Ioan Gură de Aur, pe Teodoret de Cyr etc. Deși nu au ignorat
polemicile teologice din vremea lor, autorii de care ne-am ocupat și de care ne
ocupăm în acest curs au fost interesați foarte intens și precis de cum se ajunge la
realizarea idealului monahal care, de altfel, nu este deosebit de speranța general-
creștină – mântuirea. Este interesant cum ei nu s-au interesat de disputele
hristologice care, în vremea lor, erau acerbe.
Temele de care s-a ocupat Sf. Dorotei de Gaza sunt foarte interesante și
abordate metodic. Dintre acestea putem menționa pe câteva: Despre
lepădarea( de sine); Despre smerita cugetare; Despre conștiință; Despre frica
de Dumnezeu; Despre a nu te încrede în ințelepciunea ta; despre judecata
aproapelui; Despre învinovățirea sinei proprii; Despre ținerea de minte a
răului; Despre minciună; Despre trebuința de a călători pe calea lui Dumnezeu
cu scop bun și cu trezvie; Despre necesitatea de a tăia repede patimile, înainte
ca sufletul să ajungă la deprinderea cea rea; Despre frica de chinurile viitoare;
Despre trebuința de a răbda încercările fără încercare și cu mulțumire; Despre
clădirea și buna întocmire a virtuților sufletului.
Toate sunt expuneri tematice, prezentate metodic și cu observații
psihologice fine. După știința mea, este primul și singurul părinte al Bisericii
(cel puțin Orientale) care a scris o lucrare despre conștiință. Ca și Fer. Augustin,
în Occident, a scris o lucrare despre minciună. Este primul Părinte care face o
distincție netă între patimi și păcate. Deși par a fi, cum spuneam mai sus, note de
curs, lucrările Sfântului Dorotei sunt scrise elevat, clar,fără izul popular pe care-l
găsim la ceilalți îndrumători duhovnicești de la care se păstrează, uneori parțial,
alteoti în întregieme, operele.
Dorotei spune în sfaturile către monahi, că monahul nu este doar o
persoană care își asumă responsabilități suplimentare pentru ajungerea la idealul
propus, ci și una care aduce jertfă și se aduce pe el jertfă lui Dumnezeu, prin
renunțarea la ceea ce Dumnezeu, de fapt, nu interzice omului, cum ar fi fecioria,
neagonisirea de bunuri și răstignirea față de lume (Despre lepădare,12-14). Le
atrage, însă atenția momnahilor ca, în ciuda afirmației că s-au răstignit pentru
lume, pot aduce cu ei reminiscențele dorinței de a poseda. Aceasta se poate

7
vedea, spre exemplu, în atașarea monahului de lucruri neînsemnate ,cum ar fi
anumite obiecte cu valoare, să zicem, sentimentală. Monahul trebuie să știe de
ce a îmbrăcat haina monahală și de ce s-a lepădat de cele pe care Dumnezeu nu
le înterzice omului obșnuit.
In acest sens, el arată semnificația pieselor care constituie uniforma
monahală. Aceasta este formată din: colovionul fără mâneci (mantia, sutana), un
brâu de piele, analavul (paramanul) și culionul. Toate acestea au un anumit
simbolism. Acest simbolism Sf. Dorotei îl arată ucenicilor. Colovionul fără
mâneci este legat de semnificația mânecilor la îmbrăcăminte. Mânecile acoperă
mâinile, iar mâinile simbolizează activitatea fizică. Când ne vine în gând să
lucrăm ceva potrivit omului vechi, angajând mâinile( să furăm, să lovim sau să
facem vreun păcat oarecare prin intermediul mâinilor) să ne amintim că,
purtând o piesă vestimentară fără mâneci, deci fără simbolul mâinilor, să nu
comitem cu mâinile ceea ce ne vine prin gândul cel rău. Colovionul avea cusut
pe el un semn roșu, de culoarea porfirei. Era un semn împărătesc.
De obicei, soldații purtau pe uniformele lor insemne care arătau că făceau parte
din oastea cutărui sau cutărui rege sau din oastea împăratului. Intre aceste
insemne se găsea și culoarea roșie care arăta că soldatul face parte din oastea
împărătească, purpura fiind culoarea prin excelență imperială. Prin urmare,
semnul roșu de pe colovion arată că monahul este înrolat în oastea Impăratului
ceresc: ,,luăm semnul de porfiră pe colovionul nostru, arătând că am intrat în
oastea lui Hristos și că suntem datori să răbdăm toate suferințele lui pe care El
le-a răbdat pentru noi... Și, precum ostașul nu părăsește oatea lui spre a merge să
se facă plugar sau negustor, tot așa și noi trebuie să ne luptăm și să ne luăm grija
de la toate cele ale lumii acesteia și să slujim lui Dumnezeu.” (Ibidem, 15).
Brâul are un dublu simbolism. Pe de oparte el simbolizează faptul că monahul
este totdeauna gata de muncă, gata de luptă (ca ostașul): ,,Să fie mijloacele
voastre încinse”(Ef. 6, 14). Se pare că, în cutumele din Palestina, cei defuncți
erau încinși cu un brău. Nu cunoaștem simbolismul acestui obicei,dar exista, se
pare, în vremea Sf.Dorotei. Așadar, precum este încins trupul mort, așa trebuie
și monahul să-și omoare pofta. Brâul se pune în jurul rinichilor, în care,se spune
că se află partea poftitoare a sufletului( referință la glandele supra-renale, se
pare). Aceasta este ceea ce spune Apostolul,, Omorâți mădularele voastre cele
de pe pământ, curvia, necurățșia și celelalte” (Col.3, 5)
Analavul sau paramanul, cele două cordele puse în chipul sfintei cruci
peste umeri, este simbolul Crucii ,,purtate pe umerii noștrii, precum zice:,, Ia-ți
crucea și urmează-mi Mie!”(Mat. 16, 24). Ulterior acesta va avea în spate icoana
Răstignirii și semnele Răstignirii Domnului (sulița, piroanele etc.).
Culionul( sau camilafca de mai târziu, care acoperea complet capu), este
se,mnul smereniei și al nevinovăției pruncilor. Acel culion era pe acea vreme ca
o tichie care acoperă capul pruncului. Sf. Dorotei spune că monahul poartă
culionul ,,ca să fie prunc în ceea ce privește răutatea”. Culionul mai era și
simbolul harului Domnului Hristos, care ne acoperă cugetarea și încălzește

8
pruncia în Hristos împotriva diavolilor care în mod continuu ne ispitesc și
încearcă să ne lovească și să ne producă răni.
Simbolismul pieselor veșmântului monahal permite avvei Dorotei să tragă
concluzii referitoare la modul specific de viețuire monahală, cum ar fi:,, Iată
deci, avem și brâul peste mijlocul nostru, care este simbolul omorârii poftei
neraționale, și paramanul pe umeri, care este crucea, și culionul care este semnul
nevinovăției și al prunciei în Hristos. Să viețuim, deci, potrivit shimei noastre,
cum au spus părinții, ca să nu purtăm shimă străină. Am părăsit lumea, să
părăsim și împătimirea de ea. Căci împătimirile, precum am spus mai sus, ne
leagă, fără să știm, de lume până și prin unele lucruri mici și fără nici o valoare.”
(Ibid. 18, Filocalia, 9; p.432).
In Epistolele sale, Avva Dorotei își arată calitățile de dascăl de dascăl și
de îndrumător al monahilor. Din cele 16 scrisori care s-au păstrat de la el, în
românește au fost traduse doar două: una consacrată îndrumării monahilor din
cadrul mănăstirii, alta consacrată celor care viețuiau retrași în chilii.
Aceasta arată că mănăstirea fondată de el păstrase modul de viață al călugărilor
pe care l-am văzut la Atripe și chiar la Sf. Pahomie și cum vom vedea la Sf.
Gherasim de la Iordan, adică faptul că unii monahi trăiau în obște, alții la chilii.
El arată că viețuirea în chilie nu este decât 50% din folosul trăirii autentic
monahale, viețuirea în viața de obște, la fel.
El sfătuiește monahii ca, din când în când să se întâlnească unii cualții.
Aceaste întălniri erau instructive, întrucât, în cadrul lor, monahii puteau să-și
verifice iubirea de frați, puteau auzi unii de la alții cuvinte de învățătură și
fiecare putea cunoaște starea sa, în întâlirea cu ceilalți. Fiecare dintre ei, dacă nu
avea toate virtuțile, avea măcar pe unele. Așa că, văzându-le, monahul vedea ce
îi lipsea. Celor care aveau responsabilitță învățătorești le-a dat sfatul să-și
exercite aceste responsbilități ,,cu asprimea inimii, dar și cu dragostea
indurătoare.
Sf. Dorotei dovedește, în lucrările care ni s-au păstrat de la el, calități de
fin observator al situațiilor diverse în care se aflau monahii. A fost un bun
psiholog și bun pedagog. Știa că monahii erau, nu numai oameni cu caractere
eroici, ci și oameni sensibili, din punct de vedere sufletesc. De acea, în
îndrumările sale se vede cum ținea cont de aceste situații.
Lucrările păstrate de la el sunt o mărturie, în acest sens.
O parte din opera lui este tradusă de Părintele D. Stăniloae în vol. 9 din
Filocalie.
In apropiere de Gaza a existat o mănăstire încă din 340, construită de
Epifanie de Salamina, la Elefteropolis, în jurisdicția episcopului Ioan al
Ierusalimului, nu a mitropolitului de Cezareea. Probabil, se afla mai spre
interiorul țării. Nu știm multe despre această mănăstire. Din păcate, lipsa
preoților din această mănăstire, l-a determinat pe Episcopul Salaminei (Cipru) să
vină în Palestina și să-l hirotonească preot pentru acea mănăstire pe fratele lui
Ieronim. Aceasta a dus la conflictul între cei doi episcopi, care s-a continuat cu

9
conflictul dintre doi mari prieteni, Ieronim și Rufin, care a extins, la alt nivel,
avechea dispută origenistă, terminată abia la cel de-al cincelea sinod ecumenic.
Mai la nord de Gaza, în Cezareea, a existat o altă mănăstire. Nu
cunoaștem multe despre ea. Știm că acolo a trăit Sf. Zosima. Inainte să se
stabilească în acea mănăstire, Sf. Zosima a trăit într-una din mănăstirile, deja
numeroase, din Munții Iudeii și în Valea Iordanului,la acea vreme. Acesta a fost
cel care a povestit Sfântului Sofronie al Ierusalimului întîlnirea cu Sf. Maria
Egipteanca, informație pe care episcopul Ierusalimului avea să o consemneze și
să fie introdusă în Triod.
In cele de mai sus, am prezentat câteva dintre vetrele mănăstirești și
reprezentanții acestora din partea de sud-vest a Palestinei. Acolo a fost o viață
mănăstirească importantă. Acolo și-a început ucenicia Sf. Ioan Scărarul,
reprezentantul de frunte al monahismului sinait. Din păcate, din cauza invaziei
arabo-musulmane monahismul din Palestina a avut mult de suferit, până la
cvasidispariția lui în secolele de după ocuparea Palestinei de arabi.

10