Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de manifestările oculte

Pr. Lect. Dr. Radu Petre Mureşan

1. Definiția și istoricul ocultismului
Termenul ”ocultism” provine din latinescul „occultus” care înseamnă „ascuns” sau „secret”
și desemnează fenomene, practici și sisteme care se referă la forțele misterioase ale cosmosului și
ale omului despre care se crede că au o latură secretă ascunsă, rezervată numai celor inițiați.. Mircea
Eliade a arătat în scrierile sale că sacrul este constitutiv sufletului omenesc. Atunci când omul pierde
legătura cu adevăratul Dumnezeu, pierde accesul la religia adevărată, aceasta se întoarce la el sub
forma maimuțărită a credințelor idolatre, a magicului și a vrăjitoriei.
În toate manifestările legate de ocultism, cercetătorii au pus în evidentă două aspecte: pe de o
parte este o doză incontestabilă de șarlatanism, o exploatare certă a credulității omenești, pe de altă
parte este clar că este imposibil de explicat logic anumite fenomene supranaturale sau anumite
capacități de care dau dovadă unii oameni. Există oameni care văd diavolul pretutindeni, după cum
există oameni care nu-l văd nicăieri. Diavolul trage profit din ambele situații, ținându-i pe primii
într-o frică servilă, iar de ceilalți folosindu-se cu toată libertatea. Diavolul amestecă subtil adevărul
cu greșeala, binele cu răul. Ocultismul nu este altceva decât un ansamblu de pseudo-științe unde
demonismul se îmbină cu excrocheria.
Cel mai complet text biblic referitor la practicile oculte se întâlnește în Vechiul Testament
(Deut 18, 9-14) când Dumnezeu arată poporului evreu, prin Moise, gravitatea acestui păcat: Când
vei intra tu în pământul ce ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te deprinzi a face urâciunile pe care
le fac popoarele acestea. Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc,
nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, Nici descântător, nici chemător de duhuri,
nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face
acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta. Iar tu fii fără
prihană înaintea Domnului Dumnezeului tău; Căci popoarele acestea, pe care le izgoneşti tu,
ascultă de ghicitori şi de prevestitori, iar ţie nu-ţi îngăduie aceasta Domnul Dumnezeul tău. De
asemenea, există câteva pasaje în Vechiul Testament care arată că Moise care s-a confruntat cu
puterile demonice în Egipt, nu a contestat realitatea acestora, dar a arătat superioritatea puterii lui
Dumnezeu (Ieșire 7, 11; Ieșire 7, 22; Ieșire 8, 7).
Cu toate aceste interdicții, în Vechiul Testament găsim numeroase exemple de încălcare a
Legii lui Dumnezeu. Saul a cerut vrăjitoarei din Endor să cheme duhul profetului Samuel pentru a
afla rezultatul luptei de la Ghilboa (I Regi, cap. 28). De asemenea, condamnarea regelui Manase la
exilul babilonic (II Paralipomena 33, 6-11), distrugerea cetății Ierusalimului (Ier. 14, 14-16), a cetății
Ninive (Naum III, 4), precum și a Babilonului (Isaia 47, 12-14) se datorează, printre altele, și

1
practicării ocultismului. Fără îndoială, poporul ales era înconjurat de popoarele păgâne care
practicau ocultismul în diverse forme (vrăjitorii de la curtea faraonului reușesc, cu puterea demonică,
să repete primele două plăgi trimise de Dumnezeu prin Moise; de asemenea, la curtea lui
Nabucodonosor existau „vrăjitori, prezicători și magi” care au fost chemați să tâlcuiască visele
regelui (Daniel 2, 2). În Noul Testament, sunt amintiți câțiva practicanți ai ocultismului: Simeon
Magul (Fapte 8, 9), slujnica „cu duh pitonicesc” din Filipi (Fapte, cap. 16), Elimas-vrăjitorul și
profetul mincinos din anturajul guvernatorului Sergiu Paulus al Pafosului (Fapte, cap. 13) și sunt
condamnați cei care se îndelednicesc cu vrăjitoria (Gal V, 20 ; Apoc. IX, 21, XVII, 23; I Tim I, 4 ;
IV, 3-7 ; Tit I, 14)
Sfinții Părinți au condamnat practicile oculte în diversele lor manifestări: canonul 24 de la
Ancira, 36 Laodiceea, 61 și 65 Trulan, canoanele 7,8, 65, 72, 83 ale Sf. Vasile cel Mare, 3 al Sf.
Grigorie de Nissa). Toate aceste practici sunt asemănate uciderii sau desfrânării contra firii, iar
pedepsele penitențiale sunt foarte aspre, mergând până la 30 de ani oprire de la Sf. Împărtășanie. În
istoria Bisericii au existat vrăjitori care s-au întors la Hristos. Este cazul Sf. Ciprian din Antiohia,
convertit de Justina, ajuns episcop și martirizat mai târziu în timpul împăratului Decius (sec. al. III-
lea).
Magia, în accepția ei inițială, însemna știința magilor, adică a preoților care se dedicau
studiului naturii și filosofiei la vechile popoare orientale (India, Caldeea, Egipt). Treptat, magia și-a
pierdut acest caracter, astfel încât, în lumea greco-romană, anumite persoane fără scrupule și-au
însușit ceea ce ea oferea supranatural în aparență și i-au adăugat o serie de practici cu scopul de a
domina prin putere și a acumula bogății materiale1. Biserica primară s-a confruntat cu aceste
„practici oculte” prin activitatea și scrierile lui Apollonius din Tyana (2-98 d.Hr), Iamblicus din
Calcedon (245-325)- filosof neo-platonic și pitagorian, Lucius Apuleius (123- 180 d.Hr) unul din cei
mai cunoscuți promotori ai ocultismului egiptean. Despre Simeon Magul, care apare în Faptele
Apostolilor (8, 17-24), Sf. Iustin Martirul și Filosoful ne spune că el a înființa o sectă gnostică în
care se considera o încarnare a lui Dumnezeu. Deși Codul Theodosian a interzis magia și divinația,
acestea se vor dezvolta în toată perioada bizantină, fiind practicate chiar de împărați.
Ocultismul ca pseudo știință s-a dezvoltat în epoca modernă. Prima carte de ocultism a fost
publicată oficial în 1831: La voyante de Prevorst a medicului german Kerner. În 1889 s-a ținut la
Paris primul congres internațional a cărui temă a fost spiritismul. Contribuții importante la
dezvoltarea ocultismului au adus Eliphas Levi (1810-1875), pe numele său adevărat Alphonse
Constant, preot catolic și francmason, autorul lucrărilor Dogma și ritualurile înalte magii, Istoria
Magiei, Cheile marilor mistere, Allain Kardec, fondatorul „Societății pariziene pentru studiul
spiritelor”, Ellena Blavatsky, fondatoarea Societății Teosofice care inserează termenul „științe

1
A Debay, Istoria științelor oculte din antichitate până în zilele noastre, Editura Coresi, București, 1998, p. 9-11
2
oculte” în Glosarul teosofic, etc. Astăzi ocultismul cunoaște un mare reviriment, fiind promovat de
curentul New Age, care pune accent pe experiența interioară a omului, pe revelarea secretelor
subconștientului, prin manifestări oculte

2. Tipurile de ocultism
Formele de manifestare ale ocultului sunt diverse. Ele converg într-un singur punct și anume
că există o energie spiritual-materială care pătrunde și unește totul. Se crede că prin intermediul
anumitor gesturi și practice misterioase, omul are posibilitatea de a lucra cu această energie pentru a
influența realitatea.
a ) Superstițiile. Superstițiile reprezintă primul pas spre ocultism și desemnează credința că
anumite acte au întotdeauna o consecință pozitivă sau negativă, că anumite obiecte, animale sau
persoane aduc fericire sau necaz, fărsă poată explica prin mijloace logice, raționale, „credința” ei.
Superstițiile sunt cel mai adesea de ordin cultural, adică sunt împărtășite într-o măsură mai mică sau
mai mare de mediul social în care se află persoana superstițioasă și sunt diferite de la o cultură la alta
(personal, am constatat că multe din superstițiile existente în Moldova și Muntenia, nu se regăsesc în
Transilvania). Există, de asemenea, superstiții individuale. Adesea, superstițiile se materializează în
diferite obiecte cu rol protector în care (talismane, amulete, fetișuri), mare parte din acestea folosind
simboluri sau accesorii religioase.

b) Prezicerile, ghicitul. Aceste practici încep „în joacă”, cu ghicitul în cafea sau ghicitul în
palmă, fiind considerate prilejuri nevinovate de amuzament. Mulți continuă să se îndelednicească cu
ele, atunci când constată că lucrurile prezise se materializează, fără să fie conștienți că o forță ocultă
se află în spatele acestora și antrenează persoana mai departe în domeniul ocultismului. Orice formă
de ghicit/prezicere se întemeiază pe: a) un pretins „dar al vederii înainte”; b) un suport material; c)
un ritual magic- rugăciuni, cuvinte sau simple gesturi misterioase. O singură experiență este
suficientă pentru a antrena dezordini în viața spirituală și psihică a celui care recurge la asemenea
practici. Numai Dumnezeu este Cel ce cunoaște viața omului și viitorul lui. Sf. Vasile cel Mare
spunea: „Nu te îngrijora de viitor ci orânduiește-ți spre folos cele prezente. Ce folos este de faptul că
primești dinaninte cunoașterea? Dacă viitorul va fi bun va veni și dacă este știut dinainte, iar dacă
este trist, care este câștigul să te obosești dinanite cu tristețea. Vrei să ai încredere în cele viitoare?
Fă cele poruncite de Lege și așteaptă bucuria de cele bune. Îți dorești cele bune? Fă cele poruncite .
Nu întreba un ghicitor despre sănătatea ta, ci încrede-te în doctor care îți propune cele bune pentru
sănătate. Nici un ghicitor nu oferă nemurire, nici unul nu te duce la ceruri, nici unul nu te duce cu
îndrăzneală la Judecător, ci legea și păzirea strictă a acesteia”(Comentariu la Cartea profetului
Isaia). Biblia are numeroase referiri la acest păcat: Lev. 19, 31; Deut 18, 9-14; Isaia 8, 19, 44, 24-25,
Miheia 3, 6; 5, 11-12; Ieremia 29, 8-9, 2 Regi 1, 2-3, Fapte 16, 16.
3
 Există mai multe forme prin care oamenii au încercat să afle viitorul prin intermediul
practicilor oculte:
- ghicitul în palmă (chiromanția). Practica ghicitului în palmă, cunoscută India și China
antică, consistă în interpretarea liniilor (a vieții, a capului, a inimii, a destinului, a norocului) și a
altor semne din palmă. Fiecare element studiat (forma mânii, unghiile și poziția degetelor)
corespunde unui anumit aspect de personalitate. Nici un studiu științific recunoscut nu a putut să
valideze principiile pe care se bazează chiromanția. Din contră, există numeroase cazuri de șarlatanie
asociate cu această practică, fără ca acest lucru să știrbească din popularitatea acestei metode de a
ghici viitorul: librăriile sunt pline cu lucrări de acest gen, care se vând foarte bine, ziarele și
televiziunile îi fac o publicitate derajantă, iar congresele care se întrunesc cu acest scop reunesc un
mare număr de persoane avide să cunoască cât mai mult din ce le rezervă viitorul. Ghicitul în palmă
nu este nici pe departe o practică nevinovată. În afară de implicațiile dezastroase pe plan
duhovnicesc, pot exista derapaje psihice la persoanele mai sensibile: anumite persoane pot intra în
dezndejde aflând că „calea vieții” se apropie de sfârșit și pot fi antrenate în gesturi extreme
(sinucidere).
-ghicitul în cărți (cartomanția) - jocul de cărți a fost inventat în Franța la sfârșitul secolului
al XIV-lea pentru uzul personal al regelui Carol VI care era bolnav mintal. Cartomanția se bazează
pe ghicirea anumitor aspecte din viața unei persoane care sunt apoi cu simbolismul clasic al cărților.
-cristalomanția- ghicitul prin intermediul unui glob de cristal. Mediumul este singurul
capabil să vadă imaginile. La 1 Regi 28, vers. 13 nu se spune explicit că spiritul folosește o bulă de
cristal, însă Saul o întreabă pe vrăjitoare „ce vezi?
- Astrologia/horoscoapele/zodiacul (din gr. zoe-viață și diskos-roată)
Astrologia o practică ocultă care caută să explice unele situații din viața omului în funcție de
astre și de mișcarea lor. Este deosebită de astronomie care este o știință și care se ocupă de eclipse,
constelații, comete etc. Soarta și destinul legate de stele este o practică ocultă, lipsită de orice
fundament științific : astronomii au arătat că constelațiile nu se mai găsesc în casele care poartă
numele lor, dat în epoca antică, din cauza că axa Pământului nu păstrează o direcție imuabilă în
spațiu. Practicanții astrologiei sunt lipsiți de o relație cu Biserica și din această cauză mulți intră
ulterior în comunități sectare și grupări anarhice religioase în care astrologia joacă un rol important:
ufolatrii, atlantizii, Templul Solar etc.
Adepții astrologiei cred că nașterea cuiva sub un anumit semn zodiacal îi va conferi automat
anumite trăsături de caracter sau elemente definitorii pentru parcursul ulterior al vieții. Însă este
dovedit că două persoane care se nasc în aceeași clipă au caractere și destine total diferite. În mod
arbitrar, se fixează drept repere astrologic clipa nașterii, și nu clipa conceperii, cum ar fi normal.
Astrologia susține credința în fatalitatea unui destin implacabil: credința în „soartă” (karma)
și în predestinație, anulându-se prin aceasta libertatea de voință a omului. Deși Sfinții Părinți au
4
luptat împotriva predicțiilor astrologice, și au arătat că ele se află în afara actului proniator al lui
Dumnezeu, astrologia nu a fost niciodată stârpită, iar astăzi cunoaște o înflorire fără precedent fiind
promovată pe toate canalele media.

c) Vrăjitoria (magia) cu toate formele ei de manifestare începând de la „nevinovatele”

descântece, până la farmece, se referă la pretinsa putere de a lucra cu „forțele divine” și de a
influența în bine sau în rău realitatea prezentă.
- deochiul. Deochiul este provocat de privirea admirativă sau invidioasă a unei
persoane care are puteri magice și poate afecta oameni, animale și chiar lucruri (la oameni se
manifestă prin dureri puternice de cap, febră, stări de vomă etc). Se consideră că dacă nu sa tratează
prin descântec, omul sau animalul, se îmbolnavește și moare. Daca persoana care descântă cască,
înseamnă că deochiatul se vindecă. Există în Molitfelnic o rugăciune pentru izbăvire de deochi, însă
puțini oameni solicită sprijinul preoților. Cel mai adesea se rostesc anumite formule magice
(descântece), iar atunci când se apelează la rugăciuni (Tatăl Nostru), ele sunt folosite în sens mantric.
- magia sau vrăjitoria. Este o formă foarte gravă de ocultism, practicanții acesteia
fiind cei care se apropie foarte mult de puterea satanică. Părintele Stăniloae spunea: „vrăjitorul se
face pe sine dumnezeu și e considerat ca atare de cei care aleargă la el”. Adepții vrăjitoriei
acreditează ideea falsă că există o forță ocultă benefică, așa numita magie albă, în care „darurile
supranaturale” ale vrăjitorului sunt folosite pentru binele omului. Creștinul care se încrede în așa
numita „magie albă” trebuie să fie conștient că diavolul nu dă nimic gratuit. Aceste puteri, aparent
acceptabile, țes legături oculte asupra persoanelor beneficiare. Recursul la vrăjitorie este simptomul
omului modern care l-a pierdut pe Dumnezeu și odată cu aceasta a pierdut și adevărul.

d) Spiritismul. Spiritismul este contactul direct cu puterile întunericului. Masa care se mișcă
este punctul de unde începe distracția, este o experiență care-i face pe cei care o practică să devină
conștienți de forțele spirituale invizibile. Urmează apoi interogarea spiritelor. Există o mulțime de
modalități pentru a comunica cu spiritele: pahare care se deplasează, bătăi în masă, lovituri care
corespund unui da sau unui nu. Spiritul poate să se folosească de vocea cuiva și să dialogheze astfel
cu cei care-l chestionează. Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile „Despre Lazăr“, explică de ce morţii nu
se arată celor vii: „Să nu cerem, dar morților să ne grăiască de acelea despre care ne învață în fiecare
zi Scripturile cu mult mai lămurit. Nu căutaţi, spune el, să aflaţi din gura morţilor adevărurile pe care
Scripturile ni le oferă în toate zilele, cu mult mai multă limpezime. Într-adevăr, dacă cei din viață s-
ar fi folosit de pe urma învierii morților, Dumnezeu nu ar fi nesocotit, nici nu ar fi lăsat la o parte un
câștig așa de mare”

5
 e) Satanismul. Persoanele care au preocupări oculte sunt împinse să meargă din ce în ce mai
departe. La un moment dat, vor fi puse în situația să semneze un pact cu satan în cursul ceremoniilor
unde demonii se materializează. Aceste persoane primesc un „demon protector” sau un „spirit
familiar” care îi va proteja și le va da puteri excepționale atâta vreme cât rămân pe acest drum.
Neascultarea este pedepsită prin boală sau tortură. Astfel, victima devine din ce în ce mai
dependentă de demoni și acceptă participarea la liturghii negre sau chiar la sacrificii umane.
Satan este considerat fratele lui Hristos, care a fost aruncat din cer. Emblema satanismului
este o pentagramă identică cu cea a vrăjitoriei dar inversată, cu imaginea lui satan deasupra. Există
două feluri de satanism: cel în care se crede că satan există și reprezintă o forță puternică, în care se
practică sacrificii de animale și chiar de copii pentru a obține favorurile sale și unde liturghia neagră
este principalul ritual; cel în care se crede că satan nu există, ci este un simbol sau personificarea
dorințelor carnale ale omului. Cele 7 grade ale mișcării sataniste sunt: adept propriu-zis care acceptă
ideologia miușcării și consimte să facă parte din ea; participarea la ritualurile non-violente cu
rugăciuni, cântări și invocări adresate puterilor malefice; jertfe animale, zoofilia, sacrificarea unui
copil care nu a avut timp să păcătuiască, necrofilia sau pedofilia cu victima, sinuciderea rituală.
Satanismul în România ține mai degrabă de teribilismul vârstei, decât de o credință acceptată
în mod conștient. Este o formă de protest, chiar inconștient la adresa societății sau o dorință de
imitare a societății apusene, a unor tendințe care înainte de 1989 nu se puteau afirma. Primul caz de
suicid satanist în România s-a înregistrat în 1995 în Brănești lângă București.
Prezența drogurilor în satanism. Satanismul utilizează drogul ca pe o șansă de a fi
altcineva, un curaj nebun de a-L nega pe Dumnezeu, de a face din rău un dumnezeu. Și în antichitate
se foloseau anumite substanțe înainte de practicarea ritualurilor oculte.
Satanismul prezentat în filmele horror. Satanismul se manifestă mascat prin intermediul
filemor horror unde răul este prezentat ca o realitate imediată, care îngrozește prin apariția sa.
Mesajul firmelor de acest gen este că răul nu se corectează, ci se pedepsește, se zdrobește. Personajul
pozitiv este cel care distruge, pulverizează practic personajul negativ. Mulți tineri și chiar copii sunt
dependenți de acest tip de filme care ajunge să-i transforme și pe ei în „ființe horror”, ființe care
încearcă să-și improprieze modalitatea de acțiune a răului și să o afirme ca atare în societate (vezi
cazurile frecvente de ucigași din Statele Unite care intră în magazine, școli și ucid zeci de persoane)
Mesajul satanist al unor tipuri de muzică rock. Șe știe că muzica rock este un vehicul prin
care se transmit idei sataniste. Rock-ul este un tip de muzică foarte grea care exprimă cel mai bine
angoasele sufletești, descătușarea sentimentelor, refularea. Răcnetele care se aud la concertele rock
par să vină dintr-un incoștient colectiv care se dezlănțuie cu toată energia de care este capabil. Este
important de știut că muzica rock provine din cultura africană și are legături strânse cu șamanismul
și animismul. Muzica rock conține adesea încurajări pentru ieșirea din viața comună și situarea într-
un plan teribilist al existenței. Satanismul în muzica rock este omniprezent: a) numele unor fomații
6
de muzică rock conțin aluzii sataniste (ex. celebra formație ACDC este prescurtarea de la „anti
christ/death to christ- antihrist/moarte lui Hristos”); b) cântăreții șochează prin vestimentație și
obiecte (cruci întoarse, microfoane din oase umane). Mulți din ei sunt practicanți sau admiratori ai
ocultismului (ex. întemeitorul celebrei formații Led Zeppelin avea un cult pentru Aleister Crowely, a
cărui casă din Scoția a cumpărat-o; c) mesajele cântecelor incită la violență în societate și la ură față
de creștinism.
3. Ocultism terapeutic
a ) Homeopatia. Homeopatia a fost fondată de un doctor german Samuel Hahnemann (1755-
1843), care a fost francmason și liber-cugetător, prieten cu Mesmer, cel care a dezvoltat teoria
magnetismului. El a stabilit faimosul principiu al similitudinii, potrivit căruia o maladie poate fi
tratată cu ajutorul cauzelor care o provoacă. Un principiu controversat al homeopatiei este diluția
infinitezimală a substanței, potrivit căreia o doză infimă posedă virtuți vindecătoare mai mari. Este
dovedit științific faptul că o diluție mai mare de nivelul 23 nu mai lasă nimic din subtanța orginală,
ori homeopatia operează cu diluție la nivelul 30. Afirmația potrivit căreia diluția dinamizează
medicamentul și îi conferă o putere spirituală se bazează pe concepții magice. Hahemann însuși a
recunoscut că produsele sale nu aveau efecte chimice, ci dinamice. De altfel, el credea că bolile snu
sunt altceva decât „disfuncționalități ale dinamicii spiritului uman” și de aceea și subtanța
medicamentoasă trebuie să se transforme într-o forță vindecătoare subtilă de ordin spiritual. Nu este
întâmplător faptul că homeopatia a servit ca și complement antropozofiei lui Rudolf Steiner.
b ) Acupunctura. Origina sa se află în vechea Chină și este bazată pe filozofia orientală.
Există două principii pe care se susține: existența energiei vitale chi, respectiv energia meridianelor
care distribuie această energie misterioasă în corp. Energia ar fi controlată de Yin și Yang și orice
boală rezultă din lipsa de echilibru între aceste două principii opozante.
c) Radiestezia. Radiestezia ( lat. radius-rază și gr. aisthêsis- sensibilitate) este metoda de
decodificare a anumitor informații energetice din mediul înconjurător, folosind diferite instrumente
ajutătoare, precum pendulul, ansa sau bagheta. Radiestezia fizică ține de căutarea surselor de apă sau
a zăcămintelor de aur și are aplicații în geologie. Radiestezia mentală energetică are ca obiect
cercetarea surselor de semnal energetic, cu aplicații în terapie (stabilirea unui diagnostic medical)
sau în „cercetarea lumii spirituale”.
d) Reiki. Reiki este un termen care desemnează în același timp forța universală a vieții,
cunoștința obţinută din cunoașterea inițiatică a acestei forțe și tehnicile referitoare la transmiterea
acestei forțe. Adepții metodei reiki susțin că aceasta permite re-echilibrarea fluxului de energie din
organisme şi lucruri, punând utilizatorul în contact direct cu energia naturală și dându-i puterea să o
conserve. Activarea acestei energii permite, susțin ei, tratarea bolilor și a dezechilibrelor, fără a intra
în conflict cu medicina clasică.

7
 Ca „tehnică de vindecare” reiki a fost descoperită și dezvoltată de Mikao Usui (1865-1926) în
Japonia și introdusă apoi în Occident de Hawayo Takata (1900-1980), o japoneză născută în Hawai.
Odată ajuns în Occident, reiki Usui a adăugat alte credințe orientale sau chiar ezoterice: echilibrarea
chakrelor, influenţa aurei, poziții speciale pentru tratarea anumitor boli, reguli pentru o alimentație
sănătoasă, ghizii spirituali etc. Reiki s-a inspirat din taoismul chinezesc, unde termenul ki este folosit
pentru toate energiile vitale. Ki (spun ei) circulă în trupul uman sub diferite forme, reiki fiind una din
acestea. De asemenea, reiki operează cu: a) principiile yin/yang, care se manifestă sub formă de
polarități; b) noțiunea de chakre, pe care o întâlnim și în budism și în hinduism, adică puncte sau
centrii energetici în care corpul subtil se conectează cu corpul fizic; c) noțiunea teosofică de aură,
care desemnează un câmp de energie subtilă și care se întinde în afara corpului fizic.
Reiki nu se poate practica fără inițiere. Inițierea constă într-o serie de proceduri care au ca
scop „acordarea celui inițiat la frecvențele energiei reiki”, pentru ca acesta să o poată accesa și să o
transmită mai departe, spre propriul corp (fizic și energetic) sau spre alte persoane, animale, plante,
obiecte etc. Aceste proceduri constau într-o succesiune de gesturi dublate de imagini mentale,
executate de maestru sau profesor, într-o ordine precisă. În cadrul reiki există mai multe modalități
de inițiere: inițiere în transmiterea energiei cu mâinile, inițiere în transmiterea energiei la distanță,
inițiere în transmiterea energiei în timp, inițiere în folosirea simbolurilor.
După „acordaje” evoluția studentului este individuală, el putând să acceadă la nivelele reiki,
sub îndrumarea „Maestrului”. Ca și în cele mai multe cunoașteri esoterice, și în reiki există 3
nivelele, începând cu cel de ucenic și terminând cu cel de Maestru, la care se adaugă cel de „Maestru
Profesor”. Scopul gradului I este refacerea stării de sănătate și aducerea organismului uman la o
funcționare optimă, armonizarea cu cei din jur, cu natura și cu universul. Cel inițiat își va putea face
singur „autotratament” care durează aproximativ 1 oră. Autotratamentul reiki nu impune renunțarea
la alte tratamente, este compatibil cu tratamente alopate, fizioterapie, homeopatie sau alte tratamente
energetice, susțin ei. În timpul acestuia, practicantul se poate gândi la orice, poate asculta muzică,
poate discuta cu cineva sau poate asculta programul la televizor.
Gradul al II-lea de inițiere în reiki cuprinde sfera socială și se referă la transmiterea energiei
la distanță, bazată pe simboluri. La acest nivel se învață trei simboluri specifice, tehnici și modalități
de activare și utilizare a acestora, tratamentul mental-emoțional, dezvoltarea canalului energetic
modalități de evoluție spirituala etc. În cadrul gradului al III-lea, nivelul de Maestru Practicant, se
primește un acordaj complex axat pe învățarea simbolului de Maestru, a învățăturilor specifice
Maestrului, a tehnicilor avansate de evoluție spirituală, utilizarea avansată a energiei, noi metode și
tehnici de tratamente. Maeștrii folosesc niște simboluri aparte, primul dintre acestea fiind o imensă
cruce tridimensională, care trebuie vizualizată în alb (simbolul tridimensional).
Adepții reiki susțin că pot transmite energie la distanță unei persoane care are nevoie de
vindecare (Cu ajutorul fotografiei se poate stabili și diagnosticul persoane respective. Se merge cu
8
degetele încet, de la cap spre picioare. În dreptul organului bolnav, se spune că mâna percepe o
senzație de căldură, iar în cazul unei paralizii sau tumori, mâna se prăbușește sau apare senzație de
rece. Alături de fotografie, se poate trimite energie unei persoane în cursul unei convorbiri
telefonice; către compozitorul unei muzici, autorul unei cărți, pictorul unui tablou pentru înțelegerea
operei respective etc).
Un aspect al practicii reiki este încărcarea cu energie a lucrurilor, care este asimilată unei
binecuvântări. Se poate încărca cu energie reiki, practic orice: hrana pe care o gătim, băuturile,
cadourile pe care le trimitem, apa de baie, plantele din grădină, animalele, calculatoarele care nu
merg, borcanele care nu se deschid, semafoarele care nu se mai schimbă în verde etc. „Încărcarea cu
energie” se realizează cu ajutorul simbolurilor reiki. Acestea sunt un fel de chei care permit accesul
la energia universală de viață (reiki), acționând la distanță, în timp și spațiu asupra obiectelor,
persoanelor sau evenimentelor. A activa un simbol înseamnă a-l desena în aer cu centrul palmei, cu
un deget sau trei degete, cu al 3-lea ochi, a-l vizualiza și a-i rosti numele, de trei ori, mintal. Se
activează pe palmă înainte de auto-tratament, înainte de tratamentul aplicat altei persoane sau de
tratament la distanță. Există mai multe variante ale simbolurilor reiki, unul din cele mai cunoscute
fiind simbolul Cho-Ku-Rei (CKR). Acesta este un „simbol de forță”, susțin ei, care permite accesul
instantaneu la energia Universului reiki și care înseamnă că „toată energia Universului este aici și
acum”. Se consideră că acest simbol oferă protecție spirituală și energetică, focalizează energia și
accelerează fluxul energiei reiki, reîncarcă și revitalizează energetic.
Adepții reiki susțin că acest semn, odată activat pe o zonă dureroasă, reduce durerea, iar pe o
leziune- ajută la vindecarea mai rapidă a acesteia; activat pe alimente, lichide, medicamente, cristale,
bijuterii- le purifică și le energizează; activat pe chakre- le reîncarcă rapid și revitalizează energetic.
Activat pe palme, face să crească puterea vindecătoare; activat pe baterii, aparate electrocasnice, le
mărește durata de funcționare; simbolul folosește la găsirea unui obiect rătăcit, pentru creșterea
valoarii unui cadou, pentru a binecuvânta pe cineva-se face acest semn deasupra chakrei a 7-a.
Prin Legea nr. 118/2007, privind organizarea şi funcţionarea activităţilor şi practicilor de
medicină complementară/alternativă, reiki este recunoscută ca o terapie alternativă, alături de
electroacupunctura, stimulare electrică și neuromagnetică, terapie cu câmp magnetic, spectroscopie,
magnetorezonanță, tehnică radiantă, cristaloterapie, sau cromoterapie În general, în România, reiki
este asimilat stilului de viață sănătos și este promovat prin centre specializate sau prin maeștri reiki
individuali (Dumitru Hristenco, Risvan Vlad Rusu, Constantin Gheorghiță, Ovidiu Dragoș
Argeșanu). Lucrările acestora arată libertatea totală de a crea stiluri proprii de reiki, în care
elementele New Age se amestecă cu radistezia și cu elemente creștine, mai mult sau mai puțin
deformate. Temele New Age sunt numeroase în aceste sisteme reiki și se referă la reîncarnare și
karma, viața pe alte planete, ghizii spirituali, despre care înșiși maeștri reiki recunosc că sunt
împrumuturi din șamanism. Unii autori arată chiar că inițierile reiki deschid omului calea spre
9
nebănuite forțe psihice sau parapsihice, cum ar fi premonițiile, clarviziunea, claraudiția, vizualizarea
aurei.
Adepții reiki sunt convinși că nu există nici o contradicție între această practică și credința
ortodoxă. Mai mult, maeștrii lor le recomandă participarea la slujbele Bisericii, spoveditul,
rugăciunea, împărtășania, folosirea agesmei. Cu toate acestea, am observat că persoanele respective
sunt acaparate de maeștri lor, îi privesc pe aceștia ca pe niște idoli, gândesc în anumite tipare, se
exprimă într-un anumit limbaj, înțeles numai de ei, se izolează de familie. În toate acestea se poate
vedea manipularea și chiar elemente caracteristice ale procesului cunoscut sub numele de
brainwashing (spălarea creierului)
Un maestru reiki controversat este Ovidiu Dragoș Argeșanu. Elementele reiki, care se referă
la inițiere și gradele ei, autovindecare, simboluri, trimiterea energiei, sunt tratate într-o manieră
personală în cărțile lui Ovidiu Dragoș Argeșanu. În cazul transmiterii energiei la distanță,
menționează că se poate folosi, alături de o fotografie, un ursuleț de pluș (metodă despre care
recunoaște singur că „sună a voodoo”), haine sau chiar o semnătură a persoanei respective. De
asemenea, insistă asupra faptului că, prin reiki, se pot îndeplini și anumite proiecte (dorințe) ale
cuiva. Tot ce trebuie făcut este să se scrie pe o bucată de hârtie proiectul la timpul prezent: „X
(numele) are casa, mașina ideală”, pe partea cealaltă se desenează simbolurile cunoscute, apoi se
imaginează aceste simboluri ca fiind desenate cu lumină, se pronunță numele lor de trei ori, se
împăturește foia, i se dă lumină în fiecare zi câte 10-15 minute. Dacă dorința s-a îndeplinit se arde
hârtia, dacă nu s-a îndeplinit înseamnă că ceea ce am scris ori este incomplet, ori intră în contradicție
cu legile divine.
De asemenea, Ovidiu Dragoș Argeșanu susține că se poate direcționa energie și către copiii
avortați, lucru necesar deoarece aceștia stau în frig și întuneric: „Preoții noștri ori sunt orbi, ori nu
mai știu ce înseamnă mila. Singur Părintele Galeriu știa și vedea copiii avortați și permitea trecerea
lor la Liturghie ca să fie ridicați la lumina lui Hristos. Mai era și Părintele Argatu care vorbea despre
lumea de dedesubt, unde sunt copiii grupaţi în funcție de femeia care i-a avortat”. În astfel de cazuri,
aflăm că se trimite lumină până când copilul sau copiii sunt visați de mama lor. Se poate direcția
lumina către cei decedați, și chiar către îngeri sau sfinți. Îngerii au nevoie de lumină pentru că
aceasta este materia primă pentru armură, sabie, lance, iar cea trimisă de Dumnezeu este insuficientă.
La rândul lor, sfinții au nevoie de lumină ca de o binecuvântare pe care o trimit înapoi în lume.
Un alt element al reiki-ului modern, pe care insistă Ovidiu Dragoș Argeșanu sunt entitățile
spirituale de lumină. Fiecare om, susține el, are un înger păzitor, prin botez mai capătă unul, iar prin
inițierea reiki primește mai mulți ghizi de lumină care pot fi îngeri sau nu, în funcție de meritele și
necesitățile omului respectiv. De exemplu, la inițierea în gradul I, se primesc patru îngeri care
colaborează cu îngerii păzitori ai omului. De fapt, ideile caracteristice cocktailului New Age abundă
în cărțile semnate de Ovidiu Dragoș Argeșanu. Astfel, aflăm că el își folosește cunoștințele din
10
viețile anterioare, că știe de o viață în care fusese turc și a avut harem și de alta în care fusese hun și
lua femeile în galopul calului, că a fost maestru Chi Kung și că își omora adversarii după luptă. Mai
mult, susține că sunt oameni care s-au născut pe alte planete și care au participat la mai multe
judecăți planetare2.
Învățătura ezoterică despre suflet și sine se amestecă cu yoga și cu elemente creștine. Ovidiu
Dragoș Argeșanu susține că sufletul are culoarea roșu-portocaliu și o mărime care variază de la om
la om în funcție de menirea pe care o are și de ceea ce a făcut în viețile anterioare. Sufletul poate
crește prin numărul de entități de lumină obținute prin inițieri sau luptele cu demonii. Din suflet se
poate însă și pierde în lupta cu răul sau, mai mult sufletul poate fi chiar furat, prin magie. Sinele,
susține Ovidiu Dragoș Argeșanu, este cea mai importantă parte din om, este cauza apariției vieții și
scopul ei. Este cea mai profundă parte din structura subconștientului uman, iar ieșirea lui din
conștient se numește trezirea Sinelui. Sinele intră de multe ori în contradicție cu îngerul dat de
Dumnezeu să ne ajute. Yoga este benefică deoarece duce la emanciparea sinelui, la trezirea șarpelui
kundalini și apoi, prin cunoaștere și conștientizare, la înălțarea lui.
Cel mai îngrijorător lucru este că acest „reiki Argeșanu” amestecă reiki cu ortodoxia sub
umbrela cuprinzătoare a New Age. În cărțile lui Ovidiu Dragoș Argeșanu și, fără îndoială în
consultațiile pe care le dă și în cursurile pe care le ține, există elemente care, aparent, nu trezesc
îngrijorarea unui creștin ortodox, fie acesta chiar și practicant. De exemplu, el insistă că a fost ucenic
al Părintelui Argatu, cu ajutorul căruia a dobândit accesul la lumină, că, în diferite momente ale
vieții, i-au fost duhovnici Pr. Dosoftei de la Ciorogârla sau Pr. Visarion. Ovidiu Dragoș
Este adevărat că Ovidiu Dragoș Argeșanu își sfătuiește pacienții și discipolii să meargă la
biserică, să dea liturghii la mai multe mânăstiri (dar cu scopul de a se ierta păcatele karmice
personale și ale neamului), să se spovedească pentru a tăia legătura cu răul, să facă pomeni, să
participe la masluri pentru ei și pentru familiile lor, să țină posturi negre și să se roage, să facă
pelerinaje le mănăstiri și la locurile sfinte; să ajute oamenii aflați în suferință, copiii, orfanii,
bolnavii, pușcăriașii, bătrânii; să boteze copii din orfelinate și, bineînțeles, să facă inițieri în Reiki,
optimizări de radiestezie, cursuri de Chi Kung (acoperă și acestea din păcatele karmice).
Dincolo însă de această insistenţă, adepţii sunt avertizați în legătură cu „pericolele” la care se
expun mergând la Biserică și participând la Tainele Bisericii (unul din capitolele cărții Arta
războiului PSI. Protecția (2006), se intitulează chiar „Pericolul ritualurilor”, p. 147-170). De
exemplu, pentru a lua Sfânta Împărtășanie trebuie să ai o vibrație apropiat de înaltă, altfel te distrugi
ca persoană, de aceea nu ar trebui să se dea Sf. Împărtășanie celor bolnavi. De asemenea, preoții „te
leagă în altar” când se roagă, citesc psaltirea, spovedesc sau în timpul Sfintei Liturghii când iau
lumina Duhului Sfânt și fac din ea un șnur cu care leagă oamenii la nivel astral de mâini, picioare

2
Idem, Arta războiului PSI, p. 24, 28, 51,54
11
sau altceva care îl leagă de un scaun sau altar (!?-frază incoerentă și din punct de vedere gramatical,
nu doar logic). Ca să scapi de „legătură” ai nevoie fie de lumină de vibrație mai mare, fie să
folosești simbolul Cho Ku Rei invers pentru a scoate lumina din legăturile respective.
Cărțile semnate de Ovidiu Dragoș Argeșanu sunt presărate cu erezii la adresa învățăturilor
creștine în general: ideea de evoluție și imperfecțiune în Dumnezeu, darwinismul în crearea
universului, politeismul și alte idei care țin de păgânism; faptul că îngerii au capacitate de procreare
sfinții sunt cei care au ajuns la noi prin reîncarnări succesive. Întâlnim de asemenea afirmaţii
blasfematoare la adresa Mântuitorului și a Maicii Domnului. Programul declarat al lui Ovidiu
Dragoș Argeșanu este să lupte împotriva Bisericii Ortodoxe ca instituție, a preoților și a ierarhilor ei,
la adresa cărora proferează o serie de invective.
Din punct de vedere al credinței ortodoxe, putem respinge ușor afirmațiile lui Ovidiu Dragoș
Argeșanu. Problema este că ideile pe care le promovează în cărțile sale și la emisiunile televizate,
sunt un simptom al relativismului religios care a cuprins și România. Ele găsesc admiratori printre
creștini ortodocși care nu consideră că trebui să lege credința de Biserică sau de dogme și care au un
punct de vedere negativ la adresa Bisericii ca instituție, a preoților și a ierarhiei. Pentru acești
oameni, „căldicei”, nu contează afirmații hilare pe care le întâlnim la totul pasul în scrierile lui
Ovidiu Dragoș Argeșanu, devreme ce alte pasaje rezonează cu punctul lor de vedere negativ, anterior
format. Cărțile de acest gen găsesc admiratori, în egală măsură, și în cazul creștinilor practicanți, dar
a căror credință este formală, bazată pe superstiții, pe miraculos.
Un alt amestec între reiki, ortodoxie și radiestezie se poate găsi în lucrarea InfoReiki a lui
Constantin Gheorghiță. Ideile vehiculate în această carte nu sunt mai puțin periculoase pentru
creștinii ortodocși, deși sunt lipsite de încrâncenarea pe care o găsim la Ovidiu Dragoș Argeșanu.
InfoReiki dezvoltă un adevărat sistem de protecție spirituală împotriva entităților malefice, lucrând,
de exemplu cu sabia de lumină (o formă de energie concentrată sub diferite aspecte, cu scopul de a fi
folosită ca armă) sau cu sfere și câmpuri energetice (fac parte din categoria formelor de gând create
conștient, încărcate cu energie de vibrație superioară, căreia îi sunt implementate diferite programe
în funcție de scopul în care sunt create). Constantin Gheorghiță susține că sfera InfoReiki este o sferă
de energie de vibrație superioară, corespondentă nivelului energetic al chakrei VII, având culoarea
violet. Este o sferă ce are ca sursă pe Maica Domnului, de la care este primită ca dar pentru
recunoașterea și dezvoltarea spirituală a practicanților Inforeiki. Invocarea sferei Inforeiki se face
în felul următor: Cu palmele orientate spre cer, se rostește invocarea „Invoc sfera InfoReiki a Maicii
Domnului în palmele mele pentru scopul…”După utilizare se mulțumește Maicii Domnului pentru
ajutorul acordat.
De asemenea, pentru îndepărtarea duhurilor necurate se folosește următoarea formulă, care
este, de fapt, o parodiere a rugăciunilor Bisericii: „Cu Lumina Duhului Sfânt ce curge prin palmele
mele se dezleagă toate legăturile puse pe duhurile necurate și tot ce este făcut pentru a-i ține legați de
12
(numele) și aceștia să plece afară din această ființă acum și pentru totdeauna și să se ducă acolo unde
hotărăște Bunul Dumnezeu. Amin”. Curățenia sufletului este un caz particular al curățeniei
energetice și constă în determinarea încărcăturii energetice a sufletului unei persoane. Există acțiuni
care prin natura lor determină energii malefice pe suflet: supărări, neiertări, gânduri negative, ura,
cearta, gelozie, furie, bârfă.
Pentru a îndepărta energiile și entitățile negative ei rostesc următorul algoritm (sumă de
afirmații): „Cu lumina Duhului Sfânt ce curge prin palmele mele se îndepărtează din câmpurile,
chakrele, sufletul și structurile acestei persoane toate energiile și entitățile negative acum și pentru
totdeauna și să meargă toate acolo unde hotărăște Bunul Dumnezeu”. O terapie pentru refacerea
sufletului: „cu palmele la nivelul inimii, îndreptate către Cer, se rostește următorul algoritm/
rugăciune: „Te rog, Doamne, trimite în palmele mele sufletul curat, limpede, strălucitor, ce l-ai
pregătit pentru (numele) pentru a-i reface lui/ei sufletul, pentru a-și putea îndeplini misiunea pe care
Tu, Doamne, I-ai dat-o. AMIN”. Se așteaptă câteva secunde până când se simte în palme energia
primită, după care se implementează în sufletul persoanei. La final, se suflă cruce de trei ori pe
sufletul persoanei”.
„Vindecarea alternativă” din perspectivă ortodoxă
Răspândirea New Age în anii 1970- 1980 a fost însoțită de un boom al practicilor de
vindecare alternativă. Vindecare holistă înseamnă a avea grijă nu numai de tine, dar și de lumea
înconjurătoare, deoarece ființele umane sunt legate de restul universului într-un mod subtil. Nici o
acțiune nu este izolată, ci are potențial de a influența și altceva. Totul sună foarte frumos şi are ecou
în societatea contemporană. Din păcate, medicina holistă se bazează pe conceptul New Age al
energiei și anume că există o forţă vitală, ce sprijină şi susţine viaţa, o forță care nu este vizibilă,
măsurabilă sau explicabilă ştiinţific, ci este o energie „cosmică” sau "universală", bazată pe o
concepţie despre lume şi viaţă panteistă (Dumnezeu este totul) şi monistă (totul este una).
În concepția New Age, oamenii devin bolnavi atunci când fluxul de energie este blocat.
Blocajele pot avea numeroase cauze, dar cel mai adesea sunt rezultatul traumei și al abuzurilor în
copilărie. Pentru îndepărtarea blocajelor, oamenii trebuie să apeleze la o serie de tratamente pe bază
de plante, să practice yoga, să țină diete speciale sau să se adreseze vindecătorilor care se presupune
că pot fluidiza energia prin punerea mâinilor. O altă modalitate este de a privi boala ca pe o
provocare căreia noi îi putem face față în mod creativ. Suferința și haosul interior sunt, în acest caz,
oportunități pentru creșterea personală. Pentru a face să sporească prezenţa în corp a „energiei
tămăduitoare”, trebuie să „intrăm în armonie” cu universul şi să realizăm unitatea noastră cu toate
lucrurile. Multe din terapiile New Age, inclusiv reiki, pleacă de la această premisă.
Fără îndoială, reiki atrage și prin faptul că nu are interdicții și nu intră în contradicție cu
nimic (afirmă ei): poate fi practicat de oricine, indiferent de sex, religie, statut social sau pregătire
profesională, și poate fi aplicat în paralel cu alte tehnici, sau în completarea tratamentului medical
13
clasic. Celor interesați li se promite apoi că vor avea la îndemână o tehnică eficientă prin care se vor
putea energiza atât ei înșiși, cât cei persoanele din jur. Acest lucru le va aduce armonie și echilibru în
viața de zi cu zi și le va permite să ajute și alți oameni.
În cadrul acestor sistemelor de vindecare alternativă cum este reiki, răul din viața cuiva este
explicat exclusiv prin atacurile energetice care au fost îndreptate împotriva lui (farmece, atacuri
psihice) sau prin legile karmice cărora li se supune. Vina nu mai este așadar în om, în păcatele lui, în
îndepărtarea lui de Dumnezeu, ci în afara omului, în ceva străin de persoana lui. Numai cei „inițiați”
pot identifica natura răului care atacă și pot aplica „tratamentul” corespunzător, deci Biserica nu mai
are nici un rost sau, în cel mai bun caz, este remorca acestor „vindecători”, o depozitară de energii
care trebuie întrebuințate. Mai mult, toți cei care popularizează în țara noastră aceste practici
încearcă să le prezinte desprinse din contextul religios in care provin. Ei încearcă să le înfățișeze la
început ca pe niște tehnici de autovindecare și vindecare, după care, celor care se angrenează în
practicarea lor, le sunt prezentate ca niște practici al căror scop este însănătoșirea sufletească,
căpătarea de puteri paranormale și apoi eliberarea spirituală. Abia după câțiva ani de practicare se
întrevede puternicul substrat religios și ocult pe care se sprijină aceste mișcări sau curente.
Nu se poate ignora faptul că, pentru omul contemporan, vindecarea este un subiect foarte
important și că anumiți oameni sunt entuziasmați de rezultatele reiki. În general vorbind, există mulți
semeni de-ai noștri care cedează ușor la soluții-minune pentru viața și sănătatea lor, le folosesc fără
să bănuiască efectele lor pe plan duhovnicesc și consideră că pot fi buni creștini în continuare. Toate
formele de medicină complementară practicate în România la ora actuală, inclusiv reiki, profesează
erezii contrare adevărurilor creștine ca panteismul, reîncarnarea, predestinația astrală,
impersonalizarea harului divin și chiar a lui Dumnezeu și, nu în ultimul rând, antropocentrismul,
ideea că eu vindec, eu ajut pe alții. Ele pleacă de la premisa că izvorul vindecării este înăuntrul
nostru şi că putem să o dobândim conectând energia noastră interioară la energia cosmică. Reiki
propune vindecare trupului cu ajutorul propriilor mijloace, accesul la o energie care poate fi accesată
oricând, unirea cu acea energie.
Învățătura ortodoxă ne arată că îndepărtarea noastră de la izvorul vieții, care este Dumnezeu,
duce la împuținarea propriei noastre vieți, care merge de la moarte sufletească, la boală și uneori
chiar la moarte trupească. Patimile sufletului și bolile trupului, ca tulburări ale stării firești de
sănătate, nu pot fi tratate prin mijloace mecanice, cum ai schimba o piesă la o mașinărie care nu mai
merge, ci omul trebuie să participe conștient la vindecarea întregii lui ființe și să conlucreze cu harul
divin.
Boala trupească are un rol în îndreptare, iar tămăduirea vine de la Dumnezeu, așa cum spune
și Psalmistul David: „Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate neputințele tale,
Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări” (Ps. 102, 3-4).
Restabilirea sănătății sufletești și în ultimă instanță a celei trupești (dacă acest lucru ajută la
14
mântuirea persoanei respective) înseamnă restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu, care curăță
cauzele bolii (păcatele), tămăduiește efecte (rănile), apoi restaurează prin har firea umană căzută. De
aceea, orice încercare de vindecare fără harul lui Dumnezeu este iluzorie și ține de înșelarea care
vine de la vrăjmaș. Harul divin nu se obține în mod magic sau mecanic, prin vreo rețetă spirituală
sau tehnică automată. Fără îndoială, nu toate tratamentele alternative trebuie privite cu neîncredere.
Însă atunci când în spatele lor se ascund, așa cum am arătat, învățături străine și potrivnice credinței
ortodoxe, nu putem să rămânem indiferenți.
Vindecarea o primim cu adevărat prin rugăciune și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii,
prin cunoașterea și trăirea autentică a credinței ortodoxe, așa cum spune Sf. Ap. Iacob: „Este cineva
bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el ungându-l cu untdelemn în
numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi
făcut păcate se vor ierta lui” (Iac. V, 14-15). Și chiar dacă omul nu se vindecă trupește trebuie să
aibă credința că Dumnezeu are un plan tainic cu el. De multe ori, boala este mai prețioasă decât
sănătatea, căci puterea lui Dumnezeu se vădește în slăbiciune (II Cor. VII, 7-9)

4. Ocultism New Age. Neopăgânismul și Wicca

Neopăgânismul este un curent în vogă în România. Popularizarea lui se face prin intermediul
work-shopurilor organizate de filialele unor cunoscute asociații păgâne internațioanale. Pagan
Federation International (PFI) a organizat, în anul 2008, primul curs de vrăjitorie Wicca în
România, intitulat ”Primii pași pe acest drum” (23-24 august 2008). O simplă căutare pe internet ne
arată că încercările de a constitui comunități neo-păgâne în țara noastră datează cel puțin din anul
2004. În acel an apărea revista on-line MoonLight Grove (http://moonlightgrove.3x.ro), care se
intitula „prima revistă Wicca în limba română”, și ale cărei numere pot fi urmărite din aprilie până în
decembrie 2004. Tematica fiecărui număr cuprindea informații despre sabat, principii și tradiții
Wicca, vindecarea cu plante, magia cu pietre, cristale, lumânări, aromo-terapia, știința copacilor,
rețete naturiste. Din anul 2006, a devenit vizibil pe internet grupul Romanian Coven, definit ca ”un
grup românesc ce încearcă sa ofere Wiccanilor din Romania posibilitatea de a avea acces la
informația de care au nevoie, în limba română, și de a cunoaște alte persoane care le împărtășesc
credința.
Alături de aceste potențiale grupări neo-păgâne „de import” există și o altă categorie, cea a
grupărilor pretins „autohtone”, care luptă pentru reînvierea vechilor credințe traco-dacice. Un
exemplu în acest sens este ”Societatea Gebeleizis” (http://www.gebeleizis.org/), care se definește ca
o „asociație de orientare cultural-religioasă, al cărei scop primordial este înființarea și dezvoltarea,
pe teritoriul actualei Românii, a unor comunități etnice fidele religiei și culturii străbunilor traco-
daci”. Scopul Societății ,,Gebeleizis” este investigarea, cercetarea și recuperarea tradițiilor şi
obiceiurilor populare, a valorilor autentic traco-dace, a istoriei vechi a traco-dacilor, cunoașterea
15
acesteia și creșterea noii generații de cetățeni români în spiritul acestor valori. Adeziunea este
rezervată ”descendenților neamului traco-dac”, iar emblema este balaurul dacic cu cap de lup.
Societatea se străduiește să obțină vizibilitate prin intermediul „Agenției de presă Thracia” și a
postului de radio „Vuiet de sânge”. Cu toate că se pretinde „autohtonă”, mișcarea nu este străină de
renașterea păgânismului european, al cărui vârf de lance în România se declară de altfel. Mai mult,
promovează zeităţi din panteonul odinist (scandinavic), despre care consideră că este religia naturală
a neamurilor indo-europene, o „supraviețuire mai mult sau mai puțin intactă a barbariei iudeo-
creștine”.
Este greu de evaluat impactul pe care neopăgânismul îl are în România la ora actuală.
Forumurile deschise pe site-urile menţionate denotă un anumit interes faţă de acest subiect, fără să
știm dacă acest interes a dus la constituirea unor grupuri (covenuri) organizate după modelul celor
occidentale. Totul este virtual și, prin urmare, necontrolabil. Organizatorii se ascund în spatele unor
nume fictive, simpatizanții nu pot fi deosebiți de simplii curioși, iar legătura dintre ei se face prin
email sau pe formurile de discuții.
Există o mare varietate de tradiții şi credinţe în spectrul larg a ceea ce numim neo-păgânism.
Unii neopăgâni venerează mai mulți zei și zeițe, alții se concentrează pe o singură forță a vieții,
impersonală, fără gen, în fine alții venerează un cuplu cosmic, zeul și zeița. Contrar religiilor
monoteiste, neo-păgânismul nu consideră că zeii sunt unici sau omniscienţi, și nici că au creat lumea.
Ca şi oamenii, zeii sunt creaţii, emanaţii ale lumii în care se manifestă. Zeitățile neopăgâne sunt atât
masculine cât și feminine, întruchipând funcţii din cele mai diverse: înțelepciune, război, fertilitate
sau moarte.
Neopăgânismul nu apare ca o mișcare unitară, nici în ceea ce privește ritualurile sau modul de
viață. Cu toate acestea, neopăgânii subscriu la câteva principii comune: acceptarea principiului
masculin și feminin al Divinității (chiar androgin), respectul față de natură și înfrățirea cu aceasta,
adesea deificarea panteistă a naturii; respectul pentru forța vitală a universului și pentru ciclurile fără
sfârșit ale vieții și ale morții; faptul că fiecare individ este responsabil pentru descoperirea propriului
său drum, în armonie cu lumea exterioară și cu comunitatea. Această idee este exprimată de obicei
prin îndemnul: ”Fă ce vrei atâta timp cât nu rănești pe nimeni”.
Ciclurile naturii sunt foarte importante pentru păgâni, ciclurile lunare și festivalurile legate de
anotimpuri ordonând viața celor mai mulți păgâni. În calendarul păgân, care se numeşte ”roata
anului” sunt opt festivaluri majore, numite sabaturi: Samhaim (1 octombrie), solstițiul de iarnă (21
decembrie), Imbolc (2 februarie), echinocțiul de primăvară (21 martie), Beltane (1 mai), solstițiul de
vară (24 iunie), Lammas (1 augut) și echinocțiul de toamnă (21 septembrie) 3.

3
Despre „roata anului”, Joyce and River Higginbolham, An Introduction to Earth-Centerd Religion, Fourth Printing,
2004, p. 16-23; Barbara Jane Davy, op.cit, p. 56-59;
16
 Imbolc amintește că ziua se mărește și iarna va trece în curând. Păgânii obișnuiesc să aprindă
lumânări, simbol al luminii care crește. Beltane este o sărbătoare exuberantă, celebrarea sexualității
și a fertilității. Energiile divine masculine și feminine se împreunează în această lună, iar fructele
acestei uniri sunt recoltele, viața în general. Deoarece luna mai era dedicată realizării acestui mariaj
divin, căsătoriile între oameni erau descurajate. (De aici concepţia că „nu este bine” să te căsătorești
în luna mai). Lammas marchează începutul anotimpului de recoltă, fiind celebrat cu festivaluri,
jocuri, concursuri. De asemenea, se împart bucăți de pâine și primele roade ale recoltei, după ce au
fost binecuvântate. Samhaim marchează sfârșitul anului nou păgân, cinstirea strămoșilor, întâlnirea
cu moartea. În noaptea respectivă se consideră că morții se întorc și îi vizitează pe cei vii. Păgânii
încurajează aceste vizite, invocând numele și memoria lor. Samhaim este prezent și astăzi în
subconștientul colectiv în sărbătoarea morților sau Halloween.
Identitatea neopăgână este exprimată şi prin participarea la festivaluri, prin muzică și dans.
Există festivaluri la nivel regional, transregional și internațional, pe parcursul cărora adepții se adună
în parcuri, păduri sau alte locuri sub cerul liber. Alte activități păgâne sunt individuale și sunt
practicate acasă, în familie. Practica sacrificiilor este foarte rară în păgânismul modern. În schimb,
este foarte întâlnită practica aducerii de ofrande: pâine, prăjituri, fructe, flori. Invocațiile pot fi
spontane sau pot fi formulări-tip care se găsesc pe internet şi în revistele de specialitate.
Ritualurile neopăgâne cele mai importante sunt legate de naștere, de împlinirea unei vârste sau
de căsătorie şi sunt diferite de la un grup la altul. Un ritual tipic constă în pregătirea oamenilor,
crearea spațiului sacru, chemarea zeităților și a energiilor, lucrarea magică efectivă. Păgânii nu au
locuri prestabilite, ci își creează spațiul la fiecare întâlnire. Pentru a pregăti locul, aruncă sare, sau
pârjolesc iarba pentru a crea un cerc. Pregătirea oamenilor se face prin meditație, ascultare de
muzică, simpla tăcere, spălarea rituală. Adesea se creează un loc sacru trasând un cerc și practicanţii
se așează de asemenea în cerc pentru a sublinia egalitatea dintre ei. Cel mai des întâlnit simbol a
neopăgânismului este steaua în cinci colțuri, simbolizând cele cinci elemente care susţin viaţa pe
pământ: pământ, cer, foc, apă, spirit
În ciuda faptului că există mai multe feluri de păgânism și că se pot întâlni și practicanți
solitari, există câteva tradiții importante, care se află de regulă în atenția cercetătorilor. Acestea sunt:
Wicca, Druidismul, Neo-șamanismul, Odinismul (păgânismul nordic). Wicca sau vrăjitoria neo-
păgână, este fără îndoială cea mai cunoscută formă de neo-păgânism, după unele estimări, aproape
jumătate din păgâni fiind wiccani. Este exemplul clasic de eclectism în cadrul păgânismului, de
„bricolaj spiritual” în care sunt integrate elemente din alte religii pre-creştine, în particular elemente
din cultele celtice, greceşti şi romane.
Fondatorul mișcării Wicca moderne este englezul Gerald Gardner (1884-1964), francmason,
rosicrucian, membru al Ordo Templi Orientis și a altor societăți secrete, autorul lucrărilor Witchcraft
Today (1951) și The Meaning of the Witchraft (1959), care au avut un succes neașteptat în Anglia.
17
Actualmente, în Anglia sunt în jur de 120 000 de păgâni adepți declarați ai cultului Wicca. În anii
1960, Wicca a fost ”exportată” în America, principalul element de noutate al variantei americane
fiind feminismul. Este important de menționat în acest context faptul că adeptele Wicca valorizează
teoriile feministe potrivit cărora, în perioada medievală, aproximativ 9 milioane de femei au devenit
victime ale Inchiziției, fiind acuzate de vrăjitorie. Se face astfel o paralela între cele 6 milioane de
victime ale Holocaustului, și cele 9 milioane de pretinse victime ale Bisericii Romano-Catolice în
Evul Mediu, într-o tentativă conștientă de autovictimizare. Pentru vrăjitoarele moderne acest mit este
atât de important, încât se consideră moștenitoare directe ale corpusului de cunoștințe ale acelor
vrăjitoare din vechime.
Vrăjitoria modernă se deosebește însă de ceea ce se practica în antichitate. În primul rând, ea
a pierdut sensul sacrificiului, de parcă divinitățile venerate, aceleași ca în vechime, s-au adaptat
lumii moderne şi nu mai cer jertfe expiatorii. Este prin excelență o „religie” a misterelor, fără locuri
sacre și acte de cult precise este selectivă și exclusivistă, cu o structură teoretică minimă. Într-un
grup Wicca se pot întâlni atâtea interpretări ale divinității, câți membrii sunt. Cea mai importantă
funcție a vrăjitoriei moderne este să furnizeze mijloace prin care oamenii să poată face experiența
divinului în mod direct.Vrăjitoria contemporană are un rol important și în „războiul dintre sexe”,
deoarece pune în valoare ideea de femeie liberă și puternică. Zeiţa simbolizează recunoaşterea
legitimităţii puterii femeii sau este chiar puterea din femeie.
O caracteristică majoră a neopăgânsimului modern este că prin ritual nu se urmărește
cinstirea divinităților, ci cultivarea puterilor personale- autocontrol, autocunoaștere, profeție,
psihokinesis, vindecare psihică. Principiile neopăgâne nu enunță credințele pe care o persoană
trebuie să le adopte, ci mai degrabă sunt declarații care întruchipează punctul de vedere păgân asupra
lumii. Ele doar conturează direcția spre care trebuie să se îndrepte dezvoltarea spirituală și personală
a cuiva care se declară păgân. Într-un cuvânt, fiecare este responsabil pentru credința pe care alege să
o adopte, fiecare este responsabil ce zeitate i se potriveşte şi ce relaţie stabileşte cu acea zeitate,
fiecare este responsabil pentru dezvoltarea sa spirituală şi personală.
Prin toate acestea, neopăgânismul se manifestă ca o „religie” a relativismului şi globalismului
vremurilor pe care le trăim. Relativismul se referă la faptul că fiecare percepe realitatea în mod
diferit, iar aceasta se materializează într-un mozaic de credințe și ritualuri; globalizarea se referă la
faptul că practicanţii sunt eclectici deoarece preiau simboluri, zeităţi practici rituale de la alte culturi
şi le folosesc în afara contextului lor originar, spaţial şi temporal. Păgânismul din zilele noastre nu
poate fi considerat, sub nici o formă, o continuare a păgânismului pre-creștin, lucru care este
recunoscut chiar de simpatizanți.
Păgânismul modern are o atitudine nuanțată față de creștinism. Există, pe de o parte, un
discurs bazat pe refuzul, adeseori virulent, al valorilor şi dogmelor creştine. În această viziune,
creștinismul apare ca un distrugător al popoarelor, al culturii și al tradițiilor spirituale, promotorul
18
intoleranței și al persecuțiilor, al căror vârf a fost arderea pe rug a vrăjitoarelor în Evul Mediu și
colonialismul în America. Acest discurs nu este însă unul exclusiv. De fapt, în lumea globalizată
care a început să se impună de la sfârșitul secolului al XX-lea, nici un grup religios sau spiritual non-
creștin nu acceptă să se mai definească în raport cu creștinismul. În general, în relațiile lor cu
creștinismul, adepții și simpatizanții neopăgânismului merg pe principiul respectării alterității
religioase ca un fapt care este legat de respectarea drepturilor omului. Mai mult, există cărți pentru
educarea copiiilor din familii nepăgâne, unde părinții sunt îndemnați să-și ducă copiii la Biserică și
să fie corecți în prezentarea creștinismului, încurajându-i pe aceștia să găsească asemănări între
creștinism și păgânism, cu scopul de a induce păgânizarea practicilor creștine4.
”Superioritatea păgânismului”, așa cum o declară adepții săi, se referă la faptul elementele
religioase păgâne au însoțit istoria creștinismului, fiind doar parțial „creștinate” în Biserică. Așa cum
a arătat și Mircea Eliade, reminiscențele păgâne în creștinism nu pot fi contestate. Prin urmare, susțin
adepții neopăgânismului, Europa trebuie să se întoarcă la valorile ei indo-europene, să restaureze
pluralitatea păgânismului și să renunțe la monoteismul creștin, care spun ei, nu îi reprezintă
adevărata identitate.
De fapt, lucrurile stau exact invers. Protopărinții neamului omenesc erau conștienți de
existența singurului Dumnezeu și de promisiunea venirii unui Mântuitor. Odată cu căderea în păcat,
această revelație primordială s-a pervertit, s-a distorsionat, ajungându-se la închinarea la zei și la
fenomenele naturii, idolatria manifestându-se uneori chiar în mijlocul poporului ales. Cu toate
acestea, popoarele păgâne au păstrat, într-un fel sau altul, ideea de cădere, exprimată prin jertfe,
precum și speranța venirii unui Mântuitor. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful vorbește pe larg de
„semințele” rațiunii divine din lume. Astfel, teologia ortodoxă poate vorbi de o „Biserică latentă”, de
dinaintea Mântuitorului Hristos, căruia nu-i sunt străini filosofii sau budiștii sau alți necreștini și
care era doar o pregătire pentru adevărata Biserică a lui Hristos.
Deci, nu este vorba, nici pe departe, de adaptarea mai mult sau mai puțin reușită a
creștinismului la religiile și credințele păgâne. Din contră, popoarele păgâne au fost pregătite, pentru
venirea Mântuitorului prin legea morală naturală, iar după acest moment are loc o reorientare a
elementelor pre-creștine spre scopul spre care ele au fost inițial concepute, are loc, așa cum spunea
sf. Maxim, transformarea virtuală a lumii în Biserică5. Dumnezeu conduce lumea spre finalitatea ei
imprimată direct de la creație. În cadrul iconomiei divine a mântuirii nu se poate vorbi de o
discontinuitate în acțiunea lui Dumnezeu. Această acțiune este permanentă și neîntreruptă.

4
Joane Pearson (ed), Belief Beyond Boundaries, p. 141-142.
5
Arhim Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. IV, Editura „Credința Strămoșească” vol. IV,
p. 12-36 în special, p. 29-36 despre pregătirea păgânilor pentru venirea lui Mesia. Pr. Conf. Dr. George Remete,
Dogmatica ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2000, p. 222-224.
19
 Neopăgânismul are, în general vorbind, o înțelegere greșită a relației dintre divinitate și lume,
afirmând că divinitatea ar fi una cu natura. Prin acest panteism, omul se auto-divinizează, arogându-
şi atribute care aparțin în mod natural lui Dumnezeu. Omul contemporan crede că nu are de fapt
nevoie să se întâlnească cu Dumnezeu, ci doar cu el însuși. Ori, aşa cum spunea Părintele Dumitru
Stăniloae, „libertatea care nu urcă în iubirea față de Dumnezeu și față de semeni este doar un pretext
pentru trecerea de la o patimă la alta”. În această concepție panteistă se regăsește de fapt dificultatea
omului de a accepta faptul că Dumnezeu este în același timp transcendent față de creația Sa și totuși
personal și prezent în aceasta prin lucrările și energiile Lui.

5. Ocultism pentru copii. Harry Potter

În zilele noastre, contactul cu temele oculte se face încă din copilărie. Desenele animate, care
se inspiră din povestiri medievale sau legende adaptate, sunt un factor important al promovării
inconştiente a temelor oculte, încă de la o vârstă fragedă. Alături de acestea, pot fi menționate
anumite filme care au o tematică păgână6. Serialul american Charmed, difuzat și de televiziunile din
România, se inspiră din Cartea Umbrelor (Book of Shadows), care este un compendiu de texte
magice și religioase ale tradiției Wicca. De asemenea, filmul The Craft (1996) a fost atât de popular,
încât a fost urmat de înscrierea multor tineri în covenuri Wicca.
Nu în ultimul rând, succesul genului literar cunoscut sub numele de heroic fantasy ne pune în
faţa unui veritabil fenomen socio-cultural. Cartea lui J.R. Tolkien, The Master of the Rings (Stăpânul
inelelor), a fost citită de milioane de tineri din lumea întreagă. Structurată pe ideea căutării iniţiatice,
cartea este o sinteză a păgânismului celtic şi scandinav. Succesul la scară mondială al versiunii
cinematografice, Lord of the Rings, confirma faptul că ideile promovate în carte aveau un ecou
deosebit în rândul contemporanilor noştri.
Cazul lui Harry Potter, personajul inventat de J.K. Rowling se înscrie în acelaşi registru. Cele
7 volume care au apărut până acum constituie un succes literar greu de egalat: 400 milioane de
exemplare traduse în peste 63 de limbi în întreaga lume. Şcoala de vrăjitorie Hogwarts este o lume
magică unde se pot găsi toate elementele genului cunoscut sub numele de heroic fantasy: magie,
păduri fermecate, pitici şi uriaşi, dragoni, personaje care întruchipează răul. Mulți părinți consideră
că citirea cărților care-l au ca erou pe Harry Potter este o simplă distracție nevinovată, care nu ar
trebui să fie un motiv de îngrijorare. Însă părinții de azi sunt admiratorii de ieri ai formațiilor rock
din anii 1970. În realitate, citirea cărților de acest gen alimentează interesul tinerilor pentru magie și
curiozitatea pentru a experimenta vrăjitoria adevărată. Suntem departe de poveștile copilăriei cu zâne
bune și vrăjitoare rele, unde binele ieșea întotdeauna învingător.

6
Excalibur de John Boorman (1981), The Cat People de Jacques Tourneur (1982), The Wicker Man de Robert Hard
(1973), Braveheart de Mel Gibson (1995) etc.
20
 Constance Cumbey, autoarea unei cunoscute lucrări despre New Age (The Hidden Dangers
of the Rainbow: The New Age Movement and our Coming Age of Barbarism-Pericolele ascunse ale
Curcubeului: Mișcarea New Age și apropiata epocă a barbarismului), arată că anumite simboluri
promovate de societatea contemporană vor pregăti efectiv lumea pentru Antihrist: curcubeul, pegas-
ul, ochiul masonic, 666. Cărțile cu Harry Potter condiționează copiii să accepte satanismul deghizat
sub forma unor simboluri ca Unicornul care apare reprezentat și pe coperte (simbolul unui nou
cuceritor care va aduce pacea pe pământ, nimeni altul decât Antihristul) sau pasărea Phenix a fost
unul din cele mai cunoscute simboluri oculte ale egiptenilor.

6) Ocultism popular. Practici oculte legate de moarte și înmormântare

Există practici magice legate de marile momente de „trecere”: nașterea (ursita, ursitoarele),
căsătoria (rituri legate de nuntă), moartea (rituri ale înmormântării).
Cu toate acestea, cultul morţilor a rămas foarte dezvoltat. Grija creştinească pe care o arătăm
celor dragi plecați dintre noi este întunecată însă de obiceiuri care au la bază tradiții mai îndepărtate
sau mai recente, superstiții sau, pur și simplu, adăugiri imaginare care vin dintr-un pietism exagerat.
Aceste practici păgâne, magice sau înfrumusețări și adaptări post-moderne constituie denaturări ale
evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este cu adevărat important:
rugăciunile și rânduiala Bisericii, la lucruri marginale. La originea acestor inovații se află
necunoașterea sau cunoașterea insuficientă a dreptei credințe.
Încă de la început trebuie să subliniem marea diversitate a acestor obiceiuri nu numai de la o
regiune la alta, dar şi de la un sat la altul, în cadrul aceleași zone geografice. Multe dintre acestea s-
au perpetuat cu încuviințarea tacită a unor preoți, preocupați să nu strice „obiceiul locului”, dar și în
lipsa unor norme de uniformizare a cultului morţilor, care să fie adoptate și aplicate la nivelul
întregii Bisericii Ortodoxe, sau, cel puţin, la nivelul fiecărei eparhii. Altele sunt pur și simplu
invenții și inovații liturgice ale unor preoți slujitori care exploatează a anumită sensibilitate a
credincioșilor pentru sufletele celor adormiți.
a) Ritualul înmormântării- exagerări, superstiții, practici păgâne
Obiceiurile şi practicile care pot fi observate în cursul înmormântării constituie un subiect
aparte în cadrul studiilor etnografie şi folclorice. În zilele care preced înmormântarea, preotul este
chemat să săvârșească slujba stâlpilor, în fapt slujba numită panihidă, la care se adaugă citirea unor
pericope evanghelice, de regulă cele ale Învierii. Venirea preotului în casa celui decedat ar trebui să
constituie un bun prilej pentru combaterea exagerărilor, a practicilor magice sau a superstiţiilor pe
care le observă. De asemenea, este o bună ocazie pentru promovarea unei pastorale adecvate, având
în vedere că la capătul celui adormit se adună rude, prieteni, cunoscuţi care frecventează rar sau
deloc biserica şi, uneori, chiar persoane de alte credinţe şi confesiuni, pentru a aduce un ultim
omagiu.
21
 Primele exagerări pot fi constatate încă de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de
vizitarea casei de către rude și cunoscuți care aduc flori și lumânări și îşi adresează salutul
“Dumnezeul să-l odihnească!”. De multe ori, cei prezenți sunt serviți cu mâncare sau prăjituri, iar
alteori circulă sticla cu vin sau țuică, intenția familiei fiind ca cei prezenți să fie mulțumiți, iar
dărnicia lor să fie lăudată. Mai mult, cei de față ajung să spună glume, să joace cărți sau să fumeze,
pentru a trece timpul mai repede. Preotul paroh trebuie să se implice pentru a se evita aspectul de
șezătoare pe care îl ia priveghiul. Asistența poate fi îndrumată să citească rugăciuni, psalmi sau
pasaje din cărți de spiritualitate creștină care vorbesc despre adevăratul sens al vieții pământești.
O altă problemă este plânsul exagerat (bocetul, jelirea, jeluirea), în unele părți ale țării fiind
chemate femei care se pricep să prohodească morții. Versurile funebre prezintă viaţa decedatului, pe
un ton monoton, astfel încât asistența îndoliată să lăcrimeze, ceea ce mărește durerea familiei. Ele
cultivă în cele mai multe cazuri deznădejdea, în loc să mângâie și să dea speranță prin iubire, ceea ce
constituie un păcat. De aceea, rolul preotului este să încurajeze familia, având în minte cuvintele
Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă
întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa
credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu el”(I Tes IV, 13-14) și
îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă tu crezi că moartea este numai un somn, de ce în
zadar mai plângi? Dacă faci ca păgânii, cu ce te vei îndrepta? ”. De altfel, aşa cum arată Sfinţii
Părinţi, la început era interzisă jelirea morţilor şi purtarea hainelor de doliu, deoarece moartea nu
constituia un motiv de plângere şi întristare, ci de bucurie.
În tradiția populară, s-a încetățenit obiceiul ca, din momentul morții și până în ziua
înmormântării să se acopere oglinzile din casă cu pânză albă, deoarece cel ce se uită în oglindă cât
timp trupul neînsuflețit se află în casă va fi următorul care va deceda. Această practică reflectă o
superstiție străveche, și anume are rolul de a împiedica întoarcerea defunctului și poposirea lui în
casa unde a trăit. Din cauza unei alte superstiţii, membrii familiei veghează ca nici o pisică să nu
apară în preajma celui decedat, în caz contrar el devenind strigoi.
În coșciug, sub capul defunctului, se așează un săculeț de pânză cu diverse obiecte care au
aparținut celui decedat și care i-ar fi de folos în «marea călătorie»: săpunul cu care a fost spălat,
pieptenele cu care a fost pieptănat, foarfeca cu care i s-au tăiat unghiile, o oglindă, uneori cosmetice
daca este vorba de o femeie sau aparat de ras pentru un bărbat. În unele zone ale țării, se pun o serie
de obiecte cu încărcătură magică: nouă pietricele, nouă cioburi de porțelan, nouă boabe de tămâie. In
ziua înmormântării, corpul mortului se măsoară cu o ața de cânepă roşie pentru a nu duce norocul cu
el, iar ața este păstrata cu sfințenie, într-un loc sigur. În timpul cât mortul este în casă, se așează un
vas de apă sub sicriu sau la geam. Când coşciugul este scos, vasul se sparge pentru a alunga frica
celor care rămâne sa locuiască în casa defunctului. Un alt vas cu apă rămâne acasă, timp de 40 de
zile, pentru că deoarece se crede că „mortul vine și bea apă”. Toate acestea, la care se adaugă fără
22
îndoială multe altele obiceiuri zonale, sunt reminiscențe pre-creștine care denotă ignoranța şi
perpetuarea unei mentalităţi păguboase din punct de vedere creştin.
Mai mult, unii credincioși solicită preotului ca la rugăciunea de pomenire, în cazul în care cel
decedat nu s-a pregătit înainte de moarte, să adauge «mort, nespovedit, neîmpărtășit, fără
lumânare». Alteori, însuşi preotul ia inițiativa să introducă acest adaos, atunci când știe că cel
repauzat nu s-a îngriji, accentuând vinovăția decedatului, pentru lipsa de grijă față de suflet, dar și
indiferența celor de lângă el. Astfel de inovații în cadrul slujbelor trebuiesc evitate, deoarece se
creează un precedent nedorit, existând riscul ca și alte doleanțe ale credincioșilor să intre în cult.
În drumul spre biserică și apoi spre cimitir, cortegiul funerar se oprește la răspântii de
drumuri sau la troițe, unde preotul face o scurtă rugăciune (stare). Oprirea cortegiului nu este
pomenită în molitfelnic. Totuși, ea este întâlnită pretutindeni, iar Biserica a acceptat-o. Dacă mortul
este „moale” (nu a devenit rigid), se aruncă cu grâu pe tot parcursul drumului, pentru a evita ca el să
„tragă” după el şi alţi membrii ai familiei. La plecarea convoiului, familia celui decedat aruncă bani,
pe care, de regulă, îi adună copiii nevoiași. Există credinţa că dacă se pune un bănuţ „de la mort” în
băiţa copilului mic, acesta nu se va mai speria.
În timpul slujbei din biserică, atmosfera de reculegere și de rugăciune este tulburată de alte
obiceiuri, pe care le vom aminti în cele ce urmează. Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare,
unii credincioși se reped să dezlege panglica de la picioarele şi mâinile mortului. Preotul are datoria
să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea păcatelor.
În unele părți, îndeosebi în Ardeal, partea finală a predicii la înmormântare are niște inovații,
care accentuează despărțirea decedatului de familia sa și de cei prezenți. Este vorba de așa-numitele
“iertăciuni”, care imprimă necrologului o formă aparte. Acest obicei a pătruns foarte ușor în cult,
deoarece a fost promovat chiar de unii slujitori ai Bisericii. Astfel, unii preoți, impresionați de
popularitatea bocetelor, prin care se dialoghează cu mortul, au adoptat metoda, diversificând
procedeul: preotul se transpune în locul decedatului, vorbeşte la persoana I singular, şi dă familiei
sfaturi, îndrumări, sau îşi cere iertare.
Această formă de adresare este tulburătoare și provoacă plânsul. Dar nu acesta este scopul
predicii la înmormântare, ea trebuind să se adreseze celor care nu vin decât rar sau deloc la Biserică
sau chiar persoanelor de alte confesiuni și religii, dacă este cazul. Nu putem nega faptul că acest gen
de predică este agreat și place, dar preotul trebuie să știe că această plăcere nu este ziditoare și nu
este conformă cu demnitatea sa. Credinţa creştină nu acceptă imaginea morții ca o tragedie
insurmontabilă. Când preotul mângâie și îmbărbătează familia, el este de fapt pe urmele
Mântuitorului Căruia I S-a făcut milă de văduva din Nain şi i-a zis „Nu mai plânge” (Lc VII, 13),
sau Care S-a adresat celor întristaţi de moartea fiicei lui Iair: „Nu mai plângeți! N-a murit, ci
doarme” (Lc. VIII,52)

23
 Banii un rol important tradiţiile populare legate de înmormântare, fiind puși în coșciug, încă
de acasă, de cei veniți la priveghere, sau în biserică, aduci când se dă „sărutarea din urmă”. În unele
zone, îndeosebi în Ardeal, se leagă de degetul mortului un ban găurit sau se pune în ban în colacul ce
se aşează în mâna celui decedat. Aceasta este o reminiscenţă a tradiţiilor pre-creștine, potrivit cărora
morţii plătesc trecerea peste râul infernului. Romanii puneau în gura mortului sau în sicriul acestuia
un ban, obolus, crezând că repauzatul îl va da lui Charon, păzitorul de la poarta „Împărăţiei
umbrelor”, anume ca să-l treacă cu o luntriţă peste fluviul Acheron sau peste apa Stix (greci). În Ţara
Românească există datina de a se pune în sânul mortului 24 de parale pentru a plăti cele 24 de vămi.
La cimitir, preotul toarnă peste mort, înainte de a închide capacul, vin amestecat cu
untdelemn, iar apoi vin şi apă peste mormântul celui decedat. De asemenea, există tradiția ca, după
astuparea mormântului, să se dea „peste groapă” de pomană. Și în acest caz, credincioșii trebuie să
știe că importantă este milostenia care se dă pentru sufletul celui decedat și nu modalitatea, adesea
magică, prin care se face acest lucru. Slujba înmormântării se încheie cu pomana pe care familia o
organizează pentru sufletul celui adormit.
Pomana pentru cei adormiţi este menţionată încă din Vechiul Testament. În Biserica primară,
creștinii organizau agape, adică mese ale iubirii frăţești. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “după
împărtășirea cu Sfintele Taine, adunarea sfârșindu-se, nu plecau îndată acasă, ci cei bogați și cei mai
înstăriți, aducând de acasă alimente, chemau pe săraci și făceau mese comune, ospeţe comune, în
Biserică” (PG LI, 258). Agapele nu însemnau numai mâncare și băutură, ci, pe lângă acestea,
rugăciuni, cântări, lecturi din Sfânta Scriptură. Era, într-un cuvânt, o rugăciune exprimată în fapte de
caritate7. Cu timpul, agapele și-au pierdut însemnătatea simbolică și au devenit mese obișnuite la
diferite ocazii, înmormântări sau comemorări. Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia chiar asupra unor
abuzuri care aveau loc cu ocazia meselor comune (I Cor. XI, 33-34).
Organizarea pomenii de după înmormântare, precum și a celor care se fac la soroacele
stabilite de Biserică, poate fi considerată o problemă de pastorație, dacă avem în vedere faptul că
există multe exagerări (mese copioase, consum exagerat de băuturi alcoolice). Ele se transformă
adesea în mese de familie care nu mai au sensul de milostenie, spre paguba celui decedat și povara
familiei care este obligată la cheltuieli mari. De asemenea, trebuie să menționăm obiceiul de a vărsa
vin sau țuică din pahar, pentru sufletul celui adormit.
Credința în vămile văzduhului a influențat o serie de practici în cadrul ritualului
înmormântări. În multe părți se dă de pomană, peste sicriu, un cocoș. Acesta are rolul să-l alunge,
prin cântarea lui pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. De multe ori, în faţa casei
mortului se pune o „punte”, un covor, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta. De asemenea, la

7
Prof. Dr. Marcu Bănescu, Practici „netrăbuite”, p. 456-464, şi p. 461. A Patristic Greek Lexicon, edited G. W. H.
Lampe, Oxford Clarendon Press, 1961, p. 8
24
lumânările care se dau preoților se leagă năframe, ștergare și mai nou prosoape, cu scopul ca sufletul
să se folosească de ele la trecerea prin vămi.
Credința despre vămile văzduhului este o teologumenă asupra căreia Biserica nu s-a
pronunțat formal și definitiv. Ea se bazează pe afirmaţiile, mai mult sau mai puţin explicite ale unor
Sfinţi Părinţi, care se referă la starea sufletului după moarte. Învăţătura despre vămile văzduhului se
conturează în secolul al V-lea, găsind cea mai clară expunere în Omilia despre ieșirea sufletului a
Sfântului Chiril al Alexandriei. Această învăţătură se regăseşte în diverse lucrări hagiografie, dintre
care cea mai importantă este Viaţa Sfântului Vasile cel Nou (26 martie), precum şi în diverse
rugăciuni sau servicii divine (rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârşitul
Pavecerniţei, Canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului, Canonul îngerului păzitor etc).
În lucrarea cunoscută sub numele „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”
se găsesc câteva referiri la vămile văzduhului, lucru care arată că această credinţă era înrădăcinată în
sufletul strămoşilor noştri:„...sunt vămile cele înfricoşate, unde stau vrăjmaşii şi înşelătorii noştri,
cari totdeauna ne învăţa să facem rău, ca să ne despărţim de la faţa lui Dumnezeu; iar noi n-am
gândit niciodată că vor să stea înaintea noastră toate lucrurile noastre aievea, unde sunt cumpenele
cele drepte şi nefăţarnice". De altfel, multe Biserici și mânăstiri vechi au zugrăvite vămile
văzduhului în pridvor, cum este cazul Voroneţului.
În credinţa despre vămile văzduhului există idei dogmatice și morale conforme cu adevărul
de credinţă şi acest lucru nu poate fi ignorat: faptul că există o judecată după moarte (Ecleziastul III,
17); există îngeri buni și îngeri răi care nu îl părăsesc pe om nici după moarte, ci însoțesc sufletul la
locurile veșnice; că îngerii răi caută pieirea noastră (Ef. VI, 12; I Petru V, 8), iar rolul lor este să facă
rău sufletului după moarte, să-l lipsească de mântuire (Luca VIII, 12). C); sufletul se prezintă în
starea în care s-a aflat în momentul despărțirii de trup; că viaţa fiind un dar de la Dumnezeu, suntem
răspunzători de felul în care am trăit-o.
Pe lângă aceste idei conforme cu învățătura Bisericii, întâlnim și idei păgâne, cu bază
superstițioasă, și lipsite de orice fond creștin. O idee păgână se referă la banii de care ar avea nevoie
la trecerea prin vămi pentru a compensa deficitul de fapte bune, de unde obiceiul de a arunca bani în
groapă sau de a-i pune pe pieptul mortului. La fiecare vamă, demonii cer sufletul plata pentru faptele
rele făcute în viață, agravându-le în acelaşi timp situația prin acuze reale sau închipuite. De aceea li
se dăruiesc bani cu scopul de a fi îmblânziți în acuzațiile lor, astfel încât sufletul să ajungă în rai,
deşi este inexplicabil ce ar putea face îngerii răi cu banii. Vămile văzduhului induc în sufletul
credincioșilor ideea de groază față de păcatele săvârșite. Acest lucru se datorează şi popularității
unor broşuri despre vămile văzduhului care circulă în mediile monastice. Este discutabil însă în ce
măsură acest lucru contribuie la întărirea adevărului despre judecata particulară și la ridicarea
moralului religios. Vămile trebuie înțelese în mod spiritual, ca tribunale ale conștiinței, nicidecum în

25
sens material. Aşa cum spunea Sfântul Macarie al Alexandriei, trebuie să luăm lucrurile pământești,
prezentate în această învățătură, ca cea mai slabă descriere a lucrurilor cerești”.
b). Inovații referitoare la pomenirea celor adormiți
Pomenirile individuale ale morților în ziua a treia, a noua, a patruzecea au o semnificaţie
teologică, fiind legate de numere simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngerești
sau de evenimente din viața Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă
interpretare care ține de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face
pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că faţa începe să se desfigureze, în ziua a
noua pentru trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune şi
inima. Astfel procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii şi formării trupului
omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6 , 9, 12
luni, reflectă tradiţia Bisericii, aşa cum s-a pătrat ea în scrierile Sfinţilor Părinţi.
Aceste soroace de pomenire individuală au și o interpretare care ține de o tradiție sau de o
credință populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului, la care ne vom referi mai pe
larg în cele ce urmează. Conform acestei credințe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalță la
cer. La 9 zile se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc
judecata particulară, după ce a vizitat şi iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări
ce trebuie să le străbată sufletul după despărţirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de
zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt
„împărțirea timpului” nu există. Sfânta Scriptură şi Sfânta tradiţie vorbesc de un timp fără sfârşit în
lumea viitoare8. În unele părţi (de ex. zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după
moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoţi ca „obiceiul locului”, dar costisitor şi împovărător
pentru familie.
Această grijă a credincioşilor ca sufletele celor plecaţi să fie pomenite cât mai des, a făcut ca
Biserica să înmulţească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obşte pentru cei adormiţi.
Un exemplu este pomenirea morţilor în toate sâmbetele din Postul Mare, aşa cum este indicat și în
calendar. Ori, pomenirea morţilor trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia și a patra din
Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul
Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei
Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a șasea-pomenirea Sfântului și dreptului Lazăr.
Abuzurile şi exagerările care se pot constata în legătură cu pomenirile încep uneori chiar de
la slujitorii Biserici. În unele părți, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie
citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieșirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul
pomenirilor de la Sfintele Daruri, pentru „încredințarea” celor care le-au dat. Conform rânduielilor

8
Pr. Dr. Corneliu Sârbu, Valoarea timpului, „Revista teologică” nr. 7-8 (1943), p. 369-381
26
de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după
citirea Sfintei Evanghelii, și numai pentru ctitorii şi binefăcătorii răposați ai sfântului locaş. Conform
rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot
miridele pentru cei vii și cei morţi, precum şi la rugăciunea dipticelor, de după sfințirea Darurilor,
pentru cei ce au adus mai târziu pomelnicele la Sfântul Altar. Cât priveşte ectenia întreită pentru cei
adormiţi, ea nu se rosteşte la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morţi
sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare sa-și audă numele nu
este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiţi. Este o pauză nejustificată
în desfăşurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii se plictisesc şi îşi găsesc preocupări
neconforme cu momentul şi locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc.
Reglementarea acestei probleme ţine de disciplina liturgică şi nu în ultimul rând de respectul datorat
Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioşilor că toate pomelnice încredinţate sunt
pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.
O altă problemă se referă la așa-numitele „sărindare” pentru cei adormiți. Sărindarul vine de
la cuvântul grec σαρανταριά, care înseamnă un grup de 40, şi se întemeiază pe credinţa că în a 40-a
zi după moarte sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu. La evrei exista obiceiul sa se țină doliu
40 de zile pentru cel mort. Tradiţia creştină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului care îndemna
să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în şir după moartea cuiva. La sfârşitul celor 40 de
Liturghii, se săvârşeşte o Sfântă Liturghie cu parastas şi se pomenesc toate pomelnicele, lucru care în
popor se numeşte „dezlegarea sărindarelor”. Astăzi sărindarul este pus în legătură cu primele șase
săptămâni din Postul Mare (sau Postul Nașterii Domnului), de joi din prima săptămână și până în
Joia Mare când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulți credincioși nu cunosc
semnificația cuvântului sărindar și, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este
vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morți, dar și pentru cei vii.
Alte practici populare, care tind să-și facă loc în Biserică, în cultul celor adormiți, se referă la
pomenirea celor morți nepregătiți, fără spovedanie și împărtășanie. În unele zone, există practica de
a aduce preotului un cocoș alb în Vinerea Mare sau în noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc
chiar în altarul Bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt
obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr și ritual, uitând că nu numărul de
colaci sau de prescuri este important, ci prezența pâinii și a colivii care închipui trupul celui răposat.
În sfârșit, în unele locuri se practică împărtăşirea unei persoane pentru alta, care a murit
neîmpărtășită. Această practică este o inovație liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte
bisericească. Primirea Sfintei Împărtășanii este un act personal și, care orice Sfântă Taină, ea se dă
numai celui prezent.
Alţi creştini, obişnuiesc să vină la Sfânta Împărtăşanie cu mai multe lumânări în mână pentru
ca şi cei adormiţi „să aibă lumină”. În Transilvania există practica „luminaţiilor”, când se face o
27
pomenire de obşte în cimitir şi toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Ţara Românească există
obiceiul ca în noaptea de Înviere, creştinii să ducă „lumină” şi celor adormiţi, după care merg acasă
şi se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere pentru a se umple din nou, spre
dimineaţă. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morţilor: ele simbolizează
atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât şi candela faptelor bune ale celui adormit. Una
din rugăciunile slujbei înmormântării spune: „Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea
frumuseţii Tale, pe cel ce l-ai ales odihneşte-l, ca un iubitor de oameni”.
Prin atenţia excesivă acordată tuturor acestor obiceiuri, ne interesăm de lucruri marginale şi
pierdem din vedere lucrurile cu adevărat importante pe care trebuie să le împlinim pentru cei plecaţi
dintre noi şi care ne sunt de folos şi nou, celor în viaţă: rugăciunea, milostenia, soroacele pe care
Biserica le-a stabilit pentru ei, pomenirea la fiecare Sfântă Liturghie.
Grija credincioşilor pentru sufletele copiilor născuţi morţi, morţi înainte de a fi botezaţi sau
avortaţi ridică anumite probleme asupra cărora Biserica ar trebui să se pronunţe cu claritate. Orice
slujbă a Bisericii se săvârșește numai pentru cei care sunt membrii ai Bisericii, încorporați în Trupul
lui Hristos prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii și Euharistiei. Copiii morți nebotezați nu
sunt membrii ai Bisericii, chiar dacă s-au născut din părinți creștini. Cu toate acestea, anumiţi preoţi,
nesocotind rânduielile liturgice şi canonice ale Bisericii săvârşesc slujba înmormântării.
Există o singură hotărâre a Sfântului Sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, adoptată la 5 mai
1908 prin care se hotăra că se poate săvârşi slujba pentru copiii născuți morți sau pentru cei morți
nebotezați. Oficial, nu s-a revenit niciodată asupra hotărâri și, prin urmare este în vigoare, şi numai
un alt Sfânt Sinod o poate abroga. Practic, ea nu se aplică, existând semne de întrebare referitoare la
modalitatea prin care se săvârşeşte slujba. În slujba înmormântării pruncilor se arată clar că aceștia
au fost botezați: “Doamne Iisuse Hristose, Dumnezeul nostru, Tu ai făgăduit să dai împărăția
cerurilor celor născuți din apă și din Duh”. De multe ori, moartea unui copil nebotezat este o dovadă
a neglijenței părinților, știut fiind că există și posibilitatea botezului din necesitate pe care îl poate
săvârși orice creștin, completat apoi de preot, dacă copilul trăiește. Canoanele prevăd de altfel
pedepse aspre pentru părinții ai căror copii mor nebotezați, deoarece nu mai există posibilitatea de a
ne ruga pentru ei în cultul Bisericii. Singurul lucru pe care-l poate face preotul este să binecuvânteze
groapa și cânte un Trisaghion în timpul coborârii în groapă a sicriului, pentru a nu lipsi de asistență
religioasă familia în cauză.
O altă problemă, la fel de spinoasă, se referă la copiii avortați. Din punct de vedre creştin,
există certitudinea că persoana există din momentul procreării, iar canoanele prevăd pedepse aspre
pentru femeile care comit avort. Cu toate acestea, Biserica o socoteşte pe femeia în cauză nu doar
vinovată, ci şi victimă, primind-o la sânul său, dacă se căiește și se îndreaptă, alinându-i rănile
sufleteşti, sprijinind-o şi ajutând-o să înceapă o viaţă nouă. După 1989, în România a început să
existe o preocupare pentru sufletelor copiilor avortaţi, manifestată și prin traducerea, în limba
28
română, a lucrării lui Kenneth McAll, Healing the family tree, London, Sheldon Press, 1982,
Lucrarea, ca şi conferinţa pe care autorul a ţinut-o la Bucureşti în anul 1997, în Sala Palatului
Patriarhal, a generat nedumerire şi derută în rândul credincioşilor, care şi-au pus problema ortodoxiei
afirmaţiilor sale. În calitate de medic, autorul arăta că păcatul avortului are urmări grave care se
resfrâng asupra urmaşilor şi că o mare parte din bolile de care suferim, şi mai ales cele de natură
psihică, se datorează acestor pruncucideri. Ceea ce a creat nedumeriri este faptul că, pentru
vindecarea acestor boli, autorul recomanda rugăciunea şi în special Sfânta Liturghie, care ce atrăgea,
după sine aproape automat, tămăduirea.
Pentru vindecarea bolnavilor pe care-i avea în îngrijire, Dr. Kenneth organiza săvârşirea unei
„Liturghii”, la care invita persoanele în cauză şi familiile lor, cu condiţia ca acestea să creadă că se
pot vindeca în acest mod: „În vederea pregătirii pentru Sfânta Liturghie de izbăvire, întocmim
arborele genealogic pentru a identifica persoana pentru care ne vom ruga. În cazul copiilor născuţi
morţi, avortaţi spontan sau cu intenţie, este necesar a-i chema pe nume (Isaia 49, 1). Dacă pruncul
nu a avut nume, câteodată Domnul ne va sugera unul sau familia poate alege un nume, în aşa fel
încît rugăciunea să devină mai personală şi mai specifică”. Adeseori, „Liturghia” aceasta se
săvârşea în absenţa persoanelor pentru care se oficia, chiar şi fără cunoştinţa şi consimţământul lor.
În timpul în care se săvârşeau aceste „Liturghii”, participanţii aveau tot felul de viziuni (Mântuitorul
Iisus Hristos, Maica Domnului, sau copiii avortaţi la vârsta la care ar fi trebuie să ajungă), prin care
primeau încredinţare că au fost iertaţi pentru păcat.
Ideea că acele familii ar trebui să acționeze într-un anumit mod, în Biserică, pentru
„vindecarea arborelui genealogic” a prins contur în anumite medii ecleziastice din ţara noastră. În
cuvântul înainte, scris la apariția în limba română a sus-menţionatei lucrări, Părintele Prof. Dr.
Constantin Galeriu, spunea: „Biserica, în Duhul Sfânt, înfăţişează aceste fiinţe nevinovate Jertfei
Mântuitorului. Îndrăznim a spune că Domnul îi primeşte într-un fel de „botez al sângelui, asemenea
pruncilor ucişi de Irod”9. Este singura nădejde de a fi luaţi sub ocrotirea „Mielului celui înjunghiat
de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8), a cărui jertfă se actualizează mereu în Sfânta Liturghie. Celor
adormiţi, învaţă Sfântul Simeon al Tesalonicului, le sunt mai de folos Liturghiile, ia celelalte mai
puţin îi ajută. Pentru că omul murind a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu
Hristos...se izbăveşte de dumnezeiască milă de toată durerea. Iar mama care trebuie să se roage
milostivului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor ei, se cuvine să ia aminte şi la pruncul sau pruncii
ei, să-i încredinţeze ea înseşi în căinţă adâncă iubirii lui Dumnezeeşi atotcuprinzătoare. Să-i
pomenească la Sfânta Liturghie simplu, prin cuvintele „prunci lepădaţi”. (p. 19).

9
Botezul sângelui presupune mărturisirea credinței, ceea ce nu este cazul copiilor avortaţi. Ori, dacă toți copiii uciși prin
avort devin sfinți, atunci de ce ne-am mai ruga pentru ei?
29
 Numeroase femei vin la Sfântul Altar cu pomelnice pe care sunt scrise nume de copii
avortați, sub forma Ion-Ionela, Vasile-Vasilica sau sintagme ca „prunci morți înainte de vreme”,
“prunci morți nebotezați”. Anumiţi preoţi încurajează această practică, făcând slujbe separate pentru
toți copiii care au murit nebotezați sau care au pierit în urma avorturilor. Alţii sfătuiesc femeile, la
spovedanie, ca să dea sărindare pentru copiii avortaţi, în special în Postul Nașterii Domnului. În
Sâmbăta dinaintea Naşterea Domnului se face “dezlegarea sărindarelor”, cu o pomană foarte
consistentă la biserică. De asemenea, există câteva rugăciuni şi canoane pentru copiii avortaţi, asupra
cărora Biserica nu s-a pronunţat, cel puţin după cunoştinţa noastră. Un exemplu este Canonul de
rugăciune pentru copii avortaţi, tipărit de parohia Câmpu Mare din judeţul Vâlcea şi care se
săvârşeşte în respectiva Biserică în fiecare zi de joi (www.dragasani_vl.ro/parohie/imp.html ). De
asemenea, un Canon de pocăinţă către Domnul Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi a apărut la
Editura Bizantina.
Conform învăţăturii ortodoxe, vindecarea arborelui genealogic se face prin Sfântul Botez,
care şterge păcatul strămoşesc şi nu lasă să se perpetueze păcate ale strămoşilor pentru care să sufere
copiii. Înclinațiile și tarele ereditare rămân, dar nu devin predestinare. Altfel, este contestată
eficacitatea Sfântului Botez, posibilitatea de a avea o viață nouă în Hristos. Pe de altă parte, nu se
poate da nume cuiva care încă nu s-a născut. Se poate da nume unui copil la 8 zile de la naștere, în
cadrul unei ierurgi speciale. A da un nume unui copil care nu s-a născut, fără o slujbă anume și fără
botez înseamnă a te substitui slujitorilor și rânduielilor bisericești. Nici dacă se specifică „pentru
copiii avortați” nu este corect, deoarece Biserica pomeneşte cu numele numai pe cei care sunt
membrii ei, prin Sfânta Taină a Botezului. Mamele care cred că prin aceasta fac un lucru folositor se
înșeală, nu copiii avortați au nevoie de lumină și de mântuire, ci ele, soţii lor care săvârșesc păcatul
acesta. Ce va face Dumnezeu cu sufletele acestor copilași este o taină pe care numai El o știe. Cât
privește recomandarea aprinderii unui număr mare de lumânării, aducerea unui număr mare de
prescuri la Sfânta Liturghie nu contribuie la iertarea acestui păcat. Ci căința, părerea de rău pentru
păcatul săvârșit,mărturisirea lui, faptul de a nu mai face păcatul.
Practicile populare în cadrul cultului morților sunt reminiscențe ale unor tradiții păgâne
precreștine care s-au perpetuat de-a lungul timpului și care nu sunt în concordanță cu învățătura
autentic ortodoxă. Ele deplasează accentul de la învățătura și practica Bisericii, la lucruri marginale,
care nu sunt de folos pentru sufletele celor adormiți, ci constituie doar modalități prin care cei vii își
liniștesc conștiința că „au împlinit tradiția”. Toate aceste obiceiuri pot dispărea cu timpul numai în
măsura în care Biserica va explica credincioșilor, printr-o cateheză adecvată, ce este ortodox și
ziditor în ele, și ce este omenesc.
Un alt aspect pe care l-am abordat în cadrul studiului de față au fost inovațiile în pomenirea
celor adormiți. În acest caz, este vorba de o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecați
dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forțare a rânduielilor bisericești. Preoții
30
confruntați cu aceste doleanțe ale credincioșilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala
Bisericii Ortodoxe și să nu introducă inovații liturgice, doar pentru a da satisfacție unui grup de
credincioși.

7) Ocultism sacerdotal
Există anumiți slujitori ai Bisericii care încurajează practicile magice, oculte în detrimentul
unei autentice rânduieli ale vieți creștine. Acest lucru face ineficientă slujirea, atunci când ritualul
este încălcat în mod abuziv. Cele mai cunoscute abateri sunt: adaptarea folclorică a rânduielilor de
slujbe, încurajarea unor pomeniri și rugăciuni pentru răul aproapelui, pentru „soartă” mai bună,
pentru câștig material, pentru legări și dezlegări de cununii. Mulți preoți încurajează astfel de practici
indicând în plus cumpărarea unui anumit număr de lumânări, rostirea unor rugăciuni la ore fixe altele
decât cele rânduite de Biserică, procurarea prescurilor numai din anumite surse, ținerea unor posturi
necanonice, precum și repetatitivitatea ritualurilor: 9 marți la rând la Sf. Anton, 9 pomelnice la 9
Liturghii într-o zi-uneori bisericile frecventate trebuie să fie dispuse în formă de cruce (se aleargă de
la una la alta și se pierde Sf. Liturghie în acea duminică!).
Pe de altă parte este vorba de slujire în sens negativ, cunoscută sub numele de „magie cu cele
sfinte”. Dintre practicile acestea: „deschiderea cărții” care este o formă de ghicitorie și uneori de
excrocherie; mediatizarea unor false minuni în scopul atragerii celor naivi, comerțul cu obiecte sfinte
sau sfințitoare-pământ (purtarea în casă a pământului sfânt de la Ierusalim, a apei de la Iordan) sau
apă sfințite, cărți (Talismanul, Epistola). Toate acestea sunt condamnabile în măsura în care nu au ca
suport credința, ci împlinirea magică a pretențiilor invocate. Se remarcă în unele cazuri susținerea
eparhială în cazul acestor totemisme, fie aprobarea dată comercializării lor, fie prin comercializarea
în magazine mănăstirești, parohiale și eparhiale.
Broșurile de genul „Visul Maicii Domnului”, unele tipărite chiar cu binecuvântare
arhierească, au la bază, în afară de câteva rugăciuni obișnuite ale Bisericii, o pretinsă revelație care
nu este recunoscută de Biserică. Din nefericire, deși a fost și a rămas tolerată de Biserică,
considerându-se că ea ar întreține un sentiment de evalvie, trezindu-i pe mulți la dreapta credință.
Cărțuliile de acest gen ademenesc sufletele spre o credință deșartă și superstițioasă: „dormind Prea
Sfânta Fecioară în Muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemului a venit acolo și Domnului
nostru Iisus Hristos care i-a spus : Maica Mea Prea Sfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie
cineva visul tău, și-l va purta cu sine și în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmașul nu se va apropia și
pe duhul cel necurat îl va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă Dânsul, îndreptând calea lui, iar la
dreapta judecată va afla milă și va fi primit în împărăția cerurilor”. Mulți creștini ajung astfel să
creadă că vor fi primiți în Împărăția lui Dumnezeu numai pentru simplul fapt că au ținut asupra lor și
au transcris cărticica magică.
31
8) Ocultism ritual : francmasoneria (fatalismul amenințărilor privind divulgarea secretelor
masonice).
În studiul său despre francmasonerie, I.P.S Mitropolitul Nicolae al Ardealului (publicat în
BOR 1937) arăta că francmasoneria este o societate secretă care pretinde a avea un scop filosofic și
umanitarist, iar membrii francmasoneriei sunt împărțiți în grade oculte , astfel încât membrii dintr-un
grad nu știu cine face parte dintr-un grad superior, nici chiar din același grad cu ei. Gradele invizibile
sunt cele care conduc din umbră toata organizația Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul. În
vârful piramidei stă Împăratul Neîncoronat al Lumii.
Intrarea în orice grad se face printr-un jurământ înfricoșător și o inițiere. Prin jurământ, cel
care intră în noul grad se obligă să păstreze secretul față de tot ceea ce va vedea și va auzi. Prin
inițiere i se comunică taine din învățătura și misiunea Francmasoneriei, necunoscute de gradele
inferioare. Asfel organizația are un caracter ocult, chiar dacă, pentru profani ea se prezintă ca
fraternitate, ca o organizație filantropică și umanitară. Masoneria nu este numai o simplă reuniune
filantropică sau școală filosofică, ci alcatuiește un sistem mistagogic, care reaminteste de vechile
religii sau culte misteriaco-pagane, din care își trage obârșia. Raportul acesta al masoneriei cu
religiile misteriace se vede de altfel și din cele ce au loc și se săvârșesc în timpul inițierilor. Caci,
dupa cum în cele ce au loc în misterele idolatre vechi se relua drama luptelor și a morții zeului
misteriac, tot așa și în inițierea celui de al treilea grad al Francmasoneriei. Astfel Francmasoneria, în
chip clar, este o religie misteriacă cu totul diferită separată si straină de religia creștină… Masoneria
are slujbe religioase proprii, ca ceremonia învierii in chip de lup, sau botezul masonic, ceremonia
recunoașterii casatoriei sau casatoria francmasonă, parastasul francmasonic, inaugurarea templului
masonic etc.”
Francmasoneria se prezintă așadar ca o quasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate ea
nu admite o ființă personală la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni.
Ea preconizează un panteism naturalist: Hiram simbolizeaza forța universală care își ia temporal
măști individuale, prezentandu-se sub forma de persoane trecatoare. Asa zisele persoane omenești
sunt rolurile pe care le joaca trecator unul și acelasi actor.
Așa cum arată I.P.S. Nicolae Mitropolitul Ardealului, „francmasoneria este o organizatie
mondiala, secreta in care evreii au un insemnat rol, avand un rit quasi-religios, luptand impotriva
conceptiei religios-morale a crestinismului, impotriva principiului monarhic si national, pentru a
realiza o republica internationala laica Ea este un ferment de stricaciune morala, de dezordine
sociala”.
Biserica osandeste francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta si
in special pentru urmatoarele motive:

32
 - Francmasoneria invata pe adeptii ei sa renunte la orice credinta si adevar revelat de
Dumnezeu, indemnandu-i sa admita numai ceea ce descopere ratiunea lor. Ea propaga astfel
necredinta si lupta impotriva crestinismului ale carui invataturi sunt revelate de Dumnezeu. Vanand
pe cat mai multi intelectuali sa si-i faca membri si obisnuindu-i pe acestia sa renunte la credinta
crestina, francmasoneria ii rupe de la Biserica, si avand in vedere influenta insemnata ce o au
intelectualii asupra poporului e de asteptat ca necredinta sa se intinda asupra unor cercuri tot mai
largi. In fata propagandei anticrestine a acestei organizatii, Biserica trebuie sa raspunda cu o contra
propaganda.
- Francmasoneria propaga o conceptie despre lume panteist-naturalista, reproband ideea unui
Dumnezeu personal deosebit de lume si ideea omului ca persoana, deosebita, destinat nemuririi.
- Din rationalismul si naturalismul sau, francmasoneria deduce in mod consecvent o morala
pur laica, un invatamant laic reproband orice principiu moral “heteronom” si orice educatie ce
rezulta din credinta religioasa si din destinatia omului la o viata spirituala eterna. Materialismul si
oportunismul cel mai cras in toate actiunile omului, este concluzia necesara din premisele
francmasoneriei.
- In lojile francmasoneriei se aduna la un loc evreii si crestinii si francmasoneria sustine ca
numai cei ce se aduna in lojile ei cunosc adevarul si se inalta deasupra celorlalti oameni. Aceasta
insemneaza ca crestinismul nu da nici un avantaj in ce priveste cunoasterea adevarului si dobandirea
mantuirii membrilor sai. Biserica nu poate privi impasibil cum tocmai dusmanii de moarte ai lui
Hristos sa fie considerati intr-o situatie superioara crestinilor din punct de vedere al cunoasterii
adevarurilor celor mai inalte si al mantuirii.
- Francmasoneria practica un cult asemanator celui al misterelor pre-crestine. Chiar daca unii
adepti ai ei nu dau nici o insemnatate acestui cult, se vor gasi multe spirite mai naive asupra carora
acest cult sa exercite o oarecare forta quasi-religioasa. In orice caz prin acest cult francmasoneria
vrea sa se substituie oricarei alte religii, deci si crestinismului. In afara de motivele acestea de ordin
religios, Biserica mai are in considerare si motive de ordin social, cand intreprinde actiunea sa contra
francmasoneriei.
- Francmasoneria este un ferment de continua si subversiva subminare a ordinei sociale prin
aceea ca isi face din functionarii statului, din ofiteri, unelte subordonate altei autoritati pamantesti
decat aceleia care reprezinta ordinea stabilita vizibil. Ii face unelte in mana unor factori nestiuti inca
nici de ei, avand sa lupte pentru idei si scopuri politice ce nu le cunosc. E o lupta nesincera, pe la
spate, niciodata nu exista o siguranta in viata statului si ordinea stabilita. E o lupta ce ia in sprijinul
ei minciuna si intunerecul. Impotriva juramantului crestinesc pe care acei functionari l-au prestat
Statului, ei dau un juramant paganesc.
- Francmasoneria lupta impotriva legii naturale, voita de Dumnezeu, conform careia
omenirea e compusa din natiuni. Biserica ortodoxa, care a cultivat totdeauna specificul spiritual al
33
natiunilor, si le-a ajutat sa-si dobandeasca libertatea si sa-si mentina fiinta primejduita de asupritori,
nu admite aceasta lupta pentru exterminarea varietatii spirituale din sanul omenirii.

Masurile cele mai eficace ce are sa le ia Biserica impotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al
ordinei social-morale si al natiunei, sunt urmatoarele:
1. O actiune persistenta publicistica si orala de demasca-re a scopurilor si a activitatii nefaste
a acestei organizatii.
2. Indemnarea intelectualilor romani, care se dovedesc a face parte din loji, sa le paraseasca.
In caz contrar Fratia Ortodoxa Romana, extinsa pe toata tara, va fi indemnata sa izoleze pe cei ce
prefera sa ramana in loji. Biserica le va refuza la moarte slujba inmormantarii, in caz ca pana atunci
nu se caiesc. De asemenea le va refuza prezenta ca membri in corporatiile bisericesti.
3. Preotimea va invata poporul ce scopuri urmareste acela care e francmason si-l va sfatui sa
se fereasca si sa nu dea votul candidatilor ce apartin lojilor.
4. Sfantul Sinod acompaniat de toate Corporatiunile bisericesti si Asociatiile religioase se va
stradui sa convinga guvernul si Corpurile Legiuitoare sa aduca o lege pentru desfiintarea acestei
organizatii oculte. In caz ca guvernul nu o va face, Sfantul Sinod se va ingriji sa fie adusa o astfel de
lege din initiativa parlamentara.
(Sfântul Sinod și-a însușit concluziile referatului I.P.S Nicolae și, pe baza loc, a condamnat
francmasoneria)

9) Pericolul ocultismului
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost fascinați de tot ceea ce este secret, senzațional
misterios. Prin apelarea la diverse forme de magie s-a încercat influențarea voii lui Dumnezeu,
determinarea coordonatelor propriei vieți, cunoașterea evenimentelor trecute, prezente și viitoare,
personale și cosmice. Seducerea este uimitor de ușoară, de necomplicată. Ea nu vine sub forma unui
atac frontal provenind de la niște credințe creștine rivale. Din contră, ea se prezintă sub masca unor
tehnici stimulatoare ale credinței pentru câștigarea de putere spirituală și experimentarea de minuni,
sub forma unor metode psihologice de îmbunătățire și dezvoltare a eului, prin care este posibilă
realizarea deplină a potențialului uman, toate acestea fiind văzute ca ajutoare pentru o viață creștină
reușită și plină de succes.
Ocultismul se bazează pe forța malefică a vrăjmașului diavol. Răul se manifestă mai devreme
sau mai târziu chiar dacă la început oamenii sunt amăgiți cu o senzație de bine. Aceasta îi duce în
eroare pe mulți, mai cu seamă că vrăjitorul folosește icoane, lumânări, tămâie sau își îndeamnă
clienții la post, rugăciune, spovedanie și împărtășanie. Demonul recurge la un fals misticism pentru a
devia lumea de la credință. Prin vise și vedenii cu aspecte angelice, prin semne și descoperiri cu
aparențe suprafirești, prin comunicări spiritiste. El poate simula chipul Maicii Domnului și al
34
Mântuitorului și ne poate înșela cu îndemnuri morale sau cu citate biblice, însoțite uneori de
prevestirea unor întâmplări care uneori se pot adeveri. El poate îndemna la post și la rugăciune și
chiar la împărtășirea cu Sfintele Taine pentru a da mărturie că acele descoperiri sunt de la
Dumnezeu. Pentru ca înșelăciunea să fie veridică se amestecă adevărul cu minciuna. Prin felul în
care spune adevărul, îi denaturează sensul. Forța impersonală pe care ocultiștii o numesc Spirit
universal sau Natură universală este acceptată naiv de către un mare număr de creștini ca fiind un alt
mod de a-l desemna pe Dumnezeu, pe când în realitate este vorba de un înlocuitor al Lui.
Orice formă de magie, oricât de nevinovată pare și oricât de benefice ar fi rezultatele ei este
în realitate extrem de nocivă și îl are în spatele ei vrăjmașul diavol. Singura formă de energie
pozitivă, necreată este harul divin. Iar harul este lucrător doar în Biserică, în lucrarea Sfintei
Liturghii, a Sfintelor Taine și ierurgii.
Cel mai puternic aliat al ocultismului astăzi este imensa publicitate care i se face. În trecut, se
știa clar că vrăjtoria este demonică. Practicanții magiei se întâlneau noaptea, în cimitire, case
părăsite. Aastăzi avem de a face numai cu practicanți de „magie albă” care se întâlnesc în locuri
publice. Există astăzi un adevărat market al ocultismului organizat după toate regulile economiei de
piață. Paginile de publicitate ale celor mai cunoscute ziare abundă în anunțuri de aceste gen: magie
albă, deslegări de farmece (clarvăzătoarele apar îmbrăcate în maici sau cu o cruce în mână); sunt
multe televiziuni unde clarvăzătorii sunt invitați la ore de maximă audiență; în librării există o
literatură imensă de acest gen care se vinde foarte bine.

10. Recomandări misionar pastorale

Persoanele care practică ocultismul au trăiri intense, puternice, doar că aceste trăiri sunt
deviante. Persoanele care apelează la ele, chiar intelectuale, sunt rupte de cult, de Biserică. Prin
recursul la vrăjitorie și practici magice se ajunge la o pseudo cultură, adică la un cult al duhurilor
înșelătoare. O vrăjitoare nu fraierește, ci primește persoane deja fraierite, debusolate de minciunile
modernității, ale consumismului, materialismului sau antropocentrismului. Persoana care apelează la
vrăjitoare este o persoană în care există un decalaj între puterea credinței în Dumnezeu și frica de
lume. Credulul nu știe nimic despre puterea tainelor dumnezeiești și astfel cade pradă puterilor
amăgitoare ale duhurilor. Practicanții ocultismului sub diversele sale forme nu au, în ei înșiși, nici
puterea de a face bine, nici puterea de a face rău. Cu toate acestea, ei mențin în întuneric sufletele
deja atinse de stricăciunile veacului acestuia.
Biserica ne învață despre har și rolul lui sfințitor. Sursa harului este Dumnezeu și nu o
persoană inițiată, iar harul se transmite numai în Biserică, în lucrarea Sfintei Liturghii, a Sfintelor
Taine și a ierurgii. Efectele harului divin nu se concretizează în interese materiale imediate
(bunăstare în viața pământească), ci deschid calea bunătăților veșnice, a vieții veșnice. Mulți din

35
practicanții ocultimsului suferă de dezechilibre psihice grave, datorită posesiei demonice la care sunt
supuși.
Între măsurile care se impun, se numără:
Cercetarea penitenților în Taina Sfintei Spovedanii pentru a vedea dacă aceștia au fost
înșelați de ispita magiei sub orice formă ar fi aceasta.
Aplicarea măsurilor disciplinare și canonice care se impun față de cei care favorizează sau
practică ocultismul.
Tipărirea de broșuri care să arate netemeinicia superstițiilor, a magiei și a astrologiei. Din
contră, a apărut o antologie ocultă intitulată Icoane făcătoare de minuni și vindecători din România.
Această carte pune laolaltă pe Părintele Teofil Pârâian și pe fiica mamei Omida etc.
Inițierea unei campanii mediatice pentru stoparea publicității față de manifestările oculte, în
presă, la televiziune sau la radio.
Explicarea în predici, cateheze și discuții duhovnicești a semnificației teologice a momentelor
principale ale vieții omului.
Colaborarea cu organele de ordine publică în vederea demascării tuturor actelor de
excrocherie, înșelăciune, șarlatanie, asociate deseori cu practici oculte: vrăjitori și vrăjitoare care
pozează în ziare îmbrăcați în haine monahale.

BIBLIOGRAFIE

Encyclopedia of New Religions. New Religious Movements. Sects and Alternative Spiritualities,
edited by Christopher Patridge, Lion Hudson, 2004
Encyclopedia of New Religious Movements, ed. by Peter Clarke, Routledge, 2006
Religions of the World. A comprehensive Encyclopedia of Beliefs and Practices, Gordon J. Melton,
Martin Baumann (eds.), David B. Barrett, world religious statistics; Donald Wiebe,
introduction, California, 2002, 4 vol.
The Encyclopedia of Cults, Sects and New Religious, ed. James Lewis, Prometheus Books, 1998
(2002)
The Encyclopedia of Religion, Mircea Eliade editor en chief, vol I, Macmillian Publishing Company,
New York, 1987, ed.), vol 16 (Index); Volume diferite (Miscaellanea)
***
Abgrall, Jean-Marie, La mechanique des sectes, Paris, Payot, 1996
Achimescu, Pr. Lect. Dr. Nicolae, New Age și ecologia. Considerații din perspecivă creștină,
„Teologie și Viață”, nr. 1-6 (1997), p. 107-128.

36
Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Cunoașterea apofatică în învățătura ortodoxă și buddhistă.
Concluzii în perspectiva unui dialog interreligios, „Mitropolia Banatului”, nr. 3 (1989), p.
35-47
Achimescu, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Noile Mișcări Religioase, Editura Limes, 2004
Achimescu, Pr. prof. dr. Nicolae, Ocultism în lumea de azi, Ziarul „Lumina”, 10 aprilie 2008
Alexe, magistr. Gh., Practici magice și combaterea lor: Magia și religia creștină, în S.T., VI (1954),
Nr. 7-8, pp. 439-457;
Aniculoaie, Diac. George, Frica de magie și vrăjitoare a omului contemporan, Ziarul „Lumina”, 30
august 2012
Beckford, James, Cult Controverseis. The Social response to New Religious Movements, London,
1985
Beit-Hallahmi, Benjamin, „O Truant Mouse”: Collaborationism and Research Integrity, în
Benjamin Zablocki &Thomas Robbins, Misunderstanding Cults. Searching for Objectivity
in a Controversial Field, University of Toronto Press, 1991, p. 35-70
Berger, Paul, Affrontes a la modernite, ed. Centurion, Paris, 1980
Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale
Părintelui Symeon. Ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Inel Țugui, Editura Anastasia,
2004
Cojocaru, pr. asist. Haralambie, Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie,
vrăjitorie și obscurantism. Combaterea magiei, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, pp. 333-341;
Conconi, Roberto et Campiche Jacques, Roland, Les deux visages de la religion. Fascination et
désenchantement, Labor et Fides, 2004
Conconi, Roberto et Mérat, Jacques, Sectes, Nouveaux Mouvements Religieux et Milieu Cultique,
dans une société désenchantée, Neuchâtel: Université de Neuchâtel Division économique
et sociale, 1995
Dancă, Wilhelm, Fascinația binelui. Creștinism și postmodernitate, Editura Sapientia, 2007
Dave Hunt, T.A. McMahon, Seducerea creștinătății. Discernământul spiritual în vremurile din
urmă, Ed. Agape,199438
David, Diac. P.I., Invazia sectelor, Editura „Europolis”, Constanța, 1999, p. 199-217
Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, București, 1997
Făgeţeanu, Ieromonah Adrian, Stanciu, Ieromonah Mihail, De ce caută omul contemporan semne,
minuni şi vindecări paranormale? Un răspuns ortodox. Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Damaschin, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, Editura Sophia, Bucureşti,
2004 (Citat după ediția electronică APOLOGETICUM 2006)
Fournier, Anne et Picard, Catherine, Secte, democrație, mondializare, Editura Gramar, București,
2006
37
Gheorghiu, Elena Iulia, Religiozitate și creștinism în România post-comunistă, „Sociologie
Românească”, nr. 3 (2003), p. 102-121
Ignatie, Părintele, Cuvânt despre om, Editura Bunavestire, 2001
Kepel, Gilles, Dumnezeu își ia revanșa, Editura Artemis, 1994
Lacroix, Michel, L’ideologie du New Age, Dominos Flammarion, 1996
Larchet, Jean-Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, București, 2006, în special cap.
„Legătura dintre boală, suferință și moarte și păcatul strămoșesc”, p. 47-60 și cap. „Despre
folosul bolii, potrivit Sfinților Părinți”, p. 63-74
Lenoir, Fréderic, Les métamorphoses de Dieu. La nouvelle spiritualité occidentale, Plon, 2003
Manolache, magistr. Anca, Cunoașterea ocultă – falsificare a cunoașterii adevărului, în S.T., VI
(1954), Nr. 3-4, pp. 174-188;
Mayer, Jean Francois, Confessions d’un chasseur des sectes, Cerf, Paris, 1990
Mayer, Jean-François, Les Nouvelles Voies Spirituelles. Enquête sur la religiosité parallèle en
Suisse, L’âge d’Homme, 1993
Melton, Gordon, Perspectives on the New Age, 2004
Moceanu, pr. prof. dr. Ovidiu, Visul și împărăția, Ediția a II-a, Editura Egumenița, Galați, 2007;
Mureșan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent.
Impactul în societatea contemporană, Editura Universității București, 2007
Omul de cultură în faţa descreştinării. Referatele Simpozionului Internaţional Omul de cultură în
faţa descreştinării, organizat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1
Decembrie1918”, Alba Iulia (13-15 mai 2005), Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2005.
Pestroiu, pr. lect.dr. David, Curs de Misiologie și Ecumenism, pe site-ul www.ftoub.ro, secțiunea
Cursuri;
Pestroiu, Pr. lect.dr. David, Sfaturi practice în Biserică: micile ocultisme rurale sunt nevinovate?,
Ziarul „Lumina”, 08 iulie 2010
Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura
Vasiliana, Iași, 2006
Rezuș, pr. prof. Petru, Considerațiuni asupra originii și combaterii superstițiilor, obscurantismului,
bigotismului, fanatismului și fatalismului, în G.B., XII (1953), mai-iulie, pp. 363-367;
Rezuș, pr. prof. Petru, Superstițiile și combaterea lor, în S.T., II (1950), Nr. 9-10, pp. 593-595;
Richardson, James, The European Court of Human Rights and Former Communist Countries,în D.
Jerolimc, S. Ziniscak, I Borowik, Religions and Patterns of Social Transformation, Zagreb,
2004, p. 223-234
Robbins, Thomas, Balance and fairness in the Study of Alternative Religions, în Benjamin Zablocki
& Thomas Robbins, Misunderstanding Cults. Searching for Objectivity in a Controversial
Field, University of Toronto Press, 1991, p. 71-98
38
Rode, Franc, Ideologie religiosa e visione cristiana di Dio in Europa, în G.R.I.S, Il destino delli
uomo secondo i cattolici e seconde le sette, Leuman, 1991
Rose, Serafim, Sufletul după moarte. Experiențe contemporane „de după moarte” în lumina
învățăturii ortodoxe, Editura Sofia, București, 2004
Silvestru, Arhimandrit, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. IV, Editura Credința
strămoșească, 2001
Singer Thaler, Margaret, Cults in our Midst. The hidden Menace in our everyday Lives, 1995
Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru I., Biserica ortodoxă și religiile necreștine, „Ortodoxia”, XXXVI
(1984), nr. 2
Stan, pr. prof. Liviu, Superstițiile și obscurantismul mistic, în S.T., II (1950), Nr. 3-6, pp. 280-287;
Stăniloae, pr. prof. Dumitru, Formele și cauzele falsului misticism. Domeniul magiei, în S.T., IV
(1952), Nr. 5-6, pp. 252-257;
Stoica, Pr. Dr. Ion, Adevărul, lumea și omul, ASA, București, 2006
Tavernier, Janine, 20 ans de lutte contre les sectes, Edition Michel Lafon, 2003
Thermos, Pr. Vasile, Om la orizont. O fundamentare a relației între teologia ortodoxă și științele
parapsiologice, Editura Sophia, 2010
Urzică, Mihai, Biserica și viermii cei neadormiți sau cum lucrează în lume „taina fărădelegii”,
Anastasia, 1998
Vasilescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982
Vasilescu, diac. prof. Emilian, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în S.T., I (1949),
Nr. 5-6, pp. 307-313.
Vernette, Jean, Jésus au péril des sectes, Desclée, Paris, 1994
Vernette, Jean, Reîncarnarea, Editura Corint, 2004
Vernette, Jean, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, Editura Corint, 2003
Vliangoftis, Arsenie, Ereziile contemporane, o adevărată amenințare, Ed. Evangelismos, 2006
Voicu, Mălina, România religioasă. Pe valul european sau în urma lui?, Institutul European, 2007
Walter, Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001

NEW AGE
Bădulescu, Pr. Dan, Împărăția răului: New Age Originile, istoricul, doctrinele și consecințele sale
din perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, 2001
Dancă, Wilhelm, „New Age sau Era Vărsătorului. Religia postmodernității?”, în Fascinația binelui.
Creștinism și postmodernitate, Editura Sapientia, 2007
Greer, Paul, The Aquarian Confusion. Conflincting Theologies of the New Age, ”Journal of
Contemporary Religion”, vol. 10, nr. 2, 1995, p. 151-166
39
Hanegraff, Wouter, New Age Religion and Western Culture. Esotericism in the Mirror of Secular
Thought, Leiden, 1996
Harvey, Graham, Coming Home and Coming Out Pagan but not Converting în Christopher Lamb
and Darrol Bryant (ed.), Religious Conversion. Contemporary Practices and
Controversies, London: Cassell, 1999, p. 233-246
Heelas, Paul, The New Age Movement. The Celebration of the Self and the Sacralization of
Modernity, Oxford, 1999
Hexham, Irving and Poewe, Karla, New religions as Global Cultures, Westview Press, 1997
Hybertsen, Karen Sue, Twisting Space. Women, Spirits and Halloween în Lesly A. Northup (ed.),
Women and Religious Ritual, Washington CD, 1993, 37-49
Introvigne, Massimo, Il channeling: uno spiritismo moderno? în CESNUR, Lo Spiritismo, a cura di
Massimo Introvigne, Editrice Elle Di Ci, 1989, p. 35-96
Introvigne, Massimo, La magie. Les nouveaux mouvements magiques, Paris, Droguet et Ardant,
1993;
Klimo, Jon, Channeling. Investigations on Receiving Infromation for Paranormal Sources, Jeremy
Tarcher, Los Angeles, 1987
Lacroix, Michel, L’ideologie du New Age, Dominos Flammarion, 1996
Perspective son the New Age, edited by James R. Lewis and Gordon Melton, State University of
New York Press, 1992
Pike, Sarah, New Age and Neopagan Religions in America, Columbia University Press, 2004
Pontificio Consiglio de la cultura. Pontificio Consiglio per il dialogo interreligioso, Gesu Cristo.
Portatore dell’Acqua Viva. Una reflessione Cristiana sul „New Age”
(http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/interelg/documents/rc_pc_inte
relg_doc_20030203_new-age_it.html )
Riordan Suzanne, Channeling: A New Revelation?, în Perspective on the New Age, p. 105- 126;
Rose, Stuart An examination of the New Age Movement: Who is Involved and what Constitutes its
Spirituality, „Journal of Contemporary Religion”, vol. 13, no. 1, 1998, p.5- 35
Wűrtz, Bruno, New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului, Timișoara, 1994
York, Michael, The Emerging Network. Sociology of the New Age and Neo-Pagan Movements,
Rowman&Littelfield Publishers, 1995

NEOPĂGÂNISM
Barbara Jane Davy, Introduction to pagan Studies, Alta Mira Press, 2007
Berger, Helen A., A community of witches. Contemporary neo-paganism and witchcraft in the
United States, Columbia, Univ. of South Carolina Press, 1999
40
François, Stephane, Le neo-paganisme. Une vision du monde en plein essor, MCOR, La Table
d’Emeraude, 2007
Handbook of Contemporay Paganism, edited by Murphy Pizza and James Lewis, Leiden, 2009
Harvey, Graham, and Hardman, Charlotte, (dir.), Paganism Today. Wiccans, Druids, the Goddess
and Ancient Earth Traditions for the Twenty-First Century, Londres, Thorsons, 1996;
Harvey, Graham, Coming Home and Coming Out Pagan but not Converting în Christopher Lamb
and Darrol Bryant (ed.), Religious Conversion. Contemporary Practices and
Controversies, London: Cassell, 1999, p. 233-246;
Higginbotham, Joyce and River, An Introduction to Earth-Centerd Religion, Fourth Printing, 2004
(Apologetică).
Hutton, Robert, The Triumph of the Moon. A History of the Modern Pagan Witchcraft, Oxford, 1999
Hutton, Ronald, The Pagan Religions of the British Isles. Their Nature and Legacy, Blackwell, 1991
Ivakhiv, Adrian, In Search of Deeper Identities. Neopagans and native faith in Contemporary
Ukraine, ”Nova Religio” 8 (2005), p. 7-37
Lewis, James Numbering neopagans în James Lewis, Gordon Melton (ed), Perspectives on New
Age, State University of New York Press, 2002
Lewis, James, The pagan Explosion. An Overview of Selected Census and Survey data, în Hannah
Sanders and Peg Aloi, New generation Witches. Teenage Practitioners of 21st century,
Witchcraft, Hampshire, 2007
Lewis, James, Witchcraft Today. An Encyclopedia of Wiccan and Neopagan Traditions, California,
1999
Mayer, Jean-Francois, Le neo-paganisme rencontre la mondialisation. A propos de deux récentes
ouvrages en français, „Religioscope”, 21 août, 2003
(http://www.religioscope.info/article_201.shtml).
Pearson, Joane (ed), Belief Beyond Boundaries: Wicca, Celtic Spirituality and the New Age,
Ashgate, 2002
Pike, Sarah M., New Age and Neopagan Religions in America, Columbia University Press, 2004
Strmiska, Michael F., Modern Paganism in World Cultures. Comparative Perspectives, Santa
Barbara, 2005
Witchcraft and Magic in Europe. The Twenth Century. edited by Bengt Anakaloo and Stuart Klark,
University of Pennylvania Press, 1999
York, Michael, Pagan Theology. Paganism as a World Religion, New York University Press, 2003
York, Michael, The Emerging Network. Sociology of the New Age and Neo-Pagan Movements,
Rowman and Littelfield Publishers, 1995

41
REIKI
Argeșanu, Ovidiu Dragoș, Arta războiului PSI, Editura Dao Psi, 2005
Argeșanu, Ovidiu Dragoș, Arta războiului PSI. Protecția, Editura Dao Psi 2006
Argeșanu, Ovidiu Dragoș, Cele 7 peceți, Editura Dao Psi 2009 („roman”)
Argeșanu, Ovidiu Dragoș, Reiki. Între mit și realitate, Editura Dao Psi, 2008
Austin, Jennie, Practica Reiki, Meteor Press, 2009
Curs de reiki. Gradul al II-lea (material provenit de la o fostă practicantă reiki)
Gheorghiță, Constantin, InfoReiki, Editura Dao Psi, 2009
Hristenco, Dumitru, Reiki modern, Editura Teora, 2002
Hristenco, Dumitru, Reiki tradițional. De la gradul I la maestru, Editura Teora 2008
Lübeck, Walter, Frank Arjava Petter, William Lee Roland, Spiritul Reiki. Manual complet al
Sistemului Reiki, Meteor Press, 2009
Manual oficial Karuna-reiki pentru nivelurile practicant unu&doi, International center for Reiki
Trening, 1998
McClenton, Rhonda, Spirits of the Lesser Gods. A critical Examination of Reiki and Christ-centered
Healing, Dissertation com., Florida, 2007
Rusu, Risvan Vlad, Compendiu ilustrat de Reiki, Editura Dao PSI, 2007
Stanciu, Vasile, Aproape totul despre Reiki, Editura Europolis Constanța, 1997

OCULTISM POPULAR
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române
Aghiazmatar. Cuprinzând slujbe, rânduieli, rugăciuni săvârşite de preot la diferite trebuinţe din viaţa
creştinilor. Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte
Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002
Bănescu, Prof. Dr. Marcu, Practici netrăbuite. Problematica pomenilor, în “Mitropolia Banatului”
nr. 7-8 (1984), p. 461-464
Bârlădeanu, Arhiereu Calist, Ceremoniile înmormântărilor, “Biserica Ortodoxă Română” nr. 6
(1905-1906), p. 662- 675
Bârlădeanu, Arhiereu Calistrat, Rugăciunile Biserecei sau pomenirile pentru ei repausați în Domnul,
“Biserica Ortodoxă Română” 23 (1902), p. 257-268
Beldie, Pr. Constantin, Credința despre vămi în Biserica Ortodoxă, “Biserica Ortodoxă Română” 11
(1931), p. 702- 704
Benedict Aghioritul, Ieremonah, Parastasele şi folosul Editura „Evanghelismos”, Bucureşti, 2003
42
Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultăţile de teologie. Retipărită cu
binecuvântarea Prea Sfinţitului Laurenţiu, Episcopul Caransebeşului, Nemira, 2002
Berbențea, Pr. Ioța, Obiceiuri vechi și „intruse” de înmormântare, “Mitropolia Banatului” nr. 4
(1987), p. 60-61
Bunea, Pr. Ion, Aspecte din folclorul funerar, “Mitropolia Banatului” nr. 11-12 (1985), p. 780- 786
Bunea, Pr. Ioan, Cultul morților și rostul parastaselor, „Mitropolia Ardealului” XV (1970), nr. 7-8
Chirvasie, Preot magistrand Ioan, Rugăciunile pentru cei adormiți în învățătura Bisericilor Romano-
Catolică și Ortodoxă, “Biserica Ortodoxă Română” nr. 3-4/ 1959, p. 385-394
Costea, Pr. Traian C., Creștinismul și arderea morților, “Biserica Ortodoxă Română” 1932, nr. 1, p.
136-138
Drăgoi, Pr. Eugen, Înmormântarea și pomenirile pentru morți. Tipărită din inițiativa și cu
binecuvântarea P.S. Dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, Galați, 2002
Drăgușin, Pr. Drd. Valeriu, Rugăciunile pentru adormiți în lumina Sfintei Scripturi, p. 116-125
Floca, Arhim. Prof. dr. Ioan, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.
II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990
Ghiță, Prot. Ieremia, Ce trebuie să știe credinciosul despre vămile văzduhului, A“Mitropolia
Banatului” nr. 7-9 (1992), p. 82-87
Ionescu, Preotul Ioan, Rostul parastaselor, Tipografia “Cugetarea”, 1937
Jankelevitch, Vladimir, Tratat despre moarte, Amarcord, 2000;
Larchet, Jean-Calude, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi morţii, Bucureşti,
Larchet, Jean-Claude, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Sofia, Bucureşti, 2003
Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Editura „Grai şi suflet-cultura
naţională”, Bucureşti, 1995
Mircea, Pr. Ioan, Cultul morților în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Ort
3 (1985), p. 465- 495
Mitrofan, Părintele, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Traducere din limba
franceză de Mitropolitul Iosif. Prefață de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, 2 vol, Editura Anastasia,
2003
Morar, Pr. Prof. Nicolae, Îngăduințe și restricții la slujba înmormântării, “Mitropolia Banatului” 3-
4 (1984), p. 180- 187
Mantzaridis, Georgios, Morala creştină. Omul şi Dumnezeu, omul şi semenul. Poziţionări şi
perspective existenţiale şi bioetice, Editura bizantină, Bucureşti, 2006
Necula, Nicolae Pr. Prof. Dr, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004
Paschia, Preot Dr. Gheorghe, Rugăciuni pentru morți în scrierile Sfinților Părinți în epitafurile
antice și cele contemporane, “Mitropolia Banatului”, nr. 1 (1987), p. 60-66
43
Petrică, Prot. Dr. Vasile, “Iertăciunile” sau despre degradarea necrologului, “Mitropolia Banatului”
5-6 (1985), p. 359-362
Prepelicean, Vladimir, În legătură cu problema incinerării, „Ortodoxia” 11-12 (1967), 1189-1193
Prepelicean, Pr. Prof. Vladimir, Incinerarea morților și teologia ortodoxă, „Studii Teologice” 7-8
(1962)
Rose, Serafim, Sufletul după moarte. Experienţe contemporane „de după moarte” în lumina
învăţăturii ortodoxe, Editura Sofia, 2004
Scriban, Arhim, Păcatul arderii morților, “Biserica Ortodoxă Română” 1-2 (1936), p. 42- 51
Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997
Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Temeiuri doctrinare ale rugăciunilor pentru cei răposați, “Studii
Teologice” nr. 4 (1987), p. 79-84
Stoicu, Pr. Ioan, Rugăciunea: Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, “Mitropolia Banatului” nr. 1-3
(1964), p. 77-82
Streza, Pr. Nicolae, Problema și problematica predicii și a serviciului religios la înmormântare,
“Mitropolia Banatului” 7-9 (2003), p. 93-106
Strugariu, Drd. Constantin, Grija pentru cei morți în cultul și spiritualitatea ortodoxă, “Biserica
Ortodoxă Română” 9-10 (1983), p. 679-691
Ștefănescu, George, Înmormântarea la creștini, București, Tipografia Gutenberg, 1901
Zugrav, Pr. Dr. Ioan, Cultul morților. Comemorarea lor, „Candela” 1-12 (1937), p. 28-73
***Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi obiceiuri, vol. I
(Oltenia), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; vol. II (Transilvania), Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003; vol. IV (Moldova), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004;
***Bioetica şi taina persoanei. Perspective ortodoxe, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006
***Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

44