INCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN PROVINCIA

AFRICA PROCONSULARĂ

In cursul actual, prin Africa nu înțelegem continentul cu același nume,

ci Provincia Proconsulară Africa, adică teritoriile romane care nu făceau parte din
Prefectura Egipt și care depindeau direct de Roma, nu de Constantinopol. Ar fi
Tunisia, Libia și o parte din Algeria de azi. Provincia Africa se învecina la vest cu
Mauretania. In acea provincie creștinismul a pătruns foarte de timpuriu, de aceea,
acolo avem mari ierarhi și teologi încă din secolul al III-lea, cum ar fi Sf. Ciprian
episcopul Cartaginei și preotul Tertulian.
Cât privește monahismul în Africa, acesta se datorează aproape în întregime
Fericitului Augustin. Aceasta nu înseamnă că el este cel care a adus monahiemul
în provinciile africane latinofone.
Tertulian din Cartagina, capitala provinciei Africa, actualmente în Tunisia,
ne dă primele înformații cu privire la prezențele monahale în Africa înainte de Sf.
Augustin.
Așadar, Tertulian (Cartagina, 145-230) vorbește de cei care păstrează
fecioria până la moarte ( Apologeticum). Soției sale îi dă sfatul ca, după trecerea
sa la cele veșnice, să consacre văduvia ei lui Hristos. (Ad uxorem)
In ,,De resurrectione Christi” vorbește despre nenumărații asceți ai Bisericii
din Africa ce păstrează fecioria, despre fecioare care și-au consacrat viața Mirelui
Hristos și despre bărbații care au lepădat orice legătură trupească. Ii laudă pe cei
care, prin păstrarea fecioriei, s-au făcut asemenea îngerilor.
Sf. Ciprian (210-258, Cartagina) a scris lucrarea ,,Despre comportamentul
fecioarelor.” Este vorba, desigur, despre fecioarele cu viață consacrată. Le
socotește adevărate flori ale Bisericii. ,, Flori sunt ele din sămânță duhovnicească
, podoabă și cinste a harului duhovnicesc, însușire aleasă, lucrare de laudă și cinste
nestricată și întreagă, chip al lui Dumnezeu, care răspunde sfințenie,i Domnului,
partea cea mai însemnată a turmei lui Hristos.” ( Despre chipul fecioarelor lll trad.
rom. De Laura Pătrașcu, ed. IBMBOR, 2003, p.105).
Acestora, care ,,s-au dăruit lui Dumnezeu”, Sfântul Ciprian le dă sfaturi ca să
stăruie nu numai în curăția trupească, ci și în curăția minții. Fecioara, spune
Ciprian, nu trebuie să se îngrijească de frumusețea trupului. Acesta este tocmai
cel împotriva căruia ea trebuie să lupte (p.108), de aceea creștinul și mai ales
fecioara cu viață consacrată nu trebuie să aspire la vreo mărire trupească. Ciprian
dă sfaturi fecioarelor care proveneau din familii bogate să folosească bogățiile
pentru fapte ale milei creștine, dat fiind că bogăția pe care Dumnezeu i-a
încredințat-o fecioarei trebuie folosită spre mântuire (p.112). El sfătuiește
fecioarele consacrate să evite fardurile și podoabele pe care le poartă femeile
căsătorite; să evite petrecerile, de unde pot pleca cu răni în urechi; să evite băile
publice. Le va spune, printre altele:,, Păziți-vă de căile mari și largi!...Păziți
nevătămat, fecioare, păziți ceea ce ați început să fiți, ceea ce veți fi! Mare răsplată
vă așteaptă, înalta răsplată a virtuții, cel mai mare dar al curăției.”(p.120-121)
,,Voi aveți slava învierii încă din acest veac, treceți prin veac, fără să vă atingă
veacul! Când stăruiți fecioare și curate, sunteți asemenea îngerilor lui
Dumnezeu.”(p.122)
Va încheia, spunând:,, Cele mai înaintate în vârstă dați învățătură celor mai
tinere; cele mai mici, arătați îndemn celor asemenea vouă! Stăruiți a vă îndemna
unele pe altele, chemati-vă pentru slavă prin povățuiri spre virtute! Răbdați cu
tărie, stăruiți în cele duhovnicești, ajungeți la țintă în chip fericit!”(p.123)
Din lucrarea aceasta înțelegem că în Cartagina acelor vremi putem vorbi de
existența călugărițelor. Nu știm dacă trăiau în case comune sau duceau viață
consacrată, rămânând în cadrul femiilor lor, dar fenomenul monahal ca atare
exista. Din informațiile lăsate de Tertulian constatăm că existau și bărbați cu viață
consacrată. Vă rog să rețineți, ne găseam în prima jumătate a secolului al III-lea.
Nu avem informații că pe atunci, în Egipt, existau deja fecioare cu viață
consacrată. Sf. Antonie a lăsat pe sora sa, Maria, într-o comunitate de fecioare
când a început viața eremitică, în anul 270. Aceasta ne face să credem că și în
Egipt existau destul de devreme fecioare cu viață consacrată, deci, călugărițe.
Inainte să vorbim despre tipul de monahism introdus de Fer. Augustin în
nordul Africii, mentionăm că unii prieteni ai lui Augustin au avut, și ei, un rol
important în introducerea monahismului în sudul Mediteranei. Spre exemplu,
Alipius, în anul 393 a fost ales episcop în Tagaste. In calitate de episcop, Alipius,
prietenul lui Augustin, a construit două mănăstiri, una de bărbați și alta de femei.
Prin 410 Pinian și Melania cea Tânără au inființat o mănăstire în Tagaste, cu
binecuvântarea lui Alipius.
Alt prieten al lui Augustin, Evodius, a ajuns episcop în Uzale, în provincia
proconsulară în anul 396. Acolo a înființat o mănăstire de bărbați și una de femei.
Possidius, elevul, prietenul și biograful lui Augustin, a fost ales episcop în 397
pentru Calama,în Numibia, unde a înființat o mănăstire canonială. In vremea
ocupației vandale din (428-534) existau în nordul Africii 50 de mănăstiri în care
se ducea o viață monahală fundamentată pe Rânduiala marelui episcop al Hiponei,
Augustin.
Am spus toate acestea spre a arăta că Augustin nu a înființat mănăstiri într-
o regiune în care nu se auzise de monahi. El a adus însă o transformare deosebită
a monahismului african.
Fericitul Augustin (354-430) s-a născut în Tagaste, din tată păgăn și mamă
creștină (Sf. Monica). A studiat la Cartagina, de unde s-a întors căsătorit cu o fată,
se pare bogată, și cu un băiat. Soția l-a părăsit. El a rămas cu băiatul pe care l-a
purtat cu el peste tot, dându-i o educație strălucită. Este vorba de Adeodat (Cel de
Dumnezeu dat) A plecat în Italia, unde a ajuns profesor de Retorică. La
Mediolanum l-a cunoscut pe Sf. Ambrozie, care l- aimpresionat profund. In
căutările lui, fusese atras de manihei. S-a convertit la creștinism la Milano,la
vârsta de 34 de ani, fiind botezat de Sf. Ambrozie, episcopul acelei cetăți.
 A venit la Roma unde, la scurtă vreme a trecut la cele veșnice Monica, sfânta
sa mamă, pe care a îngropat-o la Ostia. A rămas la Roma câteva luni, până la
sfârșitul verii anului 388. Aici a scris prima carte din tratatul ,,Delibero arbitrio”,
urmând ca celelalte două să le scrie mai târziu. Motivat de lupta cu maniheii, a
scris lucrarea ,,De moribus ecclesiae catholicae deque moribus manichaeorum” și
,,De quantitate animi”( Cf. Rodolfo Doni, Augustin, Căutătorul neobosit al
adevărului; Ed. Pauline, 2015, 124). A părăsit Roma și a venit în Africa, în orașul
său natal, Tagaste, unde voia să se dedice educației tinerilor și să continue viața
contemplativă pentru care optase, devenind creștin. Era însoțit de fiul său,
Adeodat, și de câțiva prieteni, între care Alipius, Evodius, Possidius, foști
funcționari superiori și alti câțiva prieteni.
Tagaste era un oraș, centru episcopal, așezat într-o regiune muntoasă, pe
versantul sudic al Munților Mediera, la o înălțime de 675 de metri. Acești munți
nu sunt prea înalți (1000-1400 de metri altitudine). Din Tagaste se deschidea o
vale cu vegetație bogată, în care curgeau mici răulețe. In depărtare se putea vedea
pustiul, care avea, și el, farmecul lui. Acest oraș se găsea la o distanță de 250 Km.
De Cartagina (Tunisia), capitala provinciei, unde Augustin își făcuse studiile și la
80 Kmde Hippona, astăzi Anaba (în Algeria).(Cf. Carlo Cremona, Augustin de
Hipona, Ed. Pauline, 2003, 137).
Augustin făcea parte dintr-o familie înstărită și respectată. El vorbește în
amintirile sale că părinții săi erau proprietarii unei vii. Probabil că în acea vie se
găsea și casa părintească. Faptul că pe când locuia la Tagaste avea deja tahigraf,
arată că era un om cu posibilități materiale, dincolo de faptul că era foarte dotat și
foarte cultivat. De altfel, nu era puțin lucru să vii din Africa și să ajungi să câștigi
o catedră în capitala imperiului.
A hotărât să trăiască în acea casă, împreună cu fiul și ci prietenii săi, îmbinănd
munca intelectuală (a făcut manuale pentru copii și, se pare, că a dat lecții) cu
munca fizică,la câmp ,în vie și în grădină) și cu preocuăpările religioase. Nu
cunoaștem dacă în Tagaste, în casa sa, el a construit o mănăstire propriu-zisă (unii
consideră că acolo a înființat prima mănăstire în care trăia cu grupul de prieteni),
dar era o viață angajată pe calea contemplației monahale.
Posidius, prietenul și biograful său ne-a lăsat următoarea informație:,, După
ce a primit harul Botezului, împreună cu mai mulți dintre concetățenii săi și dintre
prietenii săi, tot așa de devotați ca el să slujească lui Dumnezeu, el se întoarce în
Africa și revine la casa sa și la pâmântul său. Aici va rămâne timp de trei ani; din
acel moment, străin de grijile lumii, trăind împreună cu tovarășii săi, pentru
Dumnezeu, în post, în rugăciune, în fapte bune și cugetând la Legea Domnului
ziua și noaptea. Toate luminile pe care Dumnezeu le descoperea minții sale, în
cugetare sau în rugăciune, el le împărtășea celor prezenți și celor absenți, prin
cuvânările și prin scrierile sale”(Les Confesions de Saint Augustin Evèque d
Hippone, précédées de sa vie par S. Possidius,éveque de Calame son disciple et
son ami, IV, traduction nouvelle par L. Mareau, Paris, Ed. Flammmarion, fără
dată, p.IV) Era pasionat de studiu și de scris, dar nu neglija munca în grădină, în
câmp, convins fiind că munca fizică instruia, nu era numai un mijloc de
subzistență.
Pe manihei îi considera dușmanii Bisericii și ai lui Dumnezeu. De aceea,
împotriva lor a scris și s-a disputat cu ei, atât înainte cât și după ce a ajuns preot
și episcop. Era atât de absorbit în munca intelectuală, încât, Adeodat își manifesta
oarecum frustarea de a nu-l vedea prea des. In Dialogurile pe care fiul le-a avut
cu tatăl se păstrează un asemenea moment de manifestare a dorului adolescentului
pentru întâlnirile cu tatăl: ,,Tată, în sfârșit, te pot vedea! N-ai coborât deloc în
grădină toată săptămâna aceasta...M-ai lăsat singur, dar nu tocmai: pentru că m-
am delectat citind din nou Solilocviile tale sub acest copac....Câte pagini ai scris?”
Possidius relatează că se găsea la Hippona un om de afaceri, dintre cei numiți
,,agent de afaceri”, se pare, un om bogat, care auzise de activitatea lui Augustin.
De aceea, a declarat că se va lăsa de cele lumești dacă va auzi din gura lui Augustin
însuși cele care-l vor face să se convretească. Aflând de aceasta, Augustin a plecat
la Hippona să-l catehizeze. Respectivul om de afaceri nu s-a lăsat lesne convins,
de aceea Augustin a rămas o bucată de vreme în Hippona, timp în care,cu
siguranță, a fost cunoscut de populație. In Hippona se ducea des la slujbele
săvârșite de bătrânul și sfântul episcop Valerius. De mai multă vreme episcopul
anunța necesitatea unui preot la catedrala episcopală. A făcut același anunț și apel
celor prezenți în ziua în care Augustin se afla în biserică. In acel moment, cei
prezenți, care-l cunoșteau deja, împotriva voinței lui, l-au înșfăcat pur și simplu
pe Augustin și l-au prezentat episcopului spre a fi hirotonit preot, ceea ce
episcopul a făcut pe loc. Hirotonirea ca preot a avut loc în anul 391.
Augustin avea vârsta de 38 de ani. S-a implicat total în slujirea preoțească
și misionară.
Pe vremea aceea, în Bisericile din Africa preoții nu aveau voie să predice sau
să catehizeze în catedrală în prezența episcopului. Valerius era grec de neam. Se
pare că nu stăpânea bine latina, așa că i-a permis lui Augustin să predice chiar în
prezența sa, în ciuda obiecțiilor ridicate de unii confrați de-ai săi. Era fericit că
Dumnezeu îi adusese un asmenea slujitor.
Pe lângă catedrala din Hippona, Augustin a înființat foarte repede (391) o
mănăstire unde, probabil au venit și unii dintre tovarășii săi de la Tagaste. Se pare
că Adeodat a murit între timp.
Alipius a ajuns episcop în Tagaste în anul 393. La începutul sec. al-V-lea, cei
doi soți, Pinian și Melania cea Tânără 382-439) au construit în Tagaste două
mănăstiri, una pentru bărbați, în care s-au adunat 80 de călugări și una de fecioare
unde s-au adunat 130 de călugărițe.
Acesteia i-a dat o rânduială foarte concisă și cuprinzătoare. Este prima
Rânduială monahală din cadrul Bisericii Apusene. După cum am văzut, deși în
Occident au existat comunități monahale înaintea celor înființate de Augustin în
Africa, nu ni s-a păstrat vreo Rânduială monahală. Determinant pentru frații din
mănăstire era prezența îndrumătorului duhovnicesc, de obicei, întemeietorul
comunității.
 Rânduiala preotului Augustin se voia una care urma învățătura Apostolilor.
Prima condiție cerută celor care voiau să trăiască în acea mănăstire era renunțarea
la avere și iubirea totală pentru Dumnezeu și pentru confrați. Nimeni nu trebuia
să posede ceva, totul era în comun, fiecăruia asigurându-i-se cele necesare, așa
cum făcuse el însuși cănd se întorsese din Italia.Possidius, op.cit. p.V)
Rânduiala aceea cuprinde opt capitole, fiind dispuse astfel:
I Primul capitol este consacrat iubirii care trebuie să domnească între monahi,
în calitate de ucenici ai lui Hristos. Dreptatea față de frații viețuitori în mănăstire
cere ca bunurile să se împartă tuturor, nu în mod egal, ci după necesități. Ea
prescrie o serie de amănunte privind renunțarea la posesiuni, dar atrage atenția că
unii se pot mândri de sărăcia în care trăiesc, ceea ce este grav. Renunțarea la
sărăcie trebuie să fie însoțită de smerenie.
II. In capitolul al doilea vorbește despre rugăciune și post. In biserică erau
două slujbe zilnic la care participau toți monahii, dar fiecare monah, în timpul
liber, avea voie să meargă la biserică și să se roage individual. Impreună cu citirea
psalmilor și cu cântatul se citea și o rugăciune specială. Călugării erau îndemnați
ca în acel timp să mediteze asupra textelor citite și cântate. Postul este mai puțin
aspru, comparativ cu ceea ce știm despre hrană și post în mănăstirile egiptene. Era
mai aproape de Rânduielile Sfântului Vasile. Călugării aveau parte de diverse
forme de regim alimentar, în funcție de sănătatea fiecăruia și de munca depusă.
III. In capitolul al treilea tratează despre regimul de hrană din mănăstire. Era
interzis abuzul de hrană : ,,supuneți-vă trupul prin post! Abțineți-vă de la mâncare
și băutură, cât vă permite libertatea!” Arată o largă înțelegere față de cei care
aparțineau unor clase superioare din punct de vedere social. După Augustin,
aceștora trebuia să li se arate o anumită atenție cu privire la ceea ce ei fuseseră
obișnuiți să mănănce. Rânduiala tratează cu multă atenție, grija care trebuie avută
față de cei bolnavi.
IV Capitolul al IV-lea este consacrat castității și necesității disciplinării
interioare. Spre exemplu, va spune: ,,Când ieșiți afară din mănăstire, mergeți
împreună; când veniți , rămâneți împreună! In timpul deplasărilor voastre să nu
vă smintească nimeni, ci totul să se potrivească cu sfințenia religiasă! Dacă ochii
voștri se vor îndrepta spre o femeie, ni-i fixați asupra niciuneia!...”
Augustin insistă foarte mult pe puritatea interioară care trebuie să reproducă
puritatea credinței și consecvența monahului în angajamentul luat.
V. In capitolul al cincelea, tratează despre îmbrăcăminte și despre ordinea care
trebuie să domneacă în întreținerea acesteia. Fiecare monah trebuia să-și întrețină
calitatea hainelor (el trebuia să fie cel care trebuia să și le spele). Vorbește despre
bolnavi. Dacă acestora medicul le prescria necesitatea de a merge la băile publice,
ei puteau să meargă. Arată o deosebită atenție pentru solicitarea și pentru sfatul
medicului în caz de boală. Vorbește despre existența unei biblioteci și despre
programul acesteia. La fel, vorbește despre existența scriptoriumului, spațiu
caracteristic mănăstirilor occidentale.
 VI. Capitolul al șaselea este consacrat aplanării eventualelor conflicte care ar
putea să apară între frații din mănăstire. Pentru rezolvarea acestora recomandă
răbdarea și dragostea. Orice ceartă, orice jignire trebuie reparată prompt. Cel care
a jignit trebuie să-și ceară imediat iertare, cel jignit trebuie să ofere imediat
iertarea. Cel care nu va cere din inimă ieretare, nu va mai avea dreptul să rămână
în mănăstire, la fel și cel care nu acordă iertarea.
VII. Capitolul al șaptelea este consacrat ascultării. Aceasta este înțeleasă mult
mai suplu decât în alte Rânduieli: superiorul trebuie să fie ascultaat, fără doar și
poate, dar, semnalează Augustin, trebuie ajutat să nu-și plaseze fericirea în
înrobirea fraților. In calitate de persoană căreia trebuie să-i dea ascultare ceilalți,
superiorul trebuie să se străduiască să câștige afecțiunea celor care se găsesc sub
ascultarea sa, decât să le stârnească frica. Genial!
Ii îndeamnă pe frați să aibă și îngăduință față de superior pentru că ,, între voi
pericolul este cu atît mai mare cu cât responsabilitatea pe care o aveți/sau ați
primit-o este mai mare.”
VIII. In ultimul capitol Augustin îi îndeamnă pe călugrăi să citească această
Rânduială în mod public o dată pe săptămână, ca fiecare să știe foarte bine ceea
ce presupune viața în mănăstire.
In anul 395 Valerius îl va hirotoni pe Augustin episcop auxiliar. După
câteva luni de la hirotonire, bătrânul și sfântul episcop Valerius a trecut la cele
veșnice. A fost ales episcop titular vicarul său, Augustin. In această calitate, va
inființa în Hippona o mănăstire (probabil în alt loc decât cea din centru eparhial,
căreia îi va da aceeași rânduială. Ulterior, a întemeiat și alte mănăstiri.
Augustin a acordat o grijă deosebită monahilor. Pentru ei a scris mai multe
lucrări, căutând să-i ajute să ducă viața pentru care au optat în conformitate cu
idealul pe care-l presupune această viață. Nici una dintre aceste lucrări nu este
menită să depersonalizeze călugărul, dar nici să-i cultive orgoliul smereniei. Cred
că așa se explică răspândirea uluitor de repede a disciplinei pe care o presupunea
Rânduiala augustiniană. Faptul că dominicanii au preluat această Rânduială și,
mai ales faptul că din rândul Augustinienilor au ieșit personalităi de primă mărime
în istoria culturii universale ( Grigore Mendel, întemeietorul Geneticii, a fost, spre
exemplu, călugăr augustinian) și în ceea ce privește viața sfântă, arată eficiența
unei asemenea Rânduieli. De o asemenea atenție s-au bucurat în Orient
Rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, care stau și la baza multor Rânduieli
occidentale.
Augustin nu a limitat îndrumările către monahi doar la Rânduiala pe care a
scris-o în anul 391. A continuat să le dea sfaturi continuu. De aceea a lăsat mai
multe opere în care dădea sfaturi monahilor.
Augustin consideră că monahul trebuie să confirme că vine în mănăstire din
iubire și în mănăstire să trăiască în iubire. De aceea prima frază a Rânduielii sale
era:,, Ante omnia, fratres charissimi, diligatur Deus, deinde proximus!”
Iubirea nu trebuie să rămână la nivel declarativ sau la nivel de îndemn pentru alții.
In mănăstire, supă Augustin, nu pot trăi decât cei care au în ei și între ei iubirea
lui Hristos.
Ca și Sf. Vasile cel Mare, Augustin consideră că monahii sunt ostași ai lui
Hristos. ,, Ostașii lui Hristos luptă în liniște, nu pentru uciderea dușmanilor, ci
pentru a-l birui pe diavol și pe îngerii lui, aceste puteri spirituale rele, care nu se
văd. Ei sunt biruitori ai celor pe care nu-i văd , biruind simțămintele cele rele pe
care le simt în ei înșiși.”( Ep. 225,12).
Augustin nu spune că mănăstirea este locul unde trăiesc cei desăvârșiți și
unde oamenii tind la desăvârșire prin iubire desăvârșită și prin lupte susținute.
Modul în care se manifestă deplinătatea iubirii monahale, după Augustin, constă
în: generozitate, în viața comunitară și în apostolat/ în munca misionară.
Generozitatea este o trăsătură a moralei creștine, dar pentru monah, ea este
primordială, dat fiind că în monahism trăsătura specifică a moralei creștine este
pusă în aplicare cu mai multă logică, cu mai multă râvnă și e mult mai completă.
Această viață afectează viața socială și apostolatul Bisericii. Dar ea se referă și la
calitatea vieții creștinului,în general, și a monahului în special, cu Dumnezeu.
Scopul creștinului este să-l aibă pe Dumnezeu. Dar nu-l poate avea pe Dumnezeu
dacă nu se leapădă de lume. Monahul este un exemplu, în acest sens.
Augustin admiră viața anahoreților din Egipt, dar optează pentru viața în
chinoviu pe care o consideră mai apropiată de spiritul Evangheliilor. In
comunitatea monahală și nu numai, creștinii au șansa să-și poarte sarcinile unii
altora (Gal.6,2). Deși a căutat viața contemplativă, Augustin a înclinat să scoată
în evidență dinamismul vieții creștine din interiorul comunității monahale. In
mănăstire se vede dinamismul iubirii în viața activă a fiecărui monah în care
iubirea se exercită prin susținere reciprocă. Mănăstirea este imaginea în mic a
Bisericii. După cum în Biserică nu sunt toți sfinți, așa este și în cazul mănăstirii.
In ea fiecare monah trebuie să suporte și pe cei slabi, pe cei nedesăvârșiți, pentru
a se bucura și de prezența celor desăvârșiți. Unii oameni se retrag în mănăstire,
după cum corăbiile se retrag în porturi spare a scăpa de furtună.
In cadrul dinamismului iubirii creștine care animă viața monahului intră
zelul apostolic și viața de apostolat pe care monahul are datoria să o trăiască la
parametrii ceruți de etosul creștin. Augustin considera absolut necesară implicarea
monahului în apostolatul Bisericii, ca sacerdot, sau ca simplu misionar.
Constatăm că Augustin crerea monahului să depună voturile specific
monahale. După el, votul monahal era o promisiune făcută lui Dumnezeu de a
realiza o faptă bună, capabilă să fie un adevărat act de cult, și o ,,jertfă”, în sensul
general al cuvântului. Deci, obiectivul vieții creștine, din punct de vedere pozitiv,
îl constituie fapta bună. Acesta este obiectivul general, dar voturile monahale au
și obiective imediate, care fac din voturile monahale acte de cult. Prin viața sa,
monahul armonizează atât scopul general la votului monahal, cât și obiectivul
imediat al acestuia.
 Specific votului monahal este acela de a transforma ceea ce era numai sfat,
în datorie. Iar scopul mănăstirii este de a facilita curățirea de întreita moștenire a
păcatului: de iubirea dezordonată a creaturilor, de egoism, care se opune iubirii
de Dumnezeu și celei după modelul lui Dumnezeu și de dezinteresul față de
desăvârșire. Biruirea acestor piedici este echivalentă cu îndeplinirea primei
condiții pentru înnaintarea pe drumul desăvârșirii prin acceptarea sărăciei de
bună-voie, prin castitate și prin ascultare.
Sărăcia, după Augustin, trebuie să fie, înainte de toate, o stare de spirit;
fecioria trebuie unită cu caritatea; ascultarea este un vot legat de celelalte voturi,
în sensul că trebuie să ia în calcul duhul credinței, cu realizarea smereniei; ea se
exprimă în iubirea față de Dumnezeu. ( Cf. F. J. Thonnard, Traité de vie spirituelle
à l’Ecole de Saint Augustin , Editions Bonne Presse, Paris, 1957, pp. 542-570).
Vorbind mai concret despre voturile monahale, Augustin leagă fiecare vot
de o virtute care-l verifică și care-l concretizează. Astfel, sărăcia este legată de
muncă; castitatea de smerenie; ascultarea este legată de dreptate.
După cum se vede, fiecare vot monahal este legat de câte o virtute sau preocupare
contrară. De ce? Pentru că exista riscul ca, în numele unei virtuți scazi într-un
păcat grav. Spre exemplu, s-ar fi putut ca munca și eventualul câștig din ea să-l
pună pe monah să uite votul sărăciei.Castitatea/fecioria putea să-l arunce pe
monah ( cum se întâmplă foarte frecvent) în păcatul mândriei, lucru semnalat cu
cca. douăzeci de ani mai devreme și de Sf. Grigore de Nyssa în ,,Despre feciorie”.
Era importantă fecioria/castitatea trupească, dar castitatea minții era și mai
importantă. Or, lipsa smereniei este echivalentă cu desfrăul minții. Cât privește
ascultarea, aceasta putea să existe în mod formal, dar să fie ipocrită. Era nevoie
ca ascultarea de superior să fie una corectă, dreaptă, adică, să adune în ea celelalte
virtuți.
Nu trebuie uitat că viața monahală este o viață de rugăciune continuă. De
aceea, în lucrarea ,,De ordo Monasterii” el stabilește în amănunt tipicul serviciilor
divine, atât în timpul zilei, cât și în timpul nopții. Serviciile divine suportau
anumite schimbări în anumite perioade ale anului. In afară de Sf. Liturghie,
existrau deja cele șapte laude bisericești.
In fiecare zi monahii aveau și trei ore de muncă fizică, trei ore de muncă
intelectuală (în bibliotecă sau în scriptorium), trei ore pentru diverse îndeletniciri,
toate, în funcție de săvârșirea laudelor bisericești (ceasurile și vecernia) .
In ceea ce privește hrana, monahii din mănăstirile augustiniene aveau două
mese pe zi, nu prea frugale). Era voie să se servească vi la masă, dar nu se permitea
ca între mese monahul să bea sau să mănânce ceva. Conținutul meselor era
vegetarian. In situații speciale, puteau fi consumate și produse animaliere.
Călugăeii nu aveau voie să părăsească mănăstirea decât în situații speciale. Și în
aceste cazuri, niciodată singuri. Nu aveau voie să primească vizitatori, decât cu
totul excepțional. Călugării erau rași pe cap și aveau uniformă specifică.
Augustin a construit în Hippona și o mănăstire de maici. Prima stareță a
acestei mănăstiri a fost Felicitas, chiar sora sa, după ce a rămas văduvă. Se pare
că era mama lui patricius, ipodiacon la catedrala din Hippona. Felicitas a murit în
424. In Scrisoarea 211 Augustin scris Rânduiala acelei mănăstiri. Este prima
Rănduială pentru femei din Biserica Occidentală. Ne amintim că prima Rânduială
pentru femei a fost dată cu un secol mai târziu de Sf. Cezar de Arles. In Orient
nu exista niciuna. Fer. Ieronim dăduse sfaturi pentru călugărise câteva zeci de ani
mai devreme, dar nu putem vorbi de existența unei Rânduieli. Pe fond, această
Rânduială păstrează principiile pe care le găsim în Rânduiala pentru călugări. Din
scrisoarea lui Augustin vedem că mănăstirea era deja multe călugărițe. El le
îndeamnă de la început să se roage intens, să fie animate de o iubire castă și să se
străduiască să rămână unite în viața de sfințenie pentru care au optat.
Dacă vor constata între ele vreo tulburare, să-l roage pe Dumnezeu să
alunge de la ele acea ispită! Rânduiala recomanda sărăcia reală. Intrarea în
mănăstire presupunea renunțarea la bunurile de care, postulanta dispunea,
eventual, bunuri care deveneau automat bunuri utilizabile pentru nevoile
comunității.
Călugărița nu trebuia să-și înalțe orgolios capul, ci să-și țină sus inima, dat
fiind că ,, mândria este ca o cursă întinsă faptelor bune ca acestea să devină lipsite
de merit”. Rânduiala prezenta necesitatea rugăciunii la timpii rânduiți.
Le îndeamnă pe călugărițe la post și la cumpătare, pe cât le permite
sănătatea. In timpul meselor se citea din cărți sfinte. Toate trebuia să ia aminte la
ceea ce se citea.
Dacă trebuia să meargă undeva, călugărița trebuia însoțită de o soră din
mănăstire. La fel, și când se plimba prin mănăstire.
Imbrăcămintea trebuia să fie decentă, să nu aibă nimic prin care călugărița
să se remarce în vreun anume fel. Dacă monahia se găsea în vreo biserică sau într-
un loc unde se găseau și bărbați, călugărița trebuia să se căznească să-și păstreze
inima curată, dat fiind că ,,Dumnezeu, care locuiește în voi, vă va apăra pe voi de
voi înșivă”( Deus enim qui habitat in vobis, etiam isto modo custodiet vos ex
vobis) (10).
Neascultarea de stareță sau de preotul duhovnic atrăgea după sine
excluderea din mănăstire. Hainele trebuiau ținute în vestiarul comun; ele erau
spălate de fiecare în parte, la vreme precisă ( o dată pe lună). Iertarea celei care ar
fi jignit vreo soră era absolut necesară cea care ar fi greșit trebuia să ceară iertarea.
Față de stareță, călugărițele trebuia să asculte ca de mama lor. Cât privește pe
stareță, atrage atenția că ea are de dat seamă lui Dumnezeu pentru cele care îi
acordau ascultare. (Cf. Ep. 211)
In afara celor două Rânduieli, Fericitul Augustin a mai scris și alte lucrări
entru instruirea monahilor. Dintre acestea putem aminti:
-De moribus Ecclesiae catholice;
- De opere monachorum;
-De continentia;
-De bonu conjugali;
- De sancta virginitate.
 Augustin a marcat cu personalitatea lui întreaga viață monahală africană și
occidentală. A făcut lucrul acesta prin angajamentul monahal total și prin
Teologia profesată căreia până azi, nu numai Biserica, ci și cultura europeană îi
datorează enorm.
Fericitul Augustin a trecut la cele veșnice în anul 430, cu puțin înainte de
tragedia trăită de romanitatea africană și de creștinismul african datorită
năvaleivandalor, care au cucerit nordul Africii și pentru o sută de ani au instaurat
un regim dur. Fiind creștini, dar de nuanță ariană, regii vandali au persecutat
Biserica Ortodoxă, ca și pâgânii altădată. In anul 534 generalul Belizarie va zdrobi
regatul vandal, iar regele său, Gelimer, va fi adus ostatec la Constantinopol.

Dăm mai jos textul Rânduielii Fericitului Augustin. Este traducerea pe care a
oferit-o Google. Are multe carențe, dar contribuie să vă faceți o ideea cu privire
la duhul acelei Rânduieli. Traducerea este lipsită de svoarea pe care o presupune
textul latin și chiar o traducere românească. Oricum, trebuie citită spre a înțelege
cum gândea marele rinte african monahismul.
Rânduiala Sfântului Augustin
CAPITOLUL UNUI.
1 Acest