FORME SI PREZENTE MONAHALE ÎN

IERUSALIM ȘI BETLEEM

Fericitul Ieronim, îndrumător al monahilor

Năsut în Stridonium, lângă Trieste, în 347 într-o familie înstărită, Ieronim a studiat
la Roma. După terminarea studiilor, pe când avea 20 de ani, a intrat în administrația
imperială la Trever. Acolo fusese exilat Sf. Atanasie cel Mare, care a lăsat ,,urme”
creștine foarte importante pe unde a trecut. Se pare că datorită misiunii lui, printre soldații
de la Trever exista o emulație religioasă deosebită și interes pentru monahism. Ieronim a
fost impresionat de aceasta, de aceea, la vârsta de 21 de ani, Ieronim și prietenul său
Bonose au hotîrât să intre în monahism, alături de alți tineri entuziaști pentru viața
monahală.
Au intrat în mănăstirea din Aquleea, înființată în 345 de Cromax, sub inspirația lui
Atanasie. Intrarea în monahism a fost făcută o dată cu alți prieteni (Rufin, Heliodor –
colegi de studii-, Inocent ,Evagrie, Hylas). La scurtă vreme, Ieronim va părăsi Aquileea și
va face o lungă călătorie în Orient. Va vizita Macedonia, Atena, Galatia, Cezareea
Capadociei-unde l-a cunoscut pe Sf. Vasile-, Antiohia. Va rămâne în Antiohia, la
prietenul său Evagrie, care-i va pune la dispoziție enorma sa vilă din Maronia, care
adăpostea și o impresionantă bibliotecă. Acolo a avut ispita că a greșit, alegând viața
monahală. S-a îmbolnăvit foarte grav pentru o perioadă de timp. S-a afundat în studiu și
mai ales, în srudierea Sfintei Scripturi. Pentru aceasta a studiat ebraica cu un călugăr
evreu, convertit și acadiana. După un an (avea 28 de ani), a părăsit Antiohia și a mers în
Pustiul Chalcis (30 km. de Alep) . Va rămâne timp de doi ani intr-o lavră ale cărei chilii
erau săpate în peretele unui munte.
In anul 380 se va apropia de Paulin, episcopul ortodox latin al Antiohiei, cel care
fusese hirotonit în grabă de Lucifer de Cagliari la scăparea din exilul egiptean. In anul
380 a plecat la Constantinopol. Acolo a cunoscut pe Grigore de Nazianz, noul patriarh, și
pe Grigore de Nyssa. După Sinodul II Ecumenic, în timpul căruia Sf. Grigore de Nazianz
a fost nevoit să demisioneze din calitatea de episcop al Capitalei și unde, murind bătrânul
Meletie al Antiohiei, a fost ales Fabian, Ieronim nu s-a mai întors în Antiohia, ci a plecat
la Roma. A devenit secretar al papei Damasus.
Acolo a cunoscut aristocrația romană, dar, lucru mult mai semnificativ, a cunoscut
grupul de femei și fecioare care se adunau în casele Marcellei și a Paulei și care duceau o
viață cvasimonahală. A devenit îndrumătorul acelor femei evlavioase (Amănunte cu
privire la acele femei vom afla anul viitor). Acestora le-a ținut cursuri de limba ebraică și
studiul Scripturii. După doi ani, în 1 dec. 384 a murit papa Damasul. Ieronim a candidat
la scaunul episcopal. Acesta s fost câștigat de Siricius. Lui Ieronim i s-a intentat un
proces, fiind acuzat de tentativă de încălcare a bunurilor moravuri. A ieșit nevinovat din
proces, dar nu a mai vrut să rămână în Roma.

1
 A plecat la Antiohia, la prietenul său, Evagrie (istoric, cel care a tradus în latină
cartea Sfântului Atanasie despre viața Sfântului Antonie). La scurt timp, au venit la
Antiohia Paula și Eustochia. Cu acestea au plecat în Palestina (anul 385). La Ierusalim au
întâlit pe Melania și Rufin, ajuns secretar al episcopului Ioan al Ierusalimului și preotul
duhovnic al Melaniei. Ei trăiau în mănăstirile făcute de Melania pe Muntele Măslinilor.
De aici, cei trei vor vizita mănăstirile și Locurile Sfinte din Palestina, apoi au plecat
în Egipt, vizitând locurile celebre și marii părinți duhovnicești. In timp ce Paula și
Eustochia au vizitat Nitria, Ieronim a rămas la Alexandria ca să audieze cursurile lui
Didim cel Orb .
Intorși în Palestina, cei trei s-au stabilit la Betleem. Ieronim și-a găsit liniștea într-o
peșteră care se afla în imediata apropiere de Peștera Nașterii Domnului, aproape sub
Bazilica Nașterii, construită de Sf. Elena și reconstruită de Justinian. Ieronim a trecut la
cele veșnice în ziua de 3 sept. 418/419.

Ieronim:îndrumări pentru monahi

Pe lângă mănăstirea de călugări de la Betleem, în care a trăit și Ieronim, Paula a

mai întemeiat în Palestina și alte mănăstiri.
Ieronim a continuat să rămână îndrumătorul duhovnicesc al călugărițelor din
mănăstirile întemeiate de Paula. Se pare că, după conflictul cu episcopul Ioan și
declanșarea certei origeniste, în Palestina, Ieronim nu a fost foarte frecventat. S-a dedicat
traducerii Sfintei Scripturi în latină și comentariilor acesteia. A purtat corespondență cu
multe personalități din vremea lui . Sfaturile sale privind viața monahală sunt cuprinse în
tratate pe care el le-a scris la cererea unor doritori de viață monahală și pe care le-a numit
,,scrisori”. Le-a numit așa și potrivit obiceiului vremii când, dacă vineva scria o carte,
aceasta era ca o scrisoare pe care o dedica cuiva.
Sfaturile pe care Ieronim le-a dat diverselor persoane interesate sau la care a făcut
referință, sunt cele, în funcție de care se conduceau monahii și călugărițele din Betleeam
și din celelalte mănăstiri făcute de Paula în Palestina.
In scrisorile către Nepotian și Rusticus găsim sfaturile lui Ieronim pentru monahi, iar în
scrisoarea adresată Eustochiei găsim rânduiala pentru mănăstirile de maici, după cum
urmează mai jos.
Nepotian a fost nepotul lui Heliodor, fost coleg de studii al lui Ieronim la Roma,
care, din anul 381 a devenit episcop în Altinum, oraș-port din Italia de nord (azi
Altino),în nord-estul Italiei. Heliodor a participat la Sinodul din 381 de la Aquileea. De la
Ieronim se păstrează două scrisori către Heliodor ( scrisorile, 14 și 60). In prima scrisoare,
dădea sfaturi prietenești lui Heliodor, pe când niciunul dintre ei nu era preot. In a doua îl
consola pe același prieten, ajuns episcop între timp, pentru trecerea la cele veșnice a
nepotului său, Nepotian, în anul 396. Nepotian a fost fiul surorii lui Heliodor, care
rămăsese văduvă. Inițial, acesta a făcut carieră militară, calitate în care s-a comportat ca
un monah (cum spune Ieronim în scisoarea nr. 60). A îmbrățișat viața monahală și a fost
hirotonit preot, foarte de tânăr, de către unchiul său. A murit prematur.

2
 Lui Nepotian Ieronim îi spune că, a fi preot, înseamnă a aparține în mod special lui
Dumnezeu, sau a avea parte de Dumnezeu, ca parte a sa. El trebuie să ,,se poarte în așa fel
încât, sau să aibă pe Domnul în sine sau să fie stăpânit de Domnul”(Două epistole
pastorale, către Nepotian și Rusticus. Despre datoriile preoților și ale monahilor, trad. de
G. I. Popescu Zimnicea, 1933, p.23)
Primul sfat al Rânduielii lui Ieronim este renunțarea la avere:,, dacă cineva mai are
altceva decât pe Domnul, înseamnă că nu poate fi partea Acestuia. Spre exempnu: dacă ai
aur, argint, moșii, mobile prețioase, Domnul nu primește să fie parte cu aceste bunuri
pământești. Iar, de ești parte a Domnului, ești și părtaș al moștenirii Lui. Așadar, nu poți
primi a face parte din alte bresle, ci, întocmai ca un levit și preot, vei trăi numai din
zeciuială și slujind numai altarului”(Ibid.).
Ieronim îndeamnă, în acest sens:,,Să nu cauți foloase materiale sub steagul lui
Hristos, la masa ta frugală să găsească loc numai săracii și călătorii, iar împreună cu ei și
Iisus Hristos. Fugi ca de ciumă de preotul-negustor! Iar, în casa ta să nu calce decât foarte
rar sau deloc picior de femeie! Pe fecioarele consacrate lui Hristos, sau să nu le cunoști
sau să le arăți tuturor aceeași dragoste creștină! Nu locui cu ele sub același acoperiș! Nu
te bizui pe castitatea sau pe virtutea ta, de atâtea ori încercate, căci tu nu poți fi nici mai
tare ca David, nici mai înțelept ca Solomon”(p. 23)
Din textul de mai sus, înțelegem că Ieronim recomanda ospitalitatea (preocupare
general-monahală) și castitatea absolută. Deci, sărăcia individuală trebuia însoțită de
opitalitate și de castitate. In cazul când monahul ar fi bolnav, pentru îngrijire ar trebui
adusă fie mama, fie vreuna dintre bătrânele îngrijite de Biserică pentru că altfel, ,, nu poți
afla mai multă primejdie decât slujba aceleia ai cărei ochi îi privești prea des.” Era
îmotriva obiceiului ca, în anumite cazuri, duhovnicul să locuiască în aceeași casă cu
fiicele duhovnicești.
In cazul în care preotul, va trebui să facă vreo slujbă în casa vreunei femei, el
trebuie să fie însoțit de cineva a cărui companie să nu-l compromită.
Preotul nu trebuie să stea de vorbă vreodată cu o femeie singură!,, Ferește-te de tot
ceea ce poate da loc la bănieli și ia aminte să nu se pună în sarcina ta ceea ce se poate
plăsmui ca bazat pe adevăr!”
Alimentația trebuie să fie decentă, cu cumpătare și smerenie în alimentație.
Lectura Sfintei Scripturi trebuie să fie zilnica sau monahul/preotiul nu trebuie să lase din
mână Scriptura, deoarece înainte să învețe pe alții, trebuie să știe el însuși ce trebuie să
învețe (p.27).
Faptele preotului nu trebuie să fie în contradicție cu vorbele: mintea, gura și
mâinile unui preot creștin trebuie să lucreze în cea mai desăvârșită armonie.
Ieronim îl îndeamnă pe preot să fie supus episcopului, dar și ,,episcopii să știe că și
ei sunt preoți, nu stăpâni, deci, și ei să cinstească pe preoți ca, la rândul lor, să fie cinstiți
ca episcopi”(p.27)
Predica preotului nu trebuie să obțină aplauzele ascultătorilor, ci suspinele
poporului ( ,,Nu căuta să fii declamator, plin numai de vorbe, nu și de miez!”)
Tinuta vestimentară: ,, Caută ca haina ta să nu fie nici prea neagă, nici prea
deschisă! Eleganța, ca și neglijența excesive trebuie, de asemenea, ocolite, căci una

3
miroase a lux, cealaltă a fățărnicie. Nu este cine știe ce să porți cămașă de mătase. Dar, e
mai rușinos să ai punga plină de aur și să te lauzi că nu ai nici obișnuita batistă”(p.27-27).
Preotul trebuie să evite falasa milostenie, după cum nu trebuie să pună sfințenia în
elocință. Căci mai bună este o ignoranță curată decât o elocință plină de păcate.
Ieronim nu încurajează somptuozitatea lăcașurilor de cult, nici luxul în
împodobirea lor.,,Astăzi, când Mântuitorul a sfințit sărăcia casei Sale, prin sărăcia vieții
Sale, să fim cu ochii țintiți numai la Crucea Lui și să socotim bogăția ca pe un noroi! De
ce să admirăm tocmai noi, ceea ce Hristos numește ,,nedreptul Mamona”?(p.30)
Ieronim sfătuiește, că ospitalitatea specific monahală nu se confundă cu mesele
sompruoase date celor cu funcții înalte. Monahul trebuie să se ferească să ofere ospețe
civililor, mai ales celor cu mari demnități, care vin, ci siguranță, însoțiți de slujitorii lor .
,,E rușinos ca la ușa unui preot al lui Hristos cel sărac și răstignit și care se hrănea din
mila altora să stea de pază soldații sau lictorii consulilor”!(p.32 și urm.)
Sfătuiește ca preotul să nu miroase nicidată a băutură. Vinul trebuie folosit
totdeauna cu măsură, potrivit vârstei, sănătății și temperamentului fiecăruia.
Recomandă postul, știut fiind că,, un stomac prea gras nu naște o minte subtilă”.
Postul trebuie să fie curat, simplu, smerit și fără superstiții (Foarte interesant!). ,, La ce
bun să nu mănânci untdelemn și să cauți alte mâncăruri de post pe care le găsești cu foarte
multă nevoință?! Adevăratul post, dragul meu, constă numai în pâine și apă.”(p.33)
Rugăciunea să fie lipsită de fățărie!, Nici nu-ți arăta veșmintele ca fariseii fățarnici!
E mai bine să porți toate acestea în inima ta, nu pe trupul tău și să ai martor pe
Dumnezeu, nu oamenii.”(p. 34)
Podoabele care plac lui Dumnezeu sunt: înțlepciunea, dreptatea, cumpătarea, tăria
conștiinței.,, Nimic mai de preț decât acest colier, nimic mai frumos decât aceste perle!
Ele nu numai că te vor împodobi, ci se vor preface într-un adevărat scut care te va feri de
orice rău”. (p.34).
Paza limbii, altă virtute care trebuie să împodobească viața monahului: ,,Ferește-te
ca nu cumva limba ta și urechea ta să fie pline de puroi, adică, nici să nu bărfești pe alții,
nici să nu ascuți pe altul bărfind!
Preotul și monahul trebuie să-și controleze nu numai ochiul, ci și limba. El nu trebuie să
răspundă prea des invitațiilor pe care enoriașii i le fac să se ducă în vizită la ei. Nu trebuia
să îndemne pe nimeni la viață călugărească, nici să se căsătorească! Trebuie respectate
vocațiile.
Celălalt călugăr căruia i-a dat sfaturi a fost Rusticus, originar din Marsilia. A ajuns
călugăr în Toulouse, apoi episcop. Aceta a studiat retorica în Galia, apoi mama sa l-a
trimis la studii la Roma . Ieronim îl îndeamnă să-și cinstească mama ca pe o sfântă.
Il îndeamnă pe Rusticus la castitate sinceră, la sărăcie adevărată și să refuze luxul :
haina ieftină și simplă, iar vorba să coresoundă hainei!
Postul,specific vieții monahului, trebuie să fie cumpătat!
Recomandă citirea continuă a Scripturii și dragostea față de propria chilie: chilia
să-ți fie ca un paradis!

4
 Ii recomandă fuga de zgomotul orașului. Ii recomandă viața în chinoviu, nu în
sihăstrie. In chinovie monahul, mai ales începătorul, găsește totdeauna un îndrumător.
Singurătatea, după Ieronim, poate duce la mândrie sau la depresie.
In mănăstire, primordiale sunt: paza gândurilor și a simțurilor, deci, asceza totală;
studiul și rugăciunea.
Monahul trebuie să aibă totdeauna o ocupație,fie în chilie, fie în grădină! Ii
îndeamnă pe monahi să citească și să transcrie cărți. Apare, și la Ieronim, ceea ce,în
Occident, a fost un mod de asceză:activitatea în scriptorium. Monahul trebuie să fie
ospitalier!
Ii recomandă să aibă un îndrumător. Semnalează că, în chinoviu, are șansa să vadă
la confrați diverse virtuți, în felul acesta, fiecare monah poate fi un ,,îndrumător” pentru
confratele său.
Monahul trebuie să-l respecte pe stareț și să nu pună sub semnul întrebării
poruncile lui. Ieronim nu avea mare prețuire pentru acei ,,converti” care au reprezentat,în
Occident, cel puțin pentru o vreme, o categorie specială de monahi.
Intrat în mănăstire, monahul trebuie să-și uite trecutul, oricare ar fi fost acela. El
trebuie să privească numai înainte, spre desăvâeșire. Nu trebuie să privească la răul pe
care-l fac alții, ci la binele pe care trebuie să-l facă el însuși
Nu trebuie să fie sensibil la laudele lumii, nici la bărfe, nici la clevetiri!
Rusticus voia să intre într-o mănăstire în Marsilia, unde era episcop Proculus, pe
care Ieronim îl numește ,,sfântul și preaînvățatul episcop”. S-a călugărit, însă în Toulouse.
Sfaturile către călugărițe le găsim într-o scrisoare plină de sensibilitate, trimisă
Eustochiei (Scrisoarea 107). Pentru semnalarea de mai jos folosim traducerea franceză
(Jerome, oeuvres completes, tome II). Este vorba de scrisoarea prin care Ieronim încearcă
să o consoleze pe Eustochia pentru moartea mamei sale, Paula.
Despre Paula, Ieronim spune că, după moartea soțului său, aceasta nu a mâncat
niciodată la aceeași masă cu vreun bărbat, oricât de sfânt ar fi putut fi acela, chiar dacă ar
fi fost investit și cu demnitate episcoplă. Totdeauna a dormit pe pământul cel mai tare.
Semnalează că a fost un exemplu de asumare a vieții ascetice. (Este un adevăr care vine
să contrazică luarea în derâdere pe care o face Simon Sebag Montefiore într-o carte, de
altfel, foarte bună, publicată la Ed. TREI)
Cât privește pe Eustochia și pe celelalte surori cu care aceasta trăia în comunitatea
monahală, Ieronim le sfătuiește spunându-le că trebuie să împlinească o serie de exigențe,
cum ar fi:
-Castitatea;ospitelitatea;sărăcia cu duhul; compasiunea; disciplina în rugăciune, atât
în ceea ce privește rugăciunea particulară, cât și în ceea ce privește viața de cult.
In scrisoarea a 22-a, adresată aceleiași Eustochia, Ieronim recomandă: fecioria.
Fecioarele consacrate trebuie să-și păstreze fecioria consacrată, cu credința că o fac
pentru Hristos:,, Voi ați plecat să căutați aurul, trebuie să evitați întâlnirea cu hoțul!”
Recomandă postul; le sfătuiește să nu bea vin (să fugă de vin ca de otravă); să evite
prezența între femeile căsătorite;să nu accepte traiul sub același acoperiș cu duhovnicul;
să nu-și plece urechile la vorbe urâte, nici la bărfe. La rugăciune să realizeze că vorbesc
cu Dumnezeu. Să se roage continuu

5
 Fecioara să fugă de slava deșartă, de oamenii care, par a fi evlavioși, cultivându-și
în acest sens ținuta exterioară! Fecioara trebuie să fugă de exemplele rele.
Intr-o scrisoare memorabilă adresată în anul 384 Marcellei, Ieronim face o sinteză a
ceea ce înseamnă angajamentul monahal. Pentru că textul la care ne referim nu este prea
lung, merită să în redăm aici.
Așadar, îi spunea prietenei sale:,, atâta vreme cât străbatem cale acestei lumi să nu
ne îmbrăcăm cu două haine, adică cu credința îndoită; să nu ne împovărăm cu pieile
încălțămintei, adică cu lucrurile cele moarte; desaga bogățiilor să nu ne strivească la
pământ; să nu căutăm sprijin într-un toiag, adică în puterea lumească; să nu vrem să-i
avem deodată și pe Hristos și veacul; căci, în locul celor vremelnice și șubrede, vom urma
cele veșnice; și, pe când zi de zi – o spun, urmând trupului – pierim câte puțin, să nu ne
socotim veșnici în celelalte, spre a putea fi veșnici.” ( Ep. 23, Ad Marcellam, PSB Seaia
nouă, vol. 1, Ed. Basilica, 2013, pp.207-208)

Paula și mănăstirile sale

Paula a construit în Palestina 10 mănăstiri. In Betleem a construit una de bărbați, în

care trăia Ieronim, împreună cu un grup de monahi și alte trei pentru femei. Mănăstirile
de femei erau în același loc, fiecare cu egumena ei, dar, toate aveau drept superioară pe
Paula. La împărțirea viețuitoarelor în cele trei comunități, Paula a ținut cont de condiția
socială din care proveneau postulantele și de țara din care acestea veneau.
Paula a trecut la cele veșnice în anul 404; i-a urmat la conducerea mănăstirii
Eustochia. Aceasta a murit în anul 419. Succesoarea sa la conducerea mănăstirii a fost
Paula, nepoata sa, fiica fratelui său Toxotius, pe care Paula îl lăsase cu tutore la Roma, la
plecarea ei în Orient.
In mănăatirile Paulei călugărițele aveau aceeași uniformă. Munca zilnică a
călugărițelor era desfășurat în fiecare comunitate, la fel, și masa. Slujbele cumune se
desfășurau însă în singura biserică, una pentru toate cele trei comunități.
Paula a împărțit viețuitoarele în funcție de originea socială, de formația
intelectuală și de regiunea din care acestea proveneau, fără ca pentru vreuna dintre cele
trei categorii să existe anumite facilități. Mănăstirea cerea de la toate sărăcie totală și
angajament real pe drumul pentru care au optat. In ceea ce privește programul de
rugăciune comună, acesta consta în: utrenia, la miazul nopții, ceasurile trei, șase, nouă, și
vecernia. Sâmbăta și duminica se celebra Sf. Liturghie pentru împărtășire(Cf. Ivan Gobry,
Les moines en Occident; de Saint Antoine a Saint Basile; les origines orientales, tome I,
Fayard,1985, p.320-321)

Melania Romana și viața ei monahală

Celebra patriciană romană, Melania, la vârsta de 22 de ani, a pierdut în acelși an

soțul și doi copii. A rămas văduvă și foarte bogată. Se spunea că era cea mai bogată
persoană din imperiu. Și-a consacrat viața actelor caritative și slujirii lui Hristos. A

6
călătorit în Africa, unde a ajutat, în fel și chip. Din anul 371 a ales drept îndrumător
duhovnicesc pe Rufin din Aquileea, fostul coleg de studii al lui Augustin la Roma.
In iarna anului 373-374, Melania, însoțită de preotul Rufin, a părăsit Italia (pe care
nu a mai revăzut-o decât cu puțin inaintea invaziei vizigoților din 410), a mers în nordul
Africii spre a-l întâlni pe Sf. Atanasie pe care-l cunoscuse în timpul exilului său la Roma.
Acesta trecuse la cele veșnice câteva luni mai devreme. După ce a vizitat călugării din
Nitria și din Schit, oferindu-le multe ajutoare (să nu uităm că era în timpul persecuției lui
Valens).
Guvernatorul Egiptului a exilat mai mulți episcopi în Diocezareea din Palestina.
Ace;tia au fost urmați de preoți și de monahi. In orașul palestinian au format o
comunitate de 126 de clerici, dezrădăcinați și înfometați. Melania i-a urmat acolo și le-a
purtat de grijă. Aflând de acest lucru, prefectul Palestinei, neștiind cine era acea
îndrăzneață femeie, a arestat-o. După ce Melania și-a dezvăluit identitatea, a fost eliberată
și lăsată să acționeze ca una care avea autoritate.
După moartea lui Valens (378), persecuția a încetat. Egiptenii s-au întors în țara lor,
iar Melania a mers la Ierusalim, apoi pe Muntele Măslinilor unde a înființat o mănăstire
în care s-au adunat cincizeci de fecioare și văduve. Tot pe Muntele Măslinilor, a construit
și pentru Rufin o mănăstire. Curând, Rufin avea să ajungă secretar al episcopului Ioan al
Ierusalimului.
Melania a construit un han pentru primirea pelerinilor și a refugiaților, ea dedicându-se
slujirii lor. Prin 384-385 a făcut o nouă vizită în Egipt. Tocmai se întorsese din această
nouă călătorie, când Malania a primit vizita lui Ieronim și a celor două fiice duhovnicești.
Dup ce Ieronim și Paula s-au așezat la Betleem și au inființat mănăstirile lor, cele
două grupuri monahale au trăit în bună pace. In urma izbucnirii conflictului dintre Ioan al
Ierusalimului și Epifanie de Salamina, a urmat și iremediabilul conflictul dintre Ieronim și
Rufin. Se pare că, din acel moment, relațiile între cele două femei nu au mai fost cele de
dinainte.
Intre timp, la Roma, fiul Melaniei, Valerius Publicola s-a căsătorit cu Ceionia Albina. Din
această căsătorie, în 382 s-a născut o fetiță pe care au numit-o ca pe bunica ei, Melania.
Aceasta a fost căsătorită foarte de tânără cu un tânăr bogat, pe nume Pinian. După ce,
cuplul acesta a pierdut doi copii, Pinian și Melania au hotărât să ducă viața în curăție. Au
hotărât să-și vândă averile și să se dedice vieții ascetice. N u au putut vinde totul fără
aprobarea împăratului. Melania avenit în Italia, a rezolvat problemele de ordin notarial
privind vânzarea proprietăților, s-a întâlnit cu vărul ei, Paulin de Nola, căruia i-a adus o
bucată din lemnul Sfintei Cruci și i-a încurajat pe cei doi nepoți să adopte viața monahală.
Aflând că vizigoții vor ataca Roma, i-a trimis pe aceștia la o proprietate a sa în Sicilia.
Melania s-a întors în Palestina și a murit în anul 410, la patru luni după revenirea în Țara
Sfântă.
După ce vizigoții s-au retras, Pinian și Melania cea Tânără au eliberat cei 8.000 de sclavi
pe care îi aveau, au vândut o mare parte din averi și s-au dedat actelor caritatieve. Au
înființat spitale și au întreținut comunități monahale.
După 410 Italia, au mers în Africa unde, la Tagaste, au inființat două mănăstiri, una
de bărbați, cu 80 de monahi și alta de călugărițe, în care s-au adunat foarte repede 150 de

7
fecioare și văduve. Acolo au rămas 7 ani. In anul 417 s-au îmbarcat pentru pentru
Alexandria, unde au fost primiți de Sf. Chiril. După ce au vizitat mănăstirile din Nitria,
Kellia și Tebaida, au pornit spre Țara Sfântă. Au venit la Ierusalim. Intre timp, Albina,
mama Melaniei, la cererea acesteia, a construit pentru fiica ei o chilie pe Muntele
Măslinilor.
Pinian a construit o mănăstire în care a rămas până la moarte. Melania a dus o viață
de recluziune timp de 14, în chilia construită de mama ei. A ieșit din chilie la vestea
morții Albinei. După aceea, a construit o mănăstire, tot pe Muntele Măslinilor, unde,
foarte repede, s-au adunat 90 de fecioare. Pentru acestea a stabilit o rânduială. Una dintre
condițiile intrării în acea mănăstire era aceea ca fecioara să promită că, din acel moment
nu va mai vedea nici un bărbat în viața ei. S-a angajat în recuperarea prostituatelor. Pentru
acestea, ea a făcut o nouă mănăstire, unde a numit o stareță pe care ea a ales-o.
Pinian a murit în anul 435. Pe mormântul lui, Melania a construit o mică biserică,
în cinstea Sfinților Apostoli. Lângă acea biserică a construit o chilie, în care a rămas timp
de patru ani. După aceea, cu puțin înainte de trecerea la cele veșnice, a construit pe
Muntele Inălțării Domnului o mănăstire de monahi căreia i-a stabilit drept rânduială
slujirea continuă, zi și noapte. Aflând că unchiul său, Volusian, se afla la Constantinopol
cu responsabilități în cadrul unei ambasade apusene, în anul 437 Melania a mers în
Capitala imperiului și a insistat ca acelea să primească botezul. S-a întors la Ierusalim
după îngroparea unchiului său. In anul 438 a întâmpinat-o pe împărăteasa Evdokia la
Cezareea, când aceea a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă. Nu a mai putut să o întâmpine
cînd Evdokia a venit definitiv la Ierusalim, în anul 443, deoarece Melania a trecut la cele
veșnice în ziua de 31 decembrie a anului 439. Spre deosebire de cu nimic mai celebra
ei bunică, Melania cea Tânără este venerată ca sfântă de Biserica Ortodoxă. Duhovnicul
Melaniei a fost Gherontie, un tânăr din Ierusalim pe care Melania și Pinian l-au crfescut
și l-au ajutat să studieze. Acesta a fost hirotonit de episcopul Ierusalimului. Slujea SF.
Liturghie de trei ori (duminica) : la Sf.Mormânt, la mănăstirea Melaniei și la mănăstirea
lui Pinian. A ajuns arhimandrit al lavrelor. Din păcate, a făcut parte dintre călugării
răzvrătiți împotriva patriarhului Juvenalie, fiind unul dintre adepții lui Teodosie. A trecut
la cele veșnice (în mai 489), ca anticalcedonian, în afara comuniunii cu episcopul cetății
și cu lumea ortodoxă.
Melania și Pinian, curând după sfințirea Mănăstirii Sfântului Eftimie au primit ca
oaspeți doi georgieni: pe prințul Nabarnugi și pe prietenul său Mitridate. Nabarnugi
crescuse în palatul lui Teodosie, ca un privilegiu dat tatălui său că a acceptat suzeranitatea
Constantinopolului. Părăsise, se pare, Constantinopolul, făsă știrea împăratului. Intre
timp, Teodosie cel Tânăr a murit. Venind în Țara Sfântă, Evdokia i-a arătat multă
dragoste, ca unui copil de-al ei. Crescuse chiar împreună cu copiii ei. Nabarnugi și
prietenul au fost călugăriți de Gherontie, prințul primind numele de Petru, celălalt, de
Ioan. Aceștia au construit pe drumul ce duce spre Turnul lui David un han unde oferea
mâncare oricui avea nevoie. Ulterior, hanul a devenit mănăstire. Petru (supranumit Iberul)
a fost hirotonit, fără voia lui, preot. A părăsit Ierusalimul și construit o mănăstire la
Maiuma. A făcut parte din grupul opozanților lui Juvenalie. A fost hirotonit episcop de
Maiuma de Teodosie. S-a retra în Egipt, împreună cu opozanții Calcedonului. A făcut

8
parte din soborul care a hirotonit pe Timotei Elurul episcop de Alexandria. A revenit în
Palestina și, împreună cu Gherontie, a fost unul dintre cei mai înverșunați opozanți ai
Calcedonului. A murit la 1 dec.489. Unii consideră, fără temei, că autorul Tratatelor
areopagitice ar fi el.
Flavia, o bogată femeie, originară din Roma, la poalele Muntelui Măslinilor, în
apropiere de Grădina Ghetsimani, tot în acea vreme, a înființat o mănăstire, în cinstea
Sfântului Iulian
Intre mănăstirea construită de Flavia și zidul cetății Pasarion, horepiscopul a
construit o mare chinovie în care a stabilit Rânduielile Sfântului Vasile cel Mare.
Bassa, altă nobilă de origine romană, prietenă a împărătesei Evdokia, a înființat o
mănăstire în locul unde acum se află o capelă, în cinstea Sfântului Mina, pe teritoriul
actual al Patriarhiei Armene. Acolo a fost numit stareț, Andrei din Melitene, ucenic al
Sfântului Eftimie.
Altă nobilă romană, Hikelia sau Icelia, a costruit, cum am spus mai sus, Mănăstirea
Kathisma this Panaghias, unde fusese administrator Teodosie și de unde a fugit când a
aflat că a fost ales stareț. (Cf. D.J.Chitty, pp.162-163)

Impărăteasa Evdokia și monahismul palestinian

In urma unei nefericite neînțelegeri între împăratul Teodosie cel Tânăr și

împărăteasă, care s-a soldat cu executarea prefectului urbis Paulinus, în anul 440,
împărăteasa Atenais-Evdokia a hotărât să se auto-exileze în Palestina. A preluat, se pare,
administrarea provinciei și s-a implicat în viața socială și religioasă a acesteia. A trăit ca o
adevărată călugăriță. In cele din urmă, a ajuns fiica duhovnicească a Sfântului Eftimie. De
numele Evdokiei se leagă construcția mujltor clădiri publice, a multor biserici și a câtorva
mănăstiri în Palestina. Kiril de Skitopolis spune despre ea urmăroarele: ,,fericita Evdokia
a construit lui Hristos atâtea biserici și mănăstiri, case pentru săraci și pentru bătrâni,
încât îmi este cu neputință să le număr”(Viața Sfântului Eftimie, 35;op. cit. p.102-103.)
Dintre mănăstirile construite de împărăteasa Evdokia amintim pe cea de la Turnul
lui David, Mănăstirea Sfântul Petru (la cca. 20 de stadii de Mănăstirea Sfântului Eftimie).
La Ierusalim construit Mănăstirea Sfântul Ștefan, pe locul unde se crede că a fost lapidat
Diaconul Ștefan, la poalele Muntelui Măslinilor. Aceasta a fost sfințită înainte să fie
terminată deoarece, Sf. Etimie îi prezisese vă va muri curând. Așa că, împărăteasa a
insistat pe lângă arhiepiscop ca biserica să fie sfințită chiar dacă nu era încă terminată
toată mănăstirea. Biserica a fost sfințită în 15 iunie, înzestrând-o cu multe venituri. A
trecut și pe la celelalte biserici construite de ea, oferindu-le dindestul venituri. După patru
luni de la sfințirea Mănăstirii Sf. Ștefan, a trecut la cele veșnice în ziua de 20 octombrie
460, după ce reușise să scape din robie pe fiica ei Eudoxia și fiii acesteia, care fuseseră
luați ostateci de vandali, când au atacat Roma în anul 455.

In anul 340 părinții viitorului episcop de Salamina (Cipru) au construit o mănăstire

de bărbați în localitatea Eleftheropolis pe teritoriul unde avea jurisdicție episcopul
Ierusalimului. Faptul că, la un moment dat, Epifanie a venit din Cipru și a hirotonit preot

9
pe Paulinian, fratele lui Ieronim, a dus la cearta dintre cei doi episcopi, apoi dintre cei doi
prieteni, Ieronim și Rufin (+415 la Roma) și a intețit didputele origeniste, terminate cu
deciziile Sinodului al V-lea ecumenic.

Frăția Sfântului Mormânt

O dată cu venirea Sfintei Elena la Ierusalim, în numele fiului său, împăratul

Constantin, în anul 326, și cu ocazia amplelor lucrări de construcție ordonate de împăratul
Constantin, la Ierusalim s-a constituit ,,Frăția Sfântului Mormânt” care grupa monahii
care aveau să activeze la lăcașurile de cult construite de împărăteasă la Ierusalim, sub
conducerea episcopului Aeliei Capitolina, respectiv, Ierusalimul. Episcopul Aeliei,
Juvenalie, la sinodul IV ecumenic, va primi trtlul de patriarh. Bisericile Invierii,
Martirium, cea de pe Muntele Măslinilor și cea de la Betleem, construite nu aveau același
statut ca celelalte biserici din alte localități. Erau îngrijite de călugării care făceau parte
din Frăția Sfântului Mormânt. Aceștia asigurau continuu serviciile divine ăn acle lăcașuri
sfinte și se îngrijeau de ospitalitatea pelerinilor care vizitau Locurile Sfinte. Acolo și în
cadrul acestei ,,Frății” a început procesul de rânduire a cultului ofivial al Bisericii și
alcătuirea rânduielii și stabilirea conținutului celor șapte Laude bisericești, valabile pentru
întreaga Biserică. Pentru activitatea Frăției, condusă de episcopul Sfintei Cetăți, au fost
cooptați și monahi îmbunătățiți, care viețuiau în mănăstirile de sub jurisdicția episcopului
Ierusalimului. Tot acolo s-au rânduit și sărbătorile primelor praznice din cadrul anului
liturgic (Hrisostom Papadopulos, p.107). Centrul tuturor acestor acțiuni de organizare a
vieții liturgice l-a constituit cultul care se săvârșea la Biserica Invierii, construită desupra
Sfântului Mormânt al Domnului Hristos. Sensibilitatea pentru serviciile divine scoate în
evidență latura doxologică a monahismului palestiniano – ierusalimitean, aspect în care
nu a excelat monahismul egiptean.
La Biserica Sfântului Mormânt exista o categorie de monahi care asigurau
privegherile la slujbele de noapte din respectiv biserică. Aceștia s-au constituit într-o
tagmă monahală specială, care a durat mai multe secole, numită ,, tagma
spoudaion.”Reprezentau nucleul celor care purtau de grijă Sfântului Mormânt. Despre
acești monahi, despre ceremonia din duminica Floriilor și despre slujbele legate de
sărbătoarea Sfintelor Paști vorbește Egeria, în Jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.
Inițial, acei monahi locuiau în chilii,lângă Turnul lui david. Ulterior și-au făcut o locuință
chiar lângă Biserica Invierii, cu întrare dirctă din mănăstirea lor, în Marea Biserică.
Locuind în imediata apropiere a lăcașurilor de cult de deasupra Sfântului Mormânt
(Martirion, Golgotha, a Invierii), monahii însărcinați cu paza sfintei Cruci și cu paza
Sfintelor vase (stavrofilax și skevofilax) puteau să-și îndeplinească mai bime misiunea.
Frăția monahală de la Sfântul Mormânt a participat intens la toate evenimentele
care au zguduit Biserica, deoarece ereticii au vizat tot timpul deținerea Sfintelor Locuri.
Această Frăție a fost o adevărată armată monahală angajată să apere cu orice preț Sfintel
Locuri și credința ortodoxă.
Un prim moment al acestei lupte l-a constituit monofizismul. Din cauză că
Juvenalie a semnat actele celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, cei mai mulți monahi s-au

10
revoltat, sub comanda lui Teodoie. De partea patriarhului nu au rămas decât Sf. Eftimie și
Ghelasie. Teodosie a schimbat toți ierarhii de sub jurisdicția Ierusalimului și stareții
marilor lavre. Intors în Palestina, Juvenelia a fost pe punctul să fie linșat, încă de la
sosirea pe țărmul Palestinei, la Cezareea. A trebuit să revină în Constantinopol, revenind
la scaun după doi ani. Intre timp, autoritățile imperiale au restabilit ordinea. In 455
împărăteasa, care fuses atrasă de monofiziți, s-a împăcat cu patriarhul și cu Sf. Eftimie.
Luptele pentru credință ale Frăției Sfântului Mormânt și ale teologilor palestinieni
au continuat încă o sută de ani, sfârșindu-se în epoca lui Justinian, o dată cu hotărârile
Sinodului V Ecumenic din 553.
Din păcate, situația Bisericii din Ierusalim și din Palestina s-a schimbat, după
invazia perșilor din 614 și mai ales,după cucerirea arabă din 648.

Pe lângă lucrăeile citate în text, merită să fie sitite și:

- Ava Gherontios, Cuvioasa Melania Romana Binefăcătoarea sau cum devin bogații
sfinți. Ed. Deisis, 1998;
- Derwas J. Cgitty, Pustia, cetatea lui Dumnezeu, Ed. Sophia, 2010;
- Simon Sebag Montefiore, Ierusalim; biografia unui oraș, Ed. TREI, 2011;
- Fer. Ieronum, Epistole, vol.I-II, Ed. Basilica
- H. Papadopoulos, Istoria Bisericii Ierusalimului (în gr.), Atena, 1970, pp.100- 220.
- Materialele tipărite și în format video, puse la dispoziție în librării și mai ales
online de TV Trinitas.

11