SFÂNTUL SAVA

SI CONTRIBUȚIA SA LA DEZVOLTAREA MONAHISMULUI

PALESTINIAN

Personalitatea Sfântului Sava a marcat nu numai monahismul palestinian,

ci întreaga Biserică. Este unul dintre ucenicii Sfântului Eftimie, deși acesta nu l-a
primit atunci când tânărul Sava a voit să-i fie ucenic. Dar, ulterior, acesta l-a
adoptat ca ucenic, încât s-a bucuarat de tot ceea ce a realizat Sfântul Etimie și
ceilalți monahi excepționali formați la Școala ascetismului acestui sfâtnt.
Sf. Sava s-a născut în anul 439 în Mutalaska, o localitate din partea
occidentală a Capadociei, care depindea de Mitropolia din Cezareea de care, în
anumite perioade ale istoriei a depins, cum spuneam altă dată, și Melitene.
Părinții Sfântului Sava erau creștini, provenind din familii înstărite. Mama sa se
numea Sofia, iar tatăl, Ioan, fiind ofițer superior în armata imperială. Foarte
curând după nașterea copilului, Ioan a fost trimis în Alexandria cu responsabilități
militare în cadrul numerusului isaurian care se găsea în Alexandria.
Numerusul a fost un corp de armată folosit de romani în sistemul lor militar.
Acest corp de armată era format din soldați recrutați din diverse țări cucerite de
romani și transformate în provincii. Erau, deci, soldați romani, dar nu de
naționalitate romană. Nu erau nici instruiți după tehnica de luptă romană și nici
nu foloseau armele folosite de soldații propriuzis romani. Foloseau armele din
regiunile de unde proveneau și tehnica de luptă specifică acelor regiuni, dar erau
înrolați în armata ordinară romană și folosiți în alte zone ale imperiului decât cele
de unde proveneau. Se asemănau cu trupele popoarelor acceptate de romani ca
federați, cum au fost sarazinii, goții și alții. Se deosebeau de aceștia prin aceea că
ei serveau imperiul în alte regiuni decât cele din care proveneau.
Se pare că Ioan a fost trimis în Egipt de împăratul Teodosie cel Tânăr, prin
anul 444, să aplaneze o revoltă produsă în rândurile numerusului isaurian încă din
anul 441 . In situații speciale, erau trimiși numai militarii de carieră, familile
acestora fiind puse la adăpăst de eventualele primejdii. Ioan a plecat cu soția, ceea
ce arată că avea o funcție importantă sau că fusese trimis cu responsabilități
importante și de lungă durată.
Potrivit obiceiului, în asemenea situații familia era lăsată în grija rudelor,
mai ales copiii. Copilul Sava avea vărsta de cinci ani când tatăl său a trebuit să
plece în misiune. Părinții l-au lăsat, cu toată moștenirea (care-i asigura o anumită
siguranță și posibilități), înițial, în grija lui Hermias, fratele Sofiei. Mărindu-se,
copilulîl va părăsi pe Hermias și se va muta la unchiul dinspre tată, pe nume

1
Grigorie. Acesta locuia în altă localitate, care se găsea la cca. 3 mile (aproximativ
5 km.) de Mutalaska.
Când avea vărsta de oprt ani, Sava a intrat în Mănăstirea Flavianae din
Bitinia, construită de prefectul pretoriului Rufinus (392-393), reconstruită și
făcută celebră prin prezența în ea a Sfântului Hipatie în prima jumătate a
secolului al cincelea. Această mănăstire era relativ aproape de Mutalaska (20 de
stadii, cca. 3.700km). Starețul l-a primit cu bucurie. In această mănăstire, copilul
și apoi, tânărul Sava a primit instruirea necesară pentru a deveni un monah
destoinic. A rămas în Mănăstirea Flavianae zece ani. Sava excela în tot ceea
presupunea viețuirea după programul mănăstiresc, încât, biogreful său avea să
spună mai tărziu ,,după cum orice rod este precedat de floare, tot așa stăpânirea
de sine vine în urma oricărei osteneli.”
Kiril de Skitopole, biograful Sfântului Sava, nu vorbește despre relațiile
copilului Sava cu părinții săi. Considerăm că acestia nu l-au abandonat, dar i-au
lăsat libertatea să aleagă drumul său, mai ales că cel pentru care avea afinități nu
era un drum rău. Cu siguranță el a păstrat relația cu părinții, deși intrarea în
mănăstire persupunea o anumită rigoare și disciplină până și în aceste relații. Și
le-au asumat cu toții, cel puțin pentru un timp, în ceea ce-i privea pe părinții lui
Sava.
La vârsta de 18 ani (456), tânărul Sava va merge într-un pelerinaj la
Ierusalim, cu puțin înainte de trecerea la cel veșnice a patriarhului Juvenalie al
Ierusalimului.
A intrat în Mănăstirea Passarion, unde a fost primit de satarețul
Elpidios. Cu binecuvântarea și ajutorul acestuia, a venit la mănăstirea Sfântului
Eftimie, care, după obiceiul lui, i-a dat primele îndrumpri, după care, l-a îndemnat
să intre în comunitatea condusă de prietenul său, Teoctist. S-a distins în lavra
Sfântului Teoctist prin angajamentul foarte serios pe drumul ales: a depășit prin
post, privecheri și ascultare pe toți părinții mai vărstnici. Sf. Eftimie îl refuzase,
pe motiv că era încă prea tânăr, dar văzuse în el o viitoare mare personalitate a
monahismului palestinian. Mai târziu, aflând de râva tânărului capadocian, Sf.
Eftimie l-a invitat într-un an pe Sava să petreacă împreună cu el și cu Domitian
Postul cel Mare în Pustiul Ruba, ocazie cu care Sf. Eftimie a descoperit în mod
minunat apă.
Pe când se găsea încă sub ascultarea starețuni Teoctist, Sava avut
ocazia să meargă în Alexandria. Un confrate, pe nume Ioan, de origine din
Alexandria, după moartea părinților săi, a trebuit să meargă în Alexandria să
rezolve problemele legate de moștenire. Știind că părinții lui Sava se găseau în
acel oraș, unde nu erau niște persoane oarecare, Teoctist l-a desemnat pe Sava să-
l însoțească pe Ioan în călătoria lui acasă. Cu acea ocazie tânărul monah Sava și-a
revăzut părinții. Tatăl său ajunsese comandanrul numerusului isaurian. Ioan și
Sofia au insistat pe lângă fiul lor să rămână în Egipt, sperând ca acesta să facă o
strălucită carieră militară sau în administrația imperială, ceea ce Sava a refuzat.
La întoarcerea spre Palestina, Sava nu a acceptat de la părinții săi decât trei

2
galbeni. Merită semnalat că Kiril de Skitopole nu a urmărit să facă o monografie
exhaustivă a Sfântului Sava. Dacă nu scrie amănunte despre copilăria acestuia și
despre relațiile acestuia cu părinții, nu trebuie să înțelegem că strategul Ion și
Sofia își abandonaseră copilul.
Starețul Teoctist a trecut la cele veșnice în ziua de 3 septembrie a anului
466.
In anul 469 noul stareț Longhin i-a dat lui Sava binecuvântarea să trăiasă,
retras într-o peșteră în apropierea mănăstirii. Prin urmare, potrivit obiceiului,
toată săptămâna trăia retras în peșteră, venind în lavră doar duminica pentru
slujba comună și pentru Sf. Liturghie. După cinci ani de viețuire în chilie, se va
afunda în Pustiul Kutila (avea 34 de ani). Acolo a avut parte de mai multe
tulburări provocate de sarazinii păgâni. (O parte a sarazinilor erau federați ai
imperiului, alții erau rebeli). A fost prădat și abia lăsat cu viață. Avea să fie găsit
în condiții jalnice de călugărul Anthos care venea din Mănăstirea Katihura,
fondată în apropiere de Metope ( aproape de Betleem de tânărul monah Teodosie,
cunoscut cu numele de,, cel Mare”).
In anul 478 (după moartea Sfântului Eftimie, care a avut loc în 473), Sava
s-a stabilit în locul numit Siloam, pe valea pârâului Kedron, ce duce spre Marea
Moartă, la trei leghe de Ierusalim (cca.12-13 km), într-o peșteră, la care nu se
putea ajunge decât folosind scara și funia.. Aici a viețuit timp de cinci ani.
Incet-încet, în apropierea peșterii sale au început să se adune ucenici, încât
în anul 483 vatra mănăstirească nou-constituită va deveni ,,mare lavră”, având
șaptezeci de viețuitori. Peste câțiva ani numărul ucenicilor va ajunge la 150.
Dintre ucenicii Sfântului Sava de la Siloam, unii au pornit și au inființat alte
mănăstiri în Munții Iudeii. Spre exemplu, Ioan a întemeiat altă mănăstire, numită
,,Noua lavră”; Iacob a întemeiat Lavra de la Turn, în apropiere de Jordan.
Severian a înființat mai târziu o mănăstire în Kaparbariha, pe unde trecuse Sf.
Eftimie. Firmius a înființat mănăstirea din Mahamas. Iulian a înființat și el altă
mănăstire. Sf. Sava a încurajat acest mod de practicare a vieții monahale. Era
greu de administrat comunitățile mari. Prin urmare, multă vreme, ,,roitul” (așa se
numea acet procedeu) a fost o practică la începutul monahismului.
Sava a refuzat să fie hirotonit, cu toate că era părihtele duhovnicesc
al tuturor fraților care se găseau sub îndrumarea sa duhovnicească. Cum călugării
se înmulțeau, Sava a considerat că ar fi scăzut calitatea vieții monahale dacă,
într-un anume loc comunitatea ar fi crescut în exces. De aceea, a construit mai
jos, pe Valea Kedron un turn, cu o mică biserică, așezând ca egumen pe Iacob. In
comunitate creștea însă tensiunea cu privire la ascultarea de egumen. Intre timp,
apăruseră canoane care cereau ca monahii, conducători de obști monahale să aibe
toate calitățile care le confereau dreptul de a fi îndrumători de obște, mai ales pe
cele clericale. Spre exemplu, un cleric nu putea să facă ascultare unui necleric.
Trebuie să reținem că intrarea în monahism, prin depunerea voturilor și asumarea
responsabilităților monahale nu era sinonimă cu intrarea în cler. Monahismul nu
era o tagmă clericală, așa cum este perceput azi. Monahii purtau o anumită

3
uniformă, în cadrul căreia rasa era piesa de bază. Rasa monahală era, de fapt,
haina obișnuită în Orientul apropiat, ceea ce vedem și astăzi în lumea arabă.
Uniforma mai presupunea și alte piese (unele discrete, cum ar fi paramanul) și
anumite simboluri (cum ar fi Sf. Cruce) care distingeau uniforma monahală de
vestimentația laică, dar, care semăna oarecum, cu uniforma monahală. Simplului
monah nu i se spunea, ca azi, ,,părinte”, ci ,,frate” sau ,,gheron”, ,,gheronta”
(bătrân, bătrâne). Trebuia, prin urmare, ca Sava să se integreze disciplinei
canonice în vigoare. Unii monahi din Palestina au mers la patriarhul Salustius și
i-au cerut să le dea un arhimandrit. Aflând că veneau din lavra Sfântului Sava și
că nu mai voiau să facă ascultare față de un simplu călugăr, ca ei, episcopul a
hotărât să-l hirotonească preot pe Sava.
In acest sens, Patriarhul Ierusalimului, Salustius, l-a invitat pe Sava la
Ierusalim și, împotriva voinței acestuia, în ziua de 12 decembrie 490 l-a hirotonit
preot.
După cum știm, unii monahi palestinieni aveau obiceiul să petreacă
Postul cel mare în pustiu. Așa a făcut și Sf. Sava. In anul 492 a ajuns pe colina
Petrion, unde se găseau ruinele unei fortificații de pe vremea regelui Ioan Hircan,
numită Hircania. Starețul Sava a exorcizat locul 9dat fiind că acolo erau semne
foarte evidente că era bânruit de duhuri necurate) și, pe ruinele acelei fortărețe, a
construit o nouă mănăstire. De la început aceasta a fost un kinoviu. Se găsea la 2
Km. Est de lavra sa. Mănăstirea aceasta avea menirea să facă ceea ce mai
devreme se făcuse în lavra Sfântului Teoctist, adică în ea erau primiți novicii și
inițiați în viața mănăstirească.
In anul 493 Patriarhul Salustius al Ierusalimului a numit pe cei doi prieteni,
Teodosie și Sava, arhimandriți peste călugării din Țara Sfântă. Sf. Teodosie avea
să fie arhimandrit pesgte kinovi; de aceea va intra în calendar cu denumirea de ,,
începătorul vieții de obște”(pentru că a avut un rol important în organizarea
monahismului kinovial în Palestina), iar Sf. Sava avea să fie arhimandrit peste
lavre. Erau cam ceea ce sunt acum la noi exarhii mănăstirilor.
In anul în care s-a sfințit biserica din Peșteră, a trecut la cele veșnice, în
Alexandria, tatăl Sfântului Sava, după ce făcuse fapte strălucite în cadrul
numerusului isaurian din Alexandria.
Auzind că fiul ei este deja celebru în Munții Iudeii, mama acestuia, Sofia, a
venit la el. Aducea cu ea o întreagă avere. Sava a convins-o să se lepede de toate
ale lumii și să ducă viață monahală. După trecerea ei la cele veșnice, Sava a
îngropat-o cu cinste într-un mormânt ales. Actualmente resturile Sofiei, mama
Sfântului Sava, se găsesc în Mănăstirea Sfântului Teodosie, care se află pe
drumul pe care se urcă din Valea Kedron, unde este Mănăstirea Sf. Sava, spre
Betleem.
Sava a rămas cu o avere substanțială. Din această avere a construit casa de
oaspeți din Ierihon și grădinile de acolo de care s-a îngrijit să aibă apă. In lavră a
construit casa de oaspeți pentru trebuințele părinților, iar cu banii rămași a mai
construit și alte multe lucruri, spune biograful său, Kiril de Skitopolis (Viața

4
Sfântului Sava, trad. de Ierom. Ignatie Corbu, p.223), cum ar fi marea biserică a
lavrei sale. Aceasta a fost construită într-un loc destul de nefavorabil, pe versantul
muntelui. O parte a ei este chiar săpată în stâncă. Biserica a fost pusă sub
patronajul Sfintei Fecioare. Tot din acea moștenire a cumpărat case în Ierusalim
pentru primirea pelerinilor, apoi, în urma unei viziuni, în anul 508, a construit pe
versantul septentrional al pârâului Kedron mănăstirea, numită ,,din Peșteră.”
De pe vremea sinodului IV ecumenic în Mănăstirea construită de
împărăteasa Evdokia în Turnul lui David trăia o comunitate care nu acceptase
hotărârile de la Kalcedon, ba, mai mult,acolo se adunaseră și unii nestorieni. Sf.
Sava a depus multe eforturi să-i aducă la Ortodoxie.
In anul 510 Sf. Sava a reușit să-i convertească la Ortodoxie pe viețuitorii
din acea mănăstire. Mănăstirea va fi transformată în kinoviu și va avea ca prim
stareț pe Ioan Scolarios (cuvântul ,,scholarios” vine de la scholae care însemna
garda imperială. Scholari erau numiți cei care au făcut parte din această gardă.
Ioan era unul dintre aceia. A condus cu mare cinste mănăstirea timp de 35 de ani).
In anul 511 a înființat lavra Eptastomos (șapte izvoare/guri), la o distanță
de 2 km. nord de Marea lavră. Pe aceasta a pus-o sub o conducere bicefală,
numind stareți pe frații Andrei și Pavel, de neam grec. Această mănăstire se afla
la la mică distanță de locul unde monahul Iacob (originar din Ierusalim) făcuse
încercarea de a construi un kinoviu separat de lavă, împotriva voinței fraților din
lavră și a starețului Sava.
La sud de Marea Lavră, la cca. 3 Km, se găsea o chilie unde se retrăgea Sf.
Sava. Frații Zan și Veniamin i-au cerut starețului să se stabilescă acolo. Acesta le-
a dat binecuvântarea în acest sens, ba i-a și ajutat să construiască o biserică,
înconjurată de chilii. Aceasta a devenit chinoviu și cei doi frați au făcut ca ea să
dăinuie multă vreme și să ajungă chiar celebră. A fost cunoscută cu numele de
Mănăstirea Zan.
La nord de Mănăstirea din Peșteră a înființat altă mănăstire, cunoscută sub
numele de ,,Mănăstriea lui Ieremia, de la numele diaconului său pe care l-a
rânduit stareț al acesteia. Era un kinoviu.
Sf. Sava și origeniștii
In Palestina disputele așa-zis origeniste (de fapt, un melange de origenism,
nestorianism și monofizitism) nu încetaseră, dimpotrivă devenseră mai acerbe.
Era ceea ce s-a numit în istoria Bisericii ,,a cincea etapă ” a disputelor origeniste.
Aceasta, de fapt, nu mai avea de mult nimic comun cu Origen. La originea acestei
dispute se găsea mai degrabă Evagrie (considerat el însuși cândva origenist), mort
cu mai bune de o sută de ani înainte. La originea disputei de acum a fost, de fapt,
lucrarea întitulată ,,Cartea Sfântului Ierotei”, scrisă de monahul sirian Stefan bar
Sudaili. Acesta ducea învățătura de inspirație origenist-evagriană spre un
panteism extrem. Ba, mai mult, acești ,,origeniști” s-au împărțit în două categorii:
isohriști (mai radicali) și protohriști (mai moderați). Isohriștii considerau că τα
νοερα (ființele inteligibile, îngerii), de la început și până la sfârșit sunt egale cu
Hristos. Superioritatea lui Hristos față de ele nu este decât provizorie, dat fiind că

5
El nu a participat la păcatul originar. Protohriștii afirmau superioritatea lui
Hristos față de ființele inteligibile(îngeri). Aceștia se vor împăca cu ortodocșii,
cărora le va da concursul în condamnarea origeniștilor extremiști care vor fi
acuzați de tetrateism, pentru că introduceau în Treime firea umană a lui Hristos.
(Cf. Dictionnaire Enclycopedique du Christianisme Ancien, vol.ll, p.1839).
Sf. Sava era un fidel apărător al Kalcedonului. Spre exemplu, nu a permis
armenilor din mănăstire să cânte imnul Trisaghion cu adaosul ,, Cel care te-ai
răstignit pentru noi,” alcătuit de monofizitul Pavel Gnafevs. Din păcate, câțiva
călugări intriganți, simpatizanți monofiziți, au atras de partea lor alți 40 de frați și
l-au obligat pe Sva să părăsească lavra construită chiar de el însuși. Căzuse
victimă disputelor din propria sa mănăstire, unde, se pare, partida isohriștilor
câștigase. Din această cauză, a trebuit să părăsească mănăstirea pe care însuși o
înființase. S-a retras în nordul Palestinei, în regiunea Skitopole- Gadara ( două
dintre dintre orașele care altădată au făcut parte din Decapole).
In Skitopolis s-au retras creștinii din Ierusalim cu puțin înaintea atacului
lui Titus. De foarte multă vreme, acolo funcționa o episcopie. S-a stabilit într-o
peșteră, care fusese până atunci locul unde se adăpostea un leu. Curând a început
să fie cunoscut și în jurul lui au început să se adune diverși frați, între care și unul
cu numele Vasile, un tânăr din înalta societate, și alți doi asceți. A părăsit însă
chilia pe care si-o construise între timp,lăsând acolo pe cei adunați în jurul său.
Acolo avea să se construiască ulterior o mănăstire vestită.
Sf. Sava a revenit la lavra sa, dar a găsit numărul potrivnicilor mărit. A
părăsit din nou lavra și s-a stabilit în Nicopole, sub un roșcov. Aflând de aceasta,
conducătorul regiunii i-a construit o chilie. In jurul lui s-au stabilit frați, și în scurt
timp chilia a devenit chinoviu. Sava se găsea continuu în legătură cu patriarhul
Ilie, așa că atunci când călugării răzvrătiți au mers la patriarh să-i ceară un nou
egumen pe motiv că egumenul lor a dispărut, posibil mâncat în pustie de vreo
fiară, patriarhul i-a anunțat că Sava trăiește și că trebuie să-l reprimească în
mănăstire. Tot el l-a convins pe bătrânul stareț să se întoarcă în lavră. Ceilalți au
căutat să se stabileaască la Suca, unde nu au fost primiți. S-au stabilit în Tecoa,
unde Sf. Sava i-a căutat și i-a ajutat să-și construiască chiar o lavră, cunoscută
drept Noua Lavră, reușind să-i împace cu vechea obște.
Toate mănăstirile Sfântului Sava erau supuse aceleiași rânduieli. Ea nu era
cea din Egipt, adoptată chiar de comunitățile monahale din Sinai și Palestina. Nu
cunoaștem amănunte cu privire la rânduiala interioară a comunităților savaite. De
la toți monahii era cerută sărăcia. Sf. Sava a preluat programul liturgic de la
Sfinții Eftimie cel mare și Teoctist, probabil unul inspirat de la Biserica Invierii
din Ierusalim. El l-a prelucrat și l-a consemnat. In ceea ce privește structura
rugăciunilor și ceasurile de rugăciune, noul program se asemăna cu cel al
bisericilor de mir. Tipicul prelucrat de Sf. Sava fi adoptat de toate mănăstirile
care depindeau de Ierusalim. Adică, cele din Ierusalim, din Munții Iudeii (mai
mult sau mai puțin aproape de Ierusalim) și cele din Valea Iordanului, care nu
erau puține. Tipiconul acesta a fost transcris de patriarhul Sofronie și, desigur,

6
imus mănăstrilior de sub jurisdicția sa. Din păcate, acest tipic s-a pierdut atunci
când barbarii/perșii ^14) au ars mănăstirea. Tipicul a fost reconstituit de Sf. Ioan
Damaschinul (+714), viețuitor în Mănăstirea Sf. Sava. Deja înainte de Sf. Ioan
acest tipicon fusese adoptat de Biserica din Constantinopol și de toate cele care se
găseau pe drumul dintre Ierusalim și Constantinopol. El este la baza tipiconului
actual din toate Bisericile ortodoxe. (Cf. Alexander Schmemann, Introducere în
Teologia liturgică, Ed. Sophia, 202, pp.280-285.)
Viața ascetică a Sfântului Sava nu a fost de nimeni contestată, dimpotrivă!
S-a remarcat ca un ascet cu o viață exemplară. Dovada o constituie faptiul că a
primit darul facerii de minuni foarte de tânăr.
A întărit viața monahală din Munții Iudeii și din alte zone ale Palestinei
prin calitățile sale de îndrumător duhovnicesc. Pentru formarea celor doritori de
viață ascetică, Sava a intemeiet o mică chinovie, la nord de Marea lavră, dar nu
departe de aceasta. Probabil dincolo de Pârâul Kedron. Noii-veniți rămâneau mai
întâi în acea chinovie unde învățau rânduiala monahală, învățau Psaltirea,
rânduiala cultului și li se cultiva conștiința monahală, încât ,,Monahul chiliot-
spunea el – trebuie să fie plin de discernământ și râvnitor, luptător, plin de
trezvie, înțelept, ordonat, destoinic să învețe și pe altul, să nu aibă nevoie să fie
învățat, în stare să-și țină în frău toate mădularele trupului și să-și ferească mitea
fără greșeală... Pe cei care se lepădau de lume îi încerca dacă au învîțat cu acrivie
rânduiala cântărilor, dacă au ajuns în stare să-și păzească mintea și să-și curețe
conștiința de amintirea celor din lume și să se lupte împotriva gândurilor străine,
și doar atunci le dădea chilii în lavră. Dacă erau oameni cu posibilități, le
permitea să-și construiască singuri chilia.”( Chiril de Schitopolis, Viața Sfântului
Sava,28, în ,,Viețile pustnicilor Palestinei” ; trad. de Ierom,. Ignatie Corbu; Ed.
Sf. Nectarie, p.231).
Amănuntele pe care ni le oferă Kiril de Skitopole cu privire la pregătirea
postulanților pentru viața ascetică în lavrele Asântului Sava sunt primele care ne
arată că monahismul lavriot sau chinovial presupunea o instruire metodică, nu era
vorba doar de statul lângă un maesteu.
Sf. Sava a fost un om dotat cu un remarcabil simț edilitar. Dovada în acest
sens o constituie construcțiile pe care le-a afăcut în mănăstirea sa, așezămintele
caritative de la Mănăstirea care-i va purta numele, de la Ierihon și din Ierusalim și
mănăstirile pe care le-a întemeiat. De admirat că acolo unde se afla el, se adunau
ucenici, încât la scurt timp în jurul lui se forma deja o lavră. Intre mănăstirile
întemeiate de el putem enumera: Marea lavră, socotită de biograful său, Kiril de
Skitopole că,la acea vereme era cea mai mare din Palestina (op.cit.p.323), Noua
Lavră, numită Eptastomos și cea de lângă Tecoa. Apoi, după întoarcerea de la
Justinian a întemeiat lavra, cunoscută ulterior drept Lavra lui Iermia,de la numele
primului ei egumen. A intemeiat și kinovii, între care putem enumera pe cea de la
Castellum, cea de la Peșteră,cea numită ,,a Scholariului”, și cea numită ,,a lui
Zan.”Nu a uitat niciodată mănăstirile prin care a trecut, cele construite de Asinții
Eftimie și Teoctist.

7
 A fost un ortodox foarte angajat în susținerea ortodoxiei calcedoniene. In
acest sens a dus o muncă deosebită cu ucenicii săi ca să nu se piardă acceptând
erezia monofizită și monotelită. In acest sens a fost trimis de partiarhii
Ierusalimului la Constantinopol în două rânduri pentru a expune Ortodoxia
Bisericii din Palestina; o dată, în anul 511, la împăratul Anastasie și altă dată, la
împăratul Justinian, în 530.
In anul 529 s-au răsculat samarinenii din Palestina și au provocat mari
necazuri Bisericii din Palestina. Spre a zădărnici intrigile samarinenilor de la
Constantinopl, patriarhul Petru l-a trimis tot pe Sava să explice situația
împăratului . Cu ocazia represaliilor lui Justinian împotriva samarinenilor, în care
au fost implicații și saraziniii federați ai imperiului, se menționează că în Valea
Iordanului se găsea o comunitate formată din bessi, un trib getodacic. Nu se
cunosc împrejurările în care aceștia au ajuns în Palestina. Impărații romani aveau
obiceiul de a recruta soldați din diferite părți ale imperiului pe care îi trimeteau în
alte părți. De multe ori aceștia mergeau cu familiile. Așa se va fi petrecut și cu
bessii stabiliți în Palestina. In sec. V-VI comunitatea bessă care se găsea în Valea
Iordanului inferior era foarte puternică. Unii bessi au intrat în chinovia Sfântului
Teodosie. Acolo, din cele patru biserici, una era a bessilor. Aceștia oficiau în
limba lor, alături de grecofoni și de armeni care oficiau și ei în limbile lor. (Cf.
Festugiere, III, 2, p.124, nota 291).
De fiecare dată, Sf.Sava s-a întors în Palestina încărcat cu daruri pe care le-
a folosit pentru bisericile de sub jurisdicția patriarhului din Ierusalim și pentru
mănăstiri. A dezaprobat simpatiile monofizite ale împărătesei Teodora. I-a cerut
împăratului să se facă exponentul luptei împotriva ereziilor ariană (făcând aluzie
la ostrogoți, vizigoți, vandali și gepizi, care erau semiarieni și care stăpâneau deja
teritoriile imperiale din Occident și Africa), pe nestoriană și origenistă (făcând
aluzie la unii monahi care aveau simpatii nestoriene și monofizite). Pe lângă
darurile pe care le-a primit el însuși de la împărat, a obținut pentru Biserica
Ierusalimului multe înlezniri. Justinian a refăcut Biserica Nașterii din Betleem, a
construit alte edificii cu caracter caritativ în Ierusalim, printre care și un spital (cu
150 de paturi) și un hotel destinat pelerinilor. A definitivat marea biserică,
cunoscută cu numele de ,,Nea”, începută de partiarhul Ilie La acea biserică s-a
lucrat 12 ani. A fost consacrată Sfintei Fecioare. Era una dintre marile construcții
ierusalimitene. Impăratul a înzestat-o cu toate cele necesare. Actualmente, din ea
se păstrează doar câteva ruine, resul ruinelor sunt acoperite de un bulevard.
Impăratul a dispus construirea unui castru care să asigure apărarea mănăstirilor de
diversele atacuri ale saracinilor.
Impăratul a oferit sprijin pentru reconstruirea bisericilor dărânate de
samarineni și a scutit în acest sens Patriarhia de Ierusalim de anumite taxe.
Prorocia Sfântului Sava că Justinian va recucerii teritoriile occidentale care au
fost cândva ale imperiului s-a adeverit prin faptul că generalul Belizarie a repurtat
victorii răsunătoare în Africa, rușind să distrugă statul vandal în anul 534,
aducând la Constantinopul pe regele acestuia Gelimer (480-553), care va muri la

8
Constantinopol. Regele vizigot Vitiges, în anii 537-538 a atacat Roma, fără să
reușească să o cucerească. S-a retras la Ravenna. In urma unei lupte cu Belizarie,
a fost capturat în 540 și adus la Constantinopol. Incântat de aceste victorii, prezise
de Sf. Sava, Justinian a sprijinit sub toate aspectele Biserica din Palestina și
Ortodoxia acesteia, confirmând lucrul acesta la Sinodul al V-lea ecumenic din
553.
Sf. Sava a trecut la cele veșnice în ziua de 5 dec. 532, în turnul în care își
avea chilia. A fost depus între cele două biserici ale lavrei sale. Unde se găsește și
azi. In acest sens ne-a lăsat amănunte biograful său Kiril de Skitopole, care a scris
viața Sfântului Sava ,prin anul 553.
Biograful său a menționat multe din minunile Sfântului Sava săvârșite de
acesta atât în timpul vieții cât și după trecerea la cele veșnice. Unul dintre cei mai
buni ucenici ai Sfântului Eftimie, Sf. Sava a influențat profund monahismul
palestinian, a fost și este venerat de toată Biserica Ortodoxă drept ,,Sfântul Sava
cel Sfințit.”
Spuneam mai sus că Sf. Sava a construit un așezământ la Ierihon. Acest
oraș este în Valea Iordanului. In sudul Ierihonului, de-o parte și de alta a
Iordanului, au existat multe mănăstiri. Acel loc era numit ,,Valea Mănăstirilor”.
Kiril de Sktopole vorbește despre Sfântul Chiriac (+556) și sihăstria lui din
Susachim, ucenic al Sfântului Sava. El și grădina lui de zarzavat erau păziți de un
leu.
Tot în Valea Mănăstirilor a existat Mănăstirea Calamon, pe malul
Iordanului. Intre Marea Moartă și Iarihon a fondat o mănăstire Sfântul
Gherasim, celebru prin istorisirea despre leul său lăsată de Ioan Moschos. Era o
mănăstire care în centru era chinoviu, iar în afară, era lavră, cu un regim foarte
aspru pentru lavrioți. Este singura mănăstire care se mai păstrează și azi.
Ioan, un tânăr provenind dintr-o familie de vază din înfloritoarea cetate
Skitoplole, ucenic al Sfântului Sava, biografia Sfântuli său îndrumător, a
prezentat luptele care au urmat morții Sfântului Sava, dintre oreigeniștii
(monofiziți) din Noua Lavră (conduși de starețul Nonnus), pe de o parte, și
monahii ortodocși din Marea Lavră și cei din Ierusalim, în frunte cu patriarhii Ilie
(exilat de împăratul Anastasie la Aila) și Petru, pe de altă parte. Călugării savaiți
au fost, de altfel, cei mai înverșunați luptători împotriva monofizismului, biruind
erezia cu ajutorul împăratului Justinian și a Sinodului V Ecumenic. Pentru
apărarea ortodoxiei Calcedoniene nu au fost numai polemici și dispute doctrinare,
ci și lupte efective între cele două tabere.
Se ajunsese până într-atât, încât, dacă în Ierusalim vreun monah era
cunoscut ca provenind din Lavra Sfântului Sava, să fie znopit în bătaie în plină
stradă. Văzând că în Ierusalim s-a dezlănțuit un adevărat război împotriva
ortodocșilor, călugării dintr-o mănăstire bessă de la Iordan au uract la Ierusalim
să-i apere pe ortodocși. Au fost atacați toți de grupuri înarmate de
monofiziți/origeniști. Aceștia s-au s-au retras în casa de oaspeți a Marii Lavre.
Atacatorii au spart cu pietre porțile așezământului și gardul de fier. Cca 300 de

9
năvălitori au fost îndepărtați de Teodul, unul dintre bessi, dar,lovit de piatră
aruncată de unul dintre năvălitori, și-a pierdut viața în fața acelora.
Kiril de Skitopole ne-a lăsat amănunte despre câțiva ucenici celebrii ai
Sfântului Sava, cum ar fi episcopul Ioan de Colonia (Armenia), Sf. Chiriac
(originar di Peloponez), care și-a început ucenicia în chinovia Sfântului Gherasim
de la Iordan unde fusese trimis de Evstorghie, starețul unei mănăstiri, pe care și-o
construise pe Muntele Sion. Alți ucenici ai Sfântului Sava despre care ne dă
mărturie Kiril de Skitopole au fost Teognie (capadocian), hirotonit episcop pentru
Betylios, o localitate de pe țărmul Mediteranei, Sfântul Avramie, episcop de
Kratia, aproape de Claudiopolis, probabil o localitate din Asia Mică), Sfântul
Teodosie, contemporan și prieten al Sfântului Sava, întemeietorul vieții de obște
în Palestina, despre care vom vorbi mai jos.

Bibliografie:
Kiril de Schitopolis, Viețile Pustnicilor Palestinei, trad. de Ierom. Ignatie
Corbu, Ed. Sf. NectarieȘ
Simon Sebag Montefiore, Ierusalim, biografia unui oraș, trad. de Luminița
Gavrilă-Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, Ed. Trei, 2012 ;
Pierre Maraval, Lieux saints et pélérinages d’Orient; Ed. Cerf, 2011.

10
 SFÂNTUL TEODOSIE CHINOVIARHUL

Sf. Teodosie, supranumit,,cel Mare” s-a născut în anul 429 în Capadocia, în

satul Magariassos, care, din punct de vedere bisericesc, depindea episcopia din Comana
Aurea, la rândul ei sufragană mitropoliei din Cezareea.
Comana Aurea, localitate situată în centrul Asiei Mici, nu se confundă cu Comana
din Armenia, unde a fost exilat Sf. Ioan Hrisostom. A studiat în localitate, mai apoi a
ajuns psalt la catedrala din Comana. Pe vremea împăratului Marcian (450-457) a mers într-
un pelerinaj la Locurile Sfinte. După ce s-a închinat Sfântului Mormânt, a pornit spre
Iordan și s-a oprit în mănăstirea construită de împărăteasa Eudokia, cunoscută la Turnul lui
David. S-a pus sub ascultarea unui alt capadocian, starețul Longhin, care făcea parte și din
Frăția Sfântului Mormânt. Longhin era ucenic al Sfântului Eftimie. Teodosie dorea să se
retragă în pustie, unde să-și construiască o chilie. Starețul nu i-a permis, dat fiind că în
pustie se retrăseseră mohahii monofiziți care plecaseră sau fuseseră alungați din mănăstiri.
Longhin l-a recomandat unei femei bogate și evlavioase, care în acea
vreme construia între Ierusalim și Betleem mănăstirea cunoscută sub numele de
Καθισμα της Παναγιας, fericita Hikelia. Se spunea că în acel loc s-a odihnit Sf.
Fecioară în timpul fugii spre Egipt de teama lui Irod. Cu ocazia lucrărilor de
construcție a unei autostrăzi, ]n zilele noastre, au fost descopreite ruinele bisericii
acestei mănăstiri pe care autoritățile israelite le-au conservat și le-au marcat. Va
rămâne în mănăstirea Hikeliei mai mulți ani, în compania monahului Anthos.
După trecerea la cele veșnice a Hikeliei, va primi prin delegație conducerea
mănăstirii. Viețuitorii mănăstirii l-au ales egumen, ceea ce Teodosie nu și-a dorit
niciodată. De aceea, a părăsit mănăstirea.
A mers în pustiu, în apropiere de Metope, viețuind în apropierea fraților
Marinos și Lukas, ucenicii Sfântului Eftimie, care ulterior vor construi mănăstirea
care le va purta numele. După câțiva ani, a venit mai aproape de Ierusalim, la cca.
șase mile (aproximativ 10 Km), stabilindu-se într-o peșteră. Iși asumase o
disciplină foarte aspră. Nu consuma nimic fiert, toată hrana sa era constituită din
fructe și legume crude sau uscate. A primit un ucenic pe care a încercat să-l
instruiască în spiritul disciplinei pe care el însuși și-o asumase. L-a alungat pe
acesta pentru că a constatat că își își procurase o oală și o tigaie, presupunând că
avea de gând să consume într-o zi hrană fiartă. Părăsind pe Teodosie, ucenicul îi
va spune pusnicului că, în ciuda refuzului de a avea ucenici, la un moment dat, în
jurul lui se va forma un mare chinoviu. Ucenicul alungat s-a stabilit într-un
chinoviul din Betleem condus pe atunci de ava Marcian.
Primind fostul ucenic al lui Teodosie, Marcian i-a trimis acestuia următorul
mesaj:,, Tu ai izgonit pe fratele care și-a procurat o oală. Iată, zice Domnul, că
vor veni zilele când vasele mănăstirii tale vor fi ținute pe tărgi, pentru că nu poate

11
cetatea, stând pe vârful muntelui să se ascundă. Așa că și pe tine, care te ascunzi,
Dumnezeu te va face arătat tuturor.” (Ckiril de Skitopolis, op. cit. p. 491)
Un demnitar bizantin, pe nume Akakios, auzind de râvna eremitului
Teodosie, a venit să primească binecuvântarea acestuia și să primească de la el
învățătură. Știind că Teodosie nu primea de la nimeni nimic, Akakios a reușit, cu
mare discreție, să îngroape într-un anume loc din peștera lui Teodosie o pungă cu
100 de monede de aur. Apoi, luându-și rămas-bun de la Teodosie, a plecat. După
un anumit timp, Teodosie a găsit punga cu bani. A considerat că i-a trimis-o
Dumnezeu ca să facă cu ei ceva. Așadar, a construit deasupra peșterii un han
pentru pelerinii care-l vizitau. Apoi, a cumpărat doi asini cu care aducea din oraș
cele necesare. Ulterior, a început să construiască și alte chilii în jurul peșterii.
Anual, Akakios îi trimitea însemnate sume de bani, cu care Teodosie construia
chilii, încât au început să vină și să se așeze în jurul lui tineri doritori ca Teodosie
să le fie indrumător duhovnicesc. In felul acesta, în jurul său și al chiliei sale s-a
constituit chinoviul pe care i-l proorocise cândva ucenicul alungat. In jurul lui s-a
constituit o comunitate numeroasă. Kiril de Skitopolis spune că acolo s-a
întemeiat o mare chinovie și cu mulți viețuitori, ,,întrecând toate chinoviile din
întreaga Palestină.”(Eodem loco)
Despre Teodosie se spunea că deținea în mod excepțional trei virtuți:
- o asceză foarte riguroasă pe care a ținut-o din tinerețe și până la bătrânețe,
însoțită de ortodoxia credinței:
- o totală generozitate;
- o asiduitate constantă în ceea ce privește slujirea în biserică.
După trecerea avei Marcian la cele veșnice, monahii din deșert au mers la
patriarhul Salustius, bătrân și bolnav, și, în unanimitate, l-au ales pe Teodosie
arhimandrit al tuturor chinoviilor care țin de Sfânta Cetate în locul lui Gherontie
care a fost duhovnicul fericitei Melania Romana. Locul la conducerea chinoviului
său avea să fie ocupat de ava Martirie. In locul foștilor arhimandriți Pasarion,
Elpidios și Lazăr a fost ales Ava Sava, ca arhimandrit și organizator al tuturor
lavrelor și pusnicilor, fiind înlocuit la conducerea mănăstirii de Evghenie,
egumenul lavrei Sfântului Gherasim. Aceasta se petrecea în anul 493. In anul
următor a trecut la cele veșnice patriarhul Salustius, urmându-i Ilie, ucenic al Sf.
Eftimie.
Timp de peste 30 de ani Teodosie a fost arhimandritul chinoviilor
dependente de Scaunul Ierusalimului. A fost bun prieten cu Sf. Sava. El a
construit o mănăstire în apropiere de Betleem, pe partea opusă celei care dă spre
Ierusalim. Mănăstirea aceasta servea inițierii celor care voiau să intre în viața
ascetică. Cei care doreau să intre, așadar, în lavra Sfântului Sava, treceau mai
întâi pri n chinoviul Sfântului Teodosie, care se găsea la câțiva chilometri
depărtare de marea Lavră, pe vârful colinelor, de unde drumul coboară spre Lavra
Sf. Sava. Distrusă de perși (614), Mănăstirea Sf. Teodosie a fost reconstruită. A
fost distrusă de arabi și refăcută în sec. XX. In ea se găsește mormântul mamei
Sfântului Sava.

12
 Sf. Teodosie a trecut la cele veșnice în 11 iauarie, anul 529. Locul de
arhimandrit peste chinovii a fost preluat de Sofronie, armean de neam, devenind
mai târziu episcop de Sebasta Armeniei. Acesta venise de mic în chinovia
Sfdântului Teodosie, unde a învățat rânduielile și viața monahală. Timp de
cincisprezece ani a fost ucenicul Sfântului Teodosie care, cu puțin înainte de
trecere la cele veșnice, l-a numit egumen.
Unul dintre ucenicii Sfântului Teodosie, Petru, a ajuns episcop în Petra Acesta i-a
scris și viața maestului său.
Sofronie a avut un verișor, pe nume Mamas, care, din cauza unei boli, în
copilărie a fost castrat. Venea dintr-o familie bună. A crescut și a studiat în
Constantinopol unde avea să ajungă cubicularul împăratului Anastasios. După o
vreme a ajuns șeful eunucilor din palatul imperial (praepositus sacri cubiculi),
egal în rang cu prefectul pretoriului și cu prefectus urbis.
De pe această poziție l-a ajutat pe vărul său, care a mărit mănăstirea de patru ori,
în curtea ei zidind biserica în cinstea Sfintei Fecioare. In timpul lui Sofronie
numărul monahilor din acea mănăstire a crescut de trei ori. Sofronie a trecut la
cele veșnice în anul 542, 21 martie. Văzându-l suferind, ucenicul său plângea.
Văzându-l atât de nefericit pe ucenic, Sofronie i-a spus să nu plângă pentru că,
dacă va afla trecere la Domnul, după o săptămână îl va lua la el. Ucenicul a trecut
la cele veșnice după o săptămână.
Sfinții Sava și Teodosie au avut un rol foarte important în organizarea
monahismului palestinian din Munții Iudeii și de la Iordan. Cei aproape 40 de ani
în care ei au îndrumat călugării din acele regiuni au reprezentat o epocă ce a
marcat monahismul, în general,dar mai ales viața liturgică a Bisericii. Totodată, ei
au fost neobosiți luptători pentru Orodoxie. Au format o generație de neînfricați
apărători ai credinței împotriva monofizismului și apoi, împotriva
monotelismului. Mănăstirile lor au fost adevărate școli. Nu întâmplător, după mai
bine de o sută de ani Sf. Ioan Damaschinul s-a așezat în Lavra Sfânrului Sava
unde a scris o înaltă teologie, a rescris tipiconul mănăstirii și a alcătuit octoihul.

Mănăstirea din HOZEVA

In Viața Sfântului Sava, Kiril din Skitopole vorbeste de Sfântul Ioan

Egipteanul care ,, strălucea cu virtuțile la Hozeva.”
Hozeva este un pârău care izvorăște de lângă Ierusalim și merge spre Iordan,
trecând prin Ierihon. Irod cel Mare a amenajat apele acestui pârâu care, mai ales
iarna avea un debit care putea asigura apa ptabilă pentru palatul lui Irod din
Ierihon. Valea acestui pârău, destul de accidentată, era și drumul pe care se urca
din Ierihon la Ierusalim. In versanții Văii părâului Hozeva au existat pusnici din
vremuri imemoriale. In grotele din apropierea actualei Mănăstiri au trăit inițial

13
douosprezece fecioare, implicate în opera catehetică a Episcopiei din Ierusalim.
La sfârșitul sec. al V-lea sau începutul celui următor, în peșterile din apropierea
actualei mănăstiri, construită în cinstea Sfintei Fecioare, au trăit cinci asceți
sirieni, pe nume Promos, Ilie, Gannaios, Aian și Zenon.
Contemporan cu Sfinții Teodosie și Sava a fost Ioan, care fusese mitropolit
în Cezarea Palestinei. S-a retras din scaun și și-a făcut o chilie desupra bisericii
comunității monahale deja existentă. Inflorirea vieții monahale la Hozeva a fost
în sec. al V-lea și al VI-lea. In acea perioadă în Mănăstirea din Hozeva
,consacrată Sfitei Fecioare și în peșterile din împrejurimi au trăit la un moment
dat 5.000 de călugări. Ea a fost distrusă de perși în 614. Sf. Gheorghios Hozevitul
a adunat monahii care au scăpat cu viață în urma năvalei perșilor și a reconstiruit
mănăstirea. Există până azi. In ea se află și moaștele Sfântului Ioan Iacob
Românul. Se spune că mănăstirea a fost zidită pe locurile unde Sf. Ioachim s-a
rugat insistent lui Dumnezeu să-i dea un copil. Și a avut-o pe SF. Fecioară.

Bibliografie:
Kiril de Schitopolis, Viețile Pustnicilor Palestinei, trad. de Ierom. Ignatie
Corbu, Ed. Sf. Nectarie
Simon Sebag Montefiore, Ierusalim, biografia unui oraș, trad. de Luminița
Gavrilă-Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, Ed. Trei, 2012 ;
Pierre Maraval, Lieux saints et pélérinages d’Orient; Ed. Cerf, 2011.
Ioan Moschos, Limonariul sau livada duhovnicească, Ed. Reîntregirea, 2014
Νεοφυτος Πολοκαρπος, Ο Αγιος Γερασιμος ο Ιορδανιτης, Ed. Saint
Gerasimos Convent, 2008
Αρχμ. Κωνσταντινου, Η λαυρα του Χοζεβα, Εκδοση Ιερα Μονη Χοζεβα

14