448 IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

î n t r e it : al castităţii, al sărăciei absolute şi al ascultăm depline. In ceea

ce priveşt^virstED la care putea cineva să intre în monahism, în Răsărit
ea era fixată la 16— 17 ani, uneori chiar de la 10 ani, iar în Apus era
fixată la 18 sau chiar la 25 de ani. O deosebire între Răsărit şi Apus
se semnalează încă din această epocă şi în ceea ce p r iv e ş t i postul î n
monahism. In Răsărit, carnea era interzisă, totdeauna ; în Apus, ea era
admisă pentru bătrîni şi pentru bolnavi. O altă deosebire se constată
în practica tunderii monahale. Jn Apus ea se făcea prin raderea creşte­
tului într-o dimensiune cît mai mare, care purta numele de «tonsura
Petri» • în Răsărit, se tundea numai părul de Ia frunte, tundere numită
«tonsura Pauli». De asemenea, în ceea ce pri v e ste^barBa~o monahii ră-
săriteni o lăsau să crească, în timp ce monahii apuseni o rădeau ca
semn de supunere şi de renunţare la toate drepturile lor de bărbaţi.
Criticată de răsăriteni ca o practică neconformă cu tradiţia apostolică
raderea bărbii s-a menţinut în Apus pînă astăzi, cu toate că, îndeosebi
în secolele X IV — X V II, au existat şi în clorul înalt de la Roma foarte
mulţi purtători de barbă, chiar şi numeroşi papi.
Puţin după primele începuturi ale monahismului, s-a întemeiat şi
un număr de mînăstiri pentru femei. La începui ele nu duceau o viaţa
eremită, dar mai tîrziu aflăm şi cazuri de acesl fel, ca acela al M ă r ie i
E g ip tea n ca (sec. V).
In cadrul monahismului obişnuit, chinovia] şi anahoretic, au inter­
venit cu timpul, unele particularităţi precum şi alte moduri de vieţuire
monahală.
•v- In secolul alv^V-lea) sînt amintiţi «achimiţii» (cei neadormiţi). Ei
erau originari din jurul Constantinopolului, unde un oarecare .Alexan­
dru a întemeiat o mînăstire în care serviciu] religios nu înceta nicio­
dată, pentru că tot timpul o treime din monahi făceau acest serviciu,
în vreme ce o altă treime lucra, iar restul se odihnea.
I. a a n u l 460 a fost întemeiată în Constantinopol de către un roman,
S lu din s, o niînăsliro care a primit numele de mînăstirea Studion. Stu-
di ţ i i , c u m so n u m e a u monahii acestei mînăstiri, se ocupau nu numai
( u v i a ţ a m o n a h a l i i r i g u r o a s ă , ci şi cu studiul foarte sîrguincios al T e o ­
logiei. Din arouslii cauză, în scurtă vreme au ajuns foarte respectaţi.
I’rinlri' monahii anahoreţi exista în secolul al V -lea o categorie deo­
sebită, aceea a sliliţilor (stîlpnicilor), care trăiau în vîrful cîte unui