INCEPUTUL MONAHISMULUI ÎN LERINS

Noi cităm des definiția dată de Vincentiu de Lerins Sfintei Tradiții: quod
semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est. Acesta a făcut parte din
grupul mnahilor care au devenit celebri în secolul al cincelea pentru viața și
cultura lor într-o mănăstire fondată pe o insulă, devenită de atunci celebră.
Este vorba de una dintre cele două insule din arhipelagul Galinaria, care
se numește Insula Sf. Honorat, de la numele celui care a înființat o mănăstire
celebră. Acest arhipelal se află în sudul Franței, între Capul Croisette și orașul
Antibes. Coasta de Azur. Cealaltă insulă se numește Sf. Margareta.
Actualmente, reprezintă o zonă turistică foarte căutată și foarte bine amenajată.
Cele două insule au fost locuite în antichitate. Ulterior au fost părăsite. In
antichitate s-au numit ,,Insulele Galinaria.”
Din cauza lipsei unei surse de apă, se pare, insulele acestea nu au mai fost
locuite. Inainte de 360 Sf. Martin de Tours a fondat acolo un schit în care a
viețuit înainte să înființeze mănăstirea de la Ligugé, lângă Poitiers.
Insula Sf. Margareta, actualmente este foarte căutată de turiști. Ea este
locuită numai de câțiva privilegiați, în rest, pe ea sunt numai spații turistice.
Insula Sf. Honorat; lungă de 1,5 km. și lată de 400 m, este proprietate privată a
unei mănăstiri cisterciene, care face parte din ordinul benedictinilor și care se
află,probabil pe locul unde cândva a fost mănăstirea de care ne ocupăm. Este o
insulă deschisă, atât turismului, cât și vieții monahale și ospitalității pentru cei
care vor să petreacă un anumit timp în atmosfera unei mănăstiri.
Inceputurile monahismului pe insula Lerinilor au fost la începutul
secolului al-V-lea (400-410/412).
Prin anul 410-412 Sf. Paulin de Nola scria lui Eucheriu, călugăr în
mănăstirea din Lerins. Prin anul 427 Sf. Ioan Casian, deja în mănăstirea S.
Victor, în ,,Collationes” XI și XVII consemnează că în Lerins era o comunitate
imensă de frați. Aceasta arată că între stabilirea lui Honorat în insula Lerinilor și
data la care scria Sf. Ioan Casian trecuse o anumită perioadă de timp devreme ce
în 427 acolo era o mare comunitate monahală.
Din păcate, nu dispunem de suficiente informații cu privire la
întemeietorul acelei comunități și la viața interioară a ei.
Informațiile despre viața acestui sfânt întemeietor de mănăstire sunt foarte
sporadice. Ele ne-au fost furnzate de doi dintre ucenicii săi: Hilaire , episcop de
Arles (401-449), succesor al Sf. Honorat la scaunul episcopal din Arles și Faust
de Riez (410-495).

1
 Sf. Honorat s-a născut în Galia, în anul 375, într-o familie aparținând
nobilimii creștine galo-romane. Nu se cunoaște locul nașterii. Unii consideră că
s-ar fi născut în nordul Galiei, alții în Bourgogne, alții în Provence, alții în
Aquitania. Dacă s-a stabilit în sudul Galiei, consider că s-a născut undeva în
sudul acestei provincii romane. A fost botezat de mic. In familie a primit o
frumoasă educație creștină și laică. A studiat filosofia și retorica. Tot în familie,
împreună cu fratele său Venascus a făcut primele ,,antrenamente” în viața
ascetică. Cei doi frați s-au apropiat de un bătrân venerabil, probabil monah, pe
nume Caprais. La un moment dat, aceștia și bătrânul lor sfătuitor au pornit într-o
călătorie în Orient. Venascus a murit în Grecia. Nu știm dacă cei doi și-au
continuat călăătoria și pe unde au mai fost. Oricum, la întoarcere au venit în
Galia, trecând prin Italia.
Honorat, părintele său duhovnicesc, Caprais, și un grup de prieteni s-au
stabilit în Insula Lerinilor, cum am spus mai sus, la începutul sec. al-V-lea, unde
au pus bazele unei mănăstiri.
Prin rugăciuni, Sf. Honorat a alungat mulțimea șerpilor care se găseau pe
insulă, primejduind viețile celor nou veniți. Tot prin rugăciunile sale, a reușit să
facă solul, destul de neprielnic, să scoată din el două surse de apă. Episcopuil
Leontius de Frejus l-a hirotonit preot pe Honorat. Acesta a fost de la început
recunoscut drept sufletul comunității.
Datorită vieții din comunitatea monahală, înviințată de acest grup, foarte
repede U venit ]n insul[ și alți doritori de viață ascetică, așa încât, pe la anul 427
Sf. Casian spunea că în Lerins se găsea un ingens cenobium ( un chinoviu
imens).
Sf. Honorat nu a luat drept model al rânduielii din mănăstirea sa pe
niciunul dintre cei cunoscuți în Orient drept îndrumători duhovnicești. Nu i-a
ignorat însă, dar a alcătuit Rânduiala sa, cunoscută ca Prima Rânduială
monahală de la Lerins. La baza acestei Rânduieli stă Rânduiala Fer. Augustin și
Rânduiala prietenului sau, Alipius, starețul Mănăstirii din Tagaste, pe care a
alc[tuit-o după o vizită la Părinții egipteni.
Rânduiala Mănăstirii din Lerins este cunoscută sub numele de ,,Rânduiala
celor patru Părinți. Aceștia au denumiri egiptene (Serapion, Macarie, Pafnutie,
celălalt Macarie). De fapt, Rânduiala, inspirată parțial din rânduielile africao-
egiptene, voia să arate că are în spate autoritatea unor îndrumători duhovnicești
recunoscuți ca autorități în domeniu. Sub niumele celor patru Părinți, se
ascundeau de fapt adevărații autori ai Rânduielii leriniene: Leontius de Frejus
(pentru Serapion), Honorat ( pentru Pafnutie), Caprais ( pentru Macarie).
Simulând că s-au întrunit într-un sinod, cei trei și-au propus să adune pe
eremiții care trăiau separat, într-un chinoviu, ascultând de un stareț, care să
constituie și garanția unității viețuitorilor în chinoviu (ideea și contribuția în
cadrul Rânduielii, venind de la Serapion/ Leontius). Din partea lui Macarie/
Caprais au venit propunerile referitoare la responsabilitățile starețului și la
modul de conducere a comunității, cu privire la modalitatea primirii în

2
comunitate a noilor-veniți și cu privire la pelerini. Pafnutie/Honorat a stabilit
programul zilniic al viețuitorilor mănăstirii: o singură masă, la ceasul al IX-lea,
precedată de trei ore de lectură, la începutul zilei și șase ore de muncă după cele
trei ore de muncă intelectuală. Celălalt Macarie va reveni la cele care se referă la
novici și la pelerini, precizând condițiile în care vor fi primiți în mănăstire
călugărul care venea din altă mănăstire, voind să se stabilească în această
mănăstire și preotul care cere ospitalitate.
Rânduiala aceasta conferea starețului putere cvazi-absolută în mănăstire :
el trebuia să fie sever și bun (Macarie). Potrivit Rânduielii, starețul prezida toate
slujbele religioase. In primirea noilor veniți se făcea o anumită distincție între
cei bogați și cei săraci, în sensul că toți trebuia să învețe smrenia. Aceasta
presupunea eventuelale încercări care, însă aveau același scop. Era interzis orice
contact cu cei dinafara mănăsirii.
După câte cunoaștem, în mănăstirile din Galia din acea vreme, monahii nu
lucrau, sau nu lucrau fizic (ex. Ligugé, Marmutier). Este pentru prima dată când
se stipulează munca fizică, desigur, după modelul oriental. Aceasta trebuia însă
precedateă de hrana spirituală. De aceea, cele șase ore de mună fizică erau
precedate de cele trei de muncă intelectuală, lecturi pioase, și învățarea Sf.
Scripturi pe de rost. Obișnuit cu munca fizică, Ilarie, după ca a ajuns episcop,
(430), asocia totdeauna munca fizică cu responsabilitățile sale episcopale.
Nu erau primiți în mănăstire călugări din alte mănăstiri decât dacă aveau
aprobarea starețului mănăstirii din care acela venea. In noua comunitate, toți
monahii erau așezați în ordinea venirii în mănăstire. Prin urmare, ulrimul venit,
era și ultimul în ,,ierarhia” mănăstirească. Cât privește ospitalitatea față de un
preot venit din altă parte, ea era acordată dacă acela prezenta scrisoare canonică
de la episcopiul de care depindea. Această condiție va fi reluată și de Sf.
Benedict și de toate Rânduielile de mai târziu. Preotul care venea în pelerinaj nu
era integrat în comunitate. Cel care a pierdut dreptul de slujire de la episcop, din
diverse motive, era primit, ca oricare alt postulant. Toate aceste rânduieli erau
menite să păstreze autoritatea starețului și unitatea comunității. In finalul ei
Rânduiala recomanda tăcerea, și sancționa orice vorbă deșartă (Mat. 12,36) și
glumele, vorbele ușuratice.
In anul 427 Honorat a ajuns episcop la Arles. Pe vremea aceea
Arles era capitala Galiei. A fost însoțit de Hilaire/Ilarie, pe care-l va desemna să-
i succeadă, dupa trecerea sa la cele veșnice, ceea ce s-a și produs în anul 430.
Lui Honorat i-a urmat la conducerea mănăstirii Maxim, care a fost instalat de
episcopul Leonțiu de Frejus, în a cărui dioceză se afla mănăstirea. Aceasa scoate
în evidență relația mănăsirii cu episcopul locului, așa cum era situația în Orient.
In Occident s-a ajuns la un moment dat ca mănăstirile să aibă conducere proprie,
fără ca episcopul locului să aibă vreun drept de conducere sau de control asupra
mănăstirilor existente în dioceza lui. Aceasta a devenit regulă în Biserica
Romano-Catolică, valabilă până azi.

3
 Maxim aduce o serie de schimbări în Rânduiala mănăstirii, încât se
poate vorbi de ce de-a doua Rânduială de la Lerins.
Printre schimbărle aduse se numără schimbarea primatului ascultării
necondiționate cu primatul iubirii frățești, atât între frați cât și între aceștia și
stareț: acesta nu va trebui să fie doar ascultat, ci și respectat și iubit.Aceasta
presupune, desigur, un mod de comportare care să justifice respectul și iubirea
frățească. Adalbert de Vogué semnalează că Rânduiala celor patru Părinți nu
conținea în ea cuvântul ,,caritas”( Le monachisme en Occident avant Saint
Benoit, Abbaye de Bellefontaine, 1998, p.47)
Noua Rânduială cuprinde cuprinde acest cuvânt de la primele sale rânduri.
Aceasta o apropie mult mai mult de învățătura Noului Testament decât cealaltă,
care era influențată mai degrabă de legislația civilă. Este și reflectarea Primei
Rânduieli a Fer. Augustin.
In prima Rânduială necesitatea liniștii ere semnalată la sfârșitul
Rânduielii. In noua Rânduială se insistă pe nevoia liniștii în mănăstire. La
Lerins slujbele erau mai lungi decât în celelalte mănăstiri, mai ales in cele din
Orient. Aici se psalmodiau 18 psalmi, în celelalte, 12. Casian chiar a criticat
acest lucru. Maxim nu a schimbat nimic cu privire la lungumea slujbelor. Noua
Rânduială aduce precizări în ceea ce privește timpul celor trei ore de activitate
intelectuală zilnică.
In această Rânduială aflăm că, între timp, în jurul chinoviului au apărut și
chilii, încât disciplina mănăstirească trebuia adaptată la noua situație. Dacă,
inițial Honorat excludea viața eremitică, iată că ulterior, starețul nu s-a mai putut
opune unui fenomen care exista deja în Orient și, așa cum semnalează Casian,
chiar în acea vreme, în trei dintre cele patru mănăstiri din insulele Stoechardes
(Hyeres) exista această realitate. Informația este prețioasă pentru că ne arată
existența și a altor mănăstiri în acea vreme în sudul Galiei. (Cf. A. de Vogué, op.
cit. p.49).
In mănăstirea din Lerins au intrat persoane din administrația imperială și
din înalta societate. In rândurile acestora s-a format un grup de asceți cu înalte
principii și cu serioase preocupări duhovnicești, încât, din mănăstirea din Lerins
au iești teolgi de primă mărime în epoca respectivă și mai târziu, care au creat o
teologie deosebită de ceea ce scriseseră până atunci teologii din provincia Galia.
Cât privește sfinții, pe aceia îi știe Dumnezeu.
Dintre teologii cunoscuți putem aminti câțiva.
Vincențiu a scris prin 434, sub pseudonimul Peregrinus, două memoriale
( Commonitoria). In primul expunea credința ortodoxă, care se deosebea de
erezie, în cel de-al doilea, scris împotriva lui Nestorie, condamnat de sinodul din
Efes(431). Această lucrare nu s-a mai păstrat. După Vincențiu, Sf. Scriptură nu
poate fi singura normă pentru dreapta-credință, deoarece poate fi interpretată în
mod contradictoriu. In probleme de ordin dogmatic, numai învățătura Bisericii
poate exprima judecăți definitive, în acord cu ceea ce s-a crezut de către toți de

4
pretutindeni și dintotdeauna. Este o formulare perfect ortodoxă și a fost preluată
ca atare de toate tratatele și manualele de Dogmatică de mai târziu.
In lucrarea ,, Obiectiones”, scrisă mai inainte, Vincentiu l-a acuzat pe
Augustin de erezie, așa cum făcuse și Ioan Casian. La aceste acuze a raspuns
Tyron Prosper de Aquitania (aflat atunci la Marsilia). Din această
cauză,Vincentiu și Ilarie de Marsilia au fost condamnați de papa celestin, ca
semipelagieni. Prosper a murit la Marsilia în anul 463.
Vincențiu. Care a murit, se pare, în 435, era fratele episcopului Loup din
Troyes, locul unde va fi biruit în 455 Atilla. Am spus toate acestea spre a putea
înțelege condițiile în care creștinii și monahii trăiau în acea epocă.
Eucheriu a trăit ca monah în Lerins (după A. de Vogué, în cealaltă insulă,
Sf. Margareta), aducând cu el și pe cei doi fii ai săi și soția. A ajuns ulterior
episcop de Lyon. De la el au rămas două cărți: ,,Lauda sihăstriei” și ,,Ieșirea din
lume”.
In prima, pe care a scris-o pe la 427-428, dedicând-o lui Ilarie, novice la
Lerins, aduce laudă viații monahale.
A doua carte, scrisă pe la anul 430, a dedicat-o nobilului Valerian cu
intenția de a-l converti. Acesta s-a convertit la creștinism și a ajuns chiar
episcop la Cimiez, lângă Nyssa. Eucheriu proslăvea viața ascetică, dar
constatăm că el nu manifestă ostilitate față de trup. Ascetismul lui, care reflectă
viziunea comunității din care făcea parte, se caracterizează printr-un optimism
profund.
Ilarie de Arles a abandonat cariera salariat imperial și, în anul 420, a
intrat în comunitatea din Lerins, punându-se sub ascultarea Sfântului Honorat.
Se născuse în 401în Galia într-o familie bogată. L-a însoțit pe Honorat la Arles,
atunci când a fost ales episcop. I-a succedat acestuia la scaunul episcopal în anul
430. Iarie s-a opus Papei Leon cel Mare în anul 444, când acela voia să-și
extindă primatul și peste Arles. De la el se păstreză câteva cuvântări, între care și
una din 431, ținută la comemorarea unui an de la trecerea la cele veșnice a Sf.
Honorat.
Valerian, ajuns episcop la Cimiez, a scris o Epistolă către monahi
privitoare la virtuți și întocmirea doctrienei Aostolice”.
Salvian de Marsilia, născut în 390, în Regiunea Trever (Colonia), într-o
familie de nobili, a avut în tinerețe o viață destul de libertină. După căsătorie s-a
convertit. S-a stabilit, împreună cu soția, în Lerins, prin anul 427. Din câte
vedem, în Lirins a trebuit să existe și o comunitate de femei, devreme ce,
cunoaștem că unii viețuitori din Lerins au intrat în insulă cu soțiile, iar acestea
nu aveau voie, desigur, să locuiasca în aceeași mănăstire cu monahii.
Salvian a ajuns preot. S-a bucurat de stima lui Honorat și a lui
Eucheriu. Ulterior s-a stabilit la Marsilia, unde trăia încă pe la anul 470, când l-a
cunoscut Ghenadie de Marsilia.
El a scis diverse ,,Epistole”, dintre care azi se păstreaz doar două., ,,
Despre cârmuirea lui Dumnezeu”(scrisă prin anii 439-445). Cartea aceasta este

5
dedicată lui Salonius, fiul lui Eucherius, pe care-l cunoscuse la Lerins. Salonius
a ajuns i el episcop la Vienne. Și fratele său, Veranus, a ajuns episcop undeva în
Provence.
Salvian a mai scris ,, Judecata de acum a lui DumnezeuӔn care critica
creștinătatea din vremea sa, pe care o caracteriza, drept ,,,cuib de vicii”.
Faustus de Riez a fost originar din Britania, născut probabil la începutul
sec. al V-lea și venit în Europa o dată cu retragerea lui Honorius (405).A ajuns
la Lerins în anul 433. In anul 434 starețul acestei mănăstiri, Maxim, a ajuns
episcop de Riez. I-a scucedat acestuia la conducerea mănăstirii. In anul 462,
după moartea lui Maxim, a fost ales episcop de Riez in Provence. A fost unmare
ascet. El atrebuit, însă să plece în exil, după ce regele vizigot Euric, a cucerit
Galia Narbonensis (zona de sud-vest a Franței, cu capitala la Narbonne, sau
Bordaux), în 477 va reveni la scaunul său după moartea regelui Euric (485). Nu
se știe când a murit.
A scris un tratat ,,Despre Duhul Sfânt”, care se păstrează.
A mai scris: ,,De gratia Dei”, în două cărți;
,,Adversus eos qui dicunt esse in creaturis aliquid incorporeum”
( impotriva celor care spun că în creaturi este ceva netrupesc);
10 srcisori
31 de omilii
,, Elogiu închinat lui Honorat”.
A mai scris și alte lucrări, dar acre s-au păstrat.

Din cele de mai sus ne-am utut da seama că în Mănăăstirea din Lerins a
existat o viață monahală de înalt nivel. Spre sfârșitul secolui al-V-lea, datorită
condițiilor istorico-sociale, ritmul vieții celor din mănăstire a cunoscut o
oarecare stagnare. Spre sfârșitul secolului din această mănăstire va ieși o altă
personalitate care va marca pentru multă vreme viața religioasă din Galia, Sf.
Cezar de Arles, despre care vom vorbi cu altă ocazie.

De citit:
1. Pr. DXr. Mircea Florin Cricovean, Vincențiu din Lerini, Comonitorium,studiu
analitic și traducere, Ed. Emia, 2006
2. Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, trad. de D. Popescu în col. PSB, vol.72,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1992, pp. 173-330.