Monahismul Occidental

- Începuturile monahismului în Provence: personalități, locuri și rânduieli -

În secolul al V-lea, în monahismul din Sudul Galiei (Provence) s-a cofruntat cu o situație
mai dificilă. În perioada în care Honorius a ajuns împărat în Apus existau conflicte cu vandalii și
goții, dar și cu francii. Din cauza situației complicate din Bretania, Honorius retrage trupele
romane și administrația din Bretania se mută acum în Galia.
Honorius și-a început anii de domnie în timpul Sfântului Ambrozie al Mediolanului, care
avea o atitudine favorabilă față de ortodocși, dar și față de alte culte creștine precum arienii.
Atacurile barbare nu încetează, iar Honorius ajunge în situația în care trebuie să îi accepte
pe barbari pe teritoriul imperiului. Aceasta va cauza căderea imperiului.
Abia în timpul lui Valentinian al III-lea lucrurile sunt puți mai liniștite. El nu s-a
confruntat cu uzurpatori, ci cu certurile dintre conducători de oști: Felix, Aetius și Bonifacius.
În 455, Valentinian va fi asasinat în timpul unor exerciții militare. Petronius Maximus
urmează la tron, dar va fi asasinat și el la scurt timp. Roma este atacată de vandalii din Africa,
care o vor lua prizonieră pe Eudoxia și cei trei copiii ai ei. Cu spijinul goților din Sudul Galiei va
fi adus ca împărat Flavius Avitius, dar acesta nu este recunoscut de Marcian. Într-un final, după
mai multe neînțelegeri se retragere în Galia.
Sf. Ioan Casian apare în acest context politic în Italia și mai apoi în Galia. Sf. Ioan
Casian s-a născut în Scitia, secolul al IV-lea. Ghenadie de Marsilia, spunea despre el că e „scit de
neam”. Vine în Occident cu dorința de implementa tradiția răsăriteană, în care s-a născut și a
trăit. A făcut studiat la Constantinopol, a mers mai poi în Bethleem și într-un final ajunge în
Egipt. Împreună cu prietenul său, Gherman, va intra în monahism la Bethleem.
În Provence, adică în Sudul Galiei, trei localități sunt mai importante: Lerins, Marsilia și
Arles.
După ce stă o perioadă la Roma, Sf. Ioan Casian pleacă spre Galia, mai exact, în Marsilia.
Aici el pune bazele unei mănăstiri la locul unde a murit Sf. Victor. El moare înainte 440, iar în
această mănăstire se vor păstra moaștele lui. Aici va scrie: „Rânduielile monahale”(Institutiones)
și „Convorbiri” (Collationes), în care vorbește despre marii monahi din Egiptul de Jos. El așează
în această mănăstire rânduielile din Egipt. Totodată, înființează o altă mănăstire, în Marsilia,
pentru sora sa, Maria.
Pelagius își răspândește la Roma învățăturile greșite și împotriva lui vor scrie și Vicențiu
de Lerin și Sf. Ioan Casian.
Sf. Ioan critică monahismul galican și pe cel promovat de Sf. Martin. Nu se încadra în
tradiția egipteană sau palestiniană. În prima convorbire duhovnicească, Sf. Casian vorbește
despre scopul vieții monahale și cum se poate ajunge aici. Scopul este viața veșnică, iar gândul
trebuie să fie mereu îndreptat spre Dumnezeu. În viața creștină este nevoie de disciplină, Sf.
Casian spunând că în Galia, monahsimul este dezorganizat. Critică, de asemenea, neorânduielile
din cult, cântarea, orele de rugăciune și locurile de rugăciune. Îi mustră și ppe cei care încă nu se
puteau dezlipi de modul de viață nobiliar de dianinte de intrarea în monahism. Vorbește și despe
slujbele de noapte. Amintește despre calitățile starețului, să conducă prin supunere, să ceară
ascultare monahilor și ucenicilor și să respecte el însuși virtuțile. Monahii trebuie să fie capabil
să biruiască voința proprie, îndemnându-i să fie smeriți, căci, astfel, vor avea accesul la cea mai
înaltă treaptă de desăvârșire.
Tot în Provence întâlnim o altă personalitate din monahism, Sfântul Honorat. După
numele său a fost înființată și o mănăstire renumită, aflată în Sudul Franței, în Lerins.
Începuturile monahismului din această regiune au fost în secolul al V-lea. Sf. Honorat s-a născut
în Galia, în anul 375, într-o familie aparținând nobilimii creștine galo-romane. A fost botezat de
mic și a primit o frumoasă educație creștină și laică, avându-l ca părinte duhovnicesc pe Caprais
și, împreună cu un grup de prieteni, s-a stabilit în Insula Lerinilor, unde au pus bazele unei
mănăstiri. Prin rugăciuni, alungă șerpii și reușește să scoată apă din solul neprielnic. Înființează o
comunitate monahală, având mulți doritori de viață ascetică. Rânduiala sa este cunoscută sub
numele de Prima rânduială monahală de la Lerins sau Rânuiala celor 4 părinți (Serapion,
Macarie, Pafnutie, Macarie) și este bazată pe scrierile Fericitului Augustin. Rânduiala aceasta
conferea starețului putere cvazi-absolută în mănăstire și un punct original este cel care face
referire la munca fizică, precedată de munca intelectuală și învățarea Sfintelor Scripturi. Honorat
ajunge Episcop la Arles, în 427. În Mănăstirea din Lerins au intrat nu numai oameni de rând, ci
și persoane din înalta societate, dar și din administrația imperială.
Dintre teologii cunoscuți, îi putem menționa pe Vincențiu (Peregrinus), Eucheriu, Ilarie
de Arles, Valerian, Salvian.
 Tot în Provence, o altă personalitate care a marcat viața monahală este Cezar de Arles,
devenit mitropolit. Acesta s-a născut în anul 470 și a primit o educație pioasă, iar la vârsta de 18
ani a părăsit lumea, începând să slujească la Catedrala din Chalon. După o experiență marcantă
în Egipt, ajunge, într-un final, la Mănăstirea din Lerins, acolo unde se stabilește. Face parte din
ierarhia mănăstirii și se ocupă de programul ei, ducând o viață izolată și compunând imne
religioase necesare cultului. Ajunge episcop în Arles și, ca primă măsură luată, îmbogățește
serviciile divine din Catedrală. Înființează lângă centrul episcopal o școală pentru băieți și
desfășoară multe activități caritabile, ajutând mulți bolnavi. El va avea, în viitor, o autoritate
întinsă de la Alpi, până la Atlantic, dar păstorirea sa este tulburată de conflictele dintre franci,
burgunzi și ostrogoți. Va trece la cele veșnice la vârsta de 74 de ani, iar lucrările sale cele mai
importante despre sunt cele despre Taina Sfintei Treimi, capitole alese din operele Sfinților Părți.
Pe lângă aceasta se păstrează regula advirgines, prima rânduială pentru călugărițe.