Reforma lui Jean Calvin

1. Personalitatea lui Jean Calvin

Jean Calvin (1509-1564) a fost considerat cel mai reprezentativ teolog al celei de-a doua
generații de reformatori. Prin spiritul său creator și sintetic, el a dat teologiei reformate un
fundament doctrinar echilibrat. Numele său este indisolubil legat de cel al Genevei, orașul pe
care, într-un anumit fel i l-a impus pastorul reformat Guillaume Farel (+ 1565) (cu care s-a
întâlnit aici în 1536) care i-a oferit un post de lector public la Noul Testament. Geneva a devenit
a doua patrie pentru Calvin, și a sfârșit prin a-l adopta, considerându-l mai mult părinte decât fiu.
Calvin s-a născut la 10 iulie 1509, la Noyon, provincia Picardia din nordul Franței.
Calvin era fiul unui secretar episcopal rămas văduv de tânăr. Austeritatea din casa părintească,
alături de educația și rafinamentul dintr-un mediu nobiliar (casa unui aristocrat binefăcător) și-au
pus amprenta asupra personalității viitorului reformator. La 18 ani a fost hirotonit preot. Din
veniturile parohiei se putea întreține confortabil ca student la Universitatea din Paris. Calvin a
făcut studii umaniste la Universitatea din Paris, avându-l ca profesor pe Guillaume Cop. La doar
23 de ani, Calvin a publicat un reușit comentariu la cartea De clementia a lui Seneca (1532).
Calvin a continuat studiile de drept și filosofie la Orleans și Bourges. În 1532 a obținut licența în
drept, însă nu și-a luat niciodată licența în teologie, ceea ce este un paradox singular.
Nu se știe, cum și când a aderat la Reformă. Se poate presupune că la aceasta au
contribuit, în timpul studiilor de la Orleans, vărul Louis Olivier, zis Pierre-Robert Olivetan
(aprox. 1509-1536), care avea deja idei reformate, și la puțin timp, la Bourges, juristul luteran
Melchior Wolmar, în casa căruia se poate ca Jean Calvin să fi găsit și citit scrierile lui Luther. În
orice caz, în toamna anului 1533 sau în 1534 a intervenit convertirea la ideile Reformei a lui
Calvin, renunțând la bursa din partea Bisericii de care beneficiase la începutul studiilor
universitare. Astfel, Calvin a rupt legătura cu sistemul roman. În prefața la Comentariul la
Psalmi, din 1557, Calvin vorbește – la aproximativ 25 de ani după întâmplare – despre o
convertire neașteptată (subita conversio) prin care „Dumnezeu mi-a îmblânzit și mi-a făcut
inima ascultătoare”.

2. Inițierea reformei în Geneva

În martie 1536, Calvin a publicat la Basel cea mai importantă lucrare dogmatică intitulată
Institutio religionis christianae (Instituirea religiei creștine, Învățătura de credință creștină), o
prezentare în stil clasic a conceptelor reformatoare. Lucrarea era dedicată regelui Francisc I al
Franței (1515-1547) pentru a-și justifica aderarea la credința reformată, îndemnându-l chiar pe
monarh să-l urmeze. Această lucrare era inspirată din Catehismul lui Luther și explica

1
Decalogul, Crezul, Rugăciunea Tatăl Nostru, Cele două Sfinte Taine (Botezul și Euharistia). În
final, Calvin vorbește despre libertatea de credință a creștinului care este în strânsă legătură cu
libertatea politică. Lucrarea a primit forma finală în 1559, fiind revizuită și reeditată de mai
multe ori până atunci. Ea constituie un amplu tratat de teologie structurată în 4 cărți și 80 de
capitole.
Concomitent cu elaborarea acestui tratat, Calvin a colaborat cu Robert Olivetan, vărul
său, la traducerea Bibliei în limba franceză. În august 1536, începe aventura din Geneva a lui
Calvin care se va întinde de-a lungul întregii sale vieți, cu unica paranteză marcată de exilul de la
Strasbourg (1538-1541), datorat unui conflict cu Consiliul orășenesc asupra unei chestiuni de
disciplină ecleziastică. În 1536, Clavin s-a întâlnit la Geneva cu pastorul reformat Guillaume
Farel care i-a oferit un post de lector public la Noul Testament.
Spiritul reformator a prins teren la Geneva pe fondul luptelor politice pentru câștigarea
independenței față de ducatul de Savoya. Predicile lui Farel au avut ca efect renunțarea masivă la
catolicism. Aplicarea efectivă a Reformei depășea capacitățile lui Farel, de aceea a intrat în
acțiune Calvin, impunându-se foarte repede. Totuși regulile aspre ale celor doi reformatori
privind viața religioasă au revoltat populația, încât ei au fost nevoiți să părăsească orașul în 1538,
chiar de sărbătoarea Paștilor. Farel s-a refugiat la Neuchâtel, unde a predicat până la moarte, în
timp ce Calvin, la rugămintea lui Bucer care predica la Strasbourg, a mers în acest din urmă oraș
unde a intrat în legătură cu reformatorii germani, în special cu Philipp Melanchton. Tot atunci
Calvin s-a căsătorit cu Idellete de Bure, văduva unui pastor anabaptist, pe care însă a pierdut-o în
1549, după moartea unicului lor fiu, Jacques. Calvin a stat la Strasbourg până în 1541, după care
s-a întors la Geneva. În 1541 partida care a hotărât exilarea lui Calvin din Geneva a pierdut
puterea și noul Consiliu orășenesc l-a invitat să se reîntoarcă.

2.1. Organizarea Bisericii reformate

În opinia lui Calvin, Biserica era instrumentul lui Dumnezeu, iar preoții unșii Domnului.
Calvin pregătește Ordonanțele bisericești, concepute ca o nouă constituție a Bisericii. Calvin
dorea astfel să reconstituie ceea ce el considera a fi modelul autentic de organizare a Bisericii, la
începuturile sale apostolice.
Începând din 1541, Calvin a pus în aplicare planul său reformator la Geneva. În
noiembrie 1541, a obținut aprobarea din partea Consiliului orășenesc pentru aplicarea
Ordonanțelor bisericești care prevedeau în conducerea Bisericii patru categorii: pastori,
învățători, bătrâni și diaconi. Astfel, tradiționala și străvechea orânduire episcopală este
abandonată și înlocuită cu o structură ministerială colegială formată din pastori care au
misiunea a predica Evanghelia și a administra Sfintele Taine, învățători care se îngrijeau de

2
păstrarea nealterată a credinței reformate, având sarcina de a învăța în școli și mai târziu de a
forma pastori, bătrâni care formau împreună cu pastorii consistoriul bisericesc care supraveghea
viața morală și bisericească a credincioșilor și aplica pedepsele și diaconi care aveau misiuni
administrative și se îngrijeau de cei săraci și nevoiași. Luther a pus accent pe preoția universală
și Calvin a acceptat-o și el teoretic, dar socotea că este nevoie de un ministeriu purificat întrucât
Reforma a lăsat autoritatea ministeriului creștin vagă și nesigură, cunoscându-se în Protestantism
o criză de autoritate. Cu excepția cazului când anumiți reformatori se bucurau de autoritate
personală, autoritatea era exercitată de prinț sau de magistrații orașului. Un semn distinctiv al
acestui sistem era relativa sa autonomie și independență față de autoritatea civilă.
Calvin s-a folosit de stat pentru aplicarea unor pedepse severe privind respectarea
disciplinei bisericești. Astfel medicul Hieronymus Bolsec, fost călugăr carmelit, a fost
condamnat în 1551 pentru că nega predestinația, iar la 27 octombrie 1553 era ars pe rug
antitrinitarianul spaniol Michael Servet deoarece promova unitarianismul. Unitarienii învățau că
există un singur Dumnezeu, într-o singură persoană, adică Tatăl. Duhul Sfânt este doar puterea
Tatălui, iar Fiul este un simplu om, care a primit o putere de sus și prin exemplul vieții îi
luminează pe toți. Ordonanțele bisericești dau un nou chip Bisericii o re-formează în mod
vizibil. Astfel, se naște un nou model de comunitate creștină care, foarte curând, va fi adoptat, cu
puține variante, de către toate Bisericile reformate din Europa.

2.2. Rigoarea vieții morale impuse de către Calvin

Un al doilea aspect marcant al reformei din Geneva este rigoarea vieții morale impuse
orașului Geneva, care, în general, a fost îndurată cu neplăcere de către locuitorii săi. Criteriul
care l-a inspirat pe Calvin pentru impunerea unei discipline severe era acela că Evanghelia
redescoperită nu reformează numai doctrina și credința ci și viața creștină. Până în 1555, când
luteranismul a fost legiferat prin Interimul de la Augsburg, Calvin a eliminat din consiliul
orășenesc și, în general, din Geneva, toate elementele care se opuneau învățăturii și disciplinei
impuse de către el prin condamnări și pedepse foarte aspre. Între 1542-1546 s-au înregistrat la
Geneva 58 de execuții prin spânzurare și 78 de arderi pe rug. Se impusese o disciplină foarte
severă. Doi tineri au fost decapitați pentru că își maltrataseră părinții; cine nu cântărea corect în
piață era închis sau exilat; jocul de cărți, beția sau chiar dansul erau sancționate cu descalificarea
în public sau cu exilul; absența de la Biserică era amendată. Austeritatea și simplitatea îmbinate
cu prosperitatea și corectitudinea caracterizau viața oamenilor din Geneva. În egală măsură, s-a
pus accentul pe promovarea comerțului, agriculturii, industriei ceasornicăriei și s-au deschis
fabrici de postav și mătase. Chiar practicarea dobânzii era îngăduită de Calvin, astfel încât s-a
afirmat s-a afirmat pe drept cuvânt că disciplina economiei reformate a creat capitalismul.

3
Geneva și apoi întreaga Elveție s-au bucurat de mare prosperitate, căci, în concepția lui, întreaga
comunitate trebuiasă participe la opera de preamărire a lui Dumnezeu. Bătrânii care
supravegheau respectarea muncii și a moralității aveau acces nelimitat oriunde și oricând,
folosindu-se de informatori sau chiar agenți și spioni plătiți.
Revenind în actualitate disputa despre Sfânta Euharistie, Calvin s-a îndepărtat de
luteranismul german și s-a apropiat de reformismul zwinglian reprezentat de Bullinger, urmașul
lui Zwingli. Prin Consensus Tigurinus alcătuit de Calvin în 1549, s-a ajuns la înțelegerea
teologică dintre reformatorii din Zűrich și cei din Geneva și, astfel, la reunificarea Bisericilor
reformate din Elveția. Această alianță teologică a redeschis apriga dispută dintre Calvin și
reformatorii germani Joachim Westphal din Hamburg și Philipp Melanchthon din Wittenberg pe
tema Euharistiei, în anul 1552. Distanțarea definitivă dintre luterani și reformați (calvini) s-a
pecetluit în 1566, când Bisericile reformate au adoptat Confessio Helvetica posterior alcătuită tot
de Bullinger.

3. Doctrina calvină
Doctrina lui Calvin este prezentată în Institutio. Această lucrare este „cea mai ordonată și
sistematică prezentare populară a doctrinei și vieții bisericești produse de Reformă”. Gândirea lui
Calvin era sistematică mai degrabă decât creatoare. Lucrarea sa nu ar putea fi realizată fără
scrisul lui Luther. El de fapt prezintă concepția lui Luther despre mântuire prin credință și despre
Taine ca peceți ale făgăduinței divine. De la Bucer a luat accentul pus pe slava lui Dumnezeu și
pe ideea de alegere. Calvin a sistematizat toate acestea.
Doctrina reformată sau calvină se diferențiază radical față de catolicism. Calvin a preluat
în mare parte ideile reformatoare ale lui Luther, pe care le-a dezvoltat, însă, după bunul său plac,
într-o perioadă în care catolicismul încerca printr-o nouă ofensivă distrugerea totală a
protestantismului.
Libertatea nemărginită a lui Dumnezeu și preamărirea nemăsurată a maiestății Lui
constituie principiile teologice pe care este construită dogma calvinismului.

3.1. Concepția despre predestinație

Ideea predestinării divine constituie baza învățăturii calviniste. Calvin pleacă de la
premisa că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor. El controlează pe deplin toate
evenimentele. Soarta fiecărui individ, mai ales în privința chestiunilor legate de mântuire și
osânda veșnică, nu numai că era cunoscută de Dumnezeu înaintea timpului, dar era și planificată
și dorită de Dumnezeu. La urma urmelor, întrucât toți oamenii sunt păcătoși ei merită pedeapsa
divină. Dar Dumnezeu, doar prin mila Lui, i-a desemnat pe unii – câțiva aleși – la o viață veșnică

4
„datorită predestinării prin care Dumnezeu le îngăduie unora să spere la viață și îi condamnă pe
alții la o moarte veșnică”. Identitatea acestor grupuri nu poate fi întru totul clară pentru noi: „noi
nu putem ști cu siguranța credinței cine sunt cei aleși”.
În concepția lui Calvin, atât fericirea drepților, cât și chinurile veșnice din iad sunt
moduri de manifestare a măreției nemărginite a lui Dumnezeu. Prin urmare, se poate vorbi
despre o dublă predestinație (doctrina alegerii duble), potrivit căreia Dumnezeu i-a ales, înainte
de creație, pe unii pentru fericirea veșnică spre a preamări dumnezeirea Sa și pentru mântuire, iar
pe alții pentru osânda veșnică spre a lăuda dreptatea Lui. Chiar căderea în păcat a lui Adam ar fi
fost voită de Dumnezeu din veșnicie. Prin urmare, toți oamenii sunt condamnați pe drept în
virtutea lepădării lor de Dumnezeu. Doar El rămâne liber și atotdrept în deciziile Sale, fără a da
socoteală cuiva.
De asemenea, pentru Calvin predestinația este absolută și individuală; predestinația este
absolută pentru că se bazează pe voința neschimbătoare și nu pe preștiința lui Dumnezeu și
individuală sau particulară pentru că privește pe fiecare individ în parte și nu grupuri de oameni.
Această învățătură, raportată la opera de răscumpărare a Mântuitorului, duce la concluzia că Iisus
Hristos nu a murit pentru toți în mod nediscriminatoriu, ci numai pentru cei aleși. Așadar,
răscumpărarea Mântuitorului se limitează la cei aleși.
Așadar, potrivit învățăturii despre predestinarea divină formulată de Calvin, Dumnezeu
ar fi predestinat pe fiecare om după moarte la mântuire sau la osândă. Deoarece această sentință
divină nu poate fi cunoscută în chip direct, omul o poate deduce numai prin mijlocirea anumitor
manifestări din viața sa pământească, ca puterea credinței și îndeosebi succesul în viață. Succesul
în viață ar fi, deci, un simptom pământean al predestinării la mântuirea cerească. Totodată, ca un
corectiv la posibilitatea interpretării fataliste a predestinării divine, Calvin și discipolii săi au
nuanțat-o prin ideea vocației laice sau a ascetismului laic, potrivit căreia, pentru dobândirea
succesului în viață, omul trebuie să trudească fără răgaz, să facă economie, să ducă o viață
cumpătată și onestă, să nu-și irosească timpul și banii în trai dezordonat. Deci, succesul în viață,
deși simptom al voinței divine, se datorează, în fapt, strădaniei omenești. De aceea, Calvin
recomanda că fiecare om este dator să depună toate eforturile în vederea îndeplinirii întocmai a
cerințelor profesiunii sale. De asemenea, Calvin a justificat împrumutul cu dobândă moderată.
Îndemnând la muncă, economie și viață cumpătată, calvinismul a reprezentat pentru burghezie o
justificare în acțiunea ei de acumulare a capitalurilor, iar populației de rând i-a dat nădejdea că,
prin strădanii și privațiuni, va putea depăși mai ușor greutățile vieții. De aceea, calvinismul s-a
răspândit îndeosebi în țările în care se dezvoltau mai intens relațiile capitaliste, ca Olanda și
Anglia, în aceasta din urmă sub forma anglicanismului.

5
 De acord cu ceilalți teologi ai Reformei protestante, Calvin socotește că doar Sfânta
Scriptură are o valoare normativă pentru credință, chiar dacă el recurge la exegeza unor Părinți.
Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice – dintre care el le admite pe primele patru –
trebuie supuse criteriului biblic, întrucât acestea nu sunt decât o pură și naturală interpretare a
Scripturii. Contrar învățăturii Bisericii universale, Calvin susține că doar Scriptura este
infailibilă în materie de credință. Biserica nu este infailibilă, decât în măsura în care ea păstrează
strict învățăturile Scripturii. El respinge Sfânta Tradiție ca izvor al revelației divine.
Omul este atât de slab și stricat până în măduva oaselor de păcatul originar, încât nici
credința cea mai puternică nu-i poate asigura mântuirea. Astfel, creștinului trebuie să i se impună
măsuri severe de viețuire ca să nu se abată de la voia lui Dumnezeu. El trebuie să dea dovadă de
ascultare și disciplină, de teamă și respect față de creatorul său. Deci, Calvin se opune libertății
prea mari și moralității indulgente promovate de luteranism. El impune adevărata tiranie a
disciplinei, așa cum rezultă din măsurile sale riguroase aplicate la Geneva.

3.2. Sfintele Taine

În ceea ce privește Sfintele Taine, Calvin acceptă doar două: Botezul și Euharistia,
deoarece numai acestea se bazează direct pe învățătura lui Iisus Hristos.
Capitolul dedicat dedicat Euharistiei este cel mai original din întreg sistemul doctrinar al
lui Calvin. El a crezut că învățătura sa despre Euharistie va fi o formulă de împăcare între
luterani și zwinglieni dar a fost respinsă de ambele partide. Calvin a respins atât
transubstanțialitatea catolică cât și consubstanțialitatea despre care vorbește Luther dar a văzut
și primejdia pe care o prezenta concepția lui Zwingli care diminua importanța Euharistiei.
În privința Euharistiei, Calvin se opune concepției lui Zwingli și se apropie mai mult de
luteranism. Hristos ar fi prezent în cele două elemente, dar numai virtual sau spiritual, însă nu
material, căci după înălțarea sa la cer nu poate fi omniprezent (ubique). La împărtășire, celor
predestinați la fericire li se revarsă în suflet din Trupul lui Hristos o putere lucrătoare, în timp ce
ceilalți predestinați la condamnare consumă doar pâine și vin. Pentru Calvin, Hristos este doar
prezent la împărtășire; el afirmă: Când Iisus mă îndeamnă să iau să mănânc și să beau trupul și
sângele Lui sub formă de pâine și vin, eu cred că El însuși mi le dăruiește iar eu le primesc.
Dacă respinge caracterul de jertfă al Euharistiei, așa cum făcuse și Luther, Zwingli înaintea lui,
Calvin recunoaște caracterul tainic al Euharistiei: „Eu nu măsor acest mister cu măsura rațiunii
umane și nici nu îl supun legii naturii. În partea dedicată acestei Sfinte Taine el o numește adesea
„mister”, „binecuvântare mistică”, „mister pe care nici mintea nu îl poate cuprinde și nici limba
nu-l poate exprima în întregime”.

6
 3.3. Dogma Sfintei Treimi
În ceea ce privește dogma Sfintei Treimi, Calvin, asemenea lui Luther și Zwingli, a
acceptat formulările ortodoxe ale primelor două sinoade ecumenice (Niceea - 325 și
Constantinopol - 381) despre Dumnezeu Unul în Trei Persoane. Deși a fost acuzat de arianism,
pentru că în prima ediție a lucrării sale Institutio religionis christianae a folosit doar de două ori
expresia sacra trinitas, el a fost un apărător fidel al dogmei trinitare, combătându-i cu vehemență
pe antitrinitarii Servetus, Gentile și Gribaldi: Când mărturisim credința în Dumnezeu Unul, prin
Dumnezeu înțelegem o singură substanță simplă în care există trei persoane sau ipostasuri.
Chiar dacă nu este adeptul termenilor ousia, hypostatis, persona, întrucât nu sunt amintiți în
Scriptură, operează cu ei pentru a condamna pe unii eretici precum Arie, care, folosind expresii
biblice reliefa concepte nebiblice despre Dumnezeu. Calvin considera că teologia trinitară este
crucială, deoarece era o mărturie a divinității lui Iisus Hristos și, astfel, a mântuirii realizate de
El. Scopul trinitarismului calvin este unul soteriologic.

3.4. Cultul divin

Cultul divin a fost redus extrem. Componentele lui principale erau predica, rugăciunea și
cântarea de psalmi. Au fost eliminate veșmintele și obiectele liturgice (cu excepția potirului și
crucifixului), icoanele, lumânările, altarele și chiar orga. Ceea ce Luther mai păstrase din tradiția
liturgică romană a eliminat aproape în totalitate Calvin. El promova un creștinism practic, simplu
și disciplinat.

4. Crearea Academiei din Geneva

Una dintre realizările principale ale reformei din Geneva a fost crearea Academiei în
1559. Proiectul prevedea crearea a trei facultăți: Teologie, Jurisprudență și Medicină. A fost
înființată prima dată Facultatea de Teologie, iar celelalte două facultăți au fost înființate la scură
vreme după moartea lui Calvin. Rod al Reformei, Academia a devenit pentru aceasta
instrumentul de neînlocuit pentru formarea cadrelor protestantismului reformat european. Primul
rector a fost Theodore de Beza (1519-1605), cărturar de talie europeană, colaborator și apoi
succesor al lui Calvin la conducerea Bisericii din Geneva. După moartea lui Calvin la 15 mai
1564, conducerea Bisericii reformate din Geneva i-a revenit lui Theodore de Beza care a avut un
rol determinant în răspândirea calvinismului în întreaga Europă.
Eforturile lui Calvin au avut două rezultate însemnate și benefice: opera Instituirea
religiei creștine, principala expunere sistematică a credinței reformate (ultima ediție în limba
latină apărută în 1559, iar în 1561 apare ediția în limba franceză) și noul model de Biserică

7
proiectat, clădit și însuflețit vocațional de Calvin care a răspuns în diferite feluri la apelul și la
exigența reformării.
Programul reformator al lui Calvin nu a avut ca epicentru doar orașul Geneva, ci s-a
răspândit în toată Europa. Calvin a fost cel mai european dintre toți reformatorii, raza lui de
acțiune extinzându-se la toate țările europene. El a fost pastorul vastei și persecutatei diaspore
europene și a făcut din Geneva (asemenea lui Bullinger la Zurich) un oraș-refugiu pentru exilații
evanghelici din toată Europa. Și din acest motiv, Geneva a devenit a doua patrie nu numai pentru
Calvin, dar și pentru toți reformatorii din Europa.

5. Răspândirea calvinismului
Deși ideile Reformei au pătruns în toate țările europene, protestantismul de nuanță
calvină a prins rădăcini în Franța, Olanda, Scoția, Irlanda, Ungaria și Palatinatul German.
În Franța, spiritul reformator a pătruns prin umaniștii francezi care studiaseră în Italia și
prin scrierile lui Martin Luther. În 1525, Jaques le Fèvre d'Étaples termina traducerea franceză a
Noului Testament după versiunea Vulgata. La Meaux s-a format un centru umanist unde activau
pe lângă Le Fèvre, pastorul reformat Guillaume Farel, clasicistul Guillaume Budé și Vatable,
specialist în limba ebraică. În 1535, centrul de la Meaux a fost desființat, iar Universitatea din
Sorbona a condamnat scrierile lui Luther.
Spiritul reformator a prins contur în Franța după convertirea lui Calvin la protestantism
(în 1533). Calvin a dedicat prima ediție a lucrării Institutio religionis christianae regelui Francisc
I al Franței (1515-1547) pentru a-l convinge că principiile Reformei au corespondent în Sfânta
Scriptură care este singura autoritate în materie de credință și morală creștină. Calvin îl îndemna
pe monarh să se convertească la protestantism. În 1535, Olivetan de Orleans, fost maestru a lui
Jean Calvin a realizat o nouă traducere a Bibliei în franceză.
Franța s-a bucurat de o deosebită atenție din partea lui Jean Calvin, care între 1555-1556
a trimis aici 150 de pastori educați la Geneva. Începând din 1550, protestanții francezi numiți și
hughenoți (de la termenul Iguenots = Eidgenossen = camarazi legați prin jurământ) ajunseseră să
constituie în regatul francez o puternică minoritate în ciuda măsurilor represive luate împotriva
lor în anii precedenți. După unele statistici, la începutul domniei regelui Henric al II-lea (1547-
1559), existau vreo 400000 de hughenoți. În 1559, s-a ținut la Paris un sinod național al
hughenoților care a adoptat Mărturisirea de credință galicană (Confessio Gallicana), alcătuită
sub influența directă a lui Jean Calvin. Prin adoptarea Mărturisirii galicane, hughenoții obțineau
statutul de stat în stat, o situație care era deosebit de periculoasă pentru regalitatea franceză și
interesele papale.

8
 Moartea prematură a regelui Henric al II-lea (1559) lăsa pe tânăra văduvă Ecaterina de
Medici să se confrunte cu pretențiile monarhice ale unor puternice familii hughenote franceze,
printre care se numărau cele două familii de Bourbon și Chatillon. Liderii Bourbonilor erau
Antoine de Bourbon și fratele său, Ludovic, prinț de Condé. Conducătorul facțiunii hughenote de
Chatillon era Gaspard de Coligny, amiral al Franței, recunoscut după moartea prințului de
Condé, în 1569, ca lider al tuturor calviniștilor francezi. În schimb, purtătoarea de cuvânt a
catolicismului în Franța era familia ducilor de Guise, în frunte cu Francisc și fratele său Carol,
cardinal de Lorena. Între 1562 și 1598, Franța a fost măcinată de o serie de războaie civile între
familiile nobiliare franceze, care au avut o importantă componentă religioasă. Mai exact, în
condițiile crizei monarhiei absolute franceze din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, lupta
pentru putere dintre grupările nobiliare franceze a luat forma conflictului religios dintre
catolicism și calvinism.
Disputa dintre grupările nobiliare franceze s-a accentuat după 1559, când în urma morții
accidentale a regelui Henric al II-lea, tronul Franței a fost ocupat pentru o scurtă perioadă de
tânărul Francisc al II-lea, urmat de fratele său minor, Carol al IX-lea (1559-1574), care a domnit
sub regența Ecaterinei de Medici. Rivalitatea dintre grupările nobiliare franceze hughenote și
catolice s-a acutizat datorită atitudinii duplicitare a regenței. Pe de altă parte, Ecaterina de Medici
intenționa să ridice monarhia la rangul de arbitru al regatului, mediind între grupările nobiliare
aflate în conflict, pentru a și le apropia și a pune capăt disensiunilor dintre ele.
În ianuarie 1562, prin edictul de la Saint-Germain, confesiunea hughenoților era
recunoscută oficial, având dreptul de a fi practicată pretutindeni, cu excepția orașelor. Scânteia
care a declanșat războaiele civile în Franța, a fost un incident petrecut în martie 1562, la Vassy
(Champagne), când un contingent de catolici din suita ducelui de Guise a atacat congregația
hughenotă locală. O primă etapă a războaielor civile s-a încheiat în 1570, cu o pace temporară,
care reitera privilegiile obținute de către hughenoți în 1562: egalitatea civilă și juridică cu
populația catolică, libertatea cultului la nivel local și central etc.. În plus, reformații obțineau
patru orașe – La Rochelle, Montauban, La Charité și Cognac – cu dreptul de a le administra și
fortifica. Acest aranjament, inițiat în principal de monarhie, doritoare de a mai tempera influența
crescândă a cardinalului de Lorena în consiliul regal, l-a situat pe Coligny, liderul calviniștilor
francezi, într-o poziție extrem de avantajoasă. Coligny a fost primit la Curte și acceptat în
consiliul regal. I s-a îngăduit chiar să joace un rol important în elaborarea politicii externe a
Franței. Nemulțumirea familiei catolice de Guise a izbucnit atunci când amiralul Coligny s-a
folosit de poziția sa pentru a angaja Franța de partea intereselor internaționale ale
protestantismului, în Germania și Țările de Jos, fără a-l consulta pe rege și pe Ecaterina de
Medici. Aceștia au înțeles că trebuiau să-l înlăture pe partenerul incomod și insolent față de

9
prerogativele coroanei franceze, chiar cu riscul de a distruge echilibrul dintre hughenoți și
partida catolică. Astfel s-a ajuns la actul din noaptea de 23/24 august 1572 – noaptea Sfântului
Bartolomeu – când zeci de mii de hughenoți (între 5000 și 10000, după unele estimări, peste
30000, după altele) au fost masacrați la Paris și în întreaga Franță. Amiralul Coligny a fost ucis.
Proprietățile hughenoților au trecut în posesia catolicilor. Războiul a reînceput cu și mai mare
furie pe tot teritoriul regatului. În provinciile din sudul și vestul Franței, hughenoții s-au
organizat de sine stătător aducând țara în pragul dezmembrării. La rândul lor, adversarii s-au
grupat în ligi locale, reunite în 1585 de către membrii familiei de Guise în așa numita Ligă
Catolică care urmărea restabilirea catolicismului în Franța.
Conflictul religios între catolici și protestanți (hughenoți) s-a menținut până în 1589.
După moartea regelui Henric al III-lea (1575-1589), tronul Franței a fost ocupat de către Henric
de Navarra sau Henric al IV-lea de Bourbon (1589-1610), șeful partidei protestante. Hughenoții
sperau într-o reabilitare a lor ceea ce însemna continuarea războiului civil. Conștient de acest
lucru, Henric al IV-lea s-a convertit la catolicism pentru a intra fără vărsare de sânge în Paris
care era controlat de catolici.
Regele Henric al IV-lea a promulgat edictul din Nantes (13 aprilie 1598), un act de
toleranță religioasă care punea capăt celor peste treizeci de ani de conflicte interne în Franța. Prin
acest act hughenoților li se permitea să dețină locuri de practicare a cultului în mai multe orașe
din regat, nu însă și la Paris. Pastorii protestanți erau retribuiți de stat, fiind scutiți de anumite
obligații. Edictul restaura catolicismul în toate regiunile în care practicarea acestuia fusese
întreruptă și făcea imposibilă orice extensiune legală a protestantismului în Franța. Edictul din
Nantes a fost revocat de către regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) la 22 octombrie 1685 cu
acordul papei Inocențiu al XI-lea (1676-1689). Astfel, s-a redeschis campania de urmărire și
persecutare a hughenoților, mulți dintre ei fiind deportați în colonii. După revocarea edictului din
Nantes, hughenoții n-au mai constituit o forță în Franța, întrucât marea lor majoritate emigrase în
Olanda, Anglia, Prusia, Africa de sud și America de nord.
În Ungaria, protestantismul s-a răspândit după 1550 prin intermediul studenților
maghiari întorși de la Geneva și Wittenberg și prin Noul Testament tradus în limba maghiară de
Janos Erdosi. La sfârșitul secolului al XVI-lea, mulți nobili și credincioși au aderat la calvinism.
Sinodul ținut la Debrețin în 1567 a aprobat Mărturisirea de credință elvețiană a lui Bullinger ca o
Confesiune ungară (Confessio Hungarica), recunoscută oficial în 1606. Timp de două secole,
iezuiții au depus mari eforturi pentru recâștigarea ungurilor reformați la catolicism. Însă, chiar cu
riscul persecuției, ei au rămas fideli în continuare protestantismului, primind statutul de tolerați
(1781) și libertate religioasă în 1848.

10
 Din Ungaria, calvinismul s-a răspândit în Transilvania, fiind susținut de către principii
maghiari. Calvinismul s-a răspândit între maghiari și secui, centrul său de iradiere fiind orașul
Cluj. Cel mai de seamă propagator al acestei confesiuni a fost Gaspar Heltai (mort în 1574).
Noua confesiune a fost îmbrățișată de către principele Transilvaniei, Ioan Sigismund Zapolya.
Dieta Transilvaniei, întrunită la Aiud în 1564, a recunoscut calvinismul ca religie oficială.

11