Reforma în Anglia

1. Specificul și premisele reformei engleze

Reforma engleză a fost consecinţa diferendului dintre stat şi Biserică care a început odată
cu politica de centralizare şi apariţia unor noi forţe sociale. Averile și privilegiile Bisericii
engleze ca și subordonarea ei față de curia papală au trezit și în Anglia o ostilitate generală față
de Biserica catolică. Subordonarea Bisericii Angliei față de Curia papală, care numea în înaltele
demnități ecleziastice pe favoriții ei și scotea din țară sume imense sub forma unor nenumărate
taxe bisericești, venea de asemenea în flagrantă contradicție cu politica absolutistă internă a
monarhiei engleze. Independenţa şi absolutismul vizate de monarhia engleză erau împiedicate de
controlul exercitat de Biserica Romei asupra unor mari domenii şi venituri din Anglia (1/3) şi
Scoţia (1/2), de impozitele ecleziale prin care se scurgeau mulţi bani în visteria Curţii papale şi
de tribunalele bisericeşti care rivalizau cu cele regale.
În Biserica Angliei suflul reformator a fost dat de John Wycliff (1324-1382) încă din a
doua jumătate a secolului al XIV-lea. Teolog format la Oxford, Wyclif a denunțat viața lumească a
clerului și a susținut ideea unei relații directe între om și Dumnezeu. În opinia lui Wyclif,
credincioșii trebuiau să aibă acces direct la Sfânta Scriptură, fără mijlocirea clerului, de unde
necesitatea traducerii Bibliei în limba engleză. John Wyclif a predicat desființarea mănăstirilor și a
respins învățătura despre transsubstanțierea euharistică, prefigurând astfel opera lui Luther și a
lui Calvin un secol și jumătate mai târziu.
Pe fondul escaladării conflictului cu Roma, s-a lansat ideea susţinută de Wycliff ca
Biserica Angliei să stea sub autoritatea statului. În predicile sale, Wycliff cerea întoarcerea la
simplitatea Bisericii primare. Pentru el, veritabila Biserică este o Biserică săracă, spirituală și
alcătuită doar din cei predestinați. Pentru a-i reda Bisericii virtuţile, aceasta trebuia despuiată de
bunuri şi readusă la sărăcia ei primitivă. Deopotrivă, Biserica este trupul predestinat al celor aleși.
Ea este „adevărata Soție a lui Hristos și Mama noastrăˮ.
În urma declanşării schismei papale (1378-1417), s-au creat condiţii favorabile pentru
Wycliff să reînceapă propaganda împotriva Bisericii apusene. Wycliff a atacat instituţia papală.
El afirma că singurul cap al Bisericii este Hristos. Wyclif contestă locul și autoritatea ierarhiei în
Biserică. În ochii săi, papalitatea apare ca o invenție omenească care există din vremea lui
Constantin cel Mare și care ar trebui să fie abolită. Papalitatea nu este o instituţie divină deoarece
nu are nici un temei biblic.
Wyclif susţinea predestinația – unii oameni, cunoscuţi de mai înainte, sunt predestinaţi la
mărire, alţii sunt reprobaţi – ducând la extrem tezele Fericitului Augustin despre determinismul
harului.
 Biblia este unicul izvor de credinţă, şi nu Tradiţia. Wyclif a proclamat autoritatea
exclusivă a Sfintei Scripturi pentru credință. În opinia sa, Sfânta Scriptură este singura sursă a
adevărului divin. El afirmă că autoritatea Sfintei Scripturi este independentă de autoritatea
Bisericii ca instituție. Începând din 1380, John Wyclif s-a îngrijit să traducă Sfânta Scriptură în
limba engleză. În 1382, el încheiase deja prima traducere completă în manuscris a Noului
Testament în engleză; în 1384, colegul său, Nicholas de Hereford a încheiat, la rândul său,
traducerea în limba engleză a Vechiului Testament. Astfel, englezii puteau citi pentru prima oară
Sfânta Scriptură în propria lor limbă.
John Wyclif combate caracterul sacramental al Sfintelor Taine. Pentru Wycliff, Sfintele
Taine aveau valoare simbolică. El respingea transsubstanţierea euharistică, vorbind doar de o
prezenţă morală a lui Iisus. Hristos este prezent doar spiritual în Sfânta Euharistie și poate fi
perceput prin credință. El vedea în Biserica apuseană sinagoga Satanei, iar în papa pe Antihristul.
Wyclif respingea cultul icoanelor, al sfinților și al moaștelor pe care îl considera inutil. El
considera că omul nu dobândește mântuirea prin ceremonii, acte de pocăință sau indulgențe, ci
prin fapte bune. În cadrul cultului, Wyclif a pus accentul pe predică, rostită în limba engleză,
fiindcă știa că poporul nu înțelegea limba latină.
Influența ideilor reformatoare ale lui Wycliff s-a resimțit în special în mediul universitar
din Anglia, iar prin intermediul studenților în Boemia și în alte state europene. După moartea lui
Wycliff, mișcarea „lolarzilor” („vorbăreți”, „palavragii”) – cum erau numiți de aristocrația
engleză susținătorii modești ai reformei – a promovat cu mult entuziasm ideile reformatoare ale
lui Wycliff. Lolarzii au fost persecutați de către regele Henric al IV-lea de Lancaster (1399-1413)
și de către arhiepiscopii englezi. Mișcarea lolarzilor, deși persecutată, nu a fost desființată, iar
învățătura lor care accentua autoritatea Bibliei și relația personală cu Hristos, se propaga ilegal în
mediile modeste engleze. Secta lolarzilor se opunea papalității și Bisericii catolice, considerând
Biblia drept singura autoritate pentru dogma și ritualul creștin.
La începutul secolului al XVI-lea, anticlericalismul era foarte dezvoltat în Anglia; luxul
şi bogăţia călugărilor şi a clerului superior erau criticate de negustori şi de ţăranii săraci. Printre
practicile condamnabile ale clerului răspândite în acea perioadă, figurau simonia, absenteismul
(parohia era condusă de un vicar) și pluralismul (cumularea mai multor beneficii ecleziastice
constând din episcopii și mănăstiri de către același cleric). În fruntea episcopiilor și mănăstirilor,
papii numeau clerici străini, mai ales italieni, care nu cunoșteau deloc limba și mentalitatea
poporului englez. Unii dintre acești clerici (episcopi și preoți) nici nu puneau piciorul în eparhiile
lor. Ei lăsau pe seama unor vicari administrarea eparhiilor lor, mulțumindu-se să perceapă
veniturile acestora prin intermediul unui procurator fiscal. În multe cazuri, un singur episcop
cumula mai multe beneficii ecleziastice, constând din episcopii sau mănăstiri. Estimativ s-a
stabilit că Biserica deținea între 1/5 și 1/3 din întreaga suprafață funciară a Angliei. Considerată
sfântă, proprietatea Bisericii era scutită de sechestru și înstrăinare. Aceste proprietăți funciare
stăteau la baza veniturilor Bisericii. Amestecul agenţilor papali, în majoritate italieni, în toate
formele vieţii politice, social-economice, juridice, culturale trezea repulsie din partea breslelor şi
a micii nobilimi care sprijineau lupta de emancipare bisericească de sub tutela Romei inițiată de
regele Henric al VIII-lea. Anglia era principala sursă de venituri a papilor. Ea era singura țară
care în secolul al XVI-lea plătea încă „obolul Sfântului Petruˮ1.
La începutul secolului al XVI-lea, sub influența ideilor umaniste, s-a născut în Anglia un
curent reformist care avea drept obiectiv o reformă generală a Bisericii. Printre reprezentanții de
seamă ai acestui curent reformist se numără Thomas Morus (1480-1535), avocat și viitor
cancelar al Angliei și John Colet (1467-1519), decanul Catedralei Saint Paul din Londra.
Umanistul olandez Erasmus de Rotterdam a avut o influență determinantă asupra acestor teologi
englezi cu care a legat relații de prietenie în timpul sejurului său de doi ani la Cambridge.
Cenaclul umanist din Oxford, condus de Thomas Morus (†1535) şi Erasmus de Rotterdam (†
1536), a stimulat reforma. Thomas Morus a fost cel mai important și original reprezentant al
Renașterii engleze. Scrierea care l-a făcut celebru este Utopia. Această lucrare satiriza valorile
creștine contemporane, imaginând o societate esențialmente umană, dar nu creștină. Ideea de
bază a întregii sale lucrări era că societatea păgână imaginară era net superioară societății
creștine engleze a secolului al XVI-lea. În Utopia, Thomas Morus critica moravurile clerului și
austeritatea inutilă a monahismului, cerând toleranță pentru fiecare sectă. La rândul său, John
Colet a fost necruțător în critica adusă clerului și episcopilor. El a identificat principalele
nemulțumiri față de membrii clerului și de episcopi. Invitat în 1511 să țină o predică în fața
sinodului de la Canterbury, Colet i-a acuzat pe clerici de deșertăciune, pofte trupești și ambiție.
În opinia lui Colet, nici episcopii nu erau exemple demne de urmat. Umaniștii englezi, precum
profesorul John Colet, au început să studieze Noul Testament, după originalul grecesc erasmian,
criticând Biserica catolică. La scurt timp, meseriaşii, comercianţii şi chiar ţăranii aveau acces la
Sfânta Scriptură; o nouă ediţie a Noului Testament tradus în engleză de către Tyndale a apărut în
1525 la Worms. De asemenea o ediţie integrală a Bibliei, tradusă de Miles Coverdale, a fost
tipărită în 1535.
La aceste diverse cauze ale reformei engleze, se adaugă intensificarea sentimentului
național în Anglia, exacerbat de Războiul de o Sută de Ani purtat cu Franța. Englezii suportau
din ce în ce mai puțin amestecul papalității – percepută ca o putere străină – în treburile naționale

1
Obolul Sfântului Petru era un impozit direct perceput în Anglia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Polonia, Boemia,
Croația, Dalmația, în teritoriile cucerite de către cavalerii teutoni între Marea Baltică și regatul Poloniei, în Aragon
și Portugalia.
ale Angliei. Acest naționalism a fost însoțit de consolidarea autorității regale, mai ales începând
cu urcarea pe tronul Angliei a dinastiei Tudorilor.

2. Reforma în Anglia în timpul lui Henric al VIII-lea

Reforma a pornit în Anglia în timpul lui Henric VIII (1509-1547), s-a dezvoltat în timpul
fiului şi succesorului său Eduard VI (1547-1553) şi s-a definitivat sub regina Elisabeta (1558-
1603).
Introducerea reformei în Anglia se leagă de numele regelui Henric al VIII-lea (1509-1547).
El a fost al doilea fiu al regelui Henric al VII-lea (1485-1509) și al Elisabetei de York. Deoarece
se știa că tronul Angliei va fi moștenit de către fratele mai mare a lui Henric, prințul Arthur
(1486-1502), Henric s-a pregătit pentru o carieră ecleziastică. De altfel, Henric era evlavios și
foarte atașat de Biserică; el poate fi calificat drept un catolic sincer. În 1521, regele a publicat
lucrarea intitulată Assertio septem sacramentorum adversus Martinum Lutherum („Pledoarie
pentru cele Șapte Taine împotriva lui Martin Lutherˮ), în care respingea atacurile la adresa
Bisericii romane lansate de către Luther în tratatul său Despre captivitatea babilonică (De
captivitate Babylonica). Papa Leon al X-lea (1513-1521) i-a conferit drept recompensă titlul de
defensor fidei („apărător al credințeiˮ).
După moartea prematură a fratelui său, Arthur (1502), Henric, în calitatea sa de unic
urmaș pe linie bărbătească al tatălui său, Henric al VII-lea, a preluat toate prerogativele și
titlurile fratelui său defunct. Regele Henric al VII-lea a propus căsătoria fiului său Henric cu
Caterina de Aragon fosta soție a prințului Arthur și cumnata sa; această căsătorie se întemeia pe
rațiuni strategice și diplomatice (dorința lui Henric al VII-lea de a încheia o alianță politico-
militară între Anglia și Spania 2 ), cât și pe rațiuni financiare (Henric al VII-lea urmărea să
păstreze zestrea nurorii sale, rămasă văduvă, în familia regală engleză). Căsătoria dintre Henric
al VIII-lea și Caterina de Aragon a fost celebrată în 1509, la urcarea pe tronul regatului englez a
lui Henric al VIII-lea. Această căsătorie fusese permisă încă din 1503 printr-o bulă de dispensă
promulgată de către papa Iuliu al II-lea (1503-1513). Cei doi au avut o fiică, pe Maria Tudor –
regină a Angliei între 1553-1558.
Motivând că regina nu i-a născut niciun moştenitor pe linie bărbătească şi totodată,
invocând pretextul rudeniei (Caterina de Aragon fusese cumnata sa), regele Henric al VIII-lea l-a
însărcinat pe cardinalul Thomas Wolsey (1512-1529) 3 să obţină aprobarea din partea papei
pentru divorţul său de Caterina de Aragon. În realitate, regele se îndrăgostise de Ana Boleyn, de

2
Prințesa spaniolă Caterina de Aragon era fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilla și
mătușa împăratului Carol Quintul al Germaniei (1519-1556).
3
Thomas Wolsey era legat papal investit cu puteri depline (lord, cancelar regal, arhiepiscop de Canterbury, primat al
Angliei).
origine irlandeză, de la care aştepta şi un moştenitor. Bucurându-se de protecţia rudei sale,
împăratul Carol Quintul – pe care îl informase despre divorțul pe care i l-a intentat soțul său,
Henric al VIII-lea – Caterina de Aragon a înaintat o plângere Romei. După ce a ezitat îndelung,
papa Clement al VII-lea (1523-1534) a refuzat să aprobe cererea de divorţ al lui Henric al VIII-lea
(1529). Intrigat, regele l-a acuzat pe Wolsey de înaltă trădare şi l-a înlocuit cu Thomas Cranmer
(1489-1556), adept al ideilor lui Luther, iar în postul de cancelar l-a numit pe Thomas Morus.
De-a lungul anului 1530, regele Henric al VIII-lea a reluat demersurile pentru obținerea
divorțului de soția sa Caterina. Susținătorii regelui, printre care se numărau Thomas Cranmer,
Stephen Gardiner și Edward Foxe, i-au sugerat acestuia că ar putea obține divorțul, chiar și fără
asentimentul papei, prin apelul la alte autorități doctrinare din Europa, în special la universități.
Henric a fost de acord cu această idee. El a convins, prin intimidare și bani, opt universități să se
pronunțe în favoarea divorțului de Caterina de Aragon.
Conflictul izbucnit între rege și papalitate ca urmare a divorțului lui Henric al VIII-lea de
Caterina de Aragon i-a oferit regelui prilejul de a lua o serie de măsuri menite să asigure
înlocuirea autorității papale asupra Bisericii engleze cu cea regală. Regele s-a proclamat
protector și șef suprem al Bisericii și clerului din Anglia (1531). În 1532, Henric al VIII-lea a
promulgat Legea pentru reținerea Annatelor care le interzicea episcopilor să mai plătească papei
annatele (care reprezentau venitul pe un an al episcopiei în care fusese numit noul titular). Legea
de restricție asupra apelurilor promulgată în martie 1533 a oprit apelurile judiciare la curtea
pontificală. Această lege punea capăt practicilor de rejudecare a cazurilor la Roma, în urma
procedurii de apel. Ea stipula că toate chestiunile legale, de natură bisericească sau laică, urmau
să fie soluționate doar în tribunalele engleze, a căror autoritate era conferită doar de către rege.
Parlamentul, interesat de reforma Bisericii, a votat în 1534 Actul de Supremație prin care regele
era recunoscut șeful suprem al Bisericii engleze cu dreptul de a decide în problemele privind
învățătura și organizarea Bisericii engleze. Au fost retrase privilegiile materiale papale (obolul
Sfântului Petru și annatele). Clerul şi parlamentul au aprobat despărţirea de Roma şi au depus
jurământ de credinţă faţă de noul suveran bisericesc. Au existat și reacții negative față de acest
act din partea unor călugări cartusieni și a umaniștilor Thomas Morus și cardinalul John Fisher
de Rochester care au preferat moartea decât să se supună acestor dispoziții. Un tribunal
bisericesc condus de Cranmer a aprobat în 1533 divorţul, declarând nulă căsătoria lui Henric al
VIII-lea cu Caterina de Aragon. În acelaşi an regele s-a căsătorit cu Ana Boleyn, având împreună
o fiică, pe Elisabeta, viitoarea regină a Angliei (1553-1603). Henric a fost excomunicat de papă
în martie 1534.
Esențialul Reformei engleze l-a constituit eliberarea Bisericii engleze de sub dominația
Romei, subordonarea ei față de regalitate și transferul averilor bisericești în proprietatea
Coroanei. Între 1536 și 1539 a avut loc „marele jafˮ; în 1536, la ordinul Parlamentului, au fost
închise 376 de mănăstiri cu un venit anual mai mic de 200 de lire. Proprietățile lor au trecut în
patrimoniul regal. În 1539 au fost închise alte 150 de mănăstiri mai mari. Proprietățile confiscate
au fost în parte reținute de rege; restul au fost vândute la prețuri reduse micii nobilimi, orășenimii
bogate și burgheziei.
Începând din 1534, Biserica Angliei se consideră Biserică anglicană, separată de Vatican.
Astfel, Biserica Angliei devine biserică națională și se etatizează. Reforma lui Henric al VIII-lea
s-a menținut în mare pe linia catolicismului, el intenționând să rămână șeful unei Biserici anglo-
catolice. Reforma sa a fost mai mult de ordin administrativ, prin obținerea independenței
Bisericii Angliei față de Roma și prin secularizarea averilor papale și în mai mică măsură de
ordin cultic, întrucât a permis rostirea ecteniilor și a rugăciunilor Sfintei Împărtășanii în limba
engleză.
Henric al VIII-lea nu s-a atins de dogme. În 1539, el a publicat cele șase articole
sângeroase, prin care menține ca un Credo intangibil punctele de credință cele mai contestate de
Reformă, conform cărora fiecare englez era obligat să respecte: 1. Transsubstanțiația; 2.
Împărtășirea sub o singură formă, fără potir; 3. Celibatul clerului; 4. Voturile castității clerului; 5.
Missa particulară pentru sufletele din purgatoriu; 6. Mărturisirea auriculară. Cei care nu le
respectau erau pedepsiți cu moartea. El a ars pe rug pe Tyndale, traducător al Scripturii în
engleză în 1525. Ana Boleyn, acuzată de adulter și înclinații spre protestantism, a fost executată
în 1536. Regele Henric s-a căsătorit cu Jeanne de Seymour care l-a născut pe Eduard, viitorul
rege al Angliei între 1547-1553. Regina a murit după naștere, iar regele s-a căsătorit de încă trei
ori, soțiile nemaiavând un rol important în viața lui.
În concluzie, Henric VIII a scos Biserica Angliei de sub tutela Romei şi a creat o biserică
naţională condusă de el, care sub aspect doctrinar era romano-catolică, păstrând forma ierarhică
şi sacramentală. Prin testament, el a cerut ca la tron să succeadă copiii săi Eduard, Maria şi
Elisabeta.

3. Evoluția reformei engleze în timpul lui Eduard al VI-lea (1547-1553)

Întrucât regele Eduard al VI-lea (1547-1553) avea doar nouă ani când a urcat pe tronul
Angliei, regența a fost asigurată de către unchiul său, orgoliosul duce de Somerset, fratele mamei
sale.
Regatul a evoluat către un calvinism pur, introdus și favorizat de către arhiepiscopul de
Canterbury, Thomas Cranmer, care a adus de pe continent la Oxford, Londra și Cambridge o
serie de predicatori calvini. Chiar și Calvin a corespondat cu Thomas Cranmer, influențându-l pe
linie teologică. În 1547 au fost abrogate cele șase articole de credință sângeroase ale lui Henric al
VIII-lea. Laicii se împărtășeau sub ambele forme. Toate slujbele bisericești urmau să fie oficiate
în limba engleză. În 1549 s-a legiferat căsătoria preoților. Tot în 1549, Thomas Cranmer
alcătuieşte The Book of common prayer (Cartea comună de rugăciuni) care era un fel de
Molitfelnic ce conţinea rânduiala slujbelor duminicale, a ceremoniilor din cultul particular şi
public, toate săvârşite în limba engleză. Se păstra caracterul sacramental al celor șapte taine. Se
punea accent pe citirea Sfintei Scripturi şi pe participarea credincioşilor la cultul public.
În 1552, Thomas Cranmer în colaborare cu teologii reformați Nicholas Ridley și Hugh
Latimer, a compus o Mărturisire de credință în 42 de articole, aprobată în 1553. Lucrarea
dezvăluie puternica tentă protestantă a Bisericii anglicane, mai ales în învăţătura despre mântuire
(luteranism) şi despre prefacerea darurilor euharistice (calvinism). Aceasta arată că în timpul
domniei lui Eduard VI, Biserica Angliei era catolică în conducere şi cult şi protestantă în
doctrină.

4. Restabilirea catolicismului în timpul reginei Maria Tudor (1553-1558)

Maria Tudor a urcat pe tron la 5 iulie 1553. Educată de mama sa, Caterina de Aragon, în
credinţa catolică şi căsătorită cu Filip II al Spaniei (1556-1598), fiul lui Carol Quintul, regina
Maria a reintrodus catolicismul. Politica religioasă promovată de către Maria Tudor a avut ca
principal obiectiv recatolicizarea Bisericii engleze. Pentru a reda papei privilegiile pierdute
(regele Henric al VIII-lea interzisese în 1533 transferarea annatelor la Roma), regina Maria
Tudor a abrogat legile patronale. Ea a expulzat preoţii căsătoriţi, a reintrodus inchiziţia,
săvârşind în jur de 300 de execuţii. Acțiunea antireformatoare a Mariei coincidea cu
contrareforma papală de pe continent. Deși a forțat parlamentul să reintroducă cele șase articole
din 1539, ea nu a reușit să restituie Bisericii Romei posesiunile confiscate în timpul tatălui său.
Printre victimele contrareformei în Anglia s-au numărat episcopii Latimer, Ridley și chiar
arhiepiscopul Thomas Cranmer, arși pe rug pentru cauza reformei.

5. Evoluția Reformei engleze în timpul domniei reginei Elisabeta I (1558-1603)

Elisabeta I a fost fiica lui Henric VIII şi a Anei Boleyn. Regina va restabili anglicanismul.
Începutul domniei sale a coincis cu pretenţiile Mariei Stuart la tron (fiica lui Filip II al Spaniei şi
a Mariei Tudor). Tot acum s-au accentuat divergenţele între catolici şi protestanţi. Fiind
protestantă, regina nu putea intra în conflict deschis cu susținătorii papei, așa încât a acceptat
calea compromisului, majoritatea englezilor preferând o religie moderată. Principalul obiectiv al
politicii religioase a reginei a fost potolirea divergențelor religioase dintre catolici și protestanți
care dezbinau regatul.
 În 1559, regina Elisabeta a convins Parlamentul englez să aprobe un nou Act de
supremație care schimba titlul de șef suprem al Bisericii, cerut de regele Henric VIII în cel de
conducător suprem în probleme spirituale, ecleziastice și pământești, conferind reginei autoritate
administrativă, în timp ce problemele de credință și morală erau rezolvate de către Biserică.
Pe de altă parte, parlamentul a votat în 1559, Actul de uniformitate, care obliga pe toți
cetățenii englezi să urmeze Cartea comună de rugăciuni din 1549, restabilind astfel cultul
protestant din tipul regelui Eduard al VI-lea. S-a dat Bisericii Angliei o organizare intermediară
între catolicism și protestantism, păstrându-se regimul episcopal, încât Biserica Angliei a rămas
până azi o Biserică episcopală.
Ca primat al Bisericii Angliei și arhiepiscop de Canterbury a fost numit Matei Parker
(1559-1575). El a revizuit Mărturisirea de credință în 42 de articole publicată de Cranmer în
1552, reducând cele 42 de articole de credință la 39 de Articole de credință care, prin aprobarea
Sinodului din 1562 și a Parlamentului din 1563 și 1571, au devenit, împreună cu Cartea comună
de rugăciuni, cărțile simbolice ale Bisericii Anglicane.
Cele 39 de Articole de credință au devenit crezul Bisericii Anglicane până astăzi. Cele 39
de Articole de credință conțin următoarele idei doctrinare fundamentale: recunoașterea a două
taine (Botezul și Euharistia), negarea transsubstanțiației euharistice, tradiției și puterii papale,
respingerea cultului sfinților și al icoanelor, mântuirea dobândită doar prin credință (sola fide),
respingerea purgatoriului, primatului papal și predestinației calviniste, menținerea celor trei
trepte clericale, a sărbătorilor și a crucii.
În timpul domniei Elisabetei, Biserica anglicană s-a divizat în High Church – Biserica
înaltă Anglicană, care accentuează elementele catolice în tradiţia anglicană şi care avea o
organizare episcopală.
Unii englezi mai riguroşi, numiţi nonconformişti şi disidenţi, au format în 1567 Biserica
presbiteriană sau puritană, considerată mai apropiată de spiritul evanghelic. Obiecțiile lor
principale se îndreptau împotriva ritualurilor și veșmintelor liturgice, cinstirii sărbătoririi sfinților,
însemnării cu Sfânta Cruce, îngenuncherii pentru împărtășanie, practicii dezlegării preotului în
Taina Spovedaniei, solicitării nașilor la botez. Puritanii considerau biserica prea papală. Ei au
preluat modelul calvin, trecând la o conducere sinodală, exercitată de bătrâni.
Gruparea extremistă a independenţilor a apărut în 1580. Ei afirmau că fiecare comunitate
bisericească locală poate funcţiona independent de episcopie sau de comunitatea presbiteriano-
sinodală. Ei se mai numeau congrenaţionalişti. Bisericile congregaționaliste (baptiștii, quakerii,
discipolii) nu acceptă nici autoritatea sinodului, nici a episcopatului, ci doar a comunității locale.
„Comunitatea anglicanăˮ este formată din 25 de Biserici autonome în comuniune, cu centru la
Canterbury, numărând 51 de milioane de credincioși.