Reforma în Germania

1. Germania în ajunul Reformei

În plan politic, Germania era divizată într-o mulțime de principate teritoriale laice și
ecleziastice și orașe libere. Împăratul Maximilian I (1493-1519) a luat o serie de măsuri menite
să ducă la unificarea Imperiului și la întărirea autorității centrale. Astfel, la Dieta de la Worms
întrunită în 1495 a fost proclamată „pacea veșnică” menită să pună capăt anarhiei din țară. S-a
constituit un tribunal imperial central ca instanță judiciară supremă și s-a instituit un impozit
general, pentru a asigura fondurile necesare puterii centrale. La rândul său, împăratul Carol
Quintul (1519-1556) a luat o serie de măsuri menite să-i sporească autoritatea. Prin hotărârile
Dietei de la Worms (1521) a fost instituit un guvern imperial central, în care intrau și
reprezentanții principilor teritoriali.

2. Martin Luther – inițiatorul reformei în Germania

Martin Luther a fost promotorul Reformei protestante în Germania. Reforma luterană
este asociată îndeosebi teritoriilor germane şi influenţei personale a lui Martin Luther (1483-
1546). El s-a născut la 10 noiembrie 1483, în orăşelul Eisleben, care aparţinea domeniului casei
nobiliare de Mansfeld. Tatăl său, Hans Luther, fusese în tinereţe un miner sărac, iar mama sa,
Margareta, muncea din greu pentru întreţinerea familiei. În 1484, s-au mutat la Mansfeld, unde,
după şase ani de minerit, tatăl său a reuşit să deschidă o turnătorie, oferind familiei o oarecare
bunăstare.
Mai întâi, Luther a studiat la şcoala din Mansfeld, unde şi-a însuşit primele cunoştinţe de
muzică şi latină. La 14 ani a fost trimis la vestita şcoală a „Fraţilor cu vieţuire comunitară” din
Magdeburg (o comunitate ce susţinea suflul reformator în cadrul Bisericii). Apoi, el a studiat la
Eisenach, oraşul natal al mamei sale.
În aprilie 1501, el era la Erfurt un eminent student al Facultăţii de Arte. Acolo a studiat
gramatica, muzica şi astronomia. În septembrie 1502, el susţinea deja examenul de baccalaureus
artium, iar, în 1505, a fost promovat magistru (magister artium). În această calitate, el ţinea
cursuri, iar, în paralel, studia dreptul. La 2 iulie 1505, Luther a devenit doctor în drept. La 17
iulie 1505, Luther a intrat în mănăstirea augustinienilor din Erfurt; el s-a călugărit în septembrie
1506.

1
 La 4 septembrie 1507, Luther a fost hirotonit preot. În 1508, el a mers la Universitatea
din Wittenberg, spre a studia teologia. După absolvirea studiilor teologice, a primit o catedră de
profesor.
În iarna anului 1510, Luther a fost delegat să meargă la Roma, împreună cu alţi monahi,
pentru a discuta o problemă controversată. Viaţa bisericească de la Roma l-a dezamăgit complet,
însă el îşi va păstra deocamdată fidelitatea faţă de Sfântul Scaun.
În vara anului 1511, Luther va pleca la Wittenberg, unde prinţul elector Friedrich cel
Înţelept (1463-1525) a înfiinţat celebra Universitate din acest oraş, în 1502. Aici, el a locuit într-
o mănăstire augustiniană, iar mai târziu a primit o casă, care se păstrează până în zilele noastre.
După ce, în 18 octombrie 1512, a fost declarat doctor în Teologie, el şi-a început
activitatea didactică universitară. Luther a fost obligat să ţină cursuri de exegeză biblică la
Universitatea din Wittenberg toată viaţa, în schimbul susţinerii financiare de care se bucura din
partea prinţului elector Friedrich cel Înţelept. Din corpul profesoral de la Wittenberg mai făceau
parte alături de el şi Philipp Melanchthon şi Andreas Bodenstein din Karlstadt. Luther va
comenta Psalmii (între 1513-1515; 1518-1519), Epistola către Romani (1515-1516), Epistola
către Galateni (1516-1517) şi Epistola către Evrei (1517).
Concomitent cu activitatea la catedră, Luther va predica, începând din 1514, în Biserica
Sfânta Maria din Wittenberg.
La începutul carierei sale didactice, Luther s-a preocupat permanent de învăţătura despre
îndreptare, despre justificarea omului păcătos în faţa lui Dumnezeu. În comentariul Epistolei
către Romani, influenţat de Fericitul Augustin, care a susţinut că omul dobândeşte mântuirea
numai prin harul lui Dumnezeu, Luther afirmă că, prin căderea în păcatul originar, sufletul
omenesc a fost cu totul corupt, încât omul nu mai poate face nimic bun de la sine înaintea lui
Dumnezeu, care îi dăruieşte totul. Astfel, omul se justifică sau se mântuieşte numai prin credinţă
– sola fide.
Cu alte cuvinte omul se află în imposibilitatea de a dobândi mântuirea prin propriile sale
fapte. El este mântuit doar prin credinţa în Hristos. Mântuirea îi este oferită omului gratuit de
către Dumnezeu. Această învăţătură devine centrul noii sale teologii, stârnind dispute înflăcărate
la sfârşitul secolului XVI, când iertarea păcatelor devenise o afacere profitabilă. Pentru Luther,
comerţul cu indulgenţe nu îşi găsea justificare biblică. Conflictul cu papalitatea s-a produs în
momentul în care papa Leon X (1513-1521) asigura pe susţinătorii financiari ai construcţiei
catedralei Sfântul Petru din Roma că vor fi absolviţi de chinurile focului purificator.
Doctrina luterană a supremației absolute a credinței conducea la o tăgăduire a structurii
dogmelor și cultului catolic (mesa, Sfintele taine, sacerdoțiul, ierarhia, papalitatea, monahismul,
indulgențele). Luther nega infailibilitatea papei și a conciliilor, respingea autoritățile dreptului
2
canonic, tăgăduia meritele prisositoare ale sfinților, nega valabilitatea a 5 din cele 7 taine,
recunoscând doar Botezul și Euharistia, ultima văzută ca o reamintire a Cinei celei de Taină).

2.1. Publicarea celor 95 de teze

Lucrul ce l-a indignat peste măsură a fost predicarea indulgențelor de către monahii
dominicani la 1515, constituind totodată motivul revoltei sale contra Bisericii romano-catolice.
Jumătate din încasările adunate în urma vânzării indulgențelor urma a fi trimisă la Roma pentru
ridicarea catedralei Sfântului Petru, cealaltă jumătate rămânând arhiepiscopului de Brandenburg.
În octombrie 1517 apare la Wittenberg dominicanul Johannes Tetzel care predica cu zel
vânzarea indulgențelor. Ceea ce l-a indignat peste măsură pe Luther au fost declarațiile acestuia
cum că: „Îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară la cer” (Sobald das Geld im Kasten klingt,
die Seele in den Himmel springt). În consecință, în 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătorii
Tuturor Sfinților, Martin Luther a înaintat protestul său – constituit din 95 de teze –
arhiepiscopului Albrecht de Brandenburg-Mainz (care primea jumătate din suma obținută prin
vânzarea indulgențelor)1, incriminând vânzarea indulgențelor și condamnând papalitatea pentru
susținerea acestei practici.
Tezele au fost afişate şi pe uşa Bisericii mari din Wittenberg. Tezele sale au fost
formulate în latină şi adresate cercurilor de intelectuali. În curând, ele au fost traduse,
multiplicate cu ajutorul tiparului, făcute publice şi discutate. Așadar, mişcarea reformatoare a
început, în sens larg, la 31 octombrie 1517, când Luther a afişat cele 95 de teze celebre pe uşa
catedralei din Wittenberg.
Tezele sale au circulat timp de 14 zile în întreaga Germanie, deoarece toată lumea era
indignată de comerţul cu indulgenţe. Luther a condamnat această practică, atacând papalitatea
pentru faptul că susţinea că iartă orice păcat, ceea ce numai Dumnezeu putea face. Luther
respingea fundamentul teologic al iertării păcatelor care nu propunea regretul sincer şi acceptarea
suferinţei, ci fuga de aceste păcate. De asemenea era criticată autoritatea Bisericii care promova
astfel de practici, cât și învățătura despre merite și fapte merituoase (prisositoare).
În loc să accepte o disputație teologică pe marginea celor 95 de teze ale lui Luther,
arhiepiscopul de Brandenburg-Mainz l-a denunțat pe acesta din urmă papei Leon al X-lea în anul
1518. Papa l-a numit pe Luther copil al stricăciunuii și dușman al mântuirii noastre și a
încredințat dominicanilor combaterea ideilor lui. Luther trebuia să se prezinte la Roma, în fața
tribunalului inchizițional, să dea socoteală public de învățăturile sale.

1
Cel mai ofensat de lupta contra indulgențelor a fost Albert de Brandenburg, arhiepiscop în regiune – se baza pe
banii de la indulgențe pentru a-și acoperi datoriile cu care și-a cumpărat episcopatul.

3
 Luther nu a trebuit să plece la Roma, căci, protejat de prinţul elector, Friedrich de Saxa,
urma să aibă o confruntare, la Augsburg, cu cardinalul Cajetan, în 1518. În Augsburg, se găseau
mai multe mănăstiri şi biserici. Acest oraş era prosper. Aici locuia celebra familie Fugger, ai
cărei membri au devenit bancherii Habsburgilor şi ai papilor. O altă familie celebră era Welser.
Luther a locuit în mănăstirea carmelită Sfânta Ana, iar învăţăturile sale au fost audiate în casa
familiei Fugger. Luther a îngenuncheat în faţa cardinalului Cajetan, care i s-a adresat pe un ton
prietenos: „Tu ai produs în toată Germania nelinişte prin disputa despre indulgenţe? Dacă eşti un
mădular ascultător al Bisericii şi vrei să te bucuri de bunăvoinţa papei, retractează tezele tale. Nu
va fi nici un pericol pentru tine, căci am auzit că eşti un doctor învăţat şi ai mulţi ucenici”. Luther
nu voia să înlocuiască mila lui Dumnezeu cu bunăvoința papei. De aceea, el a răspuns: „Sfântul
Părinte falsifică Scriptura”.
În urma acestui răspuns, Luther a refuzat să mai dialogheze. El a părăsit în taină oraşul
Augsburg, venind la Wittenberg. De acolo a trimis papei un apel („De la un papă rău informat,
către un papă care trebuie mai bine informat”), prin care cerea să se recurgă la judecarea cazului
său în cadrul unui sinod general.
Pentru ca situația să nu se agraveze, nunțiul papal Karl von Miltitz l-a chemat pe Luther
la o dispută la Altenburg, între 5-6 ianuarie 1519. Discuția s-a încheiat cu un compromis: Luther
renunța la polemică atâta timp cât nu era atacat de adversari. Perioada de liniște relativă a fost
întreruptă de disputa dintre Andreas Bodenstein din Karlstadt și Luther, pe de o parte și Johann
Eck, pe de altă parte cu privire la primatul papal. Această dispută a avut loc la Leipzig între 27
iunie – 16 iulie 1519. Această dispută introduce elemente noi, deoarece Luther n-a mai atacat
doar comerțul cu indulgențe, ci a negat autoritatea papei și a conciliului. Acum Luther a afirmat
că nici conciliul general și nici papa nu sunt infailibili. Singurul normativ care garantează
adevărul divin este Sfânta Scriptură (sola Scriptura). Referitor la necesitatea faptelor bune
susținută de Eck pe baza Epistolei Sfântului Iacob („Credința dacă nu are fapte este moartă în ea
însăși”), Martin Luther a declarat că „este de paie”. Nobilii și cărturarii germani între care și
Philipp Melanchthon (1497-1560), profesor de limbă greacă și ebraică, au devenit adepții lui
Luther.

2.2. Scrierile programatice elaborate de Luther

Prin bula Exurge Domine din iunie 1520, Leon al X-lea condamnă 41 de teze din scrierile
lui Luther privind organizarea eclesială și sacerdoțiul harismatic, fixându-i un termen de două
luni pentru retractarea lor. Însă Luther a răspuns printr-un pamflet intitulat: Contra execrabilei
bule a Antihristului pe care a aruncat-o în foc laolaltă cu Corpus juris canonici, în decembrie
1520. Denunțat ca eretic, Luther se adresase în același an poporului german prin patru scrieri
4
programatice. Prima scriere numită Manifest către nobilimea creștină de națiune germană
despre îndreptarea stării creștine lovește în papalitate și susține preoția generală (I Petru 2,9) și
libertatea pentru credincioși de a citi și înțelege Biblia, unica sursă a credinței. Luther exclama:
„Trebuie să te trezești, Germanie! Deoarece Donatio Constantini pe care se întemeiază statul
papal, este un fals; să înceteze pelerinajele la Roma și sărutarea picioarelor papei (...) preoții să
se căsătoreacă și să nu mai trăiască în continuare, într-o stare jenantă de promiscuitate. Afară cu
necreștinul Aristotel din teologie. Biblia să fie așezată în centrul ridicării poporului”.
Așadar, prima lucrare tipărită de Luther ataca cele trei principii pe care se sprijinea
puterea papalităţii:
- puterea spirituală se află deasupra celei lumeşti, formulată în Dictatus papae, de
papa Grigorie VII (1075-1085)
- dreptul papei de a explica Sfânta Scriptură
- dreptul papei de a convoca conciliul general
Luther opunea acestor principii preoţia generală, libertatea fiecărui creştin să explice
Sfânta Scriptură şi dreptul poporului de a decide în adunări soarta Bisericii. Erau demascate
neautenticitatea documentelor pe care se baza statul papal (Donatio Constantini, Decretele
pseudo-isidoriene), abuzurile şi lăcomia ordinelor călugăreşti, încălcarea celibatului preoţesc,
motiv pentru care se cerea căsătoria clerului.
În a doua scriere – Despre captivitatea babilonică a papilor – publicată în limba latină,
Luther dezvoltă o teorie distinctivă a Bisericii. În opinia lui, adevărata Biserică creștină este
invizibilă. Membrii acesteia sunt cunoscuți doar de către Dumnezeu; toți sunt preoți. Trebuie să
existe și o Biserică vizibilă, însă instituțiilor și puterilor acesteia nu trebuie să li se acorde prea
multă importanță. Înainte de orice, Biserica nu trebuie să încerce să exercite autoritatea
pământească care aparține statului. Luther îl atacă din nou pe papa-antihrist. Între taine, Luther
acceptă doar Botezul, Euharistia și întrucâtva Mărturisirea, drept sacramente cu instituire
dumnezeaiască, iar celelalte taine sunt, în concepția lui, doar simple ceremonii.
În a treia lucrare Despre libertatea omului creștin, Luther i se adresează papei, subliniind
faptul că un creștin autentic e stăpân prin credință peste toate și nesupus nimănui. Lucrarea este
adresată papei Leon al X-lea. El afirma libertatea creștinului prin credință, preoția generală, dar
mai ales principiul eticii creștine conform căruia Hristos, dobândit prin credință este dăruit
aproapelui prin iubire: Nu-i oare o adevărată minune că Hristos, mirele cel bogat, bun și nobil,
S-a unit cu desfrânata ceată omenească pentru ca s-o elibereze de tot răul și să o facă una cu
Sine? Prin credință să trăim în Hristos și prin iubire întru aproapele.
A patra lucrare se intitulează Tratat despre faptele bune, în care Luther îşi menţine
poziţia manifestată faţă de Epistola Sfântului Iacob, în disputa de la Leipzig cu Johann Eck.
5
 La 3 ianuarie 1521, Luther era excomunicat ca eretic. Intrigat de atitudinea lui Luther,
împăratul Carol Quintul (1520-1558) l-a chemat pe acesta în faţa dietei de la Worms pentru a fi
interogat. De altfel, împăratul dorea realizarea unui consens între catolici și luterani. Luther a
fost audiat la 18 aprilie 1521 și trebuia să-și retracteze tezele în fața Dietei. În cuvântarea sa
ținută în limba germană și latină și-a argumentat poziția cu texte din Sfânta Scriptură, încheindu-
și pledoaria cu cuvintele: Așa cred și nu pot altfel. Dumnezeu să-mi ajute. Amin! Împăratul
declarase încă din 19 aprilie că îl consideră eretic. Prin edictul de la Worms (26 mai 1521)
scrierile sale au fost puse sub cenzura Bisericii Catolice, urmând să fie arse.
De la Worms Luther este condus sub escortă la Wittenberg, de unde urma să fie expulzat.
Însă pe drum, amicul său Friedrich cel Înțelept, prințul elector al Saxoniei, l-a răpit și l-a
adăpostit în castelul său din Wartburg, unde a stat zece luni. Aici, el a finalizat în 1522
traducerea Noului Testament în limba germană, după originalul grecesc, care împreună cu
Vechiul Testament (tradus în 1534 după originalul ebraic) a pus bazele limbii literare germane.
Biblia a cunoscut o mare răspândire (numai la Wittenberg a fost retipărită până înm 1546 de 52
de ori), încât era accesibilă tuturor germanilor. De altfel, în sens restrâns, Reforma luterană a
început doar în 1522.

3. Răspândirea reformei protestante

După Dieta de la Worms, reforma s-a extins în Saxonia, Hessa, Turingia şi Franken.
Luther i-a propus electorului Ioan de Saxonia să-şi aroge administraţia bisericească, cum au făcut
regii din Israel. Astfel se ajunge de la o religie a libertății la o religie etatistă, întemeiată pe
dreptul divin al prințului. Supușii statelor și orașelor care au acceptat reforma au fost nevoiți să
îmbrățișeze religia suveranului, conform regulii Cuius regio, eius religio (A cui este stăpânirea,
a aceluia este și religia).
Preluând ideile de libertate din învățătura luterană, iobagii din Turingia și sudul
Germaniei s-au răzvrătit în 1525, solicitând drepturi și incendiind numeroase castele și mănăstiri.
Luther în loc să le ia apărarea, îi îndeamnă pe nobili cu cinism: „Loviți-i ca pe niște blestemați și
ca pe cete de nemernici”, mai mult de 100000 de țărani au fost omorâți. Thomas Munzer a fost
decapitat. Culpabilitatea lui Luther cu privire la aceste omoruri nu poate fi negată. În plin război
civil, Luther nu uită să-și întemeieze o familie, luând de soție o fostă călugăriță cistercită care i-a
dăruit cinci copii.
Începând cu anul 1524, s-a profilat tot mai mult divizarea confesională a Germaniei.
Astfel, în Germania s-au format două blocuri politico-religioase: Liga catolică de la Dessau şi
Liga evanghelică de la Torgau.

6
 Pentru a evita un război civil, Dieta de la Speyer (Spira), din 1526, a hotărât ca, până la
convocarea conciliului general care urma să pună în aplicare edictul de la Worms, fiecare
principe să poată decide introducerea reformelor lui Luther sau păstrarea credinţei catolice în
propriul teritoriu.
Trebuie să precizăm că, din cauza războaielor cu turcii, împăratul Carol Quintul a lipsit
din Germania până în 1529. De aceea, aplicarea edictului de la Worms, care condamna ideile lui
Luther a fost amânată. Acest fapt a favorizat răspândirea reformei.
Dieta de la Speyer, convocată în 1529, a anulat concesiile acordate anterior lutheranilor şi
a dispus reactivarea tradiţiilor catolice în tot spaţiul german, conform deciziilor de la Worms. În
dieta de la Speyer (Spira) din 1529, Carol Quintul a cerut stătulețelor care primiseră luteranismul
să respecte Biserica romano-catolică, însă ele protestaseră solemn în aprilie același an și de
atunci luteranii se vor numi și protestanți. Biserica luterană se mai numește și evanghelică pentru
că are ca temei al doctrinei sale – cum susținea și Luther – Evanghelia (Sfânta Scriptură), fără
Sfânta Tradiție. Divizarea Germaniei între protestanți și romano-catolici a creat mari primejdii
pentru unitatea politică a țării și va duce la conflicte religioase.
Dorind să salveze unitatea de credinţă a Imperiului, Carol Quintul a convocat, în 1530,
dieta de la Augsburg. El spera să realizeze o reconciliere între lutherani şi catolici. Luther, fiind
încă sub incidenţa excomunicării, a trebuit să se oprească la graniţa Saxoniei, în castelul Coburg.
De acolo el a urmărit lucrările dietei şi i-a îndemnat pe adepţii săi să rămână consecvenţi. La 25
iulie 1530, Philipp Melanchton expunea aici mărturisirea de credinţă lutherană – Confessio
Augustana – care definea astfel protestantismul: „Credinţa evanghelică vine din Scriptură şi din
învăţătura Bisericii primare. Ea nu este o erezie”. Însă teologii catolici nu au acceptat cele trei
învățături protestante principale: sola fide, sola gratia și sola Scriptura, respingând acea
confessio. Ca răspuns, Melanchton a editat în 1531 Apologia confessionis. În 1537, Luther a
alcătuit așanumitele Articole Smalkaldice (de la numele orașului Schmalkalden) în care formulă
mai precis doctrina protestantă.
După dieta de la Augsburg, împăratul, socotind pe protestanţi învinşi, a dat un decret prin
care a stabilit autoritatea episcopală şi a restituit romano-catolicilor domeniile acaparate de
protestanţi. Atunci protestanții alcătuiră în 1531 Liga smalkaldică care va deveni un puternic
partid politic. Deoarece otomanii amenințau Viena și pe Carol Quintul, acesta a încheiat în 1532
pacea cu protestanții de la Nürnberg prin care s-a hotărât ca ei să nu mai provoace tulburări până
la convocarea unui nou sinod sau a unei noi diete. Luther a murit în 18 februarie 1546. În 1547 a
început lupta dintre împărat și Liga smalkaldică din care împăratul a ieșit victorios.
În 1555, Carol Quintul a încheiat pacea de la Augsburg cu Liga protestantă pe baza
principiului cuius regio, eius religio, după cum urmează:
7
 1. Noii religii, apărută odată cu Confessio Augustana, în 1530, îi este recunoscută în
Imperiu puritatea de drept cu cea catolică.
2. Doar principii stabilesc ce religie este valabilă pentru teritoriile lor; supuşilor li se acordă
dreptul să emigreze, în cazul în care nu intenţionează să accepte religia oficială ce le este
impusă
3. Principilor bisericeşti, episcopilor, abaţilor, doritori să adere la noua religie, li se respectă
opţiunea ca strict personală, dar teritoriul pe care-l conduceau putea fi pierdut dacă nu era
moştenit.
Pacea de la Augsburg din 1555 a reglementat situația din Germania până la Războiul de
treizeci de ani care a izbugnit în Europa apuseană între 1618-1648. Ea a confirmat biruința
protestantismului și dezbinarea confesională, politică și culturală a spațiului germanic. Astfel
nordul, centrul Germaniei și o parte din Würtenberg devin luterane, iar Bavaria și Valea Rinului
rămân catolice.
Reforma religioasă s-a extins rapid în nordul Europei, Prusia, Danemarca, Islanda. În
țările scandinave – Norvegia, Suedia, Finlanda – protestantismul este considerat drept forma
creștinismului mai adecvată spiritului german și scandinav.
În Boemia, Slovacia, Slovenia, Polonia și la sașii din Transilvania s-au organizat
puternice comunități luterane. Cel mai de seamă propagator al reformei luterane printre sașii din
Transilvania a fost învățatul Johannes Honterus (1498-1549) care a editat scrierile lui Luther în
tipografia sa de la Brașov, unde și-a tipărit și lucrările sale. Dieta Transilvaniei întrunită la Turda
în 1550 a recunoscut luteranismul ca religio recepta.
În Italia, Spania și Portugalia, Reforma protestantă nu s-a putut înfiltra, datorită
Inchiziției mai ales în Spania.
După dieta de la Augsburg din 1530, Luther a revenit la Wittenberg și s-a dedicat
catedrei și amvonului. Luther a murit la 18 februarie 1546, fiind înmormântat în Biserica
princiară din Wittenberg.

4. Doctrina luterană
Ideile lui Luher au constituit învățătura fundamentală a unei noi Biserici, numită Biserica
Evanghelică Luterană. Deși inițial, Luther lansa ideea de reformă crezând că rămâne catolic,
datorită refuzului episcopilor de a-l sprijini și înțelege, el a finalizat acțiunea sa într-o reformă
radicală anticatolică și antipapală.
Protestantismul intenționa să reînvie formele primare ale creștinismului. În acest sens
reforma protestantă urmărea nu numai să înlăture erorile doctrinare, disciplinare și cultice ale
catolicismului, ci mai ales de a forma din nou, adică de a reforma sau reface creștinismul în
8
forma lui primară originară, întrucât, de-a lungul secolelor a fost deformat de catolicism. De
aceea, deși combate violent papalitatea, protestantismul nu vrea să se identifice neapărat cu
antipapalismul.
Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de
Biserica Ortodoxă.
Sola gratia
Astfel, în privința învățăturii despre har, doctrina luterană se deosebește de cea catolică și
de cea ortodoxă. În dogma soteriologică, luteranii acordă o importanță deosebită harului divin în
actul mântuirii, care se realizează sola gratia, numai prin har, dăruit omului în mod gratuit de
Dumnezeu și doar prin credința omului, sola fide, fără colaborarea faptelor bune ale omului.
Dumnezeu îl mântuiește pe om din dragoste, prin acordarea harului în mod gratuit, fără să țină
cont de faptele lui. Așadar, principiul sola gratia afirmă că mântuirea este în întregime lucrarea
harului divin. Învățătura luterană despre har a suferit influența Fericitului Augustin care susținea
că orice bine nu-l face în noi meritul, ci numai harul (grația).
Sola fide
Învățătura luterană despre mântuirea omului numai prin credință – sola fide stă în relație
cu concepția protestantă despre coruperea totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu
(Facerea 1, 26) prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar, încât omul este
incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare
faptele bune ale omului nu pot avea nici un rol în actul mântuirii. Faptele omului nu reprezintă o
condiție a mântuirii omului sau un adaos la credință, ci un rod, o dovadă a îndreptării omului. În
acest sens, Luther afirma: „Noi nu respingem faptele bune; dimpotrivă, le aprobăm și le
predicăm cu toată încredințarea. Noi nu le dezaprobăm din cauza faptelor în sine, ci din cauza
acestei adăugiri falsificate și a noțiunii perverse că îndreptarea s-ar căpăta prin ele.” (Luther,
Despre libertatea creștinului, 1520). Justificarea - declarația de nevinovăție dată de către
Dumnezeu – este primită numai prin credință nu prin fapte bune. Această doctrină poate fi
rezumată în formula "Credința dă justificarea și fapte bune", care e în contrast cu formula
romano-catolică "Credința și faptele bune dau justificarea". Doctrina lui Luther despre
justificarea prin credinţă a zdruncinat întreaga teologie catolică a meritelor şi a dărâmat
fundamentul sacramental al Bisericii Catolice.
Sola Scriptura
Biblia are autoritate supremă și se interpretează prin ea însăși. Biblia este accesibilă
tuturor. Orice practică și doctrină creștină trebuie să se sprijine pe textul biblic. Împotriva
doctrinei catolice, că Biblia și Tradiția sunt izvoare și norme ale credinței, egale și paralele,
Tradiția fiind singurul interpret legitim și infailibil al Bibliei, protestantismul respinge tot ce nu
9
are o bază clară în Scriptură. Nici Tradiția, nici autoritatea papei, nici Biserica nu pot fi socotite
intermediari între credincios și Biblie. Chiar și Biserica, spune Luther, este creaţia Bibliei, fiind
concepută în „pântecele Scripturii”. Mai precis, luteranii susțin că Sfânta Scriptură este singurul
izvor al revelației divine. Ei înlătură Sfânta Tradiție ca al doilea izvor al revelației. Cu toate
acestea, Luther a păstrat din tradiţia Bisericii Crezul apostolilor, formulele dogmatice de la
Niceea şi Calcedon, dar scopul acestor elemente tradiţionale era doar protejarea Scripturii de
erezii.
Scriptura este norma normans (norma hotărâtoare) şi nu norma normata (norma hotărâtă).
Dumnezeu, prin Duhul Său îi vorbește direct omului prin Biblie. Scriptura este singura referință.
Sarcina esențială a Bisericii este de a facilita lectura Bibliei și trăirea mesajului biblic. Predicarea
Bibliei este o condiție pentru Biserică. Biserica nu poate funcționa fără cuvânt și predică, citit și
predicat. Luther prefera interpretarea literară în loc de interpretarea alegorică, pentru că, spunea
el, înţelegerea Scripturii trebuie să fie simplă. Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu
„înveşmântat în cuvinte omeneşti.”
Concepția despre liberul arbitru și predestinație
În legătură directă cu concepția luterană despre păcatul originar, stă concepția lor despre
liberul arbitru și despre predestinație. Luther nega existența liberului arbitru; el afirma: „nu
poate exista liber arbitru nici la om, nici la înger, nici la vreo altă creatură”; inexistența liberului
arbitru constituie un fapt grav, întrucât eliberează pe om de orice responsabilitate morală.
Cu privire la predestinație, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul și rânduiește totul de
mai înainte.
Învățătura despre Biserică
Hristos este singurul mediator între Dumnezeu și om (Solus Christus). Nici Fecioara
Maria, nici sfinții, nici preoții (în afara lui Hristos, "Marele Preot") nu pot acționa ca mediatori în
a aduce mântuirea. Această doctrină este în opoziție cu doctrinele romano-catolice ale mijlocirii
sfinților și funcției preoțești. Credinciosul se găsește față în față cu Dumnezeu. Dumnezeu se
adresează omului direct, nu prin intermediul unei doctrine învățate de Biserică. Biserica nu este
mijlocitoarea între Dumnezeu și om sau canalul prin care Dumnezeu se face cunoscut și
administrează grația sa. Omul dispune de o libertate suverană de a interpreta cuvântul lui
Dumnezeu, de unde și aspectul individualist al credinței. Credinciosul trebuie să dea socoteală în
mod personal de credința sa.
În învățătura despre Biserică, luteranii preferă concepția despre Biserica invizibilă –
Ecclesia invisibilis. Ei nu admit infailibilitatea Bisericii ca depozitară a harismei adevărului și
nici infailibilitatea Sinoadelor ecumenice. Luteranii nu admit ierarhia bisericească harică, ci doar
preoția universală. Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără
10
mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxie și catolicism, însă, aceasta se face prin mijlocirea
ierarhiei harice. Laicii au dreptul să citească și să interpreteze Biblia. Ei iau parte la conducerea
comunității în cult. Luther este împotriva clerului ca preoție și a celibatului preoților. Biserica
rămâne totdeauna sub judecata lui Dumnezeu, într-un continuu proces de înnoire („… semper
reformanda…”).
În privința cultului, Luther a redus numărul tainelor la Botez și Euharistie. În cadrul
Sfintei Euharistii, pe care o săvârșește ca romano-catolicismul, cu azimă, și nu cu pâine dospită
ca ortodocșii, luteranismul nu admite prefacerea elementelor materiale (adică transsubstanția) –
a pâinii și a vinului, în Trupul și Sângele Mântuitorului, ci o prezență reală, dar spirituală, numită
de el praesentia per impanationem – prezența prin impanațiune (impanația) sau consubstanțiere.
Hristos este prezent in pane, cum pane et sub pane, in vino, cum vino et sub vino. În opinia lui
Luther, pâinea și vinul sunt, în același timp, pâine și vin și Trup și Sânge al lui Hristos. Luther a
numit Sf. Împărtășanie Testament. În opinia lui, Euharistia este un dar al lui Dumnezeu oferit
Bisericii. El argumenta, folosind versetul din Luca, 22, 20: „Acest pahar este legea cea nouă,
întru Sângele Meu care se varsă pentru voi”.
Predica încadrată de cântări pioase a devenit centrul cultului luteran.
Întrucât se întemeiază în formularea doctrinei numai pe Sfânta Scriptură, și îndeosebi pe
Sfânta Evanghelie, Biserica Luterană se numește și Biserică Evanghelică.
Deși luteranii vorbesc sistematic de sola gratia, sola fides, sola Scriptura, ei acceptă
totuși Simbolul niceo-constantinopolitan, (plus Filioque) care face parte din Sfânta Tradiție, deși
în Sfânta Scriptură, pe care ei spus că se întemeiază, se vorbește despre purcederea Duhului
Sfânt numai de la Tatăl, despre care Mântuitorul mărturisește că este Duhul adevărului Care de
la Tatăl purcede (Ioan 16, 26).
În general, protestanții de toate nuanțele nu acceptă cinstirea Fecioarei Maria ca
Theotokos, cultul sfinților, al îngerilor, al crucii, al icoanelor, al moaștelor. Ei refuză sărbătorile
și vechile tradiții creștine legate de aceste praznice.

5. Răspândirea luteranismului
Luteranismul s-a răspândit rapid în țările scandinave: Suedia (între 1527-1544),
Danemarca (1536), Norvegia (1536) și Islanda (1539). În spațiul scandinav, protestantismul era
considerat ca o expresie a creștinismului mai adecvată spiritului german și scandinav-nordic. În
Boemia, Moravia, Slovacia și Polonia s-au constituit puternice comunități luterane. În
Transilvania, umanistul Johannes Honterus a contribuit la răspândirea luteranismului. Încă din
1545 sașii din Transilvania au adoptat luteranismul, organizându-se în Biserica luterană C.A.
(Confessio Augustana). În 1550, Dieta Transilvaniei a declarat luteranismul religio recepta. În
11
schimb, în Franța, Italia, Spania și Țările de Jos, nucleele protestante au fost distruse de către
Biserica catolică și de monahi prin reactivarea Inchiziției de către papa Paul al III-lea în 1542.

12