LIMBILE INDOEUROPENE

LIMBA LATINA
CURS I
• Definitie: Limbile indoeuropene-grupa de limbi vorbite
ca limbi materne de jumatate din populatia planetei;

• Exceptii: limbile fino-ugrice (maghiara, estoniana,

finlandeza), limbile caucaziene, basca, malteza (derivata
din araba) si turca apartinand lb. turcice;
 Originea limbii indo-europene
• Origine: lb. IE provin dintro lb. comuna, numita lb. proto-
indoeuropeana: PIE; e o limba teoretica;

• Locul geografic: regiunea din jurul Marii Negre, in

teritoriile actuale ale Armeniei, Romaniei sau Ucrainei;
 Ipoteze privind inrudirea lb. IE
• 1647 – olandezul Marcus Zuerius van Boxhorn observa
ca o serie de lb. IE au asemanari cu persana si cu lb.
scitilor;
• 1786 – Sir William Jones, “The Sanscrit Language”
observa asemanari intre 4 lb.: sanscrita, latina, greaca si
persana;
• 1833-1852 – Franz Boop publica “Gramatica
comparativa a lb. sanscrita, zend, greaca, latina,
lituaniana, gotica si germana – inceputul st. IE;
• 1956 – Marija Gimbutas (Preistoria Europei răsăritene),
emite ipoteza Kurgan (arheologia kurganelor si lingv.);
kurgan – tumul de inmormantare specifici cu urme in
toata Europa;
 Ramuri ale lb. IE
SATEM – (avestica “o suta”) cuprinde ramura rasariteana: lb. balto-slave,
traco-ilire, frigiana, armeana, indo-iraniana (sanscrita si persana);
CENTUM – (latina, “o suta”) cuprinde ramura occidentala: lb.
germanice,celtice, italice, anatoliene (hittita, liciana) si greaca;
 Scenariu al migratiilor popoarelor
IE
• Dupa mileniul al X-lea i. Ch., in Anatolia, a
inceput “revolutia neolitica” care s-a raspandit
spre Europa de S-E (in mil. VII i. Ch.) si catre
Europa Centrala (dupa mil. VI i. Ch.);
• Culturile neolitice – pasnice, axate pe rituri ale
fecunditatii, vorbitoare de lb. pre-indoeuropene;
• Paralel, la mare departare, in spatiul dintre
volga, Urali, Marea Neagra si Marea Baltica s-a
conturat alt grup lingvistic din care s-au
desprins;
– Gr. IE
– Gr. Uralic
– Gr. Altaic
 GRUPUL IE
• In mileniul V i. Ch., gr. IE – “ideologia
kurganelor” – razboinica, agresiva; isi
inmormantau sefii in morminte acoperite cu
movile (de aici, kurgan=turn);
• IE au inceput migratia in 3 valuri succesive:
4400-4200, 3400-3200, 3000-2800;
• Civilizatiile IE afecteaza vechile civilizatii
europene; se contureaza ideologia
razboinicului erou (Iliada, Odiseea);
 Originea limbii latine
• Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost
adusă in Peninsula Italică în timpuri preistorice de
către italicii ce migrau din Nord.
• Limba latină este un membru a subfamiliei italiene
de limbi indo-europene. Printre limbile indo-
europene non-italice, se înrudeşte cu sanscrita şi
greaca şi cu subfamiliile germanice şi celtice.
• In Italia, latina a fost la inceput dialectul regiunii din
jurul Romei.
• În limbile italice, latina, falisca şi alte dialecte formau
un grup latin diferit de celelalte limbi italice cum ar fi
limba oscilor şi a umbrilor. Cele mai vechi inscripţii
datează de la inceputul secolului VI î.e.n., cea de pe
piatra neagră (lapis niger) din centrul Forumului şi
fibula de aur de la Preneste
 Influente ale altor limbi
• Limba latină a fost influenţată de dialecte celtice din Nordul
Italiei, de limba non-indoeuropeană, etrusca din Centul Italiei şi
de greacă, care a fost vorbită în Sudul Italiei din secolul VIII
î.e.n. sub influenţa limbii şi literaturii greceşti, care a fost
tradusă pentru prima dată în latină. În a doua jumătate a
secolului III î.e.n., latina s-a transformat treptat într-o importantă
limbă literară.
• Astfel, limba latină a fost influenţată de mai multe limbi. Printre
ele, limba oscă: această limbă a continuat să existe ca limbă
oficială în centre urbane însemnate precum: Pompei, Capua
până în secolul I î.e.n.
• Pe teritoriul Peninsulei Italice au locuit şi populaţii neitalice
care au influenţat puternic limba latină. Aceştia sunt etruscii şi
grecii. În secolul VII-V î.e.n., etruscii au format un stat puternic
cu o civilizaţie înaintată care şi-a extins dominaţia şi asupra
Romei. Există unele izvoare conform cărora etruscii ar fi fondat
Roma şi s-au retras mai târziu spre Nord.
 Influente II
• Influenţa civilizaţiei etrusce asupra romanilor a fost foarte mare
şi-n diverse domenii: de la pictură şi sculptură cu caracter
realist, naturalist, până la sistemul de irigare a terenurilor
agricole; de la luptele de gladiatori până la modul denumirii
persoanelor prin: praenomen (prenume), nomen (nume),
cognomen (poreclă). Alfabetul latin, creat in secolul VII î.e.n. pe
baza alfabetului etrusc, conţinea 23 de litere.
• Grecii din secolul VIII-VII- î.e.n. întemeiază pe ţărmul de Sud al
Peninsulei Italice o serie de colonii care se dezvoltă în aşa
numita Magna Grecia. În secolul VII-VI î.e.n. grecii au intemeiat
centre agrare, meşteşugăreşti şi comerciale, formând colonii în
regiunea care le oferea surse de materii prime şi pieţe de
desfacere. Coloniile greceşti erau numeroase pe litoralul de
Sud şi Vest al Italiei, unde s-au format coloniile: Neapolis,
Crotona, Tarent etc. care impreună cu Sicilia formau Magna
Grecia. Pe malul Mării Negre au format colonii: Olbia, Histria,
Calatis, Tomis.
 Influente III
• O altă populaţie din limba cărora latinii au imprumutat o
serie de cuvinte sunt celţii. Acest popor aparţine
grupurilor indo-europene, care din punct de vedere
lingvistic se apropie de grupul italic. Celţii au ocupat
teritoriul Galiei şi tot ei îi dau acest nume. Mai apoi, în
secolul V î.e.n., celţii coboară în regiunea Padului, iar in
anul 390 î.e.n. ajung până la porţile Romei. Limba latină
a fost influenţată de limba celţilor, de unde provin cuvinte
importatnte precum: bracca, carrus. Aceşti termeni au
avut o largă circulaţie în latina Imperiului Roman. Ei au
fost transmişi mai multor limbi romanice: bracca : la celţi
– pantaloni, în romană – a îmbrăca, în italiană – brache,
în franceză – braie, în provensală, spaniolă, portugheză,
catalană – braga (scutec),
 Limba latina - periodizare
• Periodizarea limbii latine este prezentată în diverse izvoare in mod diferit. O
periodizare detaliată este oferită in „Enciclopedia limbilor romanice”, unde
se disting citeva etape ale limbii latine:
• 1. Perioda arhaică- sec. VI-III î.e.n.
• 2. Perioada preclasică- sec.III-I î.e.n.
• 3. Perioada latinei clasice- sec.1 î.e.n.- anul 14 e.n.
• 4. Perioada latinei postclasice- anul 14-200 e.n.
• 5. Perioada latinei târzii.Ca limbă scrisă s-a situat intre anii 200-800, iar
ca
• limbă vorbită intre 200-600.
• 6. Perioada latinei creştine sau medievale- ce a cunoscut aspectul
scris şi a
• constituit o încercare de revigorare a limbii latine clasice ca limbă de
cult
• între anii 600-800 e.n.
• 7. perioada latinei moderne- reprezentată de limbile romanice sau
neolatine.
 Periodizare II
• O altă periodizare , care este mult mai
simplificată, a fost dată de Iorgu
• Iordan, în lucrarea sa, „Introducerea în
lingvistica romană”. Aceasta cuprinde
• etapele:
• 1. latina arhaică- sec. VI-III î.e.n.
• 2. latina clasică – sec. III î.e.n. – sec. 1 e.n.
• 3. latina post clasică- sec. I-III e.n.
• 4. latina medievală- sec. IV -VIII e.n.
 Latina arhaica
• Conform legendelor, istoria cetăţii Romei începe cu sec. VIII când este
izgonit ultimul rege etrusc, Taquinius Superbus şi ia fiinţă Republica
Romană în care puterea e împărţită între doi consuli eligibili (pe un an),
Senat şi Adunarea poporului. În sec V-IV, consolidarea şi democratizarea
republicii pe plan intern sunt însoţite de lupte pentru hegemonie, pentru a
impune dominaţia politică şi economică a Romei în întreaga peninsulă.
Împărţirea Latiumului în oraşe state a favorizat menţinerea unor diferenţieri
dialectale destul de accentuate în limba latină din acea perioadă. Spre
sfârşitul acestei perioade, latina cunoştea stilul oficial administrativ, oratoric,
beletristic. După mărturiile scrise, cel mai impunător grai era graiul vorbit la
Roma, graiul falisc în cetatea Faler. Situat la graniţa cu Etruria, graiul cetăţii
porneşte din extensiunea orientală a Latiumului. în graiul prenestin e scrisă
cea mai veche inscripţie latină descoperită până azi. E o scurtă formulă de
donaţie gravată pe o fibulă de aur datând din sec. VI î.e.n.
• Sursele scrise ale epocii sunt inscripţiile, fragmente de cântece rituale,
legi, acte oficiale, primele incercări de poezie (Livius Andronicus şi
Naevius) din prima jumătate a sec. al III-lea î.e.n. Cea mai veche inscripţie
este cea de pe fibula de la Preneste, care datează din jurul anului 600:
MANIOS MED FHEFHAKED NUMASIOI (clasic MANIUS ME FECIT
NUMERIO „Manius m-a făcut pentru Numerius“).
 Latina clasica
• Latina clasică se caracterizează drept perioada de
dezvoltare ascendentă a aspectului literal a limbii latine.
Cadrul social a favorizat dezvoltarea dialectului vorbit în
Roma şi în împrejurările ei în devenirea limbii literare.
Limba literară în dezvoltarea sa nu a pornit de la un
aspect cu totul necultivat - deoarece în perioada
preclasică se cristalizează forma literară, se formează
sistemul limbii, apare aspectul scris şi se statorniceşte o
diversitate funcţional stilistică care in perioada clasică se
aprofundează. Atât literatura cât şi limba latină din
această perioadă au fost puternic influenţate de
contactul cu lumea şi cultura elenă. Dacă, la inceput,
literatura latină era o copie fidelă a celei greceşti, cu totul
altfel se reflecta influenţa limbii greceşti asupra limbii
latine..
 Latina clasica II
• În unele lucrări de specialitate sunt atestate două subperioade ale
latinei clasice: Latina de aur şi Latina de argint, dar o atare
clasificare nu reprezintă nivelul de dezvoltare al limbii, ci al literaturii.
• Astfel Latina de aur este plasată între sec. I î.e.n.-14 e. n. – este
faimoasă pentru scrierile în proză ale lui Iulius Cezar, Cicero şi
pentru scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius
şi Ovidiu. În această perioadă, atât în proză cât şi-n poezie, limba
latină s-a dezvoltat într-o limbă foarte artistică, obţinând cea mai
mare flexibilitate şi bogăţie.
• Cea de-a doua perioadă - Latina de argint este marcată de
activitatea literară a lui Tacitus, Seneca, Petroniu. Această
perioadă e considerată o perioadă de declin în literatura latină.
Situaţia lingvistică din această perioadă se caracterizează prin
coexistenţa a două forme ale limbii-limba scrisă şi vorbită.
 Latina clasica III
• Latina clasică exprimă concomitent două noţiuni: una cronologică
şi una stilistică. Noţiunea cronologică stă intre două limite de timp şi
aspectul cizelat al latinei stilistice. În aspectul stilistic, drept clasică
este considerată forma literară scrisă, normal aceea a fost fixată
in lucrări de retorica beletristică, istoriografie. În acest sens,
termenul de latina clasică este sinonim cu cel de latina literară
ce s-a dezvoltat începand cu sec III î.e.n. pe baza graiului vorbit la
Roma prin absorbirea unor elemente dialectale precum şi sub
influenţa literaturii şi a limbii greceşti ce atinge apogeul său între sec
I î.e.n. odată cu dezvoltarea poeziei şi a prozei latine originale
(epoca de aur). Astfel, latina clasică se caracterizează printr-un
aspect scris, printr-o diversitate funcţional stilistică şi totodată prin
prezenţa foarte redusă a elementului popular.
 Latina postclasica
• Este perioada de criză a Imperiului Roman. Perioada în
care în provincie se atesta iniţial un bilingvism utilizat
concomitent ca mijloc de comunicare a latinei
băştinaşilor şi a limbilor latine cu care se interfera. Până
la urmă, în rezultatul acestui bilingvism drept mijloc de
comunicare devine latina, dar cu unele modificări
survenite in urma interacţiunii celor două idiomuri. Limba
latină în aceste provincii nu a fost acceptată uniform de
toată populaţia simultan. Clasa stăpânitoare vrând să-şi
menţină poziţia în societate a acceptat mai repede latina
decât restul populaţiei, cealaltă parte, fiind analfabetă au
acceptat-o mai târziu. Astfel, latina se impune în stilul
oficial administrativ, în oficierea serviciului divin precum
şi-n învăţămant care avea un caracter predominant
religios.
 Latina postclasica II
• În vorbire insă au loc mutaţii serioase ce duc la schimbarea
fizionomiei latine. Ea capătă trăsături pronunţate teritoriale. Perioada
dată se caracterizează prin abundenţa construcţiilor perifrastice
care, din motive fonetice sau din raţiuni stilistice înlocuiau forme
temporare sintetice latineşti precum şi pe cele ale gradului de
comparaţie ale adjectivului şi adverbului. Latina postclasică sau
„epoca de argint“ a latinităţii (de la moartea lui Augustus până la
anul 200 e.n.) se caracterizează prin împrumuturi de elemente
populare şi arhaice; în primul rând este reprezentată de un mare
istoric ca Tacitus, de un mare filosof ca Seneca, un enciclopedist ca
Plinius cel Bătrân. În această epocă scriu Petronius romanul său
Satyricon şi retorul Apuleius povestea măgarului de aur. În poezie
predomină satira (Juvenal şi Martial), iar oratorul şi teoreticianul
Quintilian încearcă să readucă elocinţa la puritatea ei clasică.
 Latina tarzie
• (de la anul 200 e.n. pană la primele texte romanice). În
această perioadă de decădere a latinităţii, unii autori
incearcă o întoarcere la modele clasice (ca Lactantius la
începutul sec. al IV-lea sau filosoful Boetius la inceputul
sec. al VI-lea). Importanţi în această epocă sunt scriitorii
creştini care, preocupaţi să fie înţeleşi pentru a face
propagandă noii religii, scriau voit într-o limbă populară:
Tertulian, Augustin (354-430 e.n.), Hieronim (340-420
e.n.) – care a redactat Vulgata, traducerea oficială a
Bibliei. Din sec. al VI-lea şi până la reforma carolingiană
(sec. al VIII-lea), nivelul literar şi gramatical este într-o
continuă şi vertiginoasă scădere. Conciliul de la Tours
(813) confirmă existenţa unei rustica romana lingua.
Câţiva ani mai tarziu (842) apare primul text romanic:
Serments de Strasbourg).
 Latina medievala
• . Este ultimul aspect al latinei şi în cea mai mare parte este un
aspect scris. Era scris de oameni ce nu cunoşteau latina sau o
cunoşteau doar din cărţi şi care o îmbinau cu elemente din limba
vorbită de ei. Din această cauză, latina din acea perioadă ar fi o
antilimbă deoarece ea a pierdut capacitatea de a servi drept
instrument de comunicare.
• Este în cea mai mare parte, limba documentelor bisericeşti, juridice,
civile care abundau de vulgarisme şi care aveau o sintaxă
denaturată. Cronologia latină medievală coincide cu faza iniţială a
limbilor romanice şi de aceea se atesta o influenţă reciprocă a
acestora mai ales la nivel de fonetică. Vocabularul limbilor romanice
este împânzit pe această cale de împrumuturile latineşti culte ce
devin dublete etimologice ale cuvintelor moştenite tot din limba
latină.
 Concluzie
• Latina în antichitate avea mai puţină
flexibilitate şi graţie decit greaca;
vocabularul ei era mai redus, şi era mai greu
să exprime idei abstracte. Romanii au
observat limitele limbii lor şi au imprumutat
multe cuvinte de la greci. Latina, riguroasă în
sintaxă şi valoroasă în dicţie, are vigoare şi
precizie şi s-a dovedit de-a lungul secolelor
capabilă să exprime gânduri serioase.
Supravieţuirea sa a fost dublă: nu numai că
latina literară a rămas în uz până în zilele
noastre, dar ea dăinuie în limbile romanice ce
reprezentă evoluţia moderne a latinei
vulgare.