Reforma protestantă

Reforma protestantă constituie unul dintre cele mai importante evenimente din istoria
universală şi în special din istoria Bisericii apusene. Ea este un proces multilateral la care au
contribuit cauze religioase, morale, sociale, economice, culturale şi naţionale, iar consecinţele lor
se resimt până în zilele noastre. Impulsul spre reformă a fost dat de trei elemente: libertate în
viața de stat, individualism în cugetare și subiectivism în viața religioasă și culturală.

I. Cauzele reformei
a) Cauze religioase
Captivitatea babiloniană a papilor la Avignon (1309-1377), schisma papală (1378-1417),
urmată de sinoadele conciliariste de le Pisa, Konstanz, Basel, care au acreditat ideea de reformă a
Bisericii (reformatio in capite et membris) au dus la declanşarea conflictului iremediabil din
sânul Bisericii apusene; ele au determinat slăbirea autorităţii monarhice şi a prestigiului puterii
absolute a papei.
Decretarea superiorităţii Sinodului asupra papei (conciliaritatea) a slăbit prestigiul puterii
sale. Teologi precum Nicolaus Cusanus (1401-1464) susţin conciliaritatea şi combat cu succes o
serie de documente neautentice ca Donatio Constantini (Donația lui Constantin) sau falsele
Decrete pseudo-isidoriene pe care se baza papalitatea în susţinerea dreptului de a avea un stat
propriu.
Biserica romană s-a confruntat cu un pronunțat proces de laicizare. Viața religioasă și
bisericească mai ales în rândul ierarhiei era lipsită de moralitate Alegerea unor papi sau cardinali
din rândul familiilor nobile, uneori chiar la vârsta minoratului, a provocat nemulţumiri şi critici
în rândul credincioşilor. De exemplu, Alexandru VI Borgia (1412-1503) a ajuns pe scaunul
pontifical, cumpărându-i pe cardinalii electori. Preocuparea sa principală a fost promovarea
poziţiei şi intereselor fiilor săi. El a patronat imoralitatea. Critica adusă papalităţii sprijinită de
Inchiziție se solda cu arderea pe rug, cum a fost cazul lui Girolamo Savonarola sau a lui Jan Hus.
Curtea pontificală de la Avignon a adoptat un stil de viață profan. Un exemplu elocvent
în acest sens îl constituie pontificatul lui Clement al VI-lea în timpul căruia distribuirea
beneficiilor ecleziastice s-a făcut cu o dărnicie nemaiîntâlnită până atunci. Sume uriașe de bani
au fost cheltuite sau împrumutate regelui Franței cu atâta larghețe, încât considerabilul surplus
acumulat de predecesorii lui Clement al VI-lea a fost epuizat. Așa se explică criza financiară
permanentă cu care s-a confruntat papalitatea începând din timpul lui Clement al VI-lea.
Fiscalitatea excesivă practicată de către Curia papală a afectat imaginea și prestigiul acesteia. Ea

1
a fost considerată cu atât mai intolerabilă, cu cât venea din partea unei instanțe care se definea,
drept una spirituală.
La rândul lor, abaţii mânăstirilor duceau o viaţă de lux şi desfrâu. Ei încălcau celibatul şi
nu mai îmbrăcau haina clericală. Faţă de clerul imperial, clerul din parohiile sărace trebuia să
practice unele meserii, pe lângă meseria sacerdotală, pentru a se întreţine. Intrigaţi de abuzurile
cardinalilor, episcopilor, stareţilor sau chiar ale unor călugări, aceşti preoţi erau hotărâţi în orice
moment să susţină o mişcare reformatoare. Predicarea indulgențelor și abuzurile fiscalității
papale au contribuit la denigrarea și înjosirea papalității. O gravură germană cu text în versuri
din 1517 îl înfățișează pe călugărul dominican Johannes Tetzel – însărcinat de curia papală cu
vinderea indulgențelor în Germania – lăudându-le efectul de izbăvire asupra păcătoșilor: „De
îndată ce banul sună în cutie, imediat sufletul zboară spre cerˮ.
Vinderea şi cumpărarea demnităţilor preoţeşti a atins proporţii inimaginabile. Papa încasa
220.000 de florini, jumătate reprezentând dispense, privilegii, beneficii personale, iar cealaltă
jumătate, impozitele şi indulgenţele. Referitor la simonie, poetul Battista Mantovano scria:
„Arabul vindea tămâie, sirianul purpură, evreul fildeş, iar la noi, preoţia, sanctuarele, altarele,
rugăciunile, cerul şi chiar Dumnezeu, totul este de vânzare”.
La abuzurile amintite se adaugă și superstiţiile populare, mai ales credinţa în „puterea
diavolului”, în vrăjitorie, precum şi teama faţă de ele. Inchiziţia a intervenit cu torturi „legale” şi
arderi pe rug, stimulate mai ales de apelul papei Inocenţiu VIII (1484-1492) din 1484, dar şi de
decretul contra vrăjitoriei din 1487. Excesele și ororile Inchiziției mai ales în Spania au
contribuit la îndepărtarea credincioșilor de Biserică.

b) Cauze politice
Existența statului modern, constituit la sfârșitul Evului Mediu, era incompatibilă cu
sistemul de imunități și privilegii al Bisericii catolice. Dacă până în secolul al XIII-lea a fost silit
să recunoască supremația Bisericii, cu începere din secolul al XIV-lea, statul identificat cu
persoana suveranului, nu reușește doar să scuture tutela ecleziastică, dar pretinde chiar să facă
din religie un simplu instrument de guvernare. De exemplu, Franța lui Filip cel Frumos ne oferă
exemplul caracteristic al unei comunități laice, guvernate de o voință puternică și fără scrupule.
Autoritatea publică, concentrată în persoana suveranului, caută pe de o parte să-și întindă
controlul asupra tuturor locuitorilor, iar pe de altă parte să scoată supușii de sub orice altă
autoritate care nu emană de la stat. În mod firesc, statul a tins să aplice clerului legea comună,
restrângându-i privilegiile judiciare și fiscale și să-i sustragă pe laici de sub jurisdicția
ecleziastică. La strâmtoare, statul nu ezită să-și însușească o parte din averile sau din veniturile

2
clerului sau să intervină în administrația internă a Bisericii. Rezultatul acestor neîncetate acțiuni
ale statului împotriva Bisericii avea să fie completa subordonare a Bisericii față de stat.
Scriitorul Marsilius de Padova (1272-1342) instituia, pentru prima dată, o separație netă
între sacru și profan, respectiv între Biserică și stat. El ajunsese să afirme că Biserica este o
instituţie supusă statului, controlată de el şi, la nevoie, având dreptul să-i confişte averile. Cu
toate că era separată de stat, Biserica era totuși dependentă de acesta prin bunurile materiale pe
care le deținea. În consecință, proprietățile, personalul și însăși organizarea Bisericii trebuiau
supuse controlului puterii laice, jurisdicția canonică fiind astfel abolită. Nicolo Machiavelli
(†1527) în lucrarea sa Il principe pune în relief importanţa statului civil, contribuind la slăbirea
autorităţii Bisericii catolice în viaţa socială din vremea sa. Poporul simţindu-se asuprit de
Biserică şi neocrotit de ea, căuta un alt protector laic.
Pe temeiul doctrinei formulate de Marsiglio de Padova, spre sfârşitul secolului al XIV-lea
s-a dezvoltat în Franţa, Anglia, Spania ideea statului naţional şi laic. Nu numai marile monarhii
dar și celelalte structuri statale mai mici s-au simțit încurajate să-și afirme autoritatea. De pildă,
în 1344, Pedro al IV-lea de Aragon a repudiat autoritatea papală asupra clerului din regatul său.
În 1376, regele Portugaliei interzicea papei să acorde episcopii și să recurgă la numiri de rang
echivalent fără consimțământul său. În Spania, regii catolici Ferdinand de Aragon și Isabella de
Castilla au limitat imixtiunea curiei papale în treburile interne ale Bisericii din Spania. Reforma
engleză a fost consecinţa diferendului dintre stat şi Biserică care a început odată cu politica de
centralizare şi apariţia unor noi forţe sociale. Independenţa şi absolutismul vizate de monarhia
engleză erau împiedicate de controlul exercitat de Biserica Romei asupra unor mari domenii şi
venituri din Anglia (1/3) şi Scoţia (1/2), de impozitele ecleziale prin care se scurgeau mulţi bani
în visteria Curţii papale şi de tribunalele bisericeşti care rivalizau cu cele regale.
Constituirea statului papal (754-755) a făcut ca papii să-și neglijeze datoriile lor
religioase și să se manifeste ca și conducători politici. Lupta din orașele Lombardiei dintre Guelfi
(partizanii papei) și Gibelini (partizanii împăratului) au creat nemulțumiri și proteste printre
credincioși care nu vedeau cu ochi buni faptul că papii luptă pentru cuceriri și stăpâniri teritoriale.
Guelfii și Ghibelinii au fost două partide adverse, constituite în timpul luptei pentru
investitură dintre papi și împărații germani, purtate în Italia în secolele XII-XIII. Guelfii se
recrutau mai ales dintre vârfurile păturilor comerciale și meșteșugărești din orașele italiene. Ei
erau partizanii papei. Numele Guelfilor vine de la numele familiei ducale germane Welf,
adversara fățișă a împăraților germani din familia de Hohenstaufen.
Gruparea Ghibelinilor era formată mai ales din membrii nobilimii feudale care sprijineau
pe împărații germani. Numele Ghibelinilor vine de la numele italienizat al orașului german
Weiblingen, posesiune a familiei de Hohenstaufen, de unde se recrutaseră unii dintre soldații

3
acestora. Lupta dintre Guelfi şi Gibelini a dus la întărirea antagonismului dintre germani şi
italieni; ura contra Romei papale va fi trăsătura comună a tuturor reformatorilor, clerici şi nobili
din Germania, Anglia, Elveţia.

c) Cauze social-economice
Într-o epocă de progres cultural şi material, doar Biserica a rămas refractară oricărei
schimbări. În timp ce economia tindea să devină industrială şi capitalistă, Biserica a rămas agrară
şi feudală, şi, prin îngrădirile pe care le impunea noilor forme de producţie ale muncii, ea apărea
ca o piedică în calea progresului. Din moment ce Biserica se comporta ca un mare stăpân feudal,
fiind legată de regimul feudal, deposedarea sa de proprietăţi şi redistribuirea averilor bisericeşti
se impunea ca o necesitate de ordin istoric.
La sfârşitul secolului al XIII-lea Biserica apuseană devenise o mare putere seculară. Papii
interveneau în alegerea episcopilor şi egumenilor din toată lumea catolică. Ei percepeau o dijmă
din venitul tuturor Bisericilor. Biserica a creat un vast aparat administrativ, judiciar, fiscal pentru
întreţinerea căruia era nevoie de uriaşe sume de bani. Curtea pontificală a procurat aceste sume,
multiplicând taxele percepute din ţările catolice (sub formă de confirmări, învestituri, dezlegări,
dispense, anulări de căsătorii, indulgenţe). Cele mai importante, mai numeroase și mai
apăsătoare taxe erau cele colectate pe loc, în însăși țara contribuabililor, la început de către
trimiși excepționali, și apoi de către agenții fiscului pontifical. Contribuabilii plăteau șapte feluri
de taxe de acest fel: decimele (decimae), annatele (annatae, fructus primi anni), procurele,
dreptul de succesiuni, contribuțiile caritative (subsidia caritativa), censurile și vacantele
(vacantes, taxele percepute de papalitate din beneficiile ecleziastice vacante). Dintre aceste taxe,
se remarcă în primul rând zeciuiala care era plătită de către toți credincioșii catolici, inclusiv de
către membrii clerului. Dacă inițial această taxă, încasată pentru organizarea cruciadelor sau în
alte situații excepționale, avea un caracter temporar și excepțional, începând din prima jumătate a
secolului al XIII-lea ea a devenit definitivă și permanentă, fiind percepută la date fixe. O altă
taxă importantă erau annatele. Această taxă a fost instituită de către papa Clement al V-lea, fiind
percepută pentru prima oară din Anglia (1306). Cu excepția Franței, unde această taxă a fost
introdusă în 20 februarie 1326, toate celelalte regate creștine au plătit annatele în timpul
papalității avignoneze, începând cu pontificatul lui Ioan al XXII-lea și până în timpul papei
Grigorie al XI-lea. Annatele reprezentau veniturile din primul an de slujire ale titularului oricărei
funcții ecleziastice, pe care acesta din urmă era obligat să le doneze vistieriei apostolice. Dinarul
Sfântului Petru („obolul Sfântului Petru”) era un impozit direct perceput în Anglia, Danemarca,
Suedia, Norvegia, Polonia, Boemia, Croația, Dalmația, în teritoriile cucerite de către cavalerii
teutoni între Marea Baltică și regatul Poloniei, în Aragon și Portugalia. În al doilea rând,

4
papalitatea a instituit un control direct asupra tuturor „beneficiilor” (funcțiilor) ecleziastice, fie că
era vorba de arhiepiscopii, episcopii sau chiar parohii rurale. Politica beneficială – dreptul
suveranului pontif de a dispune de orice funcție bisericească care are atașat un venit – a fost unul
dintre aspectele caracteristice ale papalității avignoneze. Controlul asupra funcțiilor bisericești a
fost instituit de către papa Inocențiu al IV-lea (1243-1254) și reînnoit de către papii care i-au
succedat.
Toate categoriile sociale erau interesate în răsturnarea puterii papale. Principii şi
nobilimea vedeau în exproprierea domeniilor bisericeşti un remediu salvator la criza agrară.
Ţăranii doreau să scape de asuprirea feudală a Bisericii care era un mare stăpân feudal.
Ideile lui John Wycliff au avut un puternic impact social, favorizând reforma. Susţinând
că autoritatea clerului se întemeiază pe harul duhovnicesc şi nu pe puterea materială, el a atacat
însuşi principiul proprietăţii bisericeşti. De asemenea, Wycliff susţinea că taxele trimise peste
graniţele Angliei slăbesc mijloacele de apărare ale ţării şi întăresc pe cele ale duşmanului. Papa
fiind sub controlul regelui Franței, banii storși din Anglia serveau la întărirea poziției unei țări cu
care Anglia era în război. Astfel bogăția clerului este înfățișată ca o amenințare pentru
suveranitatea și integritatea teritorială a Angliei.
În 1381, o mare răscoală a țăranilor a izbucnit în comitatele Essex și Kent din sud-estul
Angliei. Principalele obiective al răsculaților erau desființarea șerbiei și suprimarea stăpânilor de
domenii laici și ecleziastici. Ei cereau confiscarea averilor bisericești și simplificarea organizării
ecleziastice. În schimb, răsculații își manifestau loialitatea față de regalitate, care, în opinia lor,
reprezenta izvorul și simbolul justiției; ei considerau că doar regalitatea le poate face dreptate.
Opoziția față de nobilime și față de Biserica romană a luat o amploare crescândă, fiind învăluită
adesea în haina religioasă a ideilor egalitariste răspândite de către predicatorii lollarzi. Astfel, în
timpul aceleiași răscoale țărănești din 1381, predicatorul lollard John Ball a lansat dictonul:
„Când Adam săpa și Eva torcea, / Nobil atunci cine era ?”; acest dicton care va avea o largă
circulație era un atac voalat la adresa bogățiilor Bisericii.

d) Cauze culturale
Începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, progresul culturii reflectat îndeosebi
prin apariția umanismului și prin răspândirea tiparului, a pregătit opinia publică pentru Reformă
și a procurat reformatorilor arme spirituale eficace în confruntarea cu Biserica catolică.
Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa şi
reprezintă o etapă în laicizarea gândirii umane. Umaniştii puneau în centrul preocupărilor
culturale omul, accentuând necesitatea dezvoltării sale multilaterale. Umanismul promova
studiul literaturii clasice latine și grecești, având ca fundament intelectual raționalismul culturii

5
clasice greco-latine. Umanismul s-a născut în Italia în secolul al XV-lea și s-a manifestat cu
vigoare și în celelalte țări din Europa apuseană în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
În opoziție cu principiul autorității promovat de către Biserică în interpretarea textelor
biblice, umaniștii s-au călăuzit după spiritul cercetării critice, bazată pe studierea textelor
originale ale operelor. Deviza lor era ad fontes! (La izvoare!). Aplicând metoda cercetării
filologice și istorice versiunilor ebraică, greacă și latină ale Bibliei, umaniștii au constatat că
textul latin oficial al Bibliei (Vulgata), datorat Fericitului Ieronim (secolul al IV-lea) cuprindea
numeroase erori de traducere pe care se întemeiau unele dintre dogmele fundamentale ale
Bisericii. Restabilirea textului original (grec) al Noului Testament de către Erasmus de
Rotterdam, însoțit de o nouă traducere în limba latină (1516) a discreditat doctrina tradițională a
Bisericii, oferindu-le protestanților un instrument redutabil în contestarea sistemului dogmatic, a
organizării cultului și ierarhiei Bisericii catolice.
Astfel, umanismul a adus Reformei două mari servicii. În primul rând, prin acribia cu
care a cercetat resursele, particularitățile și misterele limbilor clasice, umanismul a stimulat
dezvoltarea exegezei biblice și a favorizat tendința reformatorilor de a face din Biblie textul
fundamental al credinței (cu excluderea Sfintei Tradiții) și de a opune autorității papale
suveranitatea Bibliei. Al doilea serviciu pe care umanismul l-a adus Reformei a fost critica
istorică. Pentru a-și face o idee clară despre Biserica primară pe care doreau să o restaureze,
reformatorii au studiat nu numai Sfânta Scriptură, ci și Părinții Bisericii și primele sinoade.
Melanchton a cercetat istoria Bisericii pentru a stabili elementele străine care au alterat în cursul
veacurilor puritatea doctrinei creștine.
Umaniștii au contribuit la discreditarea Bisericii catolice și a clerului prin scrieri
polemice, în care criticau lipsa de vocație, preocuparea pentru bunurile pământești și desfătările
lumești, ignoranța și corupția clerului, îndeosebi a călugărilor. În lucrarea Enchiridion militis
christiani (Manualul creștinului militant), publicată în 1504, Erasmus de Rotterdam ataca
întregul sistem dogmatic al Bisericii catolice și rolul acesteia ca mijlocitoare necesară între
Dumnezeu și om. În 1511, Erasmus de Rotterdam a publicat lucrarea Elogiul nebuniei, în care
celebrul umanist ironizează și critică, printre altele, ignoranța călugărilor și corupția preoților.
Erasmus a reluat aceleași teme în Colocviile sale publicate în 1522. În lucrarea Colocvii,
principalul subiect al discuțiilor îl constituie abuzurile și viciile clerului. Ideile lui Erasmus
(†1536), care prin Colocvii şi Elogiul nebuniei s-a străduit să creeze un nou creştinism fără
dogme şi organizare bisericească, îşi găsiseră numeroşi adepţi.
Prin urmare, societatea europeană occidentală era pregătită pentru o reformă care
însemna o revoltă împotriva Bisericii, socotită vinovată pentru „comercializarea” mântuirii,
pentru desacralizarea ei. La Roma apărea în 1514 broşura Taxae cancelariae (taxele cancelariei

6
apostolice), care stabilea preţul de răscumpărare a păcatelor prin vânzarea indulgenţelor. În 1516
arhiepiscopul Albrecht de Mainz comunicase comisarilor săi preţurile ce trebuiau cerute pentru o
indulgenţă plenară, diferitelor categorii de penitenţi. Celor săraci li se impunea doar postul şi
rugăciunea. Cel care a avut curaj să se ridice împotriva unor asemenea practici a fost Martin
Luther care a aprins scânteia reformei.