A doua fază a crizei iconoclaste (787-867)

În timpul luptelor pentru restabilirea cultului icoanelor, în anul 787, a luat naştere o aripă
radicală în Biserica bizantină, iniţiată de monahii de la mănăstirea Sakkudion (Bithinia), mutaţi
sub domnia Irinei la mănăstirea Studion din Constantinopol. Această grupare, numită şi „a
zeloţilor” care avea în frunte pe stareţul Platon şi pe nepotul său, Teodor (Studitul)1, preconiza o
reformă în sânul clerului ortodox şi, mai ales, revendica independenţa absolută a Bisericii faţă de
Stat. Ea respingea categoric amestecul împăratului în problemele de dogmă. Această iniţiativă,
cunoscută sub numele de „mişcarea studită”, avea să ocupe timp de peste o jumătate de
veac un loc de prim rang în viaţa bisericească şi pe scena politică a Imperiului. Curând, însă, au
apărut două tendinţe: monahii şi o parte din episcopi au format aripa radicală, care au respins orice
compromis cu foştii iconoclaşti, şi restul clericilor şi credincioşilor care se arătau mai toleranţi, în
special din raţiuni de stat, încercând să găsească o soluţie de compromis cu foştii iconoclaşti.
Aceştia, dacă abjurau de la erezie, puteau să fie reprimiţi în comunitatea creştină. Această ultimă
tendinţă a avut câştig de cauză, dar aripa radicală a rămas redutabilă, rămânând o sciziune în
interiorul Bisericii bizantine.

1. Domnia împăratului Nichifor I Genikos (802-811)

După înlăturarea Irinei de pe scaunul imperial (31 octombrie 802), tronul Imperiului a fost
ocupat de împăratul Nichifor I Genikos (802-811). El a fost încoronat de patriarhul Tarasie, în
ciuda opoziţiei populaţiei din Constantinopol, fidelă Irinei. Ortodox convins, s-a opus metodelor
violente ale iconoclaştilor, dar a păstrat reformele acestora, care ştirbeau prestigiul Bisericii. El a
intrat, însă, în conflict cu partida monahilor „zeloţi”, din cauză că a ales ca patriarh, în locul lui
Tarasie († 806) pe un istoric Nichifor I supranumit „Mărturisitorul” (806-815). Bun teolog,
reprezentant al partidei moderaţilor, noul patriarh s-a remarcat nu doar prin lucrările sale istorice
(între care cea mai importantă, intitulată Historia minora, cuprinde evenimentele din perioada
anilor 602-769), ci şi prin numeroase scrieri care apărau cultul icoanelor.
Totuşi, numirea unui laic pe scaunul patriarhal a suscitat o vie nemulţumire în rândul aripii
radicale a clerului, care dorea alegerea lui Teodor Studitul în această funcţie. Împăratul a perceput
protestul studiților ca unul menit să-i submineze autoritatea în materie de jurisdicție bisericească.
În replică, în 806, Nichifor I a convocat un sinod la Constantinopol care a recunoscut legitimitatea

1
Monahul Teodor Studitul a fost un eminent teolog. El s-a născut la Constantinopol. Sub influența unchiului său, Platon, starețul
mănăstirii Sakkoudion – situată lângă muntele Olimp, în Bithynia – Teodor a îmbrățișat viața monahală. În 787 / 788, monahul
Teodor fusese hirotonit preot de către patriarhul Tarasie. În 794, el ajunge egumen al mănăstirii Sakkoudion în locul unchiului său
care se retrăsese în favoarea lui. În 799, Teodor împreună cu obștea pe care o păstorește se mută la mănăstirea Studion din
Constantinopol, care tocmai era pe punctul de a fi închisă. Datorită neobositei sale activități, Sfântul Teodor Studitul transformă
mănăstirea Studion într-un centru spiritual și cultural de referință al creștinismului răsăritean.
căsătoriei fostului împărat Constantin al VI-lea cu Theodota. La solicitarea împăratului, sinodalii
au dispus reabilitarea preotului Iosif – oficiantul celei de-a doua căsătorii a lui Constantin al VI-lea
– prin aplicarea principiului iconomiei și implicit, reprimirea lui în comuniunea Bisericii. Astfel,
împăratul Nichifor I a redeclanșat schisma mihiană2. Amestecându-se, deci, în cearta (schisma)
mihiană, împăratul s-a distanţat de concepţiile acestor monahi, arătând prin aceasta că el nu
se considera supus canoanelor Bisericii. Monahii studiţi susţineau, dimpotrivă, că împăratul ca om
este pasibil de a cădea în păcat şi, deci, nu este deasupra canoanelor, ci supus lor. Aceste atitudini
au provocat o ruptură deschisă între împărat şi monahii studiţi, motiv pentru care, în anul 809,
conducătorii acesteia: Platon, Teodor şi episcopul Iosif al Tesalonicului, împreună cu 700 de
călugări studiţi au fost închişi, maltrataţi şi exilaţi. Luptând împotriva autorităţii imperiale,
călugării „zeloţi” n-au ezitat să se adreseze papei care, în schimbul acceptării primatului Bisericii
romane, era dispus să recunoască independenţa Bisericii orientale în faţa împăratului şi a statului
în general.

2. Domnia lui Mihail I Rhangabe (811-813)

Această atitudine a călugărilor a provocat o reacţie iconoclastă. Până la declanşarea ei
avem, însă, domnia lui Mihail I Rhangabe (811-813), un susţinător fervent al icoanelor şi un
supus al ierarhiei bisericeşti bizantine, în timpul căruia lui Ortodoxia a prosperat, prefigurându-se
recrudescenţa iconoclasmului din epoca imediat următoare. Călugării studiţi au fost aduşi din exil
şi s-a realizat împăcarea cu ierarhia Bisericii, în frunte cu patriarhul Nichifor I. Dar influenţa lui
Teodor Studitul a ajuns foarte mare, extraordinara sa energie şi activitatea sa neobosită
dominându-l pe împărat. Această stare de fapt a dus la o reluare a politicii iconoclaste, opera lui
Leon al V-lea Armeanul (813-820) şi a doi împăraţi din dinastia amoriană, Mihail al II lea (820-
829) şi Teofil (829-842). Din nou, timp de treizeci de ani, Imperiul a fost teatrul unor lupte
violente.

2
Împăratul Constantin al VI-lea a declanșat disputa sau schisma mihiană („a adulterului”). prin recăsătorirea cu
concubina sa, Theodota. În ianuarie 795, basileul a izgonit-o din palatul imperial pe soția sa legitimă, Maria, pentru a
se putea recăsători cu Theodota, o doamnă de onoare din suita mamei sale; Constantin al VI-lea a forțat-o pe soția sa
să intre în mănăstire. Patriarhul Tarasie (784-806) a criticat dur gestul împăratului, amenințându-l că îl va opri de la
Sfânta Împărtășanie; Tarasie considera drept adulter căsătoria lui Constantin al VI-lea cu Theodota și nu era dispus
să o oficieze. La rândul său, împăratul l-a amenințat pe patriarh că va reinstaura iconoclasmul, în cazul în care acesta
din urmă n-ar fi făcut uz de iconomie (derogare) în favoarea recăsătoririi sale cu Theodota. În aceste condiții,
Constantin al VI-lea a apelat la preotul Iosif care a acceptat să oficieze cununia sa cu Theodota (august-septembrie
795). Patriarhul Tarasie s-a abținut să-l excomunice pe împăratul adulter și nu l-a pedepsit pe preotul Iosif vinovat de
încălcarea autorității episcopale și a dispozițiilor canonice.
 3. Revirimentul politicii iconoclaste de la domnia lui Leon al V-lea Armeanul (813-
820) până la domnia lui Teofil (829-842)
În anul 814, Leon al V-lea a reluat persecuţiile iconoclaste. Faţă de acestea s-a manifestat
o puternică opoziţie care i-a avut în frunte pe Sfântul Teodor Studitul şi pe Nichifor Mărturisitorul.
Deşi a depus un jurământ în faţa patriarhului că va respecta hotărârile Sinodului al VII-lea
Ecumenic, Leon a convocat la palat o adunare a reprezentanţilor Bisericii, făcându-le cunoscută
intenţia sa de a relua politica iconoclastă. Fiind educat în spirit iconoclast, el considera că toate
eşecurile politice, militare şi economice ale predecesorilor săi s-au datorat politicii lor iconodule.
Împăratul l-a însărcinat pe învăţatul iconoclast, Ioan Grammaticul să adune toată documentaţia
teologică necesară (întocmirea unui florilegiu patristic împotriva cultului icoanelor) organizării
unui nou sinod. Faţă de aceste planuri, Biserica Ortodoxă a manifestat o puternică
opoziţie, în frunte cu patriarhul Nichifor I Mărturisitorul, Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul
şi alţi numeroşi monahi. Ei au încercat să apere cultul icoanelor, prin numeroase scrieri, acuzând
amestecul puterii imperiale în chestiuni dogmatice, prin încercare de a supune voinţa Bisericii
intereselor statului. Superioritatea mijloacelor de constrângere a asigurat, la început, victoria
intereselor imperiale. Stareţul Teodor Studitul şi mulţi dintre adepţii săi au fost exilaţi. Deoarece
a scris două tratate contra iconoclaştilor şi a condus o procesiune cu icoane în ziua de Crăciun a
anului 814, patriarhul Nichifor I a fost alungat din scaunul constantinopolitan, în Duminica
Paştilor, la 1 aprilie 815. În locul său a fost adus Teodot Melissenos Casitera (815-821), care datora
alegerea sa nobleţei familiei sale şi înrudirii cu cea de-a treia soţie a lui Constantin al V-lea.
La puţin timp după Paşti, cu toată opoziţia iconodulă a călugărilor şi a populaţiei capitalei,
un sinod reunit în biserica Sfânta Sofia sub preşedinţia noului patriarh a respins deciziile Sinodului
al VII-lea Ecumenic de la Niceea şi a repus în vigoare deciziile sinodului iconoclast de la Hieria
(754). Totuşi, amploarea politicii iconoclaste nu a mai avut vigoarea din prima sa fază, datorită
faptului că tabăra iconodulă se întărise considerabil, iar atenţia împăraţilor era atrasă şi spre alte
probleme, decât cele religioase. Împăratul a căutat să obţină şi aprobarea Bisericii Romei pentru
iconoclasm, dar papa Pascal al II-lea (817-824) s-a opus cu vehemenţă, apărând hotărârile
Sinodului al VII-lea Ecumenic.
Noul împărat, Mihail al II-lea Traulos (820-829), fondatorul unei noi dinastii, numită
amoriană, deşi a fost un partizan al iconoclasmului, fiind originar din Frigia, veche citadelă a
iconoclasmului, din raţiuni politice, sub domnia sa, criza religioasă a marcat o acalmie. Persecuţiile
au încetat, exilurile patriarhului Nichifor I şi a lui Teodor Studitul au fost anulate, dar totuşi,
împăratul a adoptat o atitudine rezervată, nerecunoscând nici hotărârile Sinodului al VII-lea
Ecumenic, dar nici cele ale sinoadelor iconoclaste, interzicând chiar discuţiile pe tema cultului
icoanelor.
 În sinea lui era însă iconoclast. Această convingere l-a determinat să-şi dea fiul spre
educare lui Ioan Grammaticul, cunoscut iconoclast şi să nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor I
după moartea lui Teodot Melissenos, ci pe Antonie I Sylaeon (821-837), fost organizator,
împreună cu Ioan Grammaticul, al sinodului din anul 815. Cu toate acestea, se pare că politica
iconoclastă a lui Mihail al II-lea a fost mai moderată, deoarece împăratul, deşi om cu o cultură
modestă, cinstea cu multă pietate pe Maica Domnului şi pe sfinţi. După moartea lui Mihail al II-
lea, a urmat la tron fiul său, Teofil (829-842). Anii săi de domnie au marcat ultima perioadă a
mişcării iconoclaste. Se pare că aria de persecuţie în timpul lui Teofil a fost limitată mai cu seamă
la capitală şi împrejurimile ei. În Grecia, insule şi în Asia Mică icoanele erau cinstite. Pedepsele
grave împotriva iconodulilor n-au fost aplicate decât în cazuri foarte rare. Pe de altă parte, soţia lui
Teofil, Teodora, era o admiratoare ferventă a icoanelor şi împăratul ştia acest lucru.
În anul 832, la îndemnul preceptorului său, marele savant Ioan Grammaticul, împăratul
Teofil a convocat un sinod la Constantinopol, în care au fost reînnoite hotărârile sinodului
iconoclast din anul 754. A fost emis un edict foarte sever împotriva adepţilor icoanelor, mănăstirile
au fost închise şi călugării persecutaţi. Icoanele care, în timpul împăratului Mihail al II-lea au fost
încet-încet reaşezate în unele biserici şi chiar în Palatul imperial, au fost din nou scoase şi înlocuite
cu tablouri reprezentând animale şi păsări. Domnea din nou teroarea.
În anul 837 Ioan Grammaticul a fost ales patriarh sub numele de Ioan al VII-lea (837-843)
şi o nouă persecuţie, destul de violentă, s-a dezlănţuit împotriva iconofililor, mai ales împotriva
monahilor. Unii istorici susţin că domnia lui Teofil a fost perioada cea mai grea „din a doua
perioadă iconoclastă”. Se cunoaşte că atunci au fost arse cu fierul roşu ambele palme ale
călugărului Lazăr, pictor de icoane. Tot atunci, doi fraţi originari din Palestina, Teodor şi Teofan,
au fost biciuiţi în public şi au suferit cu acest prilej un chin deosebit: le-au fost gravate cu fierul
roşu pe frunte versuri împotriva icoanelor şi, de aceea, au fost porecliţi „înscrişii”. După
restabilirea cultului icoanelor Teofan, care era şi poet, a devenit mitropolit de Niceea.

4. Restabilirea cultului icoanelor în timpul împăratului Mihail al III-lea (842-867)

În ciuda eforturilor patriarhului şi ale împăratului de a reînvia iconoclasmul totul a fost
zadarnic, căci chiar Asia Mică, patria de altădată a acestei erezii a început să se opună politicii
oficiale. Împăratul Teofil a murit la 20 ianuarie 842. După moartea sa, puterea a fost preluată de o
regenţă, în numele minorului Mihail al III-lea (842-867), în vârstă de 6 ani, în frunte cu
împărăteasa Teodora. Din consiliul de regenţă mai făceau parte Bardas şi Petronas, cei doi fraţi ai
Teodorei, magistratul Sergiu Niketiates, probabil un unchi al Teodorei şi logothetul dromului,
Teoctist.
 Prima măsură pe care a luat-o Teodora a fost depunerea din scaun a patriarhului Ioan
Grammaticul şi înlocuirea lui cu Metodie, un iconofil fervent, care suferise mult din cauza
convingerilor sale în timpul persecuţiilor iconoclaste. Cu toate acestea, a apărut un conflict între
noul patriarh Metodie şi monahii studiţi, nemulţumiţi că nu şi-au putut impune propriul candidat.
Acest fapt a dus la o nouă perioadă de tulburări în viaţa Bisericii bizantine.
Apoi, Teodora, urmând şi sfatul fratelui ei, Bardas, s-a decis să restabilească pacea în
Biserică, restaurând cultul icoanelor. Aceasta a fost opera Sinodului local din anul 843, condus de
noul patriarh, Metodie I (843-847), unde hotărârile au fost proclamate printr-o ceremonie solemnă
la Sfânta Sofia. Sinodalii au declarat ca fiind acceptate toate hotărârile celor şapte Sinoade
Ecumenice, restabilind cultul icoanelor şi rostind anatema asupra tuturor iconoclaştilor şi a
celorlalţi eretici. Episcopii iconoclaşti au fost depuşi din treaptă şi înlocuiţi cu iconofili. În
încheiere, ca o completare, a fost compus un text special de anatemizare a tuturor ereticilor de până
atunci. Textul acesta şi al tuturor dogmelor Bisericii au fost cuprinse apoi într-un Synodicon
special, o decizie sinodală, care a fost citit în toate bisericile în prima duminică din Postul Mare,
care a fost atunci în ziua de 11 martie 843. Acest eveniment a însemnat
restaurarea Ortodoxiei, de aceea prima duminică din Postul Mare poartă până azi numele de
Duminica Ortodoxiei (Κυριακὴ τῆς Ὀρθοδοξίας). Astfel, proclamarea solemnă a Duminicii
Ortodoxiei a încheiat definitiv prigoana împotriva icoanelor. Interesant de subliniat este faptul că
la acest sinod din anul 843 au participat mulţi monahi, ca reprezentanţi ai Bisericii, care suferiseră
cel mai mult. Între aceştia au fost prezenţi şi câţiva de la Muntele Athos, ceea ce demonstrează
existenţa aici a unei vieţi monahale destul de puternice, înainte de marea înflorire pe care o va
cunoaşte odată cu zidirea Marii Lavre de către Sfântul Atanasie Athonitul (963).
A fost momentul în care s-a încheiat epoca iconoclastă.
Înfrângerea iconoclasmului a reprezentat şi sfârşitul marilor dispute doctrinare în Bizanţ,
precum şi eşuarea tentativei statului, reprezentat de împărat, de a subordona necondiţionat
Biserica. O colaborare strânsă între Stat şi Biserică a existat în continuare, dar pe alte baze, statul
exercitând un fel de tutelă asupra Bisericii. Dar restabilirea Ortodoxiei nu a reprezentat singurul
eveniment de seamă al domniei lui Mihail al III-lea. Descoperirile epigrafice şi reanalizarea unor
izvoare istorice au dus la concluzia că perioada de domnie a acestui împărat trebuie privită într-o
lumină mult mai favorabilă. S-au constatat între timp progrese remarcabile în domeniul militar,
diplomatic, al învăţământului, literaturii şi vieţii religioase.
Dacă analizăm provenienţa restauratorilor cultului icoanelor vom constata că de fiecare
dată a fost realizată de femei, Irina şi Teodora. Irina era de origine grecească, iar Teodora din
Paphlagonia, regiune situată pe litoralul Mării Negre, lângă Bithinia, nu mai departe de capitală.