CHIVU SILVIU

AN II, PASTORALĂ

Prima fază a iconoclasmului bizantin.

Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Prima fază a iconoclasmului bizantin

În istoria creștinismului, secolul al VIII-lea este caracterizat de o grea

încercare adusă bisericii, anume aceea de a înlătura cultul icoanelor, începând astfel
o persecuție împotriva clericilor și credincioșilor care le aduceau venerare. Această
luptă contra icoanelor este cunoscuă sub denumirea de iconoclasm (distrugerea
icoanelor) sau iconomahie (luptă contra icoanelor). Asociat cu aceste denumiri a
rămas numele basileului Leon al III-lea (714-741), fiind tratat cu ostilitate din cauza
denigrării deliberate a împăraților iconoduli de către cronicarii iconofili; cu atât mai
mult în cazul în care el este cel care a făcut debutul iconoclasmului ca politică
oficială imperială în 726.
Faptul că iconoclasmul a luat o astfel de amploare poate fi pus și pe seama
unei opoziții față de icoane venită din provinciile Asiei Mici. Episcopii Constantin
de Nakoleia și Toma de Klaudiopolis, nemulțimiți de fenomenele apărute în
parohiile lor (icoanele sunt spălate liturgic, sunt îmbrăcate, sunt alese ca nași de
botez etc.), au încercat să îl câștige de partea cauzei lor pe patriarhul Gherman (715-
730), eforturile lor fiind zadarnice. Cu toate acestea, episcopii nu au ezitat din a lua
măsuri, iar la un anumit moment, succesul interdicțiilor poate fi pus și pe seama
poziției imperiale de care se aflase între timp.
În ceea ce privește poziția împăratului, nu se exclude faptul că episcopii din
Asia Mică au intrat în legătură cu el și l-au convins de corectitudinea punctului lor
de vedere; în acest sens lipsind totuși dovada. De asemenea, este foarte probabil ca
poziția împăratului să fie cauzată de bine-cunoscută mentalitate bizantină conform
căreia catastrofele și insuccesele abătute asupra imperiului sunt pedepse ale lui
Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Astfel de concluzii se putea trage din
succesele arabilor care au reușit să asedieze Constantinopolul chiar la începutul
domniei împăratului iar cutremurul maritim din 726 nu a făcut altceva decât să le
justifice și mai mult. Faptul că Leon al III-lea s-a limitat doar la ordonanțe și
cuvântări publice, fără a emite un edict împotriva cinstirii icoanelor nu a atras în
dicuții dogma. Acesta a luat ca primă măsură înlăturarea icoanelor din biserici; iar
prin înlăturarea icoanei făcătoare de minuni a Mântuitorului de la poarta Chalke,
împăratul a vrut să transmită clar un mesaj referitor la poziția sa față de icoane.
Diagnosticul teologic al acestei prime faze a disputei este sărac. Se face referire de
către iconofili la întruparea lui Hristos și prin aceasta la posibilitatea unei
reprezentări figurative, dar acest argument hristologic de care iconoclaștii nu erau
interesați, nu este aprofundat.
Disputa și-a făcut apariția din nou în 729, într-un nou stadiu. Împăratul i-a
impus patriarhului să participe la un consiliu și să colaboreze la pregătirea unui edict
împotriva cultului icoanelor. Patriarhul a refuzat, spunând că o astfel de decizie nu
ar putea fi luată fără un sinod ecumenic. Astfel, împăratul determină retragerea din
scaun a patriarhului, locul său fiind luat de Anastasie (730-754), care, favorabil
măsurii sale, și-a pus semnătura pe edictul imperial ce prevedea în mod probabil
înlăturarea icoanelor din biserici.
Din partea papei Grigorie al II-lea, nu se cunoaște vreo contramăsură sinodală.
Ania Grigorie al III-lea a luat măsuri, convocând un mare sinod italian care i-a
condamnar pe cei care nu cinsteau icoanele. Consecința a fost faptul că iconoclasmul
nu a pătruns în Italia, izvoarele hagiografice din acest spațiu neconsemnând vreo
urmă a persecuției.
Disputa iconoclastă, chiar ca problemă bisericească, devine din ce în ce mai
mult o problemă dogmatică, fiind ancorată în hristologie. În acest sens, Sfântul Ioan
Damaschinul este de amintit în primul rând, teologia icoanei în cazul său fiind
impresionantă: icoana este sublimată într-o instituție a Bisericii necesară pentru
mântuire, iar tainele aproape că sunt uitate. Cine nu urmează acest lucru, neagă
întruparea lui Dumnezeu și este un disprețuitor al materiei create de Dumnezeu.
Întruparea nu este doar legitimarea în sine a reprezenării lui Hristos- și chiar a
sfinților- ci și a tuturor formelor de cult care stau în legătură cu asta. Cultul icoanelor
este o datorie. Vederea este mai presus de auz în ce privește forța pe care o are
cuvântul lui Dumnezeu, imaginea explică mai bine cuvântul lui Dumnezeu, cu o
claritate care nu îi este dată cuvântului. Expresia paulină despre Fiul- chip al
dumnezeiescului Tatăeste pusă fără multe nuanțe în relație cu raportul ditre Hristos
și chipul Lui. Și astfel apare la Sfântul Ioan Damaschinul în cele din urmă propoziția
capitală: „Am văzut imaginea lui Dumnezeu în chip de om, iar sufletul meu a fost
mântuit”.
După moartea lui Leon al III-lea a urmat ca împărat fiul său, Constantin al V-
lea (741-775). Primii ani ai domniei sale au fost dominați de luptele grele pentru tron
duse împotriva cumnatului său Artabasdos, care a reușit pentru un timp să reendice
capitala. Ceea ce evident l-a deranjat în mod deosebit pe împărat, a fost faptul că
Artabasdos era iconodul. În 743, Constantin a ajuns din nou în posesia capitalei, iar
revolta a fost înăbușită. Împăratului i s-a părut oportun să încheie socotelile cu
dușmanii săi iconoduli, dorind să îi înlăture printr-un sinod ecumenic. Împăratul
însuși a încercat să se implice în scrierea de lucrări teologice care să slujescă
sinodului. În același timp, episcopilor li s-a cerut să adune materiale pentru
consfătuire. Scrierile împăratului pronesc de la faptul că imaginea șui Hristos ar
trebui să exprime li natura Sa dumnezeiască, ceea ce, în general ar fi imposibil de
acceptat. O singură imagine este apabilă să satisfacă deofiinșimea, aceasta fiind
euharistia. Sinodul (care s-a desfășurat la Hieria) a pretins pentru sine caracterul de
sinod ecumenic, dar niciun patriarh din Răsărit nu a fost prezent. Sinodul pare să fi
avut succes, întrucât nu a fost pusă în discușie vreo opoziție; fapt care poate fi pus
în legătură cu textele patristice folosite împotriva cinstirii icoanelor care nu au putu
schimba impreis făcută. Sinodul a mai promulgat și o serie de anatematisme
împotriva cinstitorilor de icoane; fostul patriarh Gherman și Ioan Damaschinul au
fost declarați eretici.
Iconoclasmul era acum dogmă a Bisericii imperiale. Pereții bisericilor au fost
acoperiți cu zugrăveală, icoanele au fost arse și chiar manuscrise cu miniaturi au fost
distruse. Nu este încă vorba de măsuri împotria persoanelor, acest lucru urmând a se
schimba începându cu anii șaizeci. Teofan relatează executarea călugărului Andrei
Calivitul (761/762). Cel mai cunoscut martir din timpul lui Constantin al V-lea este
Ștefan cel Tânăr, reprezentatn al așezămintelor monahale de pe muntele Auxențiu
din Bitinia. Din viața sfântului putem observa că în momentele în care monahismul
a ieșit la luptă împotriva politicii împăratului vizând icoanele, s-a putut baza în
capitală pe susținerea maselor ortodoxe.
Împăratul Constantin al V-lea pare să fi mers mai departe. El a protestat public
împotriva reproșului că ar zdruncina hristologia vechilor sinoade. Ceea ce se poate
observa din toate reproșurile este faptul că el, pornind de la respingerea cultului
icoanelor, a tăgăduit și cultul sfinților și al moaștelor. Împăraul nu s-a abătut de la
planul său, chiar dacă a întâmpinat rezistență atunci când a secularizat mănăstirile,
transformându-le clădirile în cazărmi sau când i-a luat pe călugări în armată. Fără
îndoială, împăratul împreună cu suita sa au trecut dincolo de intențiile sinodului de
la Hiereia, fapt care a determinat ca numărul martirilor care au plătit cu viața
devotamentul lor față de icoane să fie atât de mare. Astfel, în mod treptat, persecuța
și-a pierdut scopul.

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Imediat după moartea lui Contanstin al V-lea, politica imperială s-a angajat
trepat pe linia iconodulilor, determinând în cele din urmă victoria acestora. Cauza
pentru această schimbare consta în faptul că tocmai împăratul Constantin al V-lea a
fost prea extremist în ultimi ani ai domniei sale în ceea ce privește persecuțiile.De
asemenea, se presupune că armonia dintre armată și domnitor a fost afectată în
timpul fiului lui Constntin, Leon al IV-lea (775-780). În acestă perioadă se observă
și înclinația împărătesei Irina pentru cultul icoanelor.
După moartea soțului ei, Irina (780-802) a preluat momentan regența fiului ei
minor, Constantin al VI-lea. Pentru a demara o politică iconofilă, Irina trebuia să
țină cont de o întreagă generație de mireni, clerici și episcopi care crescuseră în
timpul iconoclasmului, juraseră credință sinodului de la Hiereia și care totuși, se
considerau ortodocși absoluți. Dacă trebuiau anulate hotărârile sinodului de la
Hiereia, atunci era nevoie în mod inevitabil de un nou sinod care acum să oată ridica
pretenția ecumenicității cu adevărat. În calea convocării unui astfel de sinod stătea
însă patriarhul Pavel (780-784), evident un om evlavios, care nu se implicase mult
în controversă, dar care jurase în mod categoric să țină hotărârile sinodului de a
Hiereia. Conform cronicilor, el însuși avea simpatie pentru cultul icoanelor și a
recomandat un nou sinod, renunțând la scaun. La alegerea unui nou patriarh, Irina a
da dovadă de multă perspicacitate. Alegerea ei nu a căzut pe un reprezentant al
grupării care suferise cel mai mult, a monahilor, ci pe un om din aparatul de stat, pe
cancelarul Tarasie (784-806), un mirean foarte cultivat, de la care se aștepta să dea
suficientă dovdă de abilitate pentru a putea ajunge la o înțelegere cu partidele
adverse.
La începutul anului 785, Irina s-a adresat papei Adrian I (772-795), l-a
înștiințat despre planurile sinodului și i-a recomandat să intre în comunine
bisericeascp cu noul patriarh Tarasie. Taraie însuși, potrivit regulamentului, i-a
transmis papei scrisoarea sa de întronizare, și-a justificat hirotonia „per saltum”, a
depus o mărturisire de credință iconofilă și l-a rugat pe papă că în cazul în care nu
ar putea veni în persoană să trimită la sinod legați. Papa, într-o lungă scrisoare a
binevoit în cele din urmă să îl recunoască pe Tarasie, nu fără să se plângă de titlul
de „patriarh ecumenic” și nu fără să insiste asupra retrocedării Iliriculi. El nu putea
decât saluta restaurarea cultului icoanelor, dar fără să fie gândit în sens bizantin,
implicațiile hristologice care au jucat un rol atât de important în Bizanț nefiind
menționate.
Pentru a asigura ecumenicitatea sinodului, trebuia să participe sau cel puțin să
trimită reprezentanți patriarhiile orientale. Succesul însă a fot slab. La 1 sau 17
august avea să se adune în cele din urmă sindoul și să-și înceapă consultările în
biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. În ciuda prezenței împărătesei și a fului
ei, în biserică au intrattrupele imperiale de gardă și au suspendat ședința. În plus, o
parte dintre episcopi i-au aplaudat pe turbulenți. Sinodul a trebuit să fie suspendat.
Împărăteasa s-a folosit de perioada imediat următoare pentru a îndepărta trupele de
gardă din oraș, înconjurându-se de trupe de linie din Tracia. De asemenea, ca o altă
măsură de precauție, sinodul a fost mutat la Niceea, probabil și pentru a-i conferi din
celebritatea primul sinod ecumenic. Fără a fi împiedicat, în cele din urmă, sinodul a
putut începe pe 28 septembrie 787 cu consultările. Președinția nominală au avut-o
legații papali, dar, Tarasie a preluat conducerea negocierilor, fiind invitat în acest
sens de reprezentantții Siciliei. Legații romani nu aveau nici măcar rangul de
arhierei, iar din învățătura bizantină despre icoane, care urma să fie discutată,
probabil că nu înțelegeau mare lucru. Dar în Tarasie, sinodul a câștigat un președinte
care a înțeles să ducă adunarea, ce nu se distingea prin vreo strălucire teologic, la
rezultate acceptabile atât din punct de vedere teologic cât și politico-bisericesc.
În cadrul sinodului, ore la rând au fost citite și comentate tot felul de relatări
minunate, de mituri și legende. Argumentul tradițional teologic, deosebit de dificil
în cazul iconologiei, a fost mânuit neglijent, raportarea la Biblie trădând o înțelegere
exegetică redusă. Ceva mai mult se putea simți din grandilocvența unei teologii a
icoanei asemenea celei a lui Ioan Damaschinul, dar, în orice caz, puțin din ea a trecut
în definiția finală a sinodului. Aceasta rămâne totuși remarcabilă prin obiectivitatea
sa și printr-o precauție lucidă. Nu se vorbește deloc despre puterea minunată a
icoanelor, așadar despre icoana făcătoare de minuni, în sensul strict al cuvântului.
Decisivă rămâne vechea expresie a Sântului Vasile cel Mare: „cinstirea acordată
imaginii este valabilă pentru prototip, adică rice cinstire adusă icoanelor este
relativă. Nu i se poate acirda icoanei adorare proproi-zisă; aceasta fiind rezervată
doar lui Dumnezeu și naturii divine. Cinstire însă, li se poate acorda atât icoanelor,
cât și moaștelor, chiar dacă ea se exprimă prin tămâiere, aprinderea de lumânări și
procesiuni. Este subliniată valoarea morală a unei astfel de cinstiri, hristologia, însă,
nu. Definiția finală a sinodului se încheie cu patru anatematisme împotriva
iconoclaștilor. Pentru ședința finală a sinodului, părinților li s-a porunci să vină la
Constantinopol, în Palatul Magnaura, unde a fost citit din nou Horosul (definiția
sinodului) și apoi a fost semnat de împărăteasă și de tânărul împărat, precum și de
sinodali. Această ședință a avut loc pe 23 octombrie 787.
Patriarhul Tarasie i-a făcut papei o prezentare sumară a sinodului. Actele au
fost traduse din greacă în latină, dar această traducere a fost destul de slabă calitativ.
Papa Adrian își rezervase înainte de sinod confirmarea hotărârilor. Probabil s-a
abținut să-l înștiințeze pe patriarh de această confirmare, căci di traducearea scrisorii
acestuia și din actele primite a fost nevoit să tragă concluzia că cererii sale de
retrocedare a Iliricului nu i se acordase atenție absolut deloc. Totuși, a recunoscut
hotărârile sinodului, așa cum reiese fără doar și poate din disputele cu Carol cel Mare
și cu teologii carolingieni ai imaginilor. Papa Adrian a primit curând o scrisoare de
protest din partea francilor, care conține optzeci și cinci de obiecțiuni cu privire la
cultul icoanelor. În scrisoarea sa de răspuns, el sprijină de fapt hotărârile Sinodului
de la Niceea, dar învășătura despre icoane, pe care el o apără aici, rămâne în mod
esențial cea a punctului de vedere prezentat de Grigorie cel Mare (icoana are rol
pedagiogic) și nu face referire la vreun specific bizantin. Dacă se declară la sfârșitul
scrisorii chiar pregătit să reintre în comuniune cu bizantinii, el n face aceasta din
motive doctrinare, ci pentru că pretențiile sale asupra Iliricului nu au fost satisfăcute
anterior.

BIBLIOGRAFIE:
Hans-Georg Beck, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin
Sebastian Nazâru, Sfântul Theodor Studitul sau despre datoria de a mărturisi
Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale