Carpen David Gabriel

Facultatea de Teologie Ortodoxă București

Master Istorie și tradiție creștină, an 1

Alphonso de Liguori
Erezii din secolul al VIII-lea - erezia iconoclaștilor

Alphonso de Liguori (n. 27 sept. 1696 – d. 1 aug. 1787) a fost unul din cei mai
însemnați teologi și filosofi scolastici ai Bisericii Romano-Catolice, fiindu-i acordată și
demnitatea de Episcop al diocezei Santa Agata de Goti, în anul 1762. Canonizat în anul 1839
de Papa Grigore al XVI-lea și proclamat „Doctor al Bisericii” de Papa Pius al IX-lea în anul
1871, Alphonso de Liguori a mai rămas în memoria colectivă a Bisericii Romano-Catolice și
ca întemeietorul ordinului monahal al Redemptoriștilor, în anul 1732 lângă orașul Amalfi.
Printre operele sale cele mai importante se numără și „Istoria tuturor ereziilor și
respingerea lor”, iar, conform mărturiilor lui John Thomas Mullock, Episcop de
Newfoundland și traducătorul operei lui Alphonso de Liguori în limba engleză în anul 1847,
Alphonso a redactat această vastă lucrare apologetică pentru a „răspunde pe măsură tuturor
scrierilor eretice care împânzeau Europa în a doua jumătate a secolului 18” și este adresată
tuturor acelora care „aveau mințile cu totul răvășite și amețite de strălucirea falsei filosofii,
întorcând spatele luminii Evangheliei.” În apologia sa cuprinzătoare, de peste 600 de pagini,
Alphonso de Liguori abordează toate ereziile cu care s-a confruntat Creștinismul, încă de la
apariția sa, din perioada apostolică, prima erezie expusă de teologul catolic fiind cea a lui
Simon Magul, cel care credea că harul facerii de minuni primit de Apostoli de la Hristos era
ceva ce se putea transfera de la o persoană la alta în urma unei negocieri și a oferirii a ceva în
schimbul său.
Erezia iconoclastă, manifestată în secolul al VIII-lea în Imperiul Bizantin, este
abordată în cel de-al optulea capitol din lucrarea „Istoria tuturor ereziilor și respingerea lor”
și, deși ca întindere autorul îi acordă doar 13 pagini, relativ puține dacă ținem cont de faptul
că această erezie este totuși una destul de complexă și s-a întins și pe perioada unui secol
întreg, totuși, prin analiza și demontarea ei, observăm că Alfonso de Liguori depune un efort
semnificativ de a sintetiza cât mai concludent toate aspectele ce țin de Iconoclasmul bizantin.
Un lucru care atrage de la început atenția este acela că, dacă aruncăm o privire peste cuprinsul
operei lui Alphonso, observăm că aceasta e împărțită în 2 mari secțiuni : prima, care cuprinde
13 capitole și se ocupă cu descrierea ereziilor apărute în istoria Creștinismului, și o a doua,
Carpen David Gabriel
Facultatea de Teologie Ortodoxă București
Master Istorie și tradiție creștină, an 1
care cuprinde 15 capitole și se ocupă cu demontarea sistematică a ereziilor prezentate, dar că
erezia iconoclastă este tratată doar în prima secțiune a lucrării, adică este doar descrisă, din
punct de vedere istoric mai ales, dar lipsește din a doua secțiune, nefiindu-i repartizat niciun
capitol în ceea ce privește respingerea ei.
Cu toate acestea, Alphonso de Liguori se străduiește ca, în cele 13 pagini în care analizează
erezia iconoclastă, în capitolul al optulea al primei secțiuni, să ofere o cât mai completă
descriere a acesteia, din perspective cât mai variate și pe alocuri, prin completările pe care le
face, să prezinte și o abordare teologică sistematică prin care să demonteze argumentele
folosite de promotorii ereziei, anume împărații bizantini din secolele VIII și IX.
Încă de la începutul capitolului dedicat Iconoclasmului bizantin, Alphonso de Liguori
menționează că cel de-al optulea Sinod Ecumenic, asta pentru romano-catolici însemnând
Sinodul de la Constantinopol din anii 869-870, consemnează, în lucrările primei și celei de-a
cincea sesiuni, că atitudinea ostilă față de sfintele icoane a mai fost manifestată în trecut și de
„neamuri, evrei, marcioniți și manihei și că ea a fost declanșată din nou în anul 723, în vremea
împăratului Leon Isaurul.” De asemenea, Alphonso dă dovadă de o cunoaștere destul de
amănunțită a cauzelor care au alimentat declanșarea crizei iconoclaste deoarece face referire
și la influența pe care evreul Sarantapechis a avut-o asupra Califului Yazid al II-lea, când l-a
convins pe acesta să emită decretul privitor la distrugerea imaginilor religioase din întreg
Califatul Arab, dar îl aduce în discuție și pe Episcopul Constantin de Nacolia care „a introdus
această doctrină iudaică (aversiunea față de icoane) printre creștini”.
Sărind apoi cu descrierea direct la edictul iconoclast al împăratului Leon din anul 727,
Alphonso precizează că la început împăratul nu a dorit să înlăture cu desăvârșire icoanele din
biserici, ci doar să le așeze la o așa înălțime încât oamenii să nu le mai poată săruta, sau să ia
orice fel de contact cu ele, eliminând astfel orice posibilitate de a alunca în idolatrie. Este
precizată de autor și împotrivirea manifestată de Patriarhul Gherman al Constantinopolului,
care l-a numit precursor al Antihristului pe Împăratul Leon pentru dușmănia sa față de icoane,
dar și a Papei Grigore al II-lea, care a corespondat cu Patriarhul Gherman legat de pericolul
noii erezii care lua naștere.
Un eveniment foarte interesant și revelator pentru ceea ce avea să se întâmple mai departe,
consemnat de Alphonso de Liguori în lucrarea sa, este cel care i-a avut ca protagoniști pe
Patriarhul Gherman și pe Anastasie, un apropiat al împăratului care râvnea tronul patriarhal.
Carpen David Gabriel
Facultatea de Teologie Ortodoxă București
Master Istorie și tradiție creștină, an 1
Într-o zi, pe când Gherman și Anastasie se deplasau către reședința împăratului, Anastasie
mergea atât de grăbit încât l-a călcat pe Patriarhul Gherman pe mantia sa arhierească, iar
acesta întorcându-se spre el i-a spus „Nu te grăbi, curând vei ajunge și tu în Hipodrom.”
aluzie la ceea ce va păți Anastasie 15 ani mai târziu când, ca pedeapsă pentru susținerea
rebelului Artabasdos, Împăratul Constantin al V-lea îl va umili pe Anastasie, ajuns în acel
moment Patriarh al Constantinopolului, scoțându-i ochii, legându-l de mâini și de picioare și
urcându-l pe un măgar, cu fața spre coada acestuia, îl va plimba prin Hipodrom în fața
mulțimii adunate acolo.
Consemnând în tratatul său și momentul îndepărtării Patriarhului Gherman de pe tronul
arhieresc al Constantinopolului, cu ocazia Sinodului local convocat de Împăratul Leon Isaurul
în anul 730, Alphonso de Liguori accentuează și mărturisirea finală pe care Gherman a rostit-
o înainte Împăratului, mustrându-l din nou pentru cutezanța sa de a introduce „noutăți străine
împotriva credinței și fără a fi convocat un Sinod Ecumenic în scopul acesta.” Ca urmare a
acestei situații, Patriarhul Gherman a părăsit de bună voie tronul arhieresc, iar câteva zile mai
târziu Anastasie, unul din curtenii favoriți ai lui Leon, a fost pus Patriarh Ecumenic, „prin
forța armelor” după cum mai menționează Alphonso.
Un fapt ce se remarcă în scrierea teologului catolic de secol XVIII cu privire la criza
iconoclastă este inconcordanța cu celelalte surse, spre exemplu cu Cronografia Sf. Teofan
Mărturisitorul, în ceea ce privește detaliile legate de prima manifestare iconoclastă a
Împăratului Leon. Dacă majoritatea surselor bizantine indică incidentul de la Poartea Chalke
din Constantinopol, anume înlăturarea icoanei lui Hristos în mozaic, ca având loc în anul 726,
Alphonso de Liguori plasează acest eveniment după anul 730, iar icoana, spune el, se afla „în
vestibulul palatului imperial din Constantinopol”. În rest, detaliile cu privire la desfășurarea
evenimentului coincid, și Alphonso consemnându-l pe ofițerul Iovian, cel pus să înlăture
icoana și pe femeile care i s-au împotrivit și l-au ucis, împingându-l de pe scară, apoi fiind
chiar ele condamnate la moarte, autorul catolic precizând și că Biserica Greacă (Ortodoxă) le
prăznuiește pe aceste femei ca maritri, pe data de 9 august.
Alphonso de Liguori nu uită să menționeze și implicarea Papilor Grigore al II-lea și
Grigore al III-lea (venit pe tronul Sf. Petru din anul 731) în controversa iconoclastă,
dedicându-i 3 pagini din capitolul legat de iconoclasm, deci aproape un sfert din total, dacă
ținem cont că acesta e de doar 13 pagini, descriind eforturile pe care pontiful roman le-a
Carpen David Gabriel
Facultatea de Teologie Ortodoxă București
Master Istorie și tradiție creștină, an 1
întreținut și opoziția sa față de politica lui Leon Isaurul, autorul accentuând și pericolele la
care Papa Grigore al III-lea se expunea. În urma scrisorilor mustrătoare pe care i le-a trimis
Împăratului, acesta i-a răspuns că „va trimite ordine la Roma pentru a fi distrusă statuia Sf.
Petru și pentru ca Papa să fie pus în lanțuri, la fel cum a făcut Împăratul Constans al II-lea cu
Papa Martin.”, dar Papa Grigore, având sprijinul total al poporului roman a convocat în anul
732 un Sinod la care au participat 93 de episcopi și în care Iconoclasmul a fost condamnat.
În final, Alphonso de Liguori nu uită să-l amintească și pe Sf. Ioan Damaschin, cel mai
important teolog apărător al icoanelor din vremea aceea, scriind tratatele sale din mănăstirea
Sf. Sava de lângă Ierusalim, și de calomnierea sa în fața Califului Hakim întreprinsă de către
Împăratul Leon, acesta convingându-l pe Calif că Sf. Ioan e un complotator și nesupus față de
autoritatea Califului. Tăindu-i-se mâna dreaptă ca pedeapsă pentru falsele acuzații care i-au
fost aduse, are loc minunea săvârșită de Maica Domnului, care i-a pus mâna la loc Sf. Ioan
Damaschin pentru a continua să scrie în apărarea sfintelor icoane, minune consemnată de
Alphonso în lucrarea sa.
În continuare, se remarcă o similaritate în ceea ce privește evenimentele narate de
teologul catolic în „Istoria tuturor ereziilor” și cele amintite și de sursele bizantine, anume
cele cu privire la moartea Împăratului Leon Isaurul în anul 741, venirea pe tron a fiului său,
Constantin al V-lea, revolta strategului Artabasdos al themei Armeniei, și convocarea
Sinodului iconoclast de la Hieria, din anul 754, Alphonso menționând că au luat parte 338 de
episcopi, dar niciun reprezentant al celor 5 mari tronuri Patriarhale din Imperiu.
După relatările cu privire la Sinodul de la Hieria, Alphonso de Liguori accentuează că,
începând cu acel moment, Împăratul Constantin a întețit prigoana împotriva credincioșilor
iconoduli din Imperiu și amintește în mod special de o serie de călugări persecutați care „au
primit cununile martiriului”, aceștia fiind : Sf. Andrei Calabita, cel care l-a numit pe împărat
un al doilea Valens și Iulian și care a fost torturat și ucis chiar în Constantinopol, apoi un
anume călugăr Paul, ucis de Lardotirus, guvernatorul Insulei Theophanus, și apoi Sf. Ștefan,
călugăr din Muntele Auxentium, care a fost întâi exilat, iar după aceea adus la Constantinopol
și ucis. Dorind să accentueze cât de puternică a fost persecuția împăraților iconoclaști față de
elementul monahal iconodul, Alphonso de Liguori relatează foarte detaliat torturile la care au
fost supuși acești 3 monahi, Andrei, Paul și Ștefan, și în general descriind și alte măsuri luate
de autorități precum desființarea manăstirilor din Tracia și obligarea monahilor să se
căsătorească.
Carpen David Gabriel
Facultatea de Teologie Ortodoxă București
Master Istorie și tradiție creștină, an 1
În ultimele pagini ale scrierii sale, teologul Alphonso de Liguori prezintă destul de
succint evenimentele care s-au desfășurat în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, anume
moartea Împăratului Constantin al V-lea în anul 775, domnia fiului său Leon Hazarul care „la
început, dorind să își consolideze domnia, a pus capăt persecuțiilor împotriva iconodulilor, dar
la scurt timp după ce s-a simțit stăpân pe tronul său, a reunuțat la masca sa și a reînceput
prigonirea iconodulilor.” După moartea sa din anul 780 și venirea la tron, ca regentă, a
Împărătesei Irina, prima fază a Iconoclasmului se apropie de final, iar Alphonso trece în
revistă pe scurt desfășurarea evenimentelor care au dus la convocarea Sinodului Ecumenic de
la Niceea, din anul 787, informațiile oferite de el aflându-se în concordanță deplină cu sursele
bizantine, cea mai semnificativă fiind Cronografia Sf. Teofan Mărturisitorul.
Un ultim aspect din scrierea lui Alfonso de Liguori asupra căruia aș vrea să mă opresc
este interpretarea lui cu privire la receptarea Sinodului de la Niceea în Apus.Teologul catolic
de secol XVIII relatează cum că Sinodul VII Ecumenic a fost respins categoric de către franci,
în cadrul Sinodului organizat de ei la Frankfurt, această hotărâre fiind aprobată și de Carol cel
Mare, regele francilor, care a și alcătuit „Cărțile Caroline” tratate teologice împotriva
hotărârilor de la Niceea. Ceea ce ridică niște semne de întrebare cu privire la scrierea lui
Alphonso de Liguori este faptul că el pare să inverseze ordinea evenimentelor, aducând mai
întâi în discuție Sinodul de la Frankfurt, despre care noi știm că a fost convocat în anul 794,
dar Alphonso nu precizează anul în lucrarea sa, și apoi menționând Cărțile Caroline, despre
care, de data aceasta, autorul indică anul în care au fost redactate, anume 790. Să nu fi știut
teologul catolic de secol XVIII data Sinodului de la Frankfurt, sau a omis-o intenționat ? Ce
atrage atenția și mai mult e faptul că Alphonso oferă ca explicație a respingerii hotărârilor de
la Niceea de către franci confuzia creată de traducerea actelor din greacă în latină, din care
teologii apuseni ar fi înțeles că la Niceea s-a decis adorarea icoanelor, doctrină pe care ei au
respins-o hotărâtor.
Totodată, apelând la Istoria Ecleziastică a dominicanului Hyachite Graveson, redactată tot în
secolul XVIII, Alphonso de Liguori precizează că Sinodul de la Niceea a fost perceput de
către franci ca o întrunire locală a grecilor, nicidecum ca un Sinod Ecumenic, acordându-i-se
foarte puțină legitimitate și importanță în creștinătatea apuseană.
În final, foarte pe scurt, Alphonso descrie cea de-a doua fază a Iconoclasmului, inițiată
de Împăratul Leon al V-lea Armeanul, dar căreia i s-a pus capăt foarte repede de către
Împărăteasa Theodora, în anul 842., astfel marcându-se finalul controversei iconoclaste în
Carpen David Gabriel
Facultatea de Teologie Ortodoxă București
Master Istorie și tradiție creștină, an 1
Bizanț. Scriind istoria acestei erezii în secolul XVIII, deci privind retrospectiv evenimentele,
Alphoso de Liguori continuă cu descrierea reapariției Iconoclasmului ca doctrină teologică în
Apus în secolul XII, la henricani și albingensi, iar două secole mai târziu în centrull Europei,
la hussiții din Bohemia, urmând ca, odată cu apariția Protestantismului în secolul XVI,
Iconoclasmul să devină unul din principalele fundamente ale Luteranismului și Calvinismului.