Sunteți pe pagina 1din 20

PERSONALITĂȚILE ȘI AȘEZĂMINTELE ROMÂNEȘTI DE LA

MUNTELE ATHOS,
DIN A DOUA JUMĂTATE A SEC. XIX PÂNĂ AZI

Pr. Conf. Ioan Moldoveanu

Este de acum prea bine cunoscut faptul că istoria Locurilor Sfinte de la Muntele Athos s-a
împletit cu istoria românilor vreme de mai bine de cinci secole, fapt ce a fost înfățișat în mai multe
rânduri, cu date noi, în literatura de specialitate 1.
Cu toate că românii au fost cei mai importanți donatori la mănăstirile athonite, de-a lungul
acestor secole, încă din cele mai vechi timpuri, nu şi-au manifestat în mod expres dorinţa de a avea un
locaş numai al lor, aşa cum aveau bulgarii, georgienii, ruşii şi sârbii, deoarece patronajul pe care îl
exercitaseră până aproape de secularizare i-a impus într-o situație destul de avantajoasă, situație din
care nu se simțea nevoia unei particularizări a vieții monahale românești de acolo. Nu uităm aici cazul
mănăstirii Cutlumuș ce căpătase în documente supranumele de ”Lavră a Țării Românești”, ori cel al
Zografului căruia Sfântul și Marele Voievod Ștefan al Moldovei i se adresa cu apelativul ”mănăstirea
domniei mele”. Și nu înșirăm aici binefacerile pe care toți principii români le-au îndreptat către toate
mănăstirile athonite. Vreme de cinci secole, românii au fost ”patroni materiali și spirituali” în Sf.
Munte, situație din care aveau să fie îndepărtați din momentul în care Athosul va pierde toate acele
mănăstiri și schituri ale căror averi fuseseră secularizate la 1863.
Dorința de avea așezăminte cu caracter național la Athos a devenit manifestă numai din
secolul al XIX-lea. Au existat, în acest sens, mai multe încercări, dintre care unele iniţiate chiar de
călugării greci. Una dintre încercări a aparţinut egumenului Teodorit de la Esfigmenu care chiar a avut
intenţia de a face din mănăstirea pe care o egumenea mănăstire moldovenească, în condiții extrem de
avantajoase pentru români. Faptul se întâmpla în vremea păstoriei în Moldova a lui Veniamin
Costachi2. Nu se ştie nici până astăzi de ce mitropolitul a refuzat generoasa propunere de a avea şi

1
Vezi Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940; Petre
Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du millieu du XIV-eme siecle a 1654 , Pontific.
Institutum Studiorum Orientalum, Roma, 1986; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuții la istoria relațiilor dintre Țările Române
cu Muntele Athos (1650-1863). În întâmpinarea a 1045 de ani de la fondarea Muntelui Athos, Edit. IBMBOR, București,
2002.
2
Vezi studiul foarte bun care priveşte întocmai această problemă la Al. Elian, Biserica Moldovei, p. 391-402.

1
românii mănăstirea lor la Athos. Rămâne una dintre enigmele istoriei relaţiilor noastre cu Muntele
Athos.
Românii s-au aşezat de-a lungul timpului, fie în mănăstirile mari de la Athos, fie în schituri,
chilii sau colibe, întemeiate sau cumpărate de ei de la călugării greci. Dintotdeauna, aceștia au ajuns în
număr mare la Muntele Athos, chiar din cele mai vechi timpuri, când Ţările Române căpătau statut
politic. Este arhicunoscută corespondenţa de la 1369 a lui Vladislav I, voievod al Ţării Româneşti, cu
Hariton de la Cutlumuş, căruia i se cerea schimbarea statutului chinovial în idioritmie pentru călugării
români, în schimbul unor preţioase danii - zidirea catoliconului şi a restului mănăstirii. Despre toate
acestea s-a scris foarte mult şi nu insistăm aici 3.
Prin secolul al XVIII-lea încep să ia fiinţă la Athos aşezămintele cu caracter românesc, deși în
forme destul de modeste.
Aşa este, de pildă, şi cazul schitului Lacu, pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel, unde pe la
1754 s-au aşezat călugări moldoveni, iar pe la 1760, schitul se înnoia prin osârdia ieromonahului
român Daniil, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski 4. La vremea aceea, existau în Athos cam 24 de
colibe româneşti şi aproape 100 de pustnici români 5. Din “Proschinitarul” călugărului Serafim, aflăm
că la 1843 vieţuiau la Lacu 32 de români din mănăstirile Cernica şi Căldăruşani şi, în plus, mai existau
cinci chilii cu paraclise şi 16 colibe6.
Tot de pe la 1760 este şi Schitul Nou (Νέα Σκήτη), cu hramul Naşterii Maicii Domnului,
având şi el 16 chilii şi 10 colibe, toate româneşti, pe teritoriul Sfântul Pavel 7. Dar despre toate acestea
vom dezbate mai pe larg ceva mai jos.
S-a vorbit pe larg în nenumărate rânduri de activitatea marelui Paisie, călugăr ucrainean,
căruia i se datorează redeşteptarea unui curent de tip isihast, care îi va purta numele. Venit în Athos, el
a întemeiat chilia Sfântul Ilie, pe teritoriul mănăstirii Pantocrator, care astăzi nu mai este locuită de
români. El a rămas în Athos 17 ani, între 1746-1763. Trebuie amintit că el a venit în ţara noastră atras
fiind de faima unui alt mare călugăr care petrecuse la Athos, Vasile de la Poiana Mărului. Se poate
chiar afirma că mare parte din “performanţele” duhovniceşti ale lui Paisie se datorează lui Vasile care,
se pare, că adusese în mănăstirile româneşti rânduiala athonită cu mult înainte de a fi mers însuşi
Paisie la Athos. De asemenea, Vasile face din Poiana Mărului o adevărată vatră de spiritualitate

3
Vezi capitolul nostru despre “Cutlumuş” în ”Contribuții la istoria”, p. 147-154.
4
Gh. Moisescu, Contribuţia românească pentru suținerea Ortodoxiei în cursul veacurilor, în ”Ortodoxia”, nr. 2, 1953, p.
272; Liviu Stan, Locurile Sfinte din Orient, “Ortodoxia”, nr. 1, 1952, p. 70; Pr. Ion Irimia, Câteva figuri de români athoniţi,
“G.B.”, nr. 8-10, 1952, p. 424; Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare. Mică enciclopedie, vol. I, București, 1991, p.
542.
5
Gherasim Smyrnakis, Το Αγιον Ορος, Atena, 1903, p. 609; Iorga, Muntele Athos în legătură cu Țările noastre, ”AARMSI”,
36, 1913-1914, p. 58.
6
Este vorba de un “Proschinitar” în româneşte apărut la 1856 cu titlul complet: “Proschinitar al Sfântului Munte al Athonului
sau descriere pe larg a sfintelor locaşuri ce sunt zidite de atâtea veacuri împrejurul acestui Sfânt Munte şi la care evlavioşii
şi drept credincioşii creştini merg spre închinăciune”, vezi Ioan Dură, Proschinitare ale Sfântului Munte tipărite pe pământul
românesc, în “BOR”, nr 3-4, 1989, p. 125; cf. Moisescu, op. cit., p. 272.
7
Cândea, op. cit., p. 546.

2
ortodoxă prin copierea şi răspândirea unor scrieri cu conţinut teologic aparţinând marilor sfinţi Isaac
Sirul, Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului şi Filotei Sinaitul 8. Paisie auzise de
pravila athonită de la Vasile, fapt care l-a determinat să meargă el însuşi la Muntele Athos, în 1746.
Aşa cum bine se ştie, Paisie a întemeiat acolo, pe teritoriul mănăstirii Pantocrator, schitul Profetul Ilie,
unde, încetul cu încetul, s-a constituit o puternică comunitate de monahi proveniţi din toată lumea
ortodoxă, precum se va întâmpla de altfel şi atunci când Paisie s-a reîntors în Moldova. Astfel, de
pildă, vedem pe monahul Visarion venind din Moldova spre a-şi căuta un duhovnic în persoana lui
Paisie. În preajma lor s-au adunat mai mulţi ucenici, 12 moldoveni şi 5 slavi. Pe la 1758, Paisie a
primit harul preoţiei de la un episcop Grigorie, el însuşi trăitor la Sf. Munte, iar înfiinţarea schitului Sf.
Ilie s-a produs abia după ce un alt vieţuitor atonit, patriarhul Serafim, îi va da aprobarea în acest sens 9.
Ceea ce interesează mai mult, în cazul lui Paisie, este faptul că el este autorul unui curent de
împrospătare duhovnicească, ascetică şi teologică, pornită la Athos, continuată în Moldova şi
răspândită în aproape toată lumea ortodoxă pentru mai bine de un secol şi jumătate. Efectele acestui
nou curent s-au făcut simţite până târziu şi rămân actuale prin imensa operă de traducere a literaturii
ascetico-filologice pornită de Paisie împreună cu ucenicii săi la Athos şi continuată la mănăstirile din
Moldova - Filocalia. Atât de puternică a fost influenţa în Athos a călugărului trăitor în mănăstirile
moldovene, Paisie, încât se poate spune că a avut tot atâta influenţă în Athos, cât va avea şi Sfântul
Nicodim în Ţările Române10.
În vremea în care Paisie se afla la Sfântul Ilie, un stareţ moldovean, Atanasie, trăia cu ucenicii
săi la Cavsocalivia, pe teritoriul Lavrei. Atanasie chiar se angajase într-o polemică cu Paisie pe tema
idioritmiei şi a vieţii ascetice, al cărei adept (Atanasie) era. Paisie îi va da un răspuns în 14 capitole,
care îl va înmuia pe Atanasie, acesta “recunoscându-şi nedreptatea” 11.
Printre ucenicii lui Paisie se mai afla un Visarion din chilia Sfântului Constantin în care trăiau
12 valahi şi 5 slavi. Acesta l-a urmat pe Paisie în mănăstirea Dragomirna şi a murit acolo în 1766 12.

8
Filocalia, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Buc., 1979, vol. VIII, p. 577; Pr. Gabriel Cocora, Cuviosul
Vasile de la Poiana Mărului, în “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Buc., 1987, p. 427.
9
Pr. Dr. Paul Mihail, Cuviosul stareţ Paisie de la Neamţu, “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Buc., 1987, p. 487.
10
Este interesantă teza că între Paisie Velicikovski şi Nicodim Aghioritul a existat o corespondenţă şi chiar se spune că
Sfântul Nicodim, care a venit în Athos mult mai târziu, adică pe la 1775, hotărâse să facă o călătorie în Moldova, pentru a-l
cunoaşte pe Paisie, al cărui nume încă se mai pomenea cu mult respect de către cei care, în mod sigur, i-au fost ucenici şi au
rămas în Athos. Întâlnirea lor nu s-a produs decât pe tărâm duhovnicesc - Monahul Theoclit Dionisiatul, Άγιος Νικόδημος ο
Αγιορείτης (Sf. Nicodim Aghioritul), Atena, 1959, p. 122-125; Konstantin Karaisaridis, Sfântul Nicodim Aghioritul şi
activitatea sa în domeniul liturgic, teză de doctorat, Bucureşti, 1987, p. 22, nota 17, p. 128. Un istoric grec, Constantin
Papoulidis, afirmă cu greutate: “Nu cred că va surprinde pe cineva dacă spun că există locuri comune între scrierile
cuviosului Nicodim Aghioritul şi ale cuviosului Paisie Velicikovski. Este de ajuns să spun că patru cincimi din cartea lui
Paisie “Despre rugăciunea minţii” se află în cărţile Sfântului Nicodim Aghioritul” - Περιπτώσεις πνευματικής επιδράσεως του
Αγίου Όρους εις τον Βαλκανικόν χώρον κατά τον 18ον αιώνα (Cazuri de influenţă duhovnicească a Muntelui Athos asupra
spaţiului balcanic în sec. XVIII ), “Μακεδονικά”, 9, 1969, Tesalonic, p. 287-289; cf. Karaisaridis, op. cit., p. 129.
11
Ion Irimia, op. cit., p. 423; Moisescu, op. cit, p. 267.
12
Ion Irimia, op. cit., p. 423.

3
Dintre apropiaţii lui Paisie făcea parte şi Macarie de la Neamţ, călugăr foarte învăţat,
cunoscător perfect al limbii greceşti, care l-a învăţat greaca şi pe Paisie. El este autorul multor
traduceri din limba greacă, făcându-se cunoscut sub numele de “dascălul cel mare” al românilor 13.
Printre monahii cu care Paisie a venit de la Athos se mai afla un Spiridon, ieromonah care a
scris la mănăstirea Neamţ “Viaţa lui Paisie” 14.
“Proschinitarul” lui Serafim vorbeşte despre “chilia de la Morfonu”, având un paraclis cu
hramul Sfinţii Trei Ierarhi unde a pustnicit de tânăr cuviosul duhovnic Luchian venit tot de la
Neamţ15.
Pe teritoriul Lavrei, la locul numit Katafighion (refugiu), se mai află biserica cu hramul Tăierii
Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 1843 fiind amintit aici în acelaşi “Proschinitar” duhovnicul
Teofilact de la Neamţ, cumpărând de la Marea Lavră această chilie 16. Se vede că mănăstirea Neamţ,
unde Paisie desfăşurase mare parte din activitatea sa din ultimii 20 de ani de viaţă avea o pondere
deosebită în a trimite călugări cu viaţă deosebită la Athos.
Un alt călugăr înduhovnicit care a ajuns la Athos avea să fie viitorul stareţ de la Cernica,
Gheorghe. Pe la 1750, tânărul Gheorghe (era născut la 1730) a plecat la Constantinopol şi de acolo a
ajuns în Athos, stabilindu-se la Vatoped, împreună cu un ierarh grec ce-i era duhovnic. Aflând de
cuviosul Paisie, care se afla deja acolo, la chilia Sfântul Ilie, a ţinut să-l cunoască şi a intrat în mica
obşte a marelui trăitor. Paisie a fost acela care i-a dat binecuvântarea spre a lua marea schimă
monahală, iar la 1754 a fost hirotonit preot pentru obştea de la Sfântul Ilie. Când Paisie s-a retras în
Moldova, Gheorghe l-a urmat la Dragomirna, la Secu şi mai apoi la Neamţ. Prin 1781, Gheorghe a
hotărât să se întoarcă în Muntele Athos, fie la Vatoped, fie la Sfântul Ilie spre a se desăvârşi
duhovniceşte. În drum, s-a oprit la Bucureşti, unde mitropolitul Ungrovlahiei de atunci, Grigorie II, i-a
propus să rămână la mănăstirea Cernica, având în vedere ridicarea ei şi refacerea vieţii monahale
acolo.
În 1794 i s-a încredinţat şi conducerea mănăstirii Căldăruşani 17 şi tot pe atunci şi a mănăstirii
de la Argeş18. El a provocat cu adevărat o ridicare duhovnicească, aşa cum Paisie făcuse în Moldova,
fiind important prin promovarea curentului paisian în Ţara Românească, ceea ce i-a adus mulţi
ucenici, de numele cărora nu se poate face abstracţie în Istoria Bisericii Române. Este vorba despre
Macarie, mare cărturar al secolului XVIII, ieromonahul Dorotei, traducător de limbă greacă, Calinic

13
Ibidem, p. 424.
14
P. Mihail, op. cit., p. 494.
15
Gh. Moisescu, Contribuţia , p. 268.
16
Ibidem, p. 272.
17
Arhim. Chesarie Gheorghescu, Cuviosul arhimandrit Gheorghe stareţul mănăstirii Cernica (1781-1806), în “GB”, nr. 5,
1987, p. 69-71; Econom D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, cu un scurt istoric
asupra acestor mănăstiri, Bucureşti, 1928, p. 45; Păcurariu, IBOR, II, ed. II, p. 566-567.
18
Cei 20 de monahi trimişi de el acolo au reînviat viaţa duhovnicească. Cu timpul însă, mulţi dintre ei s-au retras, din cauza
turcilor, la schitul Robaia care era închinat mănăstirii Xenofont de la Athos - Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania
în sec. XIII-XX, București, 1977, ed. II, p. 174.

4
de la Cernica, devenit episcop de Râmnicu Vâlcea, ierodiaconul Grigorie, mitropolit al Ţării
Româneşti, între 1823-34, Macarie Protopsaltul sau dascălul de cântări bisericeşti.
Am evocat aici şi numele lui Grigorie Dascălul, devenit mitropolit. Era ucenic al lui Paisie şi,
ca atare, cunoscuse viaţa atonită. El a ajuns la 1812 împreună cu monahul Gherontie şi duhovnicul
Calinic de la mănăstirea Secu din Moldova în Muntele Athos. La întoarcere au căzut între tâlhari şi
Gherontie, fiind mai în vârstă, a murit la Filipopoli, în Bulgaria. Grigorie s-a întors în ţară şi s-a aşezat
la Neamţ, unde a trăit o vreme sub aripa lui Paisie. El s-a remarcat în cultura românească prin lucrarea
de traducere a foarte multor opere de zidire sufletească, opere ale Sfinţilor Părinţi şi cărţi liturgice,
ceea ce i-a atras apelativul de “Dascălul”, fiind cu adevărat dascăl şi luminător al neamului
românesc19. Multe dintre traducerile pe care le-a şi tipărit au ajuns şi în bibliotecile athonite, dovedind
că lucrările sale erau căutate spre zidirea sufletească a fraţilor de acolo 20. Mitropolitul Grigorie
Dascălul rămâne, prin întreaga sa activitate de ridicare culturală, una dintre cele mai luminoase figuri
bisericeşti21.
Un alt călugăr îmbunătăţit, Irinarh de la Horaiţa, atras şi el de faima Muntelui Athos, va
petrece doi ani acolo, până când, datorită Revoluţiei din 1821, a fost nevoit să revină în ţară, aducând
cu sine duhul de viaţă athonită, aşa cum făcuseră ceilalţi de dinaintea sa 22.
În “Mineiul” pe ianuarie tipărit la mănăstirea Sf. Pantelimon din Muntele Athos, între sfinţii
celei de-a zecea zi se află pomenit şi cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul, cunoscut în istoria
noastră drept Antipa de Calapodeşti23. Acesta, încă din tinereţe, auzise de Sf. Munte, dorindu-şi să
meargă acolo. Pentru început, s-a oprit la schitul Lacu unde vieţuiau români. Egumenul schitului l-a
tuns în monahism şi, după 15 ani, s-a mutat la mănăstirea Esfigmenu care tocmai primise printre
metoacele sale şi schitul Floreşti din Moldova, din partea mitropolitului Veniamin Costachi al
Moldovei24. Pe la 1860 a părăsit Muntele Athos pentru a se întoarce în ţară şi de aici s-a îndreptat spre
Rusia, stabilindu-se la mănăstirea Valaam unde se trăia după norme paisiene. Acest mod de viaţă se
datora unor ucenici ai lui Paisie Velcikovski care ajunseseră la această mănăstire, reuşind să impună
tipicul atonit. După 17 ani de vieţuire în mănăstirea Valaam, şi-a găsit sfârşitul, fiind înmormântat în
gropniţa acesteia. Pentru viaţa sa curată, a intrat în conştiinţa monahilor pe care îi avusese ucenici,
devenind singurul monah atonit român trecut în rândul sfinţilor şi pomenit ca atare la Muntele Athos 25.

19
Păcurariu, op. cit., vol. III, 1997, p. 36-39; Nicolae M. Popescu, Viaţa şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, mitropolitul
Ţării Româneşti, “BOR”, nr. 5-6, 1934, p. 293-294.
20
Virgil Cândea, op. cit., p. 448-550.
21
Mitropolitul a fost implicat în lupta românilor, după 1821, de a trece mănăstirile închinate sub conducerea pământenilor,
adică de a împiedica spolierea lor continuă de către greci.
22
Lucian Tomitanul, Cuviosul Irinarh de la Horaiţa, “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Buc., 1987, p. 512-513.
23
Arhim. Ieronim Moțoc, Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul, “Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Buc.,
1987, p. 543.
24
Despre închinare, vezi capitolul nostru referitor la m-rea Esfigmenu, în op. cit., p. 249-257.
25
Moțoc, op. cit., p. 548-549.

5
Secolul al XIX-lea a înregistrat prezența și altor personalități duhovnicești, precum a ierom.
Orest Baldovin de la chilia Sf. Ipatie-Vatoped 26, a cuviosului Avxentie Sihastrul (+ 1890)27, a
ieroschimonahului Nifon Ionescu, fondatorul Prodromului (1807-1901), împreună cu ieroschimonahul
Nectarie (1800-1900)28. Printre marile figuri athonite s-au numărat aceea a schimonahului Irinarh
Șișman (1845-1920), care, ajungând la Athos, a scris o „Istorie a Sf. Munte” în douăzeci de volume,
rămasă în manuscris29, a ieroschim. Varlaam Vântu (1833-1934) 30 sau a părintelui Antipa Dinescu,
unul dintre cei mai însemnați egumeni ai Prodromului (1859-1942) 31. Mai amintim aici numele lui
Vitalie monahul (1891-1945) care s-a nevoit într-un bordei pe teritoriul mănăstirii Caracalu 32 și pe al
schimonahului Iona Bălășescu (1855-1955), nevoitor, din 1911, la schitul Sf. Vasile din Sihăstria
Capsocaliviei33.
Evident că sunt și mulți alții din numărul mare al monahilor români care ajunsese la un
moment dat, în preajma Primului Război Mondial, la aproape 650, în cele 2 schituri (Lacu și
Prodromu), 24 de chilii și 26 de colibe românești34.
Ele se înființaseră pe tot parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, iar unele erau
chiar din secolul al XVIII-lea, precum schiturile Lacu, Sf. Ana 35 și (Κεράσια) Cireașa, datând de pe la
1750.
Vom arăta mai întâi care sunt așezămintele românești înființate în secolul XIX și începutul
celui de-al XX-lea, potrtivit unei liste pe care ne-o pune la dispoziție cercetătorul Maria Petre 36, lăsând

26
Călugărit la Cernica pe la 1830, a plecat la Athos împreună cu ucenicii săi, monahii Ipatie și Ilie; au cumpărat chilia Sf.
Ipatie de la Vatoped pe care au reînnoit-o pe la 1873. a trecut la Domnul la 14 septembrie 1878 – Protosinghel Ioanichie
Bălan, Pateric românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor sfinți și cuvioși părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești
(sec. IV-XX), edit. Arhiep. Tomisului și a Dunării de Jos, Galați, 1990, p. 457-459.
27
Ibidem, p. 471-472.
28
Ibidem, p. 478-180 și vezi aici mai jos.
29
Ibidem, p. 515-516.
30
Rudă a părintelui Ilie Cleopa, a plecat de tânăr în Sf. Munte și s-a călugărit la o chilie românească. S-a reîntors în țară la
schitul Cozancea-Botoșani și a fost hirotonit preot, la 1899. La 1912, s-a reîntors în Athos, la chilia Sf. Nicolae din Iufta și a
murit după ce a reușit să termine de construit biserica de acolo – Ibidem, p. 536-537.
31
Despre acest mare egumen vom vorbi mai pe îndelete ceva mai jos; vezi și ibidem, p. 551-553.
32
Ibidem, p. 589-590.
33
Ibidem, p. 606.
34
Adina Berciu-Drăghicescu și Maria Petre, Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică, 1864-1948, vol. I, Editura
Universității, București, 2004, p. 171-172, 1895-202, 217-226; Maria Petre, Chiliile românești de la Muntele Athos la
sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea, în ”BOR”, nr. 7-12, 2008, p. 446. În ce privește numărul acestor
așezăminte, o altă statistică spune că ele ar fi numărat 72 de lăcașuri, cu 52 de biserici – Liviu Stan, op. cit., p. 72-74 și
Moisescu, op. cit., p. 272.
35
Cândea, op. cit., p. 547.
36
Vezi Chiliile românești, p. 446-450; Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Schituri și chilii românești de la Muntele
Athos. Documente (1852-1943), vol.I, Editura Universității din bucurești, București, 2008, p. 37-42. De asemenea, se poate
consulta și bine-cunoscuta lucrare a părintelui Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, sec. IV-XX, Editura IBMBOR,
București, 1982, p. 347-350, 354-371; idem, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1992, p.
391-514.

6
pentru mai încolo chestiunea înțiințării Schitului Prodromu, cât și a prezentării situației prin care au
trecut acestea, mai ales de la momentul obținerii autocefaliei, până azi.
Astfel, la 1850, ieromonahii Orest și Ipatie, de la mănăstirea Cheia din Prahova, întemeiau
chilia Sf. Ipatie, pe teritoriul Vatopedului; în 1864, monahii basarabeni Cosma, Domițian și Corg
cumpără chilia Adormirea Maicii Domnului de pe moșia Xiropotamului și o refac din temelii;
înmulțindu-se numărul călugărilor de aici, vor cumpăra, la 1869, ruinele chiliei Cucuvinu-Provata de
pe moșia Lavrei, cu hramul Sf. Ioan Teologul, iar în 1870 începeau construcția bisericii de aici; la
1867, schimonahul Sava provenit de la Prodromu înființa chilia Turlutiu, pe moșia Lavrei Mari; tot
pe moșia Lavrei, un ieromonah din Tecuci, Visarion înființa chilia Sf. Artemie; la 1870, fusese
cumpărată și renovată integral chilia Katafighi din Provata, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, tot pe
teritoriul Lavrei, egumenită fiind de basarabeanul Teodosie Hodorogea de la Prodromu. Aceasta
ajunsese la 1906 într-o situație foarte bună, deținând 23 de camere și 40 de pogoane de pământ
cultivat, dar și obiecte de valoare; în același an, ieromonahul Carion Mirăuț din Basarabia cumpăra tot
de la Lavra chilia Sf. Prooroc Ilie din Provata, ce deținea biserică, bibliotecă și case de locuit, dar și
25 pogoane de pământ cultivat, fie cu vie, fie cu măslini.
1870 a fost anul în care s-au cumpărat și alte chilii de către români. Așa, chilia
Acoperământul Maicii Domnului era cumpărată de ieromonahul Antim, tot de la Lavra, iar monahul
Ghedeon Bucovineanul cumpăra chilia cu numele Schitul Sf. Vasile, de la aceeași mare mănăstire.
Cinci ani mai târziu, la 1875, chilia Adinu de pe moșia Dionisiului devenea românească prin
cumpărarea de către ieroschimonahul Serapion. Apoi, la 1877, doi monahi români din Moloviște
(Macedonia) primeau chilia Sf. Nicolae de la Kareea, de pe teritoriul mănăstirii Simonopetra, drept
”recompensă pentru ascultarea de 19 ani și prin decedarea predecesorului nostru ieromonahul
Onufrie”.
La 1894, ieromonahul Ilie Hulpe cumpăra chilia Nașterea Sf. Ioan Botezătorul de la Colciu-
Vatoped, iar un an mai târziu, la 1895, schimonahul Ioachim Bărcănescu (Zugravul) cumpăra de la
Cutlumuș chilia Sf. Mari Mucenici Teodor Tiron și Teodor Stratilat 37. În același an, un alt
schimonah din Oltenia, Mihail, stabilit inițial la Prodromu, cumpăra chilia Sf. Gheorghe de la
Colciu38.
Nu știm când a fost cumpărată de la Ivir chilia Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, dar știm că
acolo nevoiau români la 1901, iar la 1908 era egumenită de basarabeanul Zosima. Și tot în 1901,
existau chiliile Sf. Cosma și Damian a părintelui Antonie Constantinescu, pe teritoriul Mănăstirii
Grigoriu, cât și chilia părintelui Irodion pe moșia Pantocratorului.
La 1902, monahul Calist cumpăra de la Vatoped chilia Sf. Nicolae din Iufta, cu două biserici,
case bune de locuit, 20 de pogoane de pământ cultivat și un izvor de apă.

37
Exista în 1980 când avea un singur nevoitor, pe părintele Ioachim ieroschimonah - vezi Bălan, Pelerinaj, p. 367.
38
Părintele Mihail plecase de la Prodromu, întristat fiind de conflictul apărut între conaționalii săi: ”m-am convins că acești
oameni nu o să poată face nimic în folosul națiunii noastre, ci îmi pierd timpul în zadar ” – Maria Petre, op. cit., p. 448. La
1900 chilia avea deja un alt egumen, pe părintele Gavriil Mateescu (vezi ibidem, p. 368). Aici avea să nevoiască, din 1978,
unul dintre cei mai mari duhovnici români din Athos, părintele Dionisie Ignat – Bălan, Pelerinaj, p. 368.

7
Pentru 1901 și 1908 avem știre că un ieromonah Gherasim Sperchez din Săliște trăia,
împreună cu alți șapte monahi, la chilia Sf. Gheorghe din Capsala, aparținătoare de Pantocrator, pe
când la chilia Izvorul Tămăduirii, tot din Capsala-Valea Plângerii, dar care aparținea Vatopedului,
nevoiau părintele Ghemnasie din Ploiești cu alți șapte monahi.
La 1904, monahul Ioachim Iosifescu cumpăra de la Stavronichita chilia cu hramul Sf. Trei
Ierarhi.
Un schimonah Varnava din județul Tutova viețuia cu un ucenic la chilia Intrarea în Biserică,
pe moșia Pantocratorului, la 1908. Și tot atunci viețuia într-o chilie numită Paraclisul Toți Sfinții,
aproape de Cavsocalivia de pe moșia Lavrei unul dintre cei mai cunoscuți sculptori din Athos,
ieromonahul Nicodim din Galați care egumenea peste câțiva greci. Iar la locul numit Catunache, tot
pe teritoriul Lavrei se mai găsea chilia părintelui Marcu din Basarabia, cu hramul Nașterii Maicii
Domnului.
Pe moșia Pantocratorului, tot pe la 1908, funcționa chilia Sf. Ioan Teologul a părintelui Isaia
din Basarabia.
Acestora, părintele Ioanichie Bălan le mai adaugă altele: chilia duhovnicului Leontie, în
apropiere de Schitul Lacu, chilia ieromonahului Dionisie, tot aproape de Lacu, chilia duhovnicului
Teofilact39, chilia duhovnicului Luchian, ucenic de-al lui Paisie Velcicovski, cumpărată la Morfonu,
pe moșia Lavrei40, chilia părintelui Zosima cu hramul Nașterii Prodromului, pe teritoriul Ivirului,
chilia Sf. Eftimie a părintelui Isaia, tot ivirită ca și chilia Sf. Gheorghe a părintelui Roman, chilia
Sf. Muc. Marina a părintelui Cozma, dependentă de Vatoped, sihăstria de la Calimița de pe moșia
Vatopedului, ce datează de pe la sfârșitul sec. XVIII, în care se nevoise Sf. Ierarh Grigorie Dascălul,
chilia Nașterea Maicii Domnului de la Simonopetra, cunoscută și după numele duhovnicului cel mai
cunoscut care a nevoit acolo, Sava, trecut la Domnul la 1976, după 50 de ani de nevoințe și, în sfârșit,
Noul Schit41, care a fost ctitorit pe la 1760, între Sf. Ana și Sf. Pavel, de către arhim. Antim, arhiereul
Isaia, monahii Daniel și Acachie, cu hramul Nașterii Maicii Domnului. Acesta există și azi, fiind una
din cele mai mari sihăstrii românești din Athos, în timp ce multe dintre celelalte amintite până aci au
dispărut și nu s-au mai putut reface vreodată.
Așa cum am mai spus, am lăsat mai la urmă chestiunea schitului românesc Prodromu.
Fără îndoială cel mai mare și însemnat așezământ românesc athonit este schitul Prodromu,
care pentru mărimea sa poate concura foarte bine cu orice altă mănăstire athonită. Prodromu este
împlinirea mai vechilor dorinţe ale românilor de a-şi avea propriul lăcaş de cult la Athos, așa cum
aveau toate celelate nații ortodoxe. El este situat pe teritoriul Lavrei şi exista înainte de 1660, când
monahul Filotei cerea voie Lavrei ca să poată înnoi acest schit. După el, un român, Macarie, a

39
Pe fila 16 a unui manuscris de la Neamț, cu nr. 98, există însemnarea că acest Teofilact, provenind din marea Lavră a
Neamțului, se nevoia înainte de anul 1859 într-o chilie cu hramul Tăierii Capului Sf. Ioan pe teritoriul mănăstirii Caracalu,
vezi Pelerinaj, p. 365.
40
Informația este luată din același manuscris anonim al Neamțului, ibidem, p. 366.
41
Vezi mai sus nota 7.

8
construit acolo o casă, iar în 1754, schitul este din nou reparat de Iosif din Hios, afierosindu-l Tăierii
capului Sfântului Ioan Botezătorul42.
Între anii 1810-1816, această chilie cunoscută sub numele Ianacopulo (era numai chilie) a fost
cumpărată de duhovnicul moldovean Iustin, care a trăit aici cu ucenicii săi Grigorie şi Patapie 43. Iustin
a plecat în Moldova, dar ideea transformării în schit a chiliei pe care o cumpărase a ţinut-o secretă şi a
deconspirat-o numai în faţa mitropolitului Veniamin Costachi. Între timp, Iustin a murit de bătrâneţe,
iar ucenicul său Patapie va duce mai departe ideea aceasta, insistând pe lângă mitropolit în sensul
celor gândite de mentorul său44.
Veniamin Costachi a scris în 1820 către Lavra, cerând chiar acest lucru: transformarea chiliei
în schit românesc. În felul acesta, cei doi ucenici au obţinut, în iunie 1820, permisiunea modificării
statutului chiliei lor în schit. Actul pe care Marea Lavră l-a emis conţine 13 articole care se vor un
regulament de funcţionare:
1. Se permitea în primul rând ca schitul să se numească Prodromu, cu denumirea
oficială de “schit chinovial al credinciosului neam al moldovenilor”, ce urma să se afle sub
administraţia Lavrei, purtând pe ştampilă icoana Cinstitului Botezător.
2. Biserica va purta hramul vechi, al Tăierii Capului Înaintemergătorului.
3. Dichiul, adică egumenul, trebuia să fie de neam moldovean, ales de monahii de acolo
şi confirmat de Lavră.
4. Sistemul va fi chinovial.
5. Taxele sau impozitele împărăteşti se vor depune la Lavra, precum şi toate celelalte
obligaţii.
6. Schitul nu avea voie să se extindă mai mult decât îi era acordat ca spaţiu (avea
grădină, livadă, cimitir).
7. Toţi vieţuitorii erau obligaţi să aibă o comportare evlavioasă către mănăstirea cea
mare.
8. Dacă în afara spaţiului acestui schit se găsesc colibe cu călugări greci sau moldoveni,
aceştia se vor supune nu schitului, ci Marii Lavre.
9. Din milosteniile venite din afară pentru cinstiţii fraţi, dator este dichiul să dea nu
numai celor dinăuntru, ci şi celor din colibe, de afară.

42
Irinarh Sisman, Schitul românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos, 1906, p. 70; Cioran, Σχέσεις των Ρουμανικών
Χωρών μετά του Άθω και δη των μονών Κουτλουμουσίου, Λαύρας, Δοχειαρίου και Αγίου Παντελεϊμονος η των Ρώσων (Relații
ale Țărilor Române cu Athosul, în special cu Cutlumușul, Lavra, Dohiariu și Sf. Pantelimon sau a Rușilor), Atena, 1938, p.
144.
43
Cioran, op. cit., p. 144-145; N. Iorga, op. cit., p. 57. În biblioteca Prodromului se păstrează “Dogmatica sfântului Ioan
Damaschin”, tipărită la Iaşi, în 1806, cu însemnarea: “Această Bogoslovie s-a dăruit de noi, tălmăcitorii, sfinţiei sale
părintelui duhovnic Iustin din Sfântul Munte al Athonului, ce petrece la schitul Prodromu de la Smirna care este la sfânta
mânăstire Lavra. Gherontie şi Grigorie 1808” - Moisescu, op. cit., p. 269. Despre Gherontie şi Grigorie vom vedea mai
departe.
44
Ieromonahul Damian, Acte noi relative la chestiunea schitului românesc cenovial al Sfântului Ioan Botezătorul (Prodromu)
din Sfântul Munte Athos, Bucureşti, 1887, p. 12.

9
10. Oricine va veni din afară şi neplăcându-i viaţa de obşte şi va voi să zidească colibă, să
ceară voie de la mănăstirea Lavrei.
11. Cei care vor voi să iasă în lume să ceară voie de la sfinţita mănăstire (Lavra).
12. Toate cele ce se găsesc în acest schit (odoare, veşminte, cărţi, vase ş.a.) nu sunt
înstrăinabile şi toate cele care le vor mai fi date nu este permis să fie înstrăinate.
13. Se fixa dichiului obligaţia de a da câte 10 lei pentru pomenirea fiecărui frate care va
muri45.
Revoluţia din 1821 a izgonit pe cei doi călugări prodromiţi. Ei au revenit în Moldova. Aici
Patapie a murit şi a rămas în viaţă numai Grigorie Schimonahul, care, bătrân fiind, s-a retras la
Neamţ, unde a predat actele schitului. După moartea şi a lui Grigorie, istoria Prodromului se
împleteşte cu viaţa călugărilor Nifon şi Nectarie, care pe la 1840 au plecat la Athos şi au vieţuit zece
ani în schitul grecesc Sfânta Ana. Aici, ei şi-au cumpărat două chilii împreună cu alţi 12 călugări
moldoveni. Gândul lor era să facă un schit numai al lor şi pentru ducerea la îndeplinire a gândului,
s-au întors acasă pentru a strânge ajutoare. Între timp, schitul Prodromului, părăsit, a fost vândut
xenofontinului Ierotei, pe la 1851, pe 25.000 groşi.
Având sprijinul şi recomandarea domnului Grigorie Ghica şi a mitropolitului Sofronie
Miclescu, s-au întors la Athos şi, la 25 iulie 1852, au cumpărat schitul Prodromului de la Marea Lavră
pentru 7.000 groşi46. Pe 24 septembrie 1852, Marea Lavră a încheiat cu ei încă un acord, în patru
puncte, care se adăugau celor treisprezece anterioare. În principal, se cerea Prodromului ca anual să
depună 1.000 groşi la Marea Lavră, iar numărul monahilor români la schit să nu fie mai mare de 20 47.
La 30 martie 1853, epitropii Marii Lavre scriau domnului Moldovei, Grigorie Ghica,
mulţumindu-i pentru grija pe care o poartă aceştia schitului de acolo 48. Într-adevăr, domnul ajuta
schitul românesc cu bani, căci îl vedem, la 6 ianuarie 1853, dându-i o subvenţie anuală de 300 galbeni,
iar pe 7 iulie îi dădea un fond de 3.000 galbeni 49. Pe 8 iunie 1856, din nou domnul îi fixa o subvenţie
de 200 galbeni spre a putea schitul să înfiinţeze o şcoală pentru românii din Sfântul Munte 50, iar la 1
august 1857 şi 29 aprilie 1858 Sofronie mitropolitul îi trimitea şi el câte 500 galbeni 51.
Probabil că aceşti bani le-au fost de folos ca să toarne fundaţia bisericii, după care egumenul
Nifon scria mitropolitului Ţării Româneşti - tot Nifon se chema - să îngăduie venirea părinţilor

45
Nectarie, ieromonahul, Schitul românesc din Sfântul Munte. Documente de la întemeierea schitului şi până astăzi,
Bucureşti, 1878, p. 3-6.
46
Moisescu, op. cit., p. 20; Cioran, op. cit., p. 148-149; Iorga, op. cit., p. 57; Ioannis Mamalakis, Το Αγιον Ορος διά μέσου
των αιώνων (Muntele Athos de-a lungul timpului), Tesalonic, 1971, p. 471. Documentul se află publicat în Nectarie, op. cit.,
p. 7-8.
47
Ibidem, p. 8-10; Cioran, op. cit., p. 150.
48
Nectarie, op. cit., p. 10-11; Cioran, op. cit., p. 151.
49
Nectarie, op. cit., p. 11-17.
50
Ibidem, p. 13-19; Moisescu, Contribuţia, p. 270.
51
Nectarie, op. cit., p. 25-26; Moisescu, Contribuţia, p. 271. N. Iorga, Muntele Athos, p. 57, ne spune că Sofronie ar fi dat, în
1853, 3.000 galbeni olandezi ceea ce nu am putut verifica în documente. Adică, un astfel de document nu apare între cele
publicate.

10
Agatanghel şi Isaia spre a strânge ajutoare necesare continuării lucrărilor 52. Rezultatul a fost că în
septembrie 1857, Ministerul Afacerilor bisericeşti, după rezoluţia prinţului Alexandru Ghica, va
aproba pentru Prodromu suma de 15.000 lei vechi spre a-i fi de folos la ridicarea bisericii 53.
Din Valahia, părinţii Agatanghel şi Isaia au trecut şi în Moldova, unde logofătul Teodor Balş le
va da pentru schit 25.000 lei vechi, iar Nicolae Ruset Rosnoveanu, mare trezorier, va trimite şi el
schitului românesc vase sfinte, clopote de 132 ocale, 11.000 lei şi fixează să-i dea o sumă anuală în
valoare de 30 ducaţi. Soţiile acestor doi demnitari au depus şi ele, în 1857, la casa de depuneri din Iaşi
“Sfântul Spiridon”, bineînţeles în contul schitului, 1.000 ducaţi şi au trimis acolo cruci de argint.
Schitul a mai primit de la un Ioan Soare din Galaţi 165.000 lei vechi şi două cutii din argint aurit,
conţinând moaşte de la Lavra Pecerskaia 54. Pe 24 mai 1858, egumenul Nifon hotăra să vină în Ţara
Românească după ce luase o scrisoare de recomandare către Guvern, din partea Marii Lavre.
Ajungând în Ungrovlahia a primit din partea ucenicilor săi, Agatanghel şi Isaia, suma ce le
fusese dată de Guvern, 4.226 galbeni. Chitanţa poartă data de 10 august 1859 55.
Venirea lui Nifon în România (de la 1859 Principatele se uniseră) a avut ca efect trimiterea a
diverse ajutoare înspre schitul românesc: sfinte vase, veşminte, cărţi, candele, argintărie, icoane şi
multe altele56. La 1863 şi Guvernul român a hotărât să se dea anual la Prodromu 1.000 de ducaţi, sumă
care a crescut prima oară la 3.000 şi apoi la 4.000 ducaţi 57.
În sfârşit, biserica a fost terminată şi, la 26 aprilie 1866, Ministrul Cultelor C. A. Rosseti, a
trimis pe arhiereul Isaia Vicol de Diocleeas, care era egumen la Golia, în Iaşi, să sfinţească schitul
Prodromului. Aprobarea de a săvârşi târnosirea a dat-o patriarhul ecumenic Sofronie III pentru ziua de
21 mai 186658. Dar foarte important este faptul că pe 19 iunie 1871, regele României, Carol I,
recunoştea schitul românesc din Sfântul Munte drept “comunitate românească”, iar pe sigiliul
schitului, în locul cuvintelor “Pecetea schitului moldovenesc”, avea să se scrie “Sigiliul chinoviului
românesc”, fapt aprobat şi de patriarhul Ioachim III în martie 1876 59. Se pare că la această dată,
condiţia de la 1852, ca schitul să aibă numai 20 de călugări, fusese încălcată. Avea 100 de călugări 60,
iar stareţul era Damian, căci Nifon demisionase în urma unor intrigi.
În ce priveşte sigiliul sau ştampila, inscripţia completă era: “Sigiliul (ştampila) schitului
chinovial românesc din Sfântul Munte Athos”. Remarcăm că lipseşte cuvântul “Lavra”, adică schitul
52
Actul este din 15 martie 1857 - Nectarie, op. cit., p, 26-28. Prin circulara sa din 30 aprilie, Mitropolitul Nifon îndemna pe
toată lumea să ajute la ridicarea schitului românesc din Sfântul Munte (Ibidem, p. 28).
53
Ibidem, p. 30.
54
Cioran, op. cit., p. 158.
55
Nectarie, op. cit., p. 32.
56
Irinarh, op. cit., p. 140-143; Κώδιξ κτητόρων της εν Αθω ρουμανικής σκήτης του Προδρόμου (Codicele
ctitorilor schitului românesc Prodromu din Muntele Athos), (se găseşte în arhiva Schitului), p. 16, 45-48.
57
Damian, op. cit., p. 18, 100; Irinarh Sisman, op. cit., p. 151; Smyrnakis, op. cit., p. 424.
58
Nectarie, op. cit., p. 33; Damian, op. cit., p. 20, 99; Smyrnakis, op. cit., p. 422; Cioran, op. cit., p. 161; N. Iorga, Muntele
Athos, p. 58; Gh. Moisescu, Contribuţia, p. 271; Liviu Stan, op. cit., p. 69; Mamalakis, op. cit., p.471.
59
Decretul regelui se află în Nectarie, op. cit., p. 45-46. Vezi şi Cioran, op. cit., p. 176; Liviu Stan, op. cit., p. 69; Mamalakis,
op. cit., p. 472; Moisescu, Contribuţia, p. 271.
60
Cioran, op. cit., p. 162; Moisescu, Contribuţia, p. 271.

11
nu se denumea ca fiind al Lavrei, ceea ce a supărat mănăstirea cea mare, care nu a recunoscut
ştampila, considerând că textul contravine actului de înfiinţare a schitului. Faptul a dus la întreruperea
temporară a relaţiilor61. Ba, mai mult, românii, încurajaţi de ruşi, au cerut, în 1880, Chinotitei să le
aprobe statutul de mănăstire, în loc de schit, căci precum fiecare neam îşi avea mănăstirea sa, se
cuvenea şi românilor acelaşi lucru 62. Din păcate, bătrânii Nifon şi Nectarie constituiau în sânul
comunităţii româneşti o opoziţie care n-a făcut bine intereselor schitului. Lavra a început să profite de
acest fapt şi a acuzat că Prodromul constituie centrul de propagandă al vlahilor din Macedonia, ceea ce
ar fi împotriva intereselor Sfântului Munte şi neamului grec, în general 63. În urma acestui fapt, dar şi al
aceluia că Biserica Română şi guvernul nu primiseră pe trimişii Sfintei Lavre să rediscute problema
secularizării, Ioachim al III-lea s-a mâniat şi, la 1881, a anulat toate drepturile pe care le avea schitul
prin actele de la 1820, 1852 şi 1876. Evident că aici se resimţea influenţa Lavrei, care tocmai
restrângerea drepturilor românilor o urmărea 64. Disputa dintre chinoviul românesc şi Marea Lavră a
durat de la 1880 până la 1889, dar nu insistăm asupra acestor aspecte pentru că ele sunt descrise cu
multe amănunte de Gh. Cioran65.
Cearta s-a terminat prin câştigul de cauză al lavrioţilor, care, printr-un acord din 20 ianuarie
1889, în 10 articole, au făcut schitul românesc să-şi recunoască dependenţa faţă de Lavră. Ştampila
urma să fie schimbată, punându-i-se următorul text: “Ştampila sfântului schit, chinoviu românesc al
Sfântului Ioan Botezătorul, ce depinde de mănăstirea Marii Lavre din Muntele Athos, 1889”66.
Acordul acesta a fost confirmat printr-un sigilion patriarhal şi scrisoarea sinodală cu data 1890 67.
Cu toate acestea, românii n-au încetat să ceară modificarea statutului schitului lor în acela de
mănăstire. În ajutorul lor a venit profesorul de teologie Dragomir Demetrescu (+ 1926), care va cere
personal Patriarhului Ecumenic acest lucru. I s-a răspuns că tipicoanele Sfântului Munte nu prevăd
existenţa a mai mult de 20 de mănăstiri68.
De aici înainte, ”războiul rece” dintre greci și români la Muntele Athos a căpătat dimensiuni
noi, după cum vom vedea mai jos. Dacă azi în istoriografia, dar mai ales în mentalul românesc, și-a

61
Nectarie, op. cit., p. 92; Cioran, op. cit., p. 190; Mamalakis, op. cit., p. 472.
62
Cioran, op. cit., p. 203; Mamalakis, op. cit., p. 472.
63
Binenţeles că acuza aceasta se baza pe un fapt real: Anastasie Panu, fost caimacam al Moldovei, fusese primul care
avansase ideea de a se cheltui din fondul mănăstirilor închinate pentru activitatea de redeşteptare naţională a vlahilor
balcanici. Concret, urma ca 12.000 de galbeni din fondurile mănăstirilor închinate, ale căror averi tocmai fuseseră
secularizate, să fie destinaţi finanţării institutelor culturale din Macedonia, Tesalia, Epir şi Turcia - v. Dr. Adina Berciu-
Drăghicescu, Românii din Balcani. Cultură şi spiritualitate. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
Bucureşti, 1996, p. 39, cf. Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânescă. Evoluţia ei de la origini până la pacea de la
Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, Bucureşti, 1994, p. 36.
64
Cioran, op. cit., p. 200-203; Mamalakis, op. cit., p. 473; Moisescu, op. cit., p. 271.
65
Op. cit., p. 200-201.
66
“Σφραγίς της Ιεράς Σκήτης ρουμανικόν κοινόβιον του Αγίου Ιωάννου του Βαπτιστού, εξαρτώμενον
εκ της Μονής της Μεγίστης Λαύρας του Αγίου Ορους Αθω, 1889“ (Ștampila Sf. Schit al Sf. Ioan Botezătorul,
chinoviu românesc ce depinde de Mănăstirea Marii Lavre din Sf. Munte Athos) - ibidem, p. 212; Mamalakis, op. cit., p. 474.
67
Ibidem; Cioran, op. cit., p. 213.
68
Ibidem, p. 214; Mamalakis, op. cit., p. 474.

12
făcut loc clișeul care face din greci niște dușmani ai noștri, s-a datorat, în bună măsură, și atitudinii
șovine, filetiste a acestora.
La 1890, starețul Damian Dimitrescu, sătul de atâtea tulburări, a demisionat, în locul lui fiind
numit Ghedeon. Acesta făcea o vizită în țară, pe la 1892, cu scopul de a cere regelui Carol I și
Mitropolitului Primat ridicarea subvenției de la 7000 la 10.000 de franci 69. Subvenția a fost dată
schitului, de vreme ce la 1893 vedem că ea a fost chiar mărită la 12.000 franci, iar la 1894 la 14.000
franci70.
În 1895, arsanaua mănăstirii fusese avariată grav în urma unei furtuni, înregistrându-se pagube
însemnate. În plus, la acea dată numărul monahilor depășea numărul de 100, ceea ce făcea dificilă
administrarea schitului. La aceasta s-au adăugat noi reclamații, la 1898, ale unora dintre vechii părinți
Nifon, Nectarie și Antonie, reclamații îndreptate către autoritățile guvernamentale române, cum că
banii dați nu sunt administrați judicios71.
La 1901, numărul monahilor din Prodromu a ajuns la 150, însă nu a durat mult căci a urmat o
perioadă dificilă și din cauza cutremurului din 26 octombrie 1905, care a avariat grav biserica, dar și
parte din acareturi. Starețul nou al schitului, Antipa Dinescu, una dintre cele mai luminoase figuri ale
românismului athonit, cerea ajutor de la guvernul român. Din documente rezultă că autoritățile au
ajutat schitul cu sume consistente72.
Mai mult decât atât, starețul Antipa a înaintat o serie de memorii prin care cerea guvernului și
Bisericii Ortodoxe Române să intervină înspre ridicarea schitului la rang de mănăstire, alături de
celelalte 20 de mănăstiri athonite.
Războaiele balcanice au oprit orice inițiativă, mai ales după ce, la 1912, statul grec lua în
stăpânire Peninsula Chalcidică. Autoritatea otomană era înlăturată definitiv și se garanta autonomia
Muntelui Athos. La 13 oct. 1913, Chinotita Muntelui Athos hotăra păstrarea sistemului existent și
transferarea drepturilor Imperiului Otoman către noul Regat grec, respingând ideea internaționalizării
sau neutralității Sf. Munte, așa cum se propusese la Conferința de la Londra 73.
La 1914, izbucnea un nou conflict între starețul Antipa și o parte din călugării prodromiți. A
fost trimis să ancheteze situația consulul României la Tesalonic, iar acesta remarca răzvrătirea era
condusă de mănăstrirea Lavra ce ar fi dorit să impună oameni fideli politicii sale. Starețul Antipa a fost
înlăturat cu forța și s-a retras la schitul Icoana-Darvari, pe care Prodromul îl avea ca metoh la
București.
La 1920, prodromiții l-au ales ca stareț pe Simion Ciomandra, nerecunoscut însă de Marea
Lavră pentru că era născut în Macedonia, iar articolul 4 din Regulamentul din 1889 prevedea ca

69
ANIC, fond Ministerul Cultelor Direcția Contabilități, dosar 27/1878, f. 95, apud Adina Drăghicescu-Maria Petre, Schituri
și chilii, p. 25.
70
ANIC, dosar 296/1893, f. 12, la ibidem, p. 25-26.
71
Ibidem, p. 26-27.
72
Ibidem, p. 27-28.
73
Ibidem, p. 28.

13
starețul să fie român născut în România. De aceea, la 1921, era ales Hrisostom Postolache, iar în 1922
era înlocuit de o grupare a prodromiților cu Anichit Dimitriu.
Tot la 1922 Primatul Miron Cristea adresa un memoriu Ministerului Cultelor în scopul de a se
interveni pe lângă autoritățile elene pentru obținerea independenței schitului și numirea unui
reprezentant în Chinotită74.
La 1926, cele 20 de mănăstiri semnau o Chartă constituțională ce consfințea preponderența
elementului grecesc la Athos și impunea cetățenia greacă tuturor monahilor de la Athos.
În același an, aceeași soartă avea s-o aibe și starețul Anichit, fiind destituit. De la acesta ne-a
rămas, de la 1927, o descriere a averilor schitului în acea vreme. Așa aflăm că schitul deținea 5 ha de
teren în jur, odoare deosebit de valoroase în cele trei biserici ale schitului, un metoh în insula Thassos
cu biserică, clădiri, teascuri, moară de untdelemn, 20 ha de teren, din care o parte pădure, 3 ha de vie,
3000 de măslini, grădini ș.a.75. La acea dată, însă, statul grec hotăra expropierea acestor averi, căci la
1924 începuse în Grecia reforma agrară. Scăpaseră până la 1927 doar moșiile Hilandarului și acestea
din Thassos ale Prodromului. Se bănuia că această expropiere fusese pusă la cale de Marea Lavră 76.
Toate aceste transformări, precum adoptarea noii Charte constituționale, expropierea averilor
athonite, introducerea noului calendar, politica grecească dusă pentru depopularea mănăstirilor străine
au dus toate la declinul economic al schitului Prodromu. Rămânea ca acesta să se mai întrețină doar
din averile pe care le deținea în România, averi ce constau din mai multe hectare de vie în comune din
Moldova, case la București, Constanța și Galați, precum și diverse sume în acțiuni la mai multe bănci
din țară. Însă, din păcate, nu au fost administrate în cel mai fericit mod așa cum înțelegem dintr-un
raport al unui preot Gheorghe Țilea, adresat Ministerului Cultelor în urma unei anchete:
”administrarea făcută de Hrisostom Apostolache și Simeon Ciomandra – scria părintele inspector -
este detestabilă, întrucât pentru bunuri în valoare de 4.944.750 lei și terenuri de 15,5 ha se obținuse
un excedent de numai 289 lei pe anul 1941” (!!!)77.
În 1943, Prodromul primea 50 t de alimente, dintre care 20 t direct din partea lui Ion
Antonescu, iar celelalte cumpărate pentru schit de cei doi administratori ai averilor din țară, Hrisostom
și Simion.
După Război a urmat o perioadă dificilă pentru întregul Munte Athos, iar o revenire nu a mai
putut fi posibilă decât după deceniul al șaptelea al secolului trecut.
Nici chiar declararea Patriarhatului românesc, cu tot prestigiul ce-l atrăgea această nouă
situație, n-a putut ameliora mult nivelul de viață al românilor din Sf. Munte. La aceasta s-a mai
adăugat faptul că de-a lungul acestor decenii, românii din principalele așezăminte au avut o atitudine
marcată de certuri continue în interiorul comunității, datorate unor viziuni diferite, împărtășite de
diversele tabere: unii accentuau latura naționalistă, urmărind în mod foarte just obținerea dreptului de
a avea o mănăstire românească acolo, cu drepturi depline, pe când alții încercau să anuleze toate aceste
74
ANIC, fond Min. Cultelor și Artelor, dosar 11/1922, apud ibidem, p. 29.
75
ANIC, dosar 4/1927, la ibidem, p. 31.
76
Ibidem, p. 32.
77
ANIC, dosar 5/1943, f. 6, la ibidem, p. 35.

14
eforturi, contrariind întreaga clasă politică românească de la noi și alimentând acțiunile grecești ce
aveau ca scop dispariția elementului străin.
A urmat o perioadă grea pentru întregul Munte, pricinuită pe de-o parte de al Doilea Război
Mondial și de criza pe care acesta a adus-o, dar și de o criză de vocație, ce a făcut să dispară aproape
viața monahală în multe dintre mănăstiri pentru vreo 40 de ani. În 1963, când se serba mileniul
Muntelui Athos, autoritățile făceau planuri pentru transformarea Peninsulei într-una turistică. Însă,
ușor-ușor, Dumnezeu a voit ca acolo să i se slujească în contiunuare și elementul monahal a început să
se împrospăteze.
Conflictul intern de la Prodromu de la sfârșitul secolului XIX și începutul celui de-al XX-lea a
alimentat aversiunea monahilor greci față de elementul românesc și s-a răsfrânt și asupra celorlalți
trăitori români din Athos.
De aici au rezultat mai multe încercări ale românilor din Athos de a se uni în diverse tipuri de
asociații ai căror protagoniști vor fi monahii de la chiliile de la Cucuvinu-Provata, cu hramul Sf. Ioan
Teologul, Sf. Ioan Botezătorul de la Catafighi, condusă de Ilie Mârza și Adormirea Maicii Domnului-
Provata, condusă de Gherasim Stratan. Aceștia întemeiau pentru prima oară Comunitatea Fraților
Români de la Muntele Athos, cărora li s-au mai adăugat apoi monahii de chiliile Sf. Ilie Provata,
condusă de Spiridon Daschievici și Sf. Gheorghe de la Colciu, condusă de Gavriil Mateescu. A fost
adoptată o Lege, adică un Regulament de funcționare a acestei comunități, aprobată de cei 51 de
monahi întruniți, iar președinte al Comunității avea să devină Teodosie Soroceanu. Scopul acestei legi
era acela de a întări elementul românesc la Athos, de a apăra drepturile fraților de același neam
(românesc). Limba în care se desfășura serviciul divin trebuia să fie româna. Nu puteau fi primiți în
Comunitate decât români, iar cei care ar fi lucrat împotriva intereselor românești, ar fi trebui înlăturați.
Faptele se întâmplau la 190078. Atât era de dezbinată obștea românească, încât este de înțeles strigătul
de disperare al unuia dintre românii athoniți de frunte, părintele Mihail, superior la Sf. Gheorghe
Colciu: ”mi-au trebuit răbdare mucenicească...văzând atât de nimicită naționalitatea română între
dânșii, că nu suferă să audă pronunțându-să nici măcar un cuvânt românesc, pentru care pricină mult
mă zdrobeam...văzând atât de defăimată de dânșii glorioasa națiune română...și să fim persecutați în
tot chipul de către noii aceștia fanarioți”79. Așa a ajuns această chilie să se alăture Comunității nou
înființate.
Acesta este felul în care a început acțiunea românilor de a se aduna laolaltă și de a urmări un
interes comun.
La 1905, conform estimărilor făcute de chiar egumenul Prodromului, Antipa Dinescu, erau la
Muntele Athos 586 de români, dintre care 100 la mănăstirea rusească Sf. Pantelimon, 20 la Zografu,
68 la Lacu, iar cele mai importante chilii erau Cucuvinu-Provata, Catafighi-Provata, precum și chiliile
de la Colciu, Sf. Gheorghe, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ipatie și Sf. Nicolae din Iufta 80. Deși în număr
mare, adică deținând o pondere însemnată, românii aveau cea mai grea situație. Tot Antipa Dinescu era
78
Vezi Maria Petre, op. cit., p. 455-456; Adina Drăghicescu, Maria Petre, Schituri și chilii, p. 42.
79
Ibidem, p. 43.
80
DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcția Contabilități, dosar 381/1905, f. 9-10, apud Maria Petre, op. cit., p. 462.

15
cel care lansa propunerea către Guvernul român de a interveni în favoarea recunoașterii schitului
românesc Prodromu drept mănăstire egală în drepturi cu celelalte douăzeci. Pentru împlinirea acestui
scop, avea să se constituie Societatea Coloniei Monahilor români din Sf. Munte Athos, la 1906,
condusă de chiar egumenul Prodromului. La ea aderau chiliile Catafighi și Sf. Ilie Provata, rupându-se
de Comunitatea Fraților români, din pricina, exprimată în niște memorii, că părintele Teodosie
Soroceanu oprea subvenția de 2500 franci, trimisă de statul român, doar pentru chilia sa. Disensiunea
între români a fost alimentată și prin aceea că statul român a continuat să acorde această subvenție, atât
Comunității Fraților româci, cât și Societății Coloniei Monahilor români, adică ambelor organizați
care, în esență, trebuiau să aibe același scop 81.
La 1907, aflăm că Societatea grupa în juru-i 22 de chilii, fapt pentru care cerea mărirea
subvenției. Ba mai mult, suplimentarea acesteia era cu atât mai necesară, cu cât, la 1909 chilia
românească Sf. Ioan Botezătorul a părintelui Ioan Hulpe fusese atacată de monahii greci de la Vatoped,
distrugând două clădiri. Așijderea se întâmplase și la chilia Sf. Gheorghe-Colciu, unde fusese distrusă
o clădire. Vatopedinii ajunseseră și la Calimița, amenințând cu distrugerea, dacă românii nu o vor
părăsi. Întrucât pagubele erau considerabile, egumenul Antipa Dinescu a cerut Ministerului Cultelor
ajutor material82.
În perioada următoare, în timpul Războaielor balcanice, situația s-a înrăutățit. La sfârșitul
acestora, prin încheierea Păcii de la București, din septembrie 1913, se recunoșteau drepturi școlare și
religioase pentru românii din Peninsula Balcanică. Aceasta a făcut ca Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române să solicite Ministerului român al Afacerilor Externe să intervină la partea greacă în direcția
recunoașterii drepturilor așezămintelor românești de la Athos. La aceasta se primea răspunsul
Chinotitei de la Kareea în care se afirma hotărârea de a nu se schimba nimic din sistemul administrativ
al Athosului.
A urmat Primul Război Mondial și nu s-a mai putut întreprinde nici o acțiune în favoarea
românismului de la Athos, iar situația lor s-a agravat 83.
După război, se reiau memoriile către autoritățile române, dat fiind că situația economică
precară a comunităților românești athonite impunea un ajutor urgent. De altfel, constatăm dintr-o
statistică din 1922 că numărul monahilor români scăzuse dramatic. Din aproape 600 monahi, câți se
nevoiau la început de secol în Sf. Munte, rămăseseră la data menționată doar 233 84.
Condițiile impuse de Charta constituțională de la 1924 a agravat și mai mult situația românilor
din Athos și a accentuat scăderea numărului lor, în același timp cu îmbătrânirea elementului deja
existent. Într-o adresă a Sinodului Bisericii Române, acum cu statut de Patriarhat, către Ministerul
Afacerilor Externe, din 1927, se aprecia că impunerea cetățeniei elene tuturor monahilor privilegia
elementul grecesc, condiții în care chiliile și schiturile românești ar pierde calitatea de românești,

81
DANIC, dosar 3975/1906, f. 11, 13-17, apud ibidem, p. 465.
82
DANIC, fond Ministerul Cultelor, Direcția Contabilități, dosar 4156/1909, f. 3-4, apud ibidem, p. 466-467.
83
Cercetătoarea Maria Petre ne spune că nu se găsesc documente care să acopere perioada 1915-1918, lucru ușor de
previzionat în condițiile unui Război de atari proporții – vezi op. cit., p 469-470.
84
DANIC, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 15, ibidem, p. 472.

16
soartă deloc favorabilă85, fapt pentru care se făcea inevitabilă intervenția autorităților noastre pe lângă
cele elene la Conferința balcanică de la Atena, preconizată pentru 1930 86.
La 1931, călugării români athoniți protestau printr-un memoriu față de impunerea cetățeniei
elene, fără nici un succes însă. Pe de altă parte, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu
Patriarhul Miron Cristea, încerca să obțină aprobarea pentru trimiterea din țară a unor elemente tinere
care să conserve numărul românilor de la Athos, dat fiind că mare parte din monahii de frunte români
dispăruseră87.
Lupta aceasta surdă a continuat fără prea mari sorți de izbândă. O piedică avea să o constituie
și venirea celui de-al Doilea Război Mondial, în urma căruia s-a produs risipirea elementului monahal
și imposibilitatea de a se împrospăta pantru aproape 30 de ani, așa cum spune, de altfel, într-un
interviu unul dintre erudiții monahi athoniți, părintele Macarie Simonopetritul 88. Abia după anii 1970
situația începe să se îmbunătățească.
La 1963, când se prăznuia Mileniul Sf. Munte, Delegația românească, în frunte cu Patriarhul
Iustinian, a vizitat câteva așezăminte românești, printre care chilia Sf. Ipatie de pe moșia Vatopedului,
unde nevoiau patru monahi, avându-l stareț pe Dionid Valasă, ajutat de ieromonahul Diomid Trihănea,
el însuși superior al chiliei în două rânduri, după ce îndeplinise și funcția de egumen la Zografu, între
1965-1974.
Elementul românesc avea să se împrospăteze pe la 1976, în urma unui episod extrem de
interesant, relatat de ambasadorul de atunci la Atena, cunoscutul poet Ion Brad.
Pentru 26 martie 1976, Nicolae Ceaușescu urma să meargă în vizită oficială în Grecia, la
invitația președintelui grec Constantin Tsatsos. În programul vizitei, ambasadorul român introdusese,
deși nu oficial, ca trei venerabili călugări atoniți să-l viziteze pe Ceaușescu în chiar seara ultimei zile.
Era vorba de Veniamin Popa, starețul Prodromului 89, Dimitrie Trihănea (acel părinte Diomid de la

85
Adina Drăghicescu, Maria Petre, Școli și biserici, p. 16; Maria Petre, op. cit., p. 473.
86
Adina Drăghicescu, Maria Petre, Școli și Biserici, p. 239.
87
Egumenul chiliei Catafighi, Ilie Mârza, îi scria lui Visarion Puiu, episcop al Argeșului despre greutățile prin care treceau
monahii români și datorită unor răzvrătiți care periclitau situația generală: ”acești nemernci au cutezat să atace cu obrăznicie
pe înalții prelați ai Sf. Biserici române și să aducă ofensă Sf. Sinod....și nu este altă scăpare decât numai ca țara să intervie
urgent ca aceștia să fie scoși din administrație și în locul lor să se rânduiască părinți demni ai schitului (se referea la cei de
la Prodromu, n.n.)....pentru cei 3-4 turburători nu trebuie să lase țara a se pierde o mulțime de comunități românești cu
câteva sute de călugări...” – DANIC, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 29-30, la Maria Petre, op. cit., p. 475.
88
Noua sinteză athonită. Monahismul athonit astăzi, interviu acordat lui Iulian Nistea, www.nistea.com/monahismul athonit.
html, 2007. Iată ce relatează Părintele Macarie: ”Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul igumen tocmai murise si
monahii, nu mai multi de 12 la număr, erau atât de bătrâni încât nu erau în stare să-l îngroape. Au fost nevoiti să cheme
câtiva monahi de la Grigoriu ca să-i ajute să transporte trupul neînsufletit de la biserică la cimitir. Era deci o situatie
disperată. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mănăstirii fiindcă era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la
grota fondatorului mănăstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se cu voce înaltă: "Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca să
ne îngroape!”.

89
Părintele Ioanichie Bălan spune că Veniamin Popa nu mai era stareț din 1975, așa încât este posibil doar să fi reprezentat
schitul pentru vârsta sa înaintată care bputea impune respect față de Ceaușescu – Pelerinaj, p. 393.

17
chilia Sf. Ipatie) și basarabeanul Neofit Negară, starețul schitului Lacu, care, au început prin a-l lăuda
pe Ceaușescu, după care au continuat prezentându-i greutățile prin care treceau, dar mai ales dorința
de a primi din țară ”sânge proaspăt” care să mai salveze din situația în care românismul se afla. Au
dăruit președintelui o icoană și alte obiecte cu valoare religios-simbolică. După ce i-a ascultat,
Ceaușescu a dat ordin lui George Macovescu, ministru de externe, și ambasadorului să se ocupe de
chestiune și să întocmească un raport cu propuneri 90.
După o vizită pe care a întreprins-o la Athos, creionată literar de însuși ambasadorul-poet, în
septembrie 1976, s-au înaintat câteva propuneri care consunau cu acelea ale Bisericii consemnate în
revista ”Ortodoxia” din aprilie-iunie, 1953 91, număr consacrat Muntelui Athos, ce-i fusese dăruit de
episcopul vicar patriarhal Antonie Plămădeală. Acesta se aflase în august ale aceluiași an în fruntea
delegației ce participa la Congresul Facultăților de Teologie de la Atena, delegație ce cuprindea pe Pr.
Prof. D. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Popescu, Pr. Prof. Ioan Coman, Pr. Dumitru Soare, Pr. Prof.
Grigore Marcu ș.a. Iată ce propunea ambasadorul 92:
1. trimiterea din țară a unor călugări tineri, sănătoși și bine pregătiți, destinați să preia
punctele cheie și anume la Prodromu unde este necesar să se creeze o majoritate nouă,
în vederea schimbării starețului care nu mai este fidel intereselor românești (!) 93;
2. se impunea înlocuirea urgentă a monahilor de la Provata, vârstnici și grav bolnavi;
3. monahii ce se vor trimite să fie hirotoniți acasă ca să nu depindă de procedurile
athonite foarte complicate;
4. ca tactică, este necesar să se trimită un lot numeros de călugări, pentru început, ca
mijloc de presiune față de autoritățile elene;
5. se cerea să fie consultat cu privire la repartizarea la diversele așezăminte, ca să nu se
creeze situații confuze speculabile de greci,
6. în cazul în care delegația Patriarhiei Române se va deplasa la Patriarhia Ecumenică,
pentru a se urgenta aprobările necesare, să facă uz de faptul că, atât Kinotita, cât și
conducerile marior mănăstiri athonite și-au exprimat disponibilitatea de a primi cât mai
mulți călugări români care să continue tradițiile și legăturile existente cu monahismul
grecesc;

90
Ion Brad, Ambasador la Atena, vol. IV, În umbra zeilor, Editura Viitorul Românesc, București, 2003, p. 254-256.
91
Iată cererile: 1. asigurarea liberului acces al monahilor români și ridicarea oricărei restricții din calea așezării lor statornice
acolo; 2. asigurarea pentru monahii români că nu-și vor pierde cetățenia; 3. asigurarea liberului acces la Athos pentru pelerini
și pentru oamenii de știință ortodocși ce doresc să facă cercetări acolo; 4. înlăturarea restricțiilor care împiedică schiturile
românești Prodromul și Lacu să devină mănăstiri, având aceleași drepturi de care beneficiază toate cele 20 de mănăstiri; 5.
cedarea mănăstirii Cutlumuș călugărilor români; 6. asigurarea pe seama Sf. Sinod al BOR de a se îngriji de întreținerea
materială a așezămintelor românești și de pregătirea călugărilor de acolo – citat din Ioan Brad, op. cit., p. 377-378.
92
Ibidem, p. 406-409.
93
Este vorba despre urmașul lui Veniamin Popa, protosinghelul Ilarion Lupașcu de la Cernica, despre care părintele Ioanichie
Bălan spune că este primul stareț care a început renovarea completă a schitului – Pelerinaje, p. 393. Din ceea ce vom citi în
continuare înțelegem că starețul nu a fost schimbat, ba mai mult că propunerile au fost puse în aplicare, de vreme ce acest
stareț reușește să restabilească mănăstirea.

18
7. dacă autoritățile grecești vor face dificultăți la obținerea vizelor de către noii monahi, se
va adresa direct primului ministru C. Karamanlis.
După rezolvarea problemelor ridicate de trimiterea unor călugări tineri, se făceau
propuneri cu privire la maniera în care se putea rezolva chestiunea ajutorului material necesar
diverselor așezăminte. Așadar:
1. pentru că la Prodromu este nevoie de reparații urgente ce necesită investiții foarte mari,
se va ține cont că el aparține mănăstirii Marea Lavră;
2. se va cere avizul Patriarhiei Ecumenice și guvernatorului Muntelui Athos de fiecare
dată când se oferă ajutoare așezămintelor românești;
3. să se trimită ajutaore pentru cele două mari așezăminte, Prodromu și Lacu;
4. Patriarhia Română să ajute în țară pe Neofit Negară de la Lacu și pe Dometie Trihănea
de la Sf. Ipatie să cumpere tractoare și mijloace necesare cultivării pământului pe care-l
dețin la schituri;
5. să se trimită dulame și bocanci, precum și alimente.
Alte acțiuni:
1. invitarea în țară a unei delagații a Kinotitei Muntelui Athos care să constate seriozitatea
vieții monahale de la noi;
2. să fie invitat viceguvernatorul Muntelui Athos, Ioannis Vlahos, și secretarul acestuia,
Dimitrios Vamvakas;
3. pentru guvernatorul Muntelui Athos, D. Tsamis, care deja este invitat în țară, Facultatea
de Teologie de la București să ofere titlul ”honoris causa”;
4. să se cedeze în folosință un ARO pentru guvernatorul Sf. Munte;
5. oferirea unui autoturism ARO și pentru schitul Prodromu;
6. să se evite discuția pe orice cale asupra ”proprietăților” românești din Muntele Athos,
termen ce apărea într-o scrisoare trimisă de Patriarhia Română către cea Ecumenică.
Așa cum spuneam, dezideratele acestea s-au împlinit, și chiar din același an au început să fie
trimiși monahi tineri dintre românii viețuitori prin mănăstirile noastre. Când părintele Ioanichie Bălan
vizita Athosul, în 1986, a putut să ne furnizeze numele mai multor călugări ce fuseseră trimiși cu
începere de la 1976.
Elementul monahal s-a întinerit și în anii ce au urmat Revoluției române, așa încât, în 1996,
1997 și 2006, când am vizitat Athosul, am putut întâlni foarte mulți călugări tineri în mai toate marile
mănăstiri athonite. Românii erau de asemenea prezenți și în așezămintele mai modeste, iar la
Prodromu, egumenit din 1984 de unul dintre cei mai mari duhovnici athoniți, părintele Petroniu
Tănase, numărul lor se apropia de 40.
Părinții de acolo au încercat în multe rânduri să sensibilizeze societatea românească în vederea
obținerii de ajutor material constant. Schitul Prodromu, dar și Lacu au fost ajutate prin danii
particulare, dar important este că în urma unor acțiuni susținute, în 2007, Parlamentul României a
adoptat legea 497 prin care se oferă o subvenție anuală Prodromului în valoare de 250.000 Euro. Și

19
poate că este de luat în vedere sprijinirea și a celorlalte așezăminte existente, care se constituie în
prelungire istorică a prezenței românești de mai bine de șase secole.
Așa cum bine se vede, prezenţa românească a fost una foarte bogată în fapte. Ea s-a făcut
simţită datorită diverselor personalități, azi nume de referinţă în istoria și aghiografia românească.
Prezenţa românească s-a făcut simţită şi prin lucrările pe care mulţi dintre aceşti trăitori le-au lăsat la
Athos sau chiar le-au scris acolo. Mulţime de manuscrise româneşti, adică având autori români,
îmbogăţesc azi muzeele athonite. Ele au ajuns acolo fie prin aducerea de către autori, aşa cum am
spus, fie prin donarea lor de către domni, fie au fost luate cu diferite prilejuri de călugării greci 94.
Dar mai mult decât atât, prezența românească s-a remarcat prin ea însăși. Prezența românească
a fost una dintre cele mai active în Muntele Athos, iar monahii români au încercat să devină o prezență
stabilă, așezându-se în schituri și chilii din diversele locuri al Athosului, dintre care multe au
supraviețuit timpului până azi, ceea ce am încercat și noi să arătăm. În aceste forme stabile au început
să se așeze din secolul XVIII, au continuat în al XIX-lea, iar în secolul următor au dus o extraordinară
luptă pentru a se afirma ca parte egală în concertul națiunilor ortodoxe, motivați fiind de faptul că
domnilor români li se datora supraviețuirea acestui Loc Sfânt. Au fost sprijiniți de Statul, întemeiat în
forma sa nouă, dar și de Biserica oficială care și ea își câștigase independența, dar și un statut mai bun
prin declararea Patriarhatului. Această situație care o făcea partener egal la dialog, a ajutat în multe
rânduri la conservarea identității naționale acolo unde a fost nevoie, chiar și în plin comunism, cum am
putut constata.
Chiar și azi, Statul și Biserica n-au abandonat monahismul românesc de la Locurile Sfinte, fie
din Athos, fie de la Ierusalim sau din alte părți. Evident că întotdeauna se poate face mai mult, dar
faptul supraviețuirii monahismului athonit românesc este proba că s-a făcut ceea ce trebuia.

94
Aşa trebuie să fi ajuns în biblioteca Prodromului un “Anastasimatar” de la 1717, copie după acela al lui Filotei
Sfetagoritul, călugăr român numit şi “sin Aga Jipei”, adică fiul lui Aga Jipa. Acest Filotei trăise la Athos, de vreme ce i se
zicea Sfetagoritul, şi a devenit psalt la Mitropolia Ungrovlahiei. El a compus prima carte de “Psaltichie” în limba română, la
1713, cu traduceri făcute de el personal. Cartea, prima de acest gen, era dedicată domnului Constantin Brâncoveanu, în
timpul căruia muzicii psaltice i se dădea mare importanţă (Barbu Bucur Sebastian, Filotei Sin Agăi Jipei - Prima psaltichie
românească cunoscută până acum, în “Biserica Ortodoxă Română”, 9-10, 1969, p. 1068-1069; idem, Contribuţii românești
în domeniul culturii muzicale bizantine de la Muntele Athos, ”Byzantion”, Revista de Arte bizantine a Academiei de arte ”G.
Enescu”-Iași, 1, 1995, p. 3). Manuscrisul “Psaltichiei” lui Filotei se află în Biblioteca Academiei Române, la secţia
“manuscrise româneşti” cu numărul 61. Valoarea lor este inestimabilă. Un manuscris muzical putea preţui până la 100 aspri
sau 17 până la 25 de galbeni, adică preţul unei moşii. Spre exemplu, Vlad Călugărul cumpărase de la egumenul mănăstirii
Brădet a treia parte din Muntele Prislop cu un Tetraevanghel care costa 1.000 aspri ( Documente privind istoria României.
Ţara Românească, sec. XVI, vol. II, Bucureşti, 1952, p. 208). În 1853, egumenul Tismanei cumpăra o parte de moşie a unui
popa Stoica din Groşani cu două cărţi al căror preţ era de 850 aspri, un cal şi 12 oi ( Ibidem, vol. V, Bucureşti, 1952, p. 129).
În felul acesta ne facem o idee şi despre valoarea monedelor în timpurile acelea (cf. Barbu Bucur Sebastian, Manuscrise
muzicale românești la Muntele Athos, ”MA”, nr. 4, 1987, p. 18-19).

20