CursI

Părinți străromâni. Sfântul Ioan Casian

-Părinți străromâni -secolele IV-VI d.Hr.

Harta Dobrogei / Scytia Minor

Cetatea Tomisului (Constanța / 600 î.d.Hr), Callatis (

 Mangalia), Histria (Sec VII î.d.Hr. -657 / 1300 de ani de
existență)

Pestera Sf. Andrei

Ctatea si manastirea Halmiris

HARTA EUROPEI CREȘTINE SEC. IV

Creștinismul a pătruns relativ repede în Dobrogea – vezi misiunea

Sf. Ap. Andrei în Scythia Minor / Μικρα Σκυθια / Dobrogea de azi.
- Prima scriere patristică pe teritoriul dacic este Pătimirea
Sfântului Sava Gotul (Scrisoarea Bisericii din Goția către
Biserica din Capadocia. Este o descriere a muceniciei Sf.
Sava, care slujea cu vrednicie pe lângă preotul Sansalas. A
fost martirizat prin suplicii și înecare în râul Buzău în vremea
persecuției regelui got Athanaric. Moaștele au fost
strămutate la Tomis în vremea guvernatorului Iunius Soranus,
capadocian, probabil rudă a Sf. Vasile cel Mare.
- Epistola Sf. Vasile cel Mare din 373-374 (nr.155) prin care
solicită să i se trimită de la noi moaște de martiri.
- Epistola Sf. Vasile cel Mare, nr. 164 – confrimă primirea
Epistolei Bisericii din Gothia și Epistola personală a
episcopului Bretanion, trimise odată cu moaștele Sf. Sava.
- Epistola Sf. Vasile cel Mare, nr. 165 – este a treia epistolă
trimisă de Sf. Vasile în dacia Pontică în legătură cu martirii
creștini din aceste părți.
- Sf. Teotim I, episcopul Tomisului (385/390- episcop) și
călugării sciți. Pomenirea Sf. Teotim se face potrivit Acta
Sacnctorum la 20 mai S-a format în mănăstirea din „hotarele
Cassienilor și ale peșterilor”. Episcop filozof, de el amintește
Fericitul Ieronim notează în lucrarea sa De viris illustribus
(131) că în anul 392 Sf. Teotim era arhipăstor la Tomis cu o
deosebită aplecare spre activități literare și patristice; el
notează că Teotim „a publicat în formă de dialog și în stilul
vechii elocințe opere scurte și comatice”. Istoricul Sozomen
spune ca Teotim era „scit de neam” cunoscut de toți pentru
evlavia și sfințenia vieții sale. Un fragment din operele sale îl
găsim la Sf. Ioan Damaschin în opera „Sacra Parallela –
Sfintele Paralele”, din care reiese că a scris o Omilie la
Evanghelia după Sf. Apostol Matei V, 23. Unele dintre
sentințele Sf. Teotim se referă la viața duhovnicească a
creștinului: „În mintea tulburată și plină de griji nu se află
niciun gând frumos și nu se revarsă peste ea harul lui
Dumnezeu”, spune teotim. Sozomen spune că Teotim era
educat în „filozofie”, adică în viața monahală, fiind preocupat
 de problemele morale și de deăsăvârșirea monahală. Viața sa
contemplativă trebuie pusă în seama contacelor pe care le
avea cu părinții contemplativi din vremea sa, sigur cu pă
capadocieni. Se știe că el a intervenit în favoarea Sf. Ioan
Gură de Aur, privind opoziția pe care acesta a întâpinat-o la
Constantinopol în legătuă cu reformele sale în domeniul vieții
bisericești, precum și al obiceiurilor de la curtea imperială.
Putem afirma astfel că el este autorul primei filocalii
românești.

SFÂNTUL TEOTIM AL TOMISIULUI

-Martirii din Dobrogea . Niculițel; Zotikos, Attalos, Kamasis,
Phillipos; Sf. / Chril, Chindeu și Tasius/Dasius (+304/ persecuția
lui Diocleian) (descoperiți în 1971); Sf. Emilian de la Durostorum
(18 iulie 362;

-Parinții dobrogeni, în frunte cu Teotim, Ioan Cassian, Dionisie cel

Mic (Exiguus), Ioan Maxenţiu, Petru, etc., au lăsat opere scrise în
limba latină, marcînd începutul unei lumi şi literaturi noi. Aceste
opere exprimă procesul de formare al spiritualităţii daco-romane

-Calificativul de „străromâni” şi secolelor IV-VI, în care se poate

vorbi de o populaţie cu caracteristici de limbă, gîndire şi forme de
manifestare diferite atît de acelea ale romanilor, cît şi de acelea ale
geto-dacilor.
Ce elemente de spiritualitate au putut oferi scriitorii
patristici de la Dunărea de Jos procesului istoric
daco-roman de formare a poporului român?
Aceste elemente au fost substanţiale şi decisive pentru evoluţia
ulterioară a strămoşilor noştri într-un popor nou, poporul român,
popor care la venirea slavilor, în secolul VII, era deja format, cu
limbă şi cultură proprie.

-Prin procesul istoric complex daco-roman, limba şi cultura

română precedă textele româneşti din secolele XV-XVI.
Fenomenul slav nu a distrus, ci numai a făcut ca limba şi cultura
noastră să evolueze estompat.

-Noi suntem prezenţi cu limba şi cultura noastră pe pămîntul

României cu circa 1000 de ani mai devreme decît se crede
îndeobşte.

-Era lucru normal ca o cultură şi o civilizaţie a strămoşilor, strălucit

atestate prin cercetările arheologice şi epigrafice, să se fi
manifestat şi prin opere scrise la nivelul fazei de evoluţie a
secolelor IV-VI.

-Cultura greco-latină a făcut posibile aceste opere care, la rîndul

lor, au avut o lungă circulaţie în Imperiu, mai ales în zona daco-
romană, orientată spre Bizanţ.

-Aprecierile elogioase şi din Răsărit şi din Apus la adresa acestor

scrieri confirmă deosebita lor valoare.

-Populaţia daco-romană şi oamenii ei distinşi erau numiţi de

istoricii vremii „sciţi” şi „goţi”, acest din urmă nume fiind dat, de
obicei, „vechilor geţi”.
SFÂNTUL IOAN CASSIAN (360-435)
(pomenit la 29 februarie/28 februarie când nu e an bisect)

Părintele literaturii duhovnicești apusene

 PEȘTERA SF. IOAN CASSIAN

MĂNĂSTIREA SF. IOAN CASSIAN ASTĂZI

Ioan Cassian. Născut pe la 360 în Scythia Minor, din părinţi creştini înstăriți,
Ioan Cassian prezintă astfel familia şi locul său de baştină, fără să dea nume
acestui loc:

„Către acest avvă Abraham am întors asaltul gîndurilor noastre, mărturisind tulburător
că zilnic eram împinşi de cugetul de a ne întoarce în provincia noastră şi de a ne revedea
părinţii. Pentru că ne reaminteam că părinţii noştri erau înzestraţi cu aşa de mare
pietate, ni s-a născut dorinţa puternică şi presupunerea că ei nu vor împiedica planul
nostru. Ne gîndeam că din rîvna lor noi aveam de cîştigat, în sensul că nu trebuia să ne
ocupăm noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau
cu bucurie şi din plin toate cele de trebuinţă nevoilor noastre. Pe deasupra, ne nutream
sufletul cu speranţa bucuriilor deşarte şi cu credinţa că vom recolta roadă bogată din
convertirea multora, care trebuiau îndrumaţi prin exemplul şi îndemnul nostru. În afară
de aşezarea locului, unde se afla o proprietate moştenită de la strămoşii noştri, mi se
zugrăvea înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni, care se întindea graţios şi
armonios în spaţiile singurătăţii, în aşa fel încît ascunzişurile codrilor nu numai că
puteau desfăta un monah, dar erau în măsură să ofere şi maximum de provizie pentru
hrană”.
Ioan Cassian a făcut şcoală undeva într-un oraş de pe ţărmul Pontului Euxin
şi a plecat în Palestina (spre anul 382/3 – la 17/18 ani); aici a stat 2 ani \,
separe ca a vizitat și alte comunități mănăstirești din Palestina, Siria și
Mesopotamia, împreună cu Sf. Gherman.

Va trece apoi în Egipt, unde a stat circa 15-20 de ani; aici au ajuns mai întâi
la Thenesus (gura de est a Nilului), la mănăstirea Panephisis, unde au întâlnit
pe sfinții Cheremon, Nestor și Iosif (Convorbiri XI-XVII). A fost
impresionat de convorbirile duhovnicești ale monahilor. A avut convorbiri
duhovnicești cu Ava Piamun, Avraam, Ioan, Pinufius. Au vizitat toate
mănăstirile din pustia Egiptului de Sus și mijlociu, Nitria, Kellia, Sketis.
Marele istoric al spiritualității H. Brémond consideră aceste convorbiri
duhovnicești o adevărată universitate a pustiei.
De aici Cassian și Gherman vor veni la Constantinopol, unde a cunoscut pe
Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Cassian diacon, iar pe Gherman preot;
după drama hrisostomică, Ioan Cassian a plecat la Roma, unde a cunoscut
pe Inocenţiu I şi pe Leon cel Mare (I), viitorul papă, iar pe la 415 s-a
îndreptat spre spre Marsilia în sudul Galliei, Franţa de azi, unde a întemeiat
două aşezăminte chinoviale: unul de bărbaţi şi altul de femei, pe care le-a
condus pînă la sfîrşitul vieţii (spre 435) şi cărora le-a dat reguli de vieţuire.
Mănăstirile există și azi Saint Victor și Saint Sauveur (în ruină)
Ioan Cassian a scris trei opere:

1. Aşezămintele chinoviale şi despre remediul celor opt păcate principale

(12 cărţi) (De institutis coenobiorum et octo principalium vitiorum
remediis)- finalizată în anul 426. Primele 4 cărți cuprinde date privind
organizarea mănăstirilor chinoviale din Palestina și Egipt (noviciatul,
regulile de viață mănăstirească, îmbrăcămintea, orele de rugăciune); în
celălalte 8 cărți descrie cel opt vicii care amenință pe monahi: lăcomia
pântecului, desfrînarea, arghirofilia, mînia, tristeţea, trîndăvia, slava
deşartă şi mîndria. Totodată Sf. Ioan Casian arată și care sunt
remediile: frica de Dumnezeu, străpungerea inimii, renunțarea,
umilința, mortificarea dorințeleor, expulzarea viciilor, curățirea inimii
și dragostea creștină. Primele privesc trupul, celelalte sufletul; ultimile
două sunt și cele mai periculoase întrucât îl pândesc pe cel ce crede că
a atins desăvârșirea; slava deșartă și mândria.
2. Collaţiuni sau Convorbiri cu părinţii, în 24 de cărţi, operă capitală şi
mult elogiată de-a lungul secolelor (Collationes patrum). Lucrarea a
fost finalizată în anul 429 și redă cele 24 de convorbiri ale Sf. Casian
și ale Sf. Gherman, prietenul și conaționalul său din Dobrogea, cu
monahi celebri din Egipt despre lumea interioară și tainică a
monahului, despre calea și mijloacele care duc la desăvârșire; despre
contemplație, asceză și experirea mistică a tainelor divine, despre
scopul vieții, despre deosebirea spiritelor, despre puterile cele rele,
 despre pofet și renunțări, despre rugăciune și har (grație), despre
feciorie, despre interpretarea Sfintei Scripturi.

3. Libri de incarnatione Domini contra Nestorium (Despre întruparea

Domnului Contra lui Nestorie), în 7 cărţi, scrisă în anul 431. În
privința hristologiei susține că în Iisus Hristos sunt două firi, care își
comunică între ele însușirile proprii (communicatio idiomatum);
Fecioara Maria este Născătoare de Dumezeu (Theotokos). Respinge
erzia lui Nestorie, lucru pentru care pune nestorianismul în legătură cu
alte erzeii: ebionismul, marcionismul, meniheismul și pelagianismul,
considerat ca izvor la nestorianismului.

Doctrina Sf. Ioan Cassain

1. Opera sa este eminamente una ascetică, dar conține și teme ale

adevărului de credință: Combate nestorianismul și mai ales
pelagianismul (Pelagius 360-418 ascet și moralist britanic – refuză
predestinația și accentuiază voința liberă / libertatea deplină a omului
față de păcat. Fericitul Augustin considera că harul poate mântui pe
om. În a XIII-a convorbire Cassain pune problema – raportului din
harul dumnezeiesc și libertatea umană, dacă omul trebuie să participe
la mântuirea sa. Cassian considera că Dumnezeu vine cu ajutorul Său
total acolo unde vede o scânteie de bunăvoință din partea omului.
Deci pt. El harul și colaborează cu libertatea omului (sinergism ). A
fost acuzat de Semipelagianism.
2. Despre Mântuitorul crede că este o singură persoană și cele două
naturi/firi și comunică între ele însușirile (communicatio idiomatum);

3. Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu

Aceste opere se ocupă, între altele, cu probleme practice şi spirituale, dar şi

ale vieţii morale în general. Se combat aici cu tact şi pricepere „cele opt
păcate principale”: lăcomia pîntecului, desfrînarea, arghirofilia, mînia,
tristeţea, trîndăvia, slava deşartă şi mîndria. Sunt recomandate cu stăruinţă
şi întinse analize psihologice unele virtuţi, care formează desăvîrşirea. Cităm
din acestea: puterea de discernămînt, prietenia, smerenia, ospitalitatea,
dragostea. Iată cîteva gînduri despre discernămînt sau dreapta judecată:

„Discernămîntul este ceea ce sunt ochiul şi lampa pentru trup.

Discernămîntul examinează toate gîndurile şi faptele omului, cercetează şi
vede în lumină ce trebuie să facem. Dacă acest ochi dinlăuntru e rău, adică
dacă suntem lipsiţi de ştiinţă şi de o judecată sigură, lăsîndu-ne duşi în
eroare sau de prezumţie, tot trupul nostru va fi întunecat, adică pătrunderea
minţii ca şi activitatea vor fi întunecate. Viciul orb şi patima sunt mama
întunericului. Este neîndoios că dacă avem o judecată greşită, cufundată în
noaptea ignoranţei, la fel şi gîndurile şi faptele noastre, care derivă din
izvorul lor, vor fi învelite în întunericul patimilor”.

-Ioan Cassian doreşte desăvîrşirea pentru el şi fraţii săi şi pune totul sub girul
experienţei. El e unul din cei mai gustaţi autori de filocalie, apreciat cu elogii
de Fotie în Răsărit, de Ghenadie de Marsilia, Cassiodor şi alţii în Apus.

-Ca părinte duhovnicesc, el susţine că desăvîrşirea se cîştigă printr-un efort

continuu, fără întrerupere, urcând la infinit pînă la „starea de dragoste”
(Tema epctazi împurumutate de la părinții capadocieni. Aici se ajunge prin
puritatea minţii şi a inimii.

-Dacă izvoarele literare şi spirituale ale lui Ioan Cassian au fost, în tinereţe,
unii din marii clasici latini, ca Virgiliu, Horaţiu, Cicero, Persius, Salustiu
etc., pentru operele sale de maturitate el s-a inspirat din Biblie şi din
Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur,
poate Evagrie Ponticul, toţi din Răsărit, apoi din Ilarie de Pictavium,
Ambrozie, Ieronim, Rufin, Augustin etc., din Apus, ţinînd, ca daco-roman,
cumpăna între Răsărit şi Apus.

-Izvoarele sale nu-i estompează însă originalitatea, pe care o susţine prin

experienţă personală continuă: experientia magistra sau experientia docente.
Logica strînsă a analizelor sale şi puternica dialectică psihologică a paginilor
sale fac din Ioan Cassian o mare autoritate a limbii şi culturii daco-romane.
Dialogul operelor sale nu lasă pe cititor pînă nu le termină.

-Limba sa, aşa de studiată, este creaţia acţiunii sale – actione linguam
movens, zice Ghenadie de Marsilia. E o limbă îngrijită, de o artă necăutată,
dar cu un ton grav, uneori ca la Homer şi Virgiliu. Unele din operele sale pot
fi transformate în tot atîtea drame de teatru, în care se joacă destinul
patimilor şi al virtuţilor umane.

-Ioan Cassian a pus în contact romanitatea orientală cu romanitatea

occidentală prin scrierile sale în limba latină şi orientarea spirituală a
operelor sale, contribuind din plin la continuarea romanizării şi la unitatea
Europei.

El a transmis Apusului elemente din învăţătura patristică a Răsăritului şi a

creat primul coridor spiritual între Dacia şi Gallia, adică între România şi
Franţa. Ioan Cassian este printre primii ctitori de limbă şi cultură daco-
romană, care devin, progresiv, limba şi cultura poporului român. Dragostea
caldă faţă de patria sa plină de „farmec plăcut”, frumuseţea singurătăţii
codrilor, un umanism care vrea să elibereze pe om din robia patimilor şi să-l
înalţe prin puterea raţiunii, a discernămîntului, a modestiei, a echilibrului, a
purităţii cugetului şi a prieteniei, sfinţită prin iubire, erau semne
prevestitoare ale culturii şi spiritualităţii româneşti de mai tîrziu.

O limbă latină plină de înţeles ca stupii de miere, o latină a Scythiei Minor şi

a Daciei încărcată cu valori specifice potenţate în Italia şi Gallia şi care au
îmbogăţit atât romanitatea orientală cât şi pe cea occidentală, o literatură
care a circulat mult la noi, întîi în limba latină, apoi în greacă şi slavonă şi
destul de devreme în limba română; o limbă şi o literatură care au stat la
baza genezei literaturii române religioase şi laice de-a lungul secolelor.

LECTURĂ – TEXTE DIN OPERA SF. IOAN CASSIAN

Pentru a ajunge la cunoașterea realităților dumnezeiești omul trebuie să
urmeze experienței marilor trăitori ai tradiției creștine. Un rol esențial în
lucrarea de desăvârșire a omului și de unire a lui cu Dumnezeu îl are mintea
sau rațiunea, cu ajutorul căreia pătrundem adevărurile de credință. Pentru
aceasta însă mintea trebuie să se lase pătrunsă și purtată de lucrarea Duhului
Sfânt, fiindcă harul lui Dumnezeu se sălășluiește în adâncul inimii încă de la
Botez. Având în vedere faptul că mintea se poate risipi cu ușurință în tot
felul de lucruri, părinții recomandă adunarea minții în inimă, ceea ce ajută la
concentrarea acesteia într-o gândire unitară. Mintea omului care dorește să
se unească cu Dumnezeu prin rugăciune trebuie să părăsească tot ceea ce
este fie sensibil, fie inteligibil.

„Mintea nu poate sta niciodată în repaos, ci, în mod necesar, dacă nu i s-a
organizat o lucrare cu care să fie ocupată și înlăuntrul căreia să se miște, ea
aleargă prin propria ei mobilitate și zboară în toate părțile, până ce,
deprinsă cu un îndelung exercițiu în care voi ziceți că lucrează în deșert,
învață ce materii trebuie să rețină în memoria sa, în ce parte să-și
îndrepteze zborul său neîncetat și astfel să reziste încercărilor dușmanului
de a fi trasă în altă direcție, să rămână în starea și calitatea pe care o
dorește. Dar această cutreierare a inimii noastre nu trebuie s-o punem pe
seama naturii umane, sau a lui Dumnezeu, Creatorul ei. Este adevărat
cuvântul Scripturii care spune: «Dumnezeu a făcut pe om drept și ei înșiși
și-au făcut cugetări multe» (Eccleziastul 7, 29). Dar calitatea lor depinde de
noi, fiindcă, precum se spune, «Cugetarea cea bună se apropie de cei ce o
cunosc, dar omul înțelept o va descoperi». Când n-a fost descoperit ceva ce
era în puterea minții noastre să facă acest lucru, înseamnă că nu natura este
de vina, ci trândăvia sau nepriceperea noastră. Același lucru îl constată și
Psalmistul, când zice: «Fericit bărbatul care are ajutor de la Tine, Doamne;
el și-a așezat în inima sa urcarea până la Tine» (Psalmi 83, 6). Vedeți,
așadar, că atârnă de noi să așezăm în inimile noastre fie urcările, adică
gândurile care duc la Dumnezeu, fie coborârile, adică toate cele pamântești
și trupești” (Convorbirea I-a cu Serenus, PSB 57, p. 415-416).

Lucrarea pedagogului, a îndrumătorului spritual sau a preotului duhovnic

este de o noblețe specială și responsabilitate aparte. Tocmai de aceea
acestora li se cer calități morale și intelectuale specifice misiunii la care sunt
chemați. Părinte duhovnicesc al altora nu poate fi decât cel care a devenit el
însuși duhovnicesc. Spiritualizarea sufletului și a trupului prin asceză și viață
desăvârșită contribuie la formarea omului duhovnicesc. Responsabilitatea lor
este cunoașterea și transmiterea tainelor lui Dumnezeu și scrutarea inimilor
oamenilor. Îndrumător duhovnicesc este cel care datorită nepătimirii a primit
darul cunoașterii tainelor dumnezeiești și darul discernământului lucrurilor
lumești, încât acesta poate călăuzi cu înțelepciune pe alții către Împărăția lui
Dumnezeu.

„Dar, precum am spus, este cu neputință să se învețe pe sine sau să învețe

pe alții cineva fără ajutorul experienței. Dacă nu este în stare să înțeleagă
anumite lucruri, cum le va putea transmite altora? Despre acestea, chiar
dacă are pretenție să vorbească, cuvintele lui, fără folos și fără roadă, vor
ajunge numai până la urechile auditorilor, dar nu vor putea pătrunde în
inimile lor. Fiind fără legătură cu faptele și lipsite de conținut, ele nu vor
ieși din comoara unor cunoștințe adevărate, ci din deșartele pretenții ale
trufiei și înfumurării. Este cu neputință ca un suflet necurat, oricât se va
osteni cu cititul, să-și însușească știința cea duhovnicească. Nimeni nu
toarnă într-o oală murdară sau rău mirositoare un parfum fin, sau miere de
bună calitate, sau alt lichid de preț. Un vas îmbibat cu miros urât strică
parfumul cel mai plăcut, fără ca acesta să poată schimba prea mult mirosul
vasului, fiindcă tot ceea ce este curat se murdărește mai repede decât se
curăță ceea ce este murdar. La fel și vasul pieptului nostru, dacă n-a fost
spălat mai întâi de toată stricăciunea viciilor, nu va merita să primească
acest mir despre care vorbește profetul: «Ca mirul pe cap care se coboară
pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui»
(Psalmi 132, 2) și nici acea știință duhovnicească, sau cuvintele Scripturii,
care sunt «mai dulci decât mierea și decât fagurii» (Psalmi 18, 11) nu le va
putea păstra nestricate. Căci, «ce însoțire are dreptatea cu nedreptatea?
Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos
și Veliar?» (2 Corinteni 6, 15)”(Prima convorbire cu Părintele Nesteros,
PSB 57, p. 563).

Viața spirituală a omului sau mai bine-zis urcușul duhvonicesc cuprinde

două părți: prima parte e numită de sfinții părinți partea practică sau activă,
iar cea de-a doua e numită partea contemplativă. Partea practică a vieții
duhovnicești, numită și faza faptelor, are rolul de a curăți ființa umană de
toate patimile sufletești și trupești pentru a o înălța la Dumnezeu prin
acumularea virtuților. Partea contemplativă conduce pe om la desăvârșire,
care presupune cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu și unirea tainică cu
El. Această stare este cunoscută și ca îndumnezeire a omului. Cel care
experiază faza practică se numește și făptuitor (praktikos), pe când cel din
faza contemplativă se numește văzător sau privitor (theoretikos).

„Ordinea și drumul de urmat al celor făgăduite de mine mă obligă să trec la

învățăturile părintelui Nesteros, bărbat în toate strălucit prin înaltele sale
cunoștințe. Acesta, când a văzut că știm pe din afară părți din Scripturile
sfinte și că dorim să le înțelegem mai bine, cu aceste feluri de cuvinte și-a
început expunerea:Există în această lume multe feluri de științe, atâtea
câte sunt și activitățile și învățăturile despre ele. Dar deși toate sunt sau în
întregime fără folos, sau de ajutor numai vieții acesteia, nu există totuși
niciuna care să nu aibă o ordine proprie, ca și un temei al învățăturii sale
prin care poate fi însușită de cei ce o doresc. Și dacă la acele activități se
ajunge pe căi și prin metode proprii lor, cu atât mai mult învățătura și
mărturisirea religiei noastre, care duce la contemplarea tainelor celor
nevăzute și nu urmărește câștiguri prezente, ci o răsplătire cu cele veșnice,
își are domeniul și metodele ei. Știința se compune din două părți: prima
este practică, sau a faptelor, care constă în îndreptarea obiceiurilor și în
curățirea de vicii, iar cealaltă este teoretică, și constă în contemplarea celor
dumnezeiești și în cunoașterea înțelesurilor celor mai sfinte. Cine vrea să
ajungă la teorie trebuie să urmeze cu toată sârguința și cu toată puterea mai
întâi știința practică. Aceasta, pentru că practica se poate însuși fără teorie,
dar teoria fără practică în niciun chip nu se poate învăța. Acestea sunt ca
două trepte așezate și deosebite, pe care omul, din starea cea mai de jos a
cunoștințelor, caută să se urce pe cele mai înalte culmi ale științei. Dacă le
urmează cineva în ordinea pe care am arătat-o, poate ajunge sus, dar dacă
este înlăturată prima treaptă, nu se poate sări peste ea la cealaltă. Zadarnic
tinde, așadar, către cunoașterea lui Dumnezeu cel ce nu se ferește de
atingerea cu viciile. Căci duhul lui Dumnezeu urăște pe cel viclean și nu
locuiește în trupul robit păcatelor”(PSB 57, p. 551-552).

Părinții Bisericii ne-au arătat că există mai multe metode de interpretare ale Sfintei
Scripturi: metoda istorico-literală (critică), metoda alegorică sau tipologică, metoda
tropologică sau morală și metoda anagogică sau mistică.
Din epoca luminilor și până de curând interpretarea Sfintei Scripturi s-a bazat, în special,
pe metoda istorico-critică. Pentru a pătrunde adâncurile acestor taine și pentru a interpreta
adecvat Sfânta Scriptură este nevoie și de alte metode care să reveleze sensurile multiple
ale textelor biblice. Noua hermeneutică propune metode de interpretare similare celor pe
care le-au folosit Sfinții Părinți. Contribuția Părinților în domeniul hermeneuticii nu
constă atât în tehnicile lor exegetice, cât mai ales în deschiderea lor în fața lucrării
Duhului Sfânt, cel care inspiră pe interpret și luminează textul biblic. Interpreții de azi ai
Cuvântului lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi, trebuie să se deschidă în fața
inspirației Sfântului Duh și să devină instrumente ale Duhului, dacă doresc să lumineze și
altora lucrarea mântuitoare a lui Hristos în Biserică.

„Dar să ne întoarcem la prezentarea științei despre care a fost vorba la început. Așadar,
precum am spus mai sus, din domeniul practicii fac parte multe profesiuni și discipline,
dar științele teoretice sunt două, și anume interpretarea istorică și înțelegerea
duhovnicească. Solomon, după ce a numărat multele feluri ale harului Bisericii, a
adăugat: «Toți cei care sunt în ea, sunt îmbrăcați cu două haine» (Pilde 31, 21). Iar
ramurile științei duhovnicești sunt trei: tropologia, alegoria și anagogia. Despre acestea
se spune în Pilde așa: «Tu, însă, scrieți-le în trei feluri pe inima ta» (Pilde 3, 3). Istoria
îmbrățișează cunoașterea lucrurilor trecute și văzute, ca acestea despre care vorbește
Apostolul: «Este scris că Avraam a avut doi fii, unul de la o roabă și celălalt de la o
femeie liberă. Dar cel de la roabă s-a născut după trup, iar cel de la femeia liberă prin
făgăduință» (Galateni 4, 22-23). Din domeniul alegoriei fac parte cele ale căror
adevăruri cuprinse în ele sunt spuse sub formă figurativă, fiind vorba în chip tainic de
altceva decât de ceea ce spun ele, precum urmează: «Acestea sunt două testamente: unul
de la muntele Sinai, care naște spre robie și care este Agar. Căci Agar este muntele Sinai,
în Arabia, și stă în același rând cu Ierusalimul de acum, care zace în robie cu fiii lui»
(Galateni 4, 24-25). Anagogia se ridică de la tainele duhovnicești la cele ale cerului, mai
înalte și mai sfinte, precum spune mai departe Apostolul: «Iar cea liberă este Ierusalimul
cel de sus, care este mama noastră. Căci scris este: Veselește-te tu, cea stearpă, care nu
naști! Saltă de bucurie și strigă, tu, care nu ai durerile nașterii, căci mulți sunt copiii
celei părăsite, mai mulți decât ai celei ce are bărbat» (Galateni 4, 26). Tropologia este
explicația morală care duce la curăția vieții și la principiile de conduită practică. De
exemplu, dacă prin cele două testamente înțelegem învățătura practică și pe cea
teoretică, sau, desigur, dacă vrem să înțelegem prin Ierusalim, ori Sion, sufletul omului,
precum este scris: «Laudă, Ierusalime, pe Domnul, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane»
(Psalmi 147, 1). Așadar, cele patru figuri, dacă vrem, le reducem la una singură, încât
unul și același Ierusalim să se poată înțelege prin patru feluri: istoric este oraș al
iudeilor, alegoric este Biserica lui Hristos, anagogic cetatea cerească a lui Dumnezeu,
aceea «care este mama noastră a tuturor» (Galateni 4, 25), iar tropologic sufletul
omului, care adesea este lăudat sau mustrat de Domnul cu acest nume . Despre aceste
patru feluri de interpretare, fericitul Apostol spune: «Iar acum, fraților, dacă aș veni la
voi, grăind în limbi, de ce folos v-aș fi, dacă nu vă vorbesc sau în descoperire, sau în
cunoștință, sau în proorocie, sau în învățătură?» (1 Corinteni 14, 6). Descoperirea
privește alegoria, care exprimă printr-o povestire istorică înțelesuri duhovnicești”(PSB
57, p, 555) .

Bibliografia:

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologia , vol II, București 2009, p. 329.
PSB, Sf. Ioan Casian, vol. 57.
I.G. Coman, Scriitori Bisericești din Epoca Străromână, București, 1979.
Nestor Vornicescu, Scrieri Patristice în Biserica Ortodoxă Română, Craiova 1983.