Cuprins

1.Introducere…………………………………………………………..……….2

2. Etimologie și definire…………………………………………………...……3

3. Actualitatea doctrinei providenței

dumnezeiești…………………………………………………............……….....4

4. Crearea lumii-Providența divină (conservarea, cooperarea și guvernarea

lumii)….…………...…...................................................................................….7

4.1. Crearea lumii………………...........……………..........…..……………….7

4.2. Providența divină (conservarea, cooperarea și guvernarea

lumii)…………………………….........................................................................8

5. Doctrina Sfintei Scripturi……………………………………………...…10

6.Concluzii….…………………………………………………................…..12

7.Bibliografie…………..…………………………….................................….13

1
 1. Introducere

Cea mai chinuitoare problemă care se înfăți șează minții tulburând unora însăși
seninătatea credinței în clipele de cumplite frământări și lupte, de nenorociri și suferințe, este
problema despre Providenț a dumnezeiască. Și întradevăr, când orizontul vieții se întunecă iar
nesiguranța se așterne peste conștiința noastră, ne întrebăm cu legitimă îngrijorare; oare
Dumnezeu intervine în acest nimicitor și uriaș conflict, ori rămăne nepăsător la strigătul
deznădăjduit al celor buni și nevinovați? Iar dacă totul se petrece sub privirea iubitoare și
dreaptă a înțelepciunii și puterii dumnezeirii, ne întrebăm cutremurați, pentru ce îngăduie în
aparență dezlănțuirea vijelioasă a nedreptății și a nimicirilor incalculabile și nedrepte?

Realitatea că ,,Dumnezeu este iubire” (I Ioan,4,8,16), nu reprezintă doar o

caracteristică a lui Dumnezeu, ci ontaologia Sa, a defini însăși ființa Sa, ca Cel ce există doar
în comuniune de iubire intratrinitară, și din iubire crează totul, pentru ca această iubire să o
trăiască și făptura, să se împărtășească de ea pe măsura răspunderii la oferta iubirii lui
Dumnezeu. Pentru această împărtășire de iubire a creat Dumnezeu întreagul cosmos,și mai
ales pe om, coroana și încoronarea creației.

Ținând seama de aceste considerente, în Dumnezeu, în comuniune și unirea cu El,

totul își găsește sens, finalitatea, iar în acest drum spre împărtășire de iubirea Sa, El, nu-și
părăsește creația, zidirea Sa. Această grijă permanentă a lui Dumnezeu, față de zidirea Sa, în
drumul spre scopul său final o numim ,,providență”, sau ,,pronia divină”. Anumite aspecte
asupra providenței voi prezenta și în lucrarea de faț ă, argumentându-mi alegerea pornind de
la faptul că această învățătură de credință,a grijii și prezenței permanente a lui Dumnezeu în
lume, reprezintă o dogma fundamentală, care dacă nu e acceptată ajungem la un dumnezeu
rece, implacabil, sau chiar la negare Dumnezeului celui viu și iubitor. Asupra conț inutului și
realității providenței voi prezenta anumite aspecte, tangențial abordând și anumite obiecții
asupra providenței.

2
 2. Etimologie și definire

Prin pronie sau providență (gr. Pronoia, lat. providentia= purtare de grijă, prevedere)
înț elegem ,,modul în care Dumnezeu chivernisește și conduce lumea spre scopul final pentru
care a fost creată, în interiorul iconomiei Sale creatoare si răscumpărătoare. Acțiunea
proniatoare este neîntreruptă și concomitentă cu cea creatoare și judecătoare ceea ce arată
unitatea planului lui Dumnezeu cu creația Sa. Dependența de pronie este fundamental
deoarece pe de o parte prin pronie Dumnezeu Se acomodează la orice situație istorică și la
orice ființă umană, iar pe de altă parte, pronia arată condiția lumii în mâinile lui Dumnezeu”1.

El este cel care călăuzește, controlează, guvernează și judecă totul: ,,Unde mă voi duce
de la Duhul Tău și de la fața ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi
pogorî în iad, de față ești” (Psalmi 138, 7-8).

Sfinț ii Părinți, la rândul lor, au susținut și apărat învățătura Bisericii despre providență cu
argumente atât din Sfânta Scriptură, cât și din mintea sănătoasă. Sfântul Ioan Damaschin
definește pronia ca fiind ,,voința lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existențele primesc
conducerea potrivită” 2.

Așadar dacă pronia este voința lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit rațiunii, toate
câte se fac prin pronie să fie făcute în chipul cel mai bun și cel mai vrednic de Dumnezeu, în
așa fel încât nu poate să se facă ceva mai bun. Tot Sfântul Ioan Damaschin explică mai
departe că ,,este necesar ca același să fie și creator al existențelor și proniator. Căci nu este
nici potrivit, nici logic, ca altul să fie creatorul existențelor și altul proniatorul. Dacă ar fi așa
ar urma negreșit ca amândoi să fie imperfecți; unul în a crea, altul în a purta de grija. Prin
urmare Dumnezeu este creator și proniator”3.

1
Pr. Prof. Ion BRIA, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z. ediția a II-a, EIBMBOR, București, 1993, p.318.
2
Sfântul Ioan DAMASCHIN, Dogmatică, ediția a III-a, traducere de Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, București,
1993, p.89.
3
Ibidem

3
 3. Actualitatea doctrinei providenței dumnezeiești

În aceste vremuri de radicale prefaceri și rostogoliri istorice, nu scapă nimănui din

vedere importanț a covărșitoare și actualitatea izbitoare a problemei de față. Trebuie reținut că
adevărul despre Pronia divină nu privește numai ordinea pur speculativă , ci se răsfrânge
adânc asupra întregii convețuiri individuale și sociale. De felul cum cineva este pătruns de
această învățătură, depinde și de atitudinea lui față de viață și suferință. ,,Pentru creștinul
adevărat, care știe să se descătușeze de vremelnic și are tăria să se înalțe în zările luminoase
ale suprafirescului, îngrămădirea de nenorociri ș i îndoieli chinuitoare nu-l fac să-și piardă
nădejdea în certitudinea biruinței binelui asupra răului. Poziț ia spirituală a acestuia este
privilegiată. Nu rămâne nepăsător în fața durerii, dar nu-și pierde nici nădejdea”4. În acest
zbucium sufletesc, umilul credincios își dă seama, că Dumnezeu are motive serioase pentru
care permite suferința prevestiroare. Așadar spusele psalmistului David au valoare pentru el și
peste veacuri: ,,Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S-au
ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a
Unsului Său, zicând: <<Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor>>. Cel ce
locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnului îi va batjocori pe ei! Atunci va grăi către ei
întru urgia Lui și întru mânia Lui îi va tulbura pe ei; Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion,
muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: <<Fiul meu
ești Tu, Eu astăzi Te-am născut! >> Cere de la Mine și- Ți voi da neamurile moștenirea Ta și
stăpânirea Ta, marginile pămâtului. Le vei paște pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olaruluile
vei zdrobi!>> (Psalmi 2, 1-9). ,,Vremea însă a vădirii dreptății divine, nu este cunoscută de
om. De aceea, nici nu o cercetează, ci se lasă legănat încrezător în dreptatea celui Preaînalt”5.

Că Dumnezeu ne poartă de grijă și că poartă bine de grijă, Sfântul Ioan Damaschin ne

aduce o argumentare foarte frumoasă pe care fiecare dintre noi o va putea înțelege foarte ușor:
,,Singur Dumnezeu este prin fire bun și înțelept. Așadar pentru că este bun, poartă de grijă,
căci cel care nu poartă de grijă nu este bun. Căci și oamenii și cele neraționale în chip firesc
poartă de grijă de odraslele lor; iar cel care nu poartă de grijă este hulit. Apoi, pentru că
Dumnezeu este înțelept, poartă de grijă de existențe în chipul cel mai bun”6.

4
Dr. Septimiu TUDORANU, Enigmele providenței, Ed. Tipografia Seminarului Blaj, 1943, pp. 3-4
5
Ibidem
6
Sfântul Ioan DAMASCHIN, Dogmatica, p. 89.

4
 Rătăcirea unora și îndoiala altora se naște din faptul greșit înțeles al tăcerii
dumnezeiești. Se rostogolesc fulgerător evenimente amenințătoare, de care depinde soarta
omenirii și Dumnezeu tace. Există întradevăr, o tăcere a divinității, care uimește. Tăcere, care
apasă greu asupra inimii și minții omului. Omul se naște, luptă uneori eroic, se frământă
intens, pleacă pe drumurile veșniciei, iar Dumnezeu pare că tace. Omul își pleacă fruntea spre
închinare sau răzvrătire; își ridică mâinile spre rugăciune ori blestem și Dumnezeu tace.
Răufăcătorii biruie în nelegiuirile lor, iar cei nevinovați sunt oprimaț i și Dumnezeu tace. Iată
ce nu-și pot explica ei. Această tăcere nu înseamnă odihnă, singurătate sau nelucrare. E
caracteristică esențială a naturii divine de a produce uneori efecte mari, fără zgomot și în
tăcere desăvârșită. Dumnezeu nu are nevoie pentru săvârșirea lucrurilor de agitație ș i
reclamă. Întrecând infinit strălucirea creației și stând în fruntea ierarhiei ființelor, își continuă
viața fecundă, necesară și eternă.

,,Când ne luăm rolul de judecători ai atitudinii Providenței față de anumite evenimente

grave, omul nerăbdător și cu patimi clocotitoare, uită multe lucruri, de care ar trebui să țină
seama necondiționat pentru o justă apreciere”7. Totodată uităm că Dumnezeu, precum nu are
lipsă de tulburare în înfăptuirea planurilor sale operative, tot așa nu dispune numai de un
singur mijloc ori mod de a-și arăta prezența sa veghetoare, voința sa poruncitoare ori
permisivă, aprobarea sau condamnarea, cu care prețuiește meritele și răutatea oamenilor.

Semeți și disprețuitori uităm că suntem valori neînsemnate, adevărate nulități în

comparație cu nemarginita bunătate, dreptate și înțelepciune dumnezeiască. Ființe rătăcitoare
în spațiu și timp, lipsite de mijloace proporționale de cercetare, încrezători numai în rațiunea
noastră înșelătoare, ne găsim în imposibilitate de a judeca planurile fixate din veșnicie de
Înțelepciunea divină. Bineînțeles este un lucru greu (pentru a nu spune imposibil) să deslușe
ști semnele prin care Dumnezeu își manifestă tăcerea active și elocvent. Se cere credință vie,
pentru a-ți da seama de prezența divină în atâtea întâmplări particulare și generale, care, fără
acțiunea sa, ar rămâne inexplicabile.

,,Trebuie să admirăm toate operele proniei, pe toate să le lăudăm, pe toate să le primim

fără de cercetare, chiar dacă multora li se par nedrepte. Aceasta pentru motivul că pronia lui
Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă, iar gândurile și faptele noastre şi cele
viitoare sunt cunoscute numai Lui. Când spun <<toate>> înţeleg pe cele care nu sunt în

7
Dr. Septimiu TODORANU, Enigmele providenței…p. 5. 6

5
puterea noastră; căci cele care sunt în puterea noastră nu sunt de domeniul proniei, ci al
liberului nostru arbitru”8.

,,Unele din acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin bunăvoinţă, altele prin
îngăduinţă. Prin bunăvoinţă, acelea care fără discuţie sunt bune; iar prin îngăduinţă, în diferite
moduri, căci de multe ori îngăduie ca și dreptul să cadă în nenorociri spre a arăta altora
virtutea ascunsă în el, după cum este cazul lui Iov. Altă dată îngăduie ca să se facă ceva
absurd, ca prin fapta absurdă în aparenţă să se săvârșească ceva mare și minunat, după cum
este mântuirea oamenilor prin cruce. În alt chip, Dumnezeu îngăduie ca cel cuvios să sufere
cele rele, ca să nu cadă din conştiinţa lui cea dreaptă, sau ca să nu alunece în mândrie din
pricina puterii și harului dat lui, cum a fost cazul cu Pavel. Este părăsit cineva pentru o bucată
de vreme pentru îndreptarea altuia, ca să capete învăţătură ceilalţi care privesc la starea lui,
după cum a fost cu Lazăr şi cu bogatul. Căci în chip natural ne căim când vedem pe unii că
suferă. Este părăsit cineva pentru slava altuia sau pentru păcatele lui proprii sau ale părinţilor,
după cum a fost orbul din naştere, spre slava Fiului omului. Iarăşi se îngăduie ca cineva să
sufere spre râvna altuia pentru ca, prin faptul că slava celui ce suferă se măreşte, să se facă
activă suferinţa în alţii, în nădejdea slavei viitoare și în dorinţa bunurilor ce au să fie, după
cum este cazul cu mucenicii. Uneori se îngăduie să cadă cineva și în o faptă ruşinoasă spre
îndreptarea unei alte patimi mai rele. Spre exemplu: dacă cineva se laudă cu virtuţile sau cu
faptele lui, Dumnezeu îngăduie ca acesta să cadă în desfrânare, pentru ca prin căderea sa,
venind la conştiinţa propriei lui slăbiciuni, să se smerească și, apropiindu-se, să-şi
mărturisească Domnului păcatele”9.

8
Sfântul Ioan DAMASCHIN, Dogmatica…p. 90.
9
Ibidem

6
 4. Crearea lumii-Providența divină (conservarea, cooperarea si
guvernarea lumii)

4.1. Crearea lumii

,,Lucrările multiple ale lui Dumnezeu, prin care se pogoară <<în afară>>, se deosebesc
de ființa Sa nedescoperită, una și simplă, dar se deosebesc și între ele. De pildă, creația se
deosebește de preștiinț ă, căci făpturile sensibile și inteligibile nu există deodată cu preștiința
divină. Creația divină se deosebește și de pronie, adică de modul în care Dumnezeu
chivernisește, susține și conduce lumea spre scopul pentru care a fost creată. Prin pronia Sa, în
cadrul iconomiei divine creatoare ș i răscumpărătoare, Dumnezeu este pretutindeni de față și
totul se află în stăpânirea Sa ca un cosmos: <<Pe toate le-a creat ca pe o podoabă astfel ca,
după legătura rațiunilor lor, să se poată numi pe drept cuvânt cosmos-frumusețe>> (Grigorie
Palama)”10.

Dumnezeu este creatorul lumii. Aceasta înseamnă că El a făcut din nimic sau a chemat
din neființă tot ce există, afară de Sine, adică lumea și universul. ,,Învățătura că Dumnezeu a
făcut lumea din nimic se întemeiază pe descoperirea dumnezeiască și de aceea se găsește
numai în Sfânta Scriptură ș i e profesată de iudei și de creștini, de la care au împrumutat-o și
mahomedanii, neîntâlnindu-se în nicio altă religie sau sistem filosofic”11Fiind creată lumea nu
este iarăși început și fără sfârșit, adică veșnică, ci ea a fost făcută de Dumnezeu în timp sau
deodată cu timpul, căci timpul nu este altceva decât unitatea de măsură a mișcării, deci e
schimbător și se va sfârși cândva. Dumnezeu este singur veș nic și altceva veșnic nu poate
exista alături de El.

,,Scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea este îndoit; în primul rând cu privire la
Creatorul însuș i este manifestarea perfecțiunilor și îndeosebi a iubirii și a bunătății Sale, ceea
ce e totuna cu preamărirea Sa, cum zice Psalmistul: <<Cerurile spun slava lui Dumnezeu și
facerea mâinilor Lui o vestește tăria>> (Psalmi 8, 1).

10
Pr. Prof. Ion BRIA, Tratat de teologie dogmatic și ecumenică, Editura România creștină, București, 1999, p.
101.
11
Mitropolitul Irineu MIHĂLCESCU, Dogmele Bisericii Creștine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului și
Hușilor, 1994, p. 32.

7
 În al doilea rând cu privire la creaturi este binele și fericirea lor, îndeosebi a celor
înzestrate cu rațiune, a oamenilor: <<Creș teți ș i vă înmulțiț i ș i umpleți pământul și-l
stăpâniți>> (Facere 1, 27). Ambele scopuri sunt astfel îmbibate, că atingerea unuia implică în
sine în mod necesar și atingerea celuilalt: preamărind pe Dumnezeu, omul se simte fericit.
Adevărata fericire a omului este un imn de laudă și mulțumire adus lui Dumnezeu, este
preamărirea Sa”12.

Fiind opera lui Dumnezeu, ființa atotperfectă și atotbună, creația este și ea bună.
Sfânta Scriptură exprimă această idee prin cuvintele Facerii: ,,Și a văzut Dumnezeu că toate
câte a făcut erau foarte bune” (Facere 1, 31). Învățând astfel că tot ce a făcut Dumnezeu este
bun, Biserica nu face pe Dumnezeu autorul răului, nici nu tăgăduiește existența răului în lume,
cum au făcut unii filosofi. Răul, atât cel fizic cât și cel moral este, după învățătura Bisercii,
ceva real, dar nu e nici opera lui Dumnezeu, nici nu există din veșnicie ca principiu aparte, ci
e opera omului care greșind, prin propria lui voință, s-a îndepărtat de Dumnezeu, izvorul
oricărui bine și s-a făcut astfel cauza răului.

Când zicem că lumea este bună, nu înţelegem că este perfectă, adică n-ar avea nici o
lipsă. Îndeosebi lumea materială, fiind numai o treaptă către cea spirituală, este cu siguranţă
imperfectă. Imperfecţiunile din ea, se completează însă prin perfecţiunile din lumea spirituală,
aşa că lumea este perfectă, dacă o privim întru totul.

4.2. Providența divina (conservarea, cooperarea și guvernarea lumii)

Grija continuă a lui Dumnezeu pentru lume se numeşte providenţă sau pronie
dumnezeiască. În ideea de providenţă deosebim trei acte sau trei momente: conservarea,
cooperarea și guvernarea lumii.

Conservarea este acea lucrare dumnezeiască în virtutea căreia lucrurile şi fiinţele

create se păstreză în forma lor originală. Ea nu este numai ceva negativ, căci Dumnezeu nu
voieşte să distrugă creatura Sa, ci este o neîntreruptă influenţă a lui Dumnezeu asupra lumii,
în virtutea omniprezenţei şi atotputerniciei Sale. Providenţa este un fel de continuare a
creaţiei, din care cauză ea se mai numeşte şi creaţie continuă. Spunea părintele profesor
Dumitru Staniloae că ,,providența conservă și conduce lumea și în stare de păcat.

12
Ibidem, p.33

8
 Aceasta înseamnă că lumea nu e compromisă și nu va fi dusă la distrugerea totală de
forța răului, ci ea își păstrează valoarea în fața lui Dumnezeu și poate să fie conservată de El
într-o stare în care omenirea poate fi condusă spre mântuire și îndumnezeire și e condusă de
fapt spre această țintă”13 .

Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa este actul în virtutea căruia, Dumnezeu

împărtăşeşte creaturilor ajutorul Său pentru atingerea scopului lor, potrivit puterilor lor şi în
limitele legilor naturale de care se conduc, în aşa fel că unul şi acelaşi efect este în acelaşi
timp atât lucrarea omului cât şi a lui Dumnezeu. Pentru a se lămuri mai bine acest act, s-a
asemănat cu scrisul, care este efectul mâinii şi al condeiului în unul şi acelaşi timp şi în aşa fel
că nu se poate spune până unde se întinde acţiunea mâinii şi de unde începe a condeiului, ci
amândouă se contopesc într-un tot. Cooperarea diferă după felul cauzelor secundare cu care
Dumnezeu conlucrează, adică după cum sunt ele, fizice, sau raţionale şi libere. Cu puterile
fizice Dumnezeu conlucrează întotdeauna uniform: cu focul ca să ardă, cu soarele ca să
lumineze şi să încălzească etc. Iar cu fiinţele libere conlucrează în chip diferit, după scopul ce
ele şi-1 propun, după mijloacele ce-şi aleg, după puterile de care dispun, etc.

Guvernarea sau cârmuirea este conducerea creaturilor către atingerea scopului

existenţei lor. Ea se aduce la îndeplinire în diferite chipuri.

13
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Ediția a III-a, EIBMBOR, București,
2003, p. 336.

9
 5. Doctrina Sfintei Scripturi

Învăţătura Bisericii despre providenţă şi despre realitatea ei este cuprinsă în Sfânta

Scriptură, căci aproape întreagă Sfânta Scriptură este plină de cea mai populară şi mai poetică
expresie a acestei idei. În Vechiul Testament, Cartea lui Iov şi Psalmii, mai ales Psalmul de
seară, 103, iar în Noul Testament cuvântările Mântuitorului sunt clasice în această privinţă.

Vechiul Testament afirmă categoric că lumea este opera lui Dumnezeu, a cărui
providență este universală. Ea poartă de grijă de toate făpturile și le conduce după sfaturile
sale înțelepte spre ținta lor proprie. Iată câteva texte principale: ,,Asemenea unui curs de apă
este inima regelui în mâna Domnului pe care îl îndreaptă încotro vrea” (Pilde 21, 1). Ori mai
lămurit: ,,Că nu este alt dumnezeu afară de Tine, care să aibă grijă de toate și căruia să-i
dovedești că judecățile Tale sunt totdeauna drepte” (Înțelepciunea lui Solomon 12, 13).
Nimeni nu se poate sustrage planului cârmuirii: ,,Ci, o, Părinte, pronia Ta o cârmuiește, Tu,
care ai deschis cărări în mare și drum nerătăcitor în volbura valurilor” (Înțelepciunea lui
Solomon 14, 3). Proorocul David adânc pătruns de această doctrină, rostește cuvintele
încrezătoare: ,,Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit;
la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors povățuitu-m-a pe căile dreptății, pentru
numele Lui. Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eș
ti. Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmi 22, 1-5).

Doctrina, prin urmare, despre Pronia cerească, este categoric expusă în volumele
Vechiului Testament, deși încă descoperirea dumnezeiască nu era completă. ,,Alături de
universalitatea Providenței, se întâlnesc nenumărate texte, care vorbesc limpede despre
infailibilitatea Proniei cu privire la producerea efectelor dependente de voința liberă, a omului
și scopul Providenței. Uneori această Pronie se manifestă oamenilor foarte convingător,
alteori devine pentru rațiune mister de nepătruns”14.

Învăț ăturile întâlnite de cercetătorii obiectivi în cărțile Vechiului Testament se

lămuresc și se completează cu învățăturile Noului Testament. Paginile Evangheliei sunt
grăitoare în această privință. În ele sunt tipărite cuvintele și învățătura Aceluia, care este
adevărul, calea și viața. De aceea, afirmațiile luminoase ale Evangheliei, pătrund mai adânc și
mai autoritar în inimă. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă stăruitor să rămânem liniști ți,
abandonându-ne dispozițiilor Providenț ei, asigurându-ne că înțelepciunea și puterea divină în

14
Dr. Septimiu TODORANU, Enigmele providenței…p. 11.

10
cârmuirea lumii sunt moderate de mila și bunătatea părintească, care se arată și în cele mai
mărunte manifestări ale vieții omenești.

Dumnezeu, în Noul Testament, apare Părinte universal, bun și milostiv, dăruind fiilor
toate cele ce sunt spre mântuire: ,,De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce
veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât
hrana și trupul vostru decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu
seceră, nici nu adună în jitniț e, și Tatăl vostru, Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu
mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un
cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc; nu se
ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca
unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor,
Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu
duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după
toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele.
Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.
Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei
răutatea ei” (Matei 6, 25-34). Din aceste cuvinte rostite de Mântuitorul, reiese lămurit,
extinderea Providenței la toate lucrurile și dăruirea ajutoarelor trebuinciose recerute de natura
fiecăreia. Și dacă, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se arată generoasă față de păsările
cerului, cu atât mai vârtos are în vedere sufletul spiritual și nemuritor al omului, destinat la un
scop incomparabil superior animalelor.

Fiul lui Dumnezeu completează, apoi, afirmând că asistența și intervenția Proniei se

manifestă în chip deosebit în clipele de prigoană: ,,Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar
sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le
piardă în gheenă. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și niciuna din ele nu va cădea pe
pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar nu vă
temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările” (Matei 10, 28-31). Pentru a dovedi mai
luminos că nimic nu se întâmplă fără ș tirea, învoirea ori permisiunea lui Dumnezeu,
Mântuitorul întrebuințează această asemănare expresivă spunând că niciun fir de păr nu cade
din capul nostru fără consimțământul Său. Concluzia ce se desprinde din acest text este
firească. Dacă un fir de păr de puțină însemnătate în viață, nu cade fără știrea și aprobarea

11
Învățătorului veșnic, cu atât mai mult, marile evenimente nu se vor produce, decât în măsura
voită și îngăduită de hotărârea Stăpânului a toate.

6. Concluzii

Aceste informaț ii, expuse în mod general și incomplet, își găsesc aplicarea și în istoria
zbuciumată a zilelor noastre. Cu toate că ciocnirea idiologiilor neîmpăcate este crâncenă,
Providența este prezentă. Bunătatea, însă, iubitoare a Providenței față de omenire, merită
întreaga și nelimitata noastră încredere. Să credem fără șovăire fiindcă nimic nu scapă
Providenței, nimic nu se întâmplă fără prevederea, voința și permisiunea lui Dumnezeu, care
îndreaptă totul spre realizarea planului și scopului suprem.

De aceea, pe cât ni se par de necuprinse planurile Providenței, pe cât este de greu

drumul de parcurs și întunecat orizontul, pe atât încrederea în Dumnezeu să fie puternică.
Trebuie să înțelegem că biruinț a măririi Sale și mântuirea oamenilor sunt în mâna
Providenței. Pentru a grăbi însă împlinirea decretelor Providenței, să ne dăm și noi generos
concursul faptelor bune, rugilor calde și jerfelor curate.

12
 7. Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2002.

2. Bria, Ion, Pr. Prof., Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z,ediția a II-a,EIBMBOR,

București,1994.

3. Idem, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, vol. I, Editura Andreiana, Sibiu,

2009.

4. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii creștine ortodoxe, Editura

Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994.

5. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediția a III-a, traducere de Dumitru Fecioru,

Editura Scripta, București, 1993.

6. Stăniloae, Dumitru, Pr., Prof., Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediția a III-a,
EIBMBOR, București, 2003.

7. Todoranu, Septimiu, Dr., Enigmele providenței, Editura Tipografia Seminarului,

Blaj, 1943.

13