Cuprins

Argument..................................................................................p.2

Introducere...............................................................................p.3

Despre smerenie........................................................................p.5

Treptele smereniei.....................................................................p.10

Hristos – model supreme de smerenie.....................................p.12

Despre virtutea smereniei la Sfinții Părinți............................p.17

Concluzii....................................................................................p.21

Bibliografie................................................................................p.22

1
 Argument

Împlinirea poruncilor dumnezeieşti are ca scop curăţenia inimii. Folosul cel mai
important care rezultă din împlinirea poruncilor dumnezeieşti este că omul să poată dobândi
virtuţile. Fiecare patimă ori lucrare rea este razboita şi doborâtă prin virtutea contrară.
Tema aceasta este importantă întrucât dobândirea virtuţilor se face treptat, deoarece o
virtute depinde de alta. ”Împărăteasa virtuţilor” este smerenia şi de ea se leagă toate celelalte
virtuţi. De aceea în lucrarea de faţă am făcut o prezentare a virtuții smereniei.
Lucrarea este alcătuită din patru capitole. În primul capitol am vorbit despre smerenie
în general și despre omul smerit. În capitolul al doilea am vorbit despre treptele smereniei și
cum defineşte minunatul Sfânt stareţ Ambrozie al Optinei aceste trepte. Iar în capitolul al
treilea despre Hristos – modelul suprem de smerenie. În final în cel de al patrulea capitol am
vorbit despre virtutea smereniei la Sfintii Părinții.
Se cuvine să adresez cele mai sincere și respectuase mulțumiri celor ce m-au sprijinit
și îndrumat în elaborarea acestei lucrări.
Tuturor un gând pios de statornică prețuire și vie recunoștință.

2
 Introducere

Omul de astăzi nu dorește să primească învățăturile evanghelice. El nu iubește

smerenia și o privește cu ironie, socotind-o resemnare. Astfel, valorile s-au amestecat, au fost
inversate, așa încât mândria, aceasă rădăcină ucigătoare a tuturor patimilor este înălțată la
rangul de cult, iar smerenia, maica tăcută a tuturor virtuților, este dată batjocoririi. Omul de
astăzi s-a îndepărtat de Hristos mai mult decât oricând. Dar nu cere, oare, acest fapt ca astăzi,
mai mult decât oricând să i se vorbească acestua despre Dumnezeu? Evenimentele însângerate
ce au loc astăzi mărturisesc limpede până unde poate merge omenirea pe drumul amețitor al
mândriei și al disprețului față de smerenie.

Pe drumul adevăratei vieți duhovnicești, smerenia merge înainte, iar faptele vin în
urma și la capătul lor se întrezărește limanul liniștit al Împărăției Cerurilor. De aceea spune
Sfântul Ioan Scărarul: ,,Nu am privegheat, nu am ăpostit, ci m-am smerit și m-a mântuit pe
mine Domnul,,.

Cel ce conștientizează valoarea lor și cere de la Dumnezeu smerenia, înseamnă că a

descoperit calea pe care să se îndrepte, cu pași siguri și repezi, spre fericirea cea veșnică.

Smerenia înseamnă sfințenie. Cel ce s-a învrednicit a dobândi smerenia alungă

necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleași și cresc mereu, așa încât şi
nădejdea de îndreptare e pierdută. Un om cu adevărat smerit nu-și amintește vreun rău din
trecut pe care aproapele său i l-a făcut, ci din toată inima iartă și uită totul pentru dragostea lui
Dumnezeu.

Scopul esențial al fiecăruia dintre noi, mirean ori monah, este unul singur: să reușim să
ne vedem pe noi înșine, să ne criticăm, să ne socotim cei mai păcătoși și răspunzători și
vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu.

Omul trebuie să-și găsească pacea înlăuntru inimii sale. Făcând aceasta și cerul și
pământul vor fi în pace cu el. Numai urmând calea smereniei vom putea ajunge la Dumnezeu.

Epoca noastră este prin excelență dialectică. Instrucția sporită, ridicarea nivelului
culturii, mulțimea ideilor, creează tipuri dialectice. Oamenii sunt supuși, astăzi, unei încercări

3
înfricoșătoare. O mulțime de curente filosofice heteroclite, ca număr și intensitate, îl
revendică pe om. Toate sunt contestate.

Confuzia, falsificarea, erezia, sub felurite forme ce au intrat în spațiul Bisericii. Însuși
,,Satana cel ce se preface în înger de lumină,, (II Cor. 11, 14) - ,, cel ce amăgește întreaga
lume,, (Apoc. 12, 9) - ,,răpește,, continuu ,,oile,, (in. 10, 12) din turma sfântă a lui Hristos.
Căci dacă trebuie, într-adevăr, ,,să ne apropiem și să cunoaștem pe Dumnezeu,, (Ps. 45, 10),
urmează ca tumultul ,,grijilor vieții,, din condițiile vieții contemporane și răul inevitabil
provocat sufletelor de ,,tulburarea patimilor,, nu oferă prea multe speranțe ca să ,,cunoaștem
pe Dumnezeu,,. Dimpotrivă, duc mai degrabă la disperare.

Desigur, Bisrica lui Hristos nu încetează să evanghelizeze, să învețe și să

împărtășească harul prin Sfintele Taine. Dar e nevoie să conlucreze și omul. Iar omul trebuie
să fie ajutat.

4
 Despre smerenie

Smerenia (ταπεινοϕροσυνη) se opune în acelaşi timp slavei deşarte şi mândriei. Şi

după cum sunt două forme de mândrie, putem deosebi două feluri de smerenie care li se
împotrivesc acelora: smerenia faţă de oameni şi smerenia faţă de Dumnezeu. Cu toate că cea
din urmă este sfârşitul celei dintâi, totuşi omul nu se poate lipsi de prima. Astfel, Sfântul
Varsanufie are grijă să înveţe: „Smereşte-te cu adevărat nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi
a oamenilor". " Iar Sfântul loan Casian întăreşte acest adevăr, spunând că „nimeni nu poate
atinge ţelul final al desăvârşirii, adică al curăţiei, decât numai printr-o umilinţă adevărată, pe
care o arată mai întâi faţă de fraţi şi apoi chiar lui Dumnezeu".1
Să spunem de la bun început că, în general, umilinţa stă în recunoaşterea de către om a
mărginirii sale, a slăbiciunii, neputinţei şi a deplinei lui neştiinţe. Aceasta şi este una dintre
definiţiile patristice fundamentale ale smereniei, aflată între cele pe care le prezintă Sfântul
loan Scărarul. „Omul care a ajuns să-şi cunoască măsura neputinţei lui a ajuns la desăvârşirea
smereniei", scrie Sfântul Isaac Şirul.2
Smerenia nu constă însă numai în a recunoaşte o neputinţă şi o puţinătate a meritelor
pe care cu adevărat le are omul, ci şi, chiar atunci când el are unele virtuţi, să se micşoreze pe
sine în chip voit; acesta este adevăratul sens al cuvântului ταπεινοϕροσυνη, după cum arată
Sfântul loan Gură de Aur. Umilinţa, spune Sfântul Părinte, „stă în a te socoti ca nimic şi cel
din urmă om. oricât de mari şi numeroase ar fi meritele tale"; şi, în altă parte: ..Atunci eşti
smerit, când, deşi ai pricină să te lauzi, totuşi te micşorezi pe tine însuţi, te smereşti, te
umileşti". La fel zice şi Sfântul Isaac Şirul, că „smerit la cuget este, cu adevărat, cel ce are în
ascuns ceva vrednic de fală şi nu se făleşte, ci socoteşte aceea în gândul lui una cu
pământul".3
Cel smerit se socoteşte pe sine întotdeauna nevrednic şi mai mic decât toţi şi de nimic.
Cel smerit la cuget „se vede pe sine în ochii lui ca cel din urmă păcătos" şi, chiar având
bogăţie de virtuţi, se crede „vrednic de dispreţ". Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că „smerita
cugetare este adâncul fără fund al nesocotirii de sine şi puţinătăţii noastre".
Semnul smereniei este aşadar „nepreţuirea de sine în toată fapta". Această necinstire şi

1
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, București, 2001, p. 570.
2
Ibidem, p. 571.
3
Ibidem.

5
lepădare de sine o arată omul prin tăierea voii proprii" până într-atât încât să ajungă s-o
urască; Sfinţii Părinţi arată că tăgăduirea voastră este însuşirea cea mai de preţ a smereniei şi
definitorie pentru ea."4
De asemenea, smerenia se face vădită prin aceea că omul nu se încrede în sine şi în
propria sa judecată, însuşire care se înrudeşte cu cea de mai sus, adeseori ele fiind puse alături
una de alta, şi din care izvorăşte deplina ascultare faţă de părintele duhovnicesc; iar în
raporturile cu ceilalţi ea se arată prin lepădarea îndreptăţirii de sine şi a voii de a birui în
cuvânt, ferirea de ceartă şi de duhul împotrivirii în cuvânt, de grăirea împotrivă şi chiar de
orice vorbă. păstrând mai întotdeauna tăcerea. 5 Pentru că mai ales înaintea părintelui
duhovnicesc se cuvine omul să aibă asemenea atitudini, ele vădesc nu numai umilinţă în faţa
oamenilor, ci şi faţă de Dumnezeu, al Cănii martor este duhovnicul şi a Cărui voie el o aduce
la cunoştinţa fiului său duhovnicesc.

Una din cele dintâi calităţi ale smereniei este blândeţea. Omul cu adevărat smerit este
blând, nu numai atunci când toţi sunt atenţi şi amabili cu el, ci şi atunci când este hulit şi
ponegrit. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu
fie blând, căci îl linişteşte harul lui Dumnezeu ce se odihneşte în el. Se spune că marea, care
este veşnic învolburată şi agitată, se îmblânzeşte când asupra ei se lasă ceaţă deasă.
Asemenea se întâmplă şi cu sufletul neliniştit al omului, când asupra lui se pogoară harul
Sfântului Duh. Şi un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniştile sunt
specifice sufletelor mândre. Sfântul Ioan Scărarul spune: „în inimile blânde Se odihneşte
Dumnezeu; iar sufletul neliniştit este sălaş al diavolului." Dumnezeu iubeşte pe cei smeriţi;
acestora El li Se descoperă şi întru ei binevoieşte! în Vechiul Testament El spune: „Spre unii
ca aceştia îmi îndrept privirea Mea; spre cei smeriţi, cu duhul umilit fi care tremură la
cuvântul Meu!" (Isaia 66,2).6
Omul smerit îşi vede permanent neajunsurile. El nu osândeşte pe nimeni, nu
cercetează păcatele celorlalţi, nu ia în batjocură, se socoteşte pe sine ca fiind cel mai rău
dintre toţi oamenii. El este ascultător şi supus faţă de toţi. Slujeşte cu bucurie tuturor. Nu se
mânie atunci când ceilalţi primesc onoruri, nu pizmuieşte slava celuilalt, căci el pentru sine
nu caută foloase lumeşti. Privirea sa este îndreptată către cer. El caută să fie bineplăcut lui
Dumnezeu şi de la El aşteaptă milă în ziua înfricoşătoarei Judecăţi. Omul smerit rabdă cu
4
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvâșirii, vol. IX, trad.
introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2002 pp. 278 şi 462.
5
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 3.
6
Arhim. Serafim Alexiev, Despre Mândrie și Smerenie, Trad. din limba bulgară de Petre-Valentin Lică, Ed.
Sofia, București, 2004, p. 77.

6
bărbăţie dispreţul celorlalţi, şi sincer socoteşte că merită aceasta. Se poartă cu blândeţe,
sinceritate şi plin de dragoste cu oamenii josnici, căci cei smeriţi întotdeauna au o blândeţe
minunată. Iar sufletul smerit, după cuvintele Sfântului loan Scărarul, este „scaun al
blândeţii". Omul smerit nu are gânduri rele. Chiar dacă ar avea un astfel de gând, ar fi
degrabă alungat. Cel smerit nu cunoaşte viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, căci este
într-adevăr aşa, nu caută să obţină foloase prin linguşiri şi să fie pe placul oamenilor, căci nu
are nevoie de acestea. El dispreţuieşte laudele şi se bucură când este umilit, deoarece vrea să
se facă următor Domnului Iisus, Care pentru a noastră mântuire „S-a deşertat pe Sine, chip
de rob luând, făcăndu-Se asemenea oamenilor, fi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a
smerit pe Sine, ascultător făcăndu-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Filipeni 2,7-
8).7
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de învăţătorul său. întocmai precum Fiul lui
Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânecile şi a
început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor
ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit. Căci el îşi aminteşte de povaţa Mântuitorului:
„Dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să
spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să
faceţi şi voi" (Ioan 13,14-15).
Omul smerit se teme de laude, în care se ascund atâtea primejdii pentru suflet! El caută
adâncimile umilinţei şi acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeşte mult, nu doreşte să-şi
arate înţelepciunea, ci tace şi răspunde cu blândeţe. „începutul necăutării slavei deşarte, spune
Sfântul Ioan Scărarul, e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor
lucrărilor gândite ale slavei deşarte. Iar sfârşitul (dacă este vreun sfârşit al adâncului fără
fund) este a face în chip nesimţit înaintea mulţimii cele ce aduc necinstirea."8
Sfântul Serafim de Sarov, care cu iscusinţă a coborât în adâncurile smereniei, ne învaţă
să nu ne tulburăm atunci când suntem jigniţi. Iar dacă este cu neputinţă să nu ne tulburăm,
atunci trebuie ca măcar să ne înfrânăm limba, după cuvintele Psalmistului: „tulburatu-m-am
şi n-am grăit" (Ps. 76, 4). Ca pildă de înaltă smerenie şi nemânie, Sfântul Serafim ni-1
zugrăveşte pe Sfântul Grigorie al Neocezareei. Aflându-se odată într-un loc public, o oarecare
desfrânată a început a-i cere plată pentru păcatul pe care, chipurile, acesta îl săvârşise cu ea.
Fără mânie, Sfântul spuse cu blândeţe unuia dintre însoţitorii săi: „Plăteşte-i degrabă preţul pe

7
Ibidem, p. 78.
8
Arhm. Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Ed. Fundația Tradiția Românească,
București, 2001, p. 24.

7
care îl cere!" De îndată ce primi plata necuvenită femeia a fost grabnic luată în stăpânire de un
duh rău. Atunci, sfântul, răspunzând la rău cu bine, a alungat prin rugăciune duhul din ea.9
Smerenia este virtutea care trebuie să încununeze sufletul oricărui suflet creştin dornic
de mântuire, fiindcă prin ea, omul îşi recunoaşte, voit, propria nimicnicie, recunoaşte că toate
darurile şi însuşirile bune le-a primit de la Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt şi, de aceea,
nu trebuie să se mândrească cu ele. Acest lucru este afirmat de Sfântul Apostol Pavel: ”Ce ai,
pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit de ce te făleşti aşa cu el, ca şi cum nu l-ai
primit?”(I Corinteni 4, 71).
Ar trebui să spunem de la bun început că, în general, umilinţă sta în recunoaşterea de
către om a mărginirii sale, a slăbiciunii, neputinţei şi a deplinei lui neştiute. Aceasta este una
dintre definiţiile patristice fundamentale ale smereniei, aflată între cele pe care le prezintă
Sfântul Ioan Scărarul. ”Smerenia este poarta Împărăţiei, introducând înăuntru pe cel ce se
apropie”.10
Smerenia este poarta care introduce în împărăţia iubirii. Căci ea este semnul despărţirii
oricărei mândrii care închide pe om în sine şi-i închide poarta. Smerenia e semnul supremei
preţuirii a lui Dumnezeu şi a altora.11
Smerenia reprezintă temelia tuturor virtuţilor. Fiecare creştin trebuie să pună smerenia
la temelia virtuţilor sale, căci ea singură da culoare ostenelilor noastre. Ea este o scară ce
înaltă sufletul treptat, la Dumnezeu. Singura virtute care nu poate fi umilită de diavol este
smerenia, ne împărtăşeşte, un părinte filocalic, Ilie Ecdicul. Iar David mărturiseşte că smerită
cugetare este ”turn de tărie în fata vrăjmaşului” (Psalmi 60, 3). Toţi Sfinţii Părinţi, prin
smerenie, s-au îndreptat şi cu osteneală ei au săvârşit calea mântuirii.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor
ce par mai mici decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai
prejos decât noi, ci pe toţi oamenii, superiori nouă”.12
Smerenia este privirea noastră şi ochiul nostru critic, ce ne face să vedem adevărată
valoare a faptelor, gândurilor şi cuvintelor noastre. Smerenia, în trăirea creştină, un rol
esenţial. Alături de pocăinţă, ea ne ajută să ne apropiem cu sfială, cât mai mult, de scopul

9
Arhim. Serafim Alexiev, op. cit., p. 81.
10
Sfantul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvâșirii, vol. IX,
trad. introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 293;
11
Ibidem.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea I, Omilii la Facere, Omilia a XII-a, Ed. Institului Ecumenic și de
12

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 343.

8
existenţei noastre, actualizarea chipului lui Dumnezeu în noi, în asemănarea deplină cu
Dumnezeu.
”Fiinţă virtuţii smereniei creştine este Dumnezeu. Sfinţii părinţi, împodobind cu
smerenie faptele lor bune, spun că toate acestea au ca autor pe Dumnezeu, creştinul le
săvârşeşte în colaborare cu harul divin”.13 Părinţii filocalici considera ”comoara smereniei”
fără de sfârşit şi inefabilă, ca şi pe izvorul ei, Dumnezeu.
”Smerenia este revenirea firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere
goală, menită să se umple de lumină dumnezeiască.”14 Smerenia este deci, virtutea care ne
ajută la dobândirea şi lucrarea virtuţilor, întreţinând în noi dorinţa ostenelii după ele. Din
aceste motive, Sfinţii Părinţi, ne învaţă despre folosul duhovnicesc, despre semnificaţia
fundamentală, în plan spiritual, a ”sfintei smerenii” aceasta, ”împărăteasa a virtuţilor”.
Părinţii filocalici leagă permanent de ”sfânta smerenie” darul pocăinţei permanente, al
plânsului celui de bucurie făcător şi lacrimor duhovniceşti.
Smerenia este atmosferă în care se nasc şi cresc florile frumoase ale virtuţilor creştine.
Razele ei aruncă o lumină dătătoare de viaţă asupra oricărui efort duhovnicesc al nostru, oricât
de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea el nouă. Smerită cugetare împodobeşte faptele noastre,
dansu-le adevaratas semnificaţie.
Aşadar, smerenia reprezintă ”temelia virtuţilor”. Fiecare creştin trebuie să pună
smerenia la temelia virtuţilor sale, căci ea singură da valoare ostenelilor noastre. Ea este o
adevărată scara ce înaltă sufletul, treptat, la Dumnezeu.
”Tămăduindu-l pe om de toate patimile şi cuprinzând plinătatea virtuţilor, smerenia îl
readuce pe om la starea sa dintru început, îl face să redevină cu adevărat om.”15 Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că ”prin smerenie sufletul se face sănătos”.
Smerenia se arată a fi ”maică nepatimirii”, izvor de linişte sufletească, dar şi de
adevărata viaţă, de veselie duhovnicească. Fără ea, nu poate omul ajunge la cunoaştere
duhovnicească.
În concluzie, putem spune ca smerenia este comoara tuturor virtuţilor, ea ascunde toate
virtuţile şi, în final, se ascunde şi e

13
Pr. Hristofor, Panaghiatis, Smerenia creștină, colecția ”Rugul aprins”, Ed. Panaghia, 2004, p. 61.
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Srăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și Mistica, vol. I, Ed. Deisis, Alba-Iulia,
1993, p. 186.
15
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 584.

9
 Treptele smereniei

Aşa precum mândria are trei trepte, tot astfel şi smerenia are trei. Cele dintâi urcă ca
să-1 doboare pe om, pe când celelalte trei se coboară pentru a-1 înălţa pe acesta, lată cum
defineşte minunatul Sfânt stareţ Ambrozie al Optinei aceste trei trepte:
Treapta cea dintâi a smereniei este să te supui faţă de mai marii tăi şi să nu te înalţi
peste cei mai mici ca tine.
Să ne oprim o clipă atenţia asupra acestor cuvinte! Ce regulă de aur pentru rânduiala
socială sunt aceste cuvinte! Oare, nu pe ele se înalţă toată bunăstarea societăţii şi orice
orânduire de stat! Ele exprimă întocmai cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să
se supună înaltelor stapaniri!” (Romani 13, 1), “cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste
randuielii lui Dumnezeu ,,( Romani 13, 2).16
Mandria este razvratire. Ea nu se supune nimanui, si astfel se arata a fi nimicitoare a
randuielii sociale. Smerenia, dimpotriva, inca din cele dintai manifestari ale ei se impune ca
temelie solida pe care se intemeiaza impreuna vietuire a oamenilor. Dar, cat de putin suntem
patrunsi noi, oamenii, de constiinta necesitatii de a urca macar aceasta treapta a smereniei!
Cat de multi sunte cei care se impotrivesc stapanirii: acestia sunt elevii neascultatori la scoala,
cetatenii nedisciplinati, crestinii ce nu asculta de Biserica. Toti aceia care intr-un fel sau altul
se impotrivesc oricarei forme de autoritate sunt inca departe de adevarata smerenie.17
A doua treapta a smereniei este sa fim supusi celor egali noua si sa nu ne inaltam
inaintea celor mai mici decat noi. Daca treapta dintai, chiar daca obligatorie, ni se pare a fi
greu de atins, cea de a doua ni se infatiseaza a fi cu mult mai trudnica. In ce chip sa te supui
celor egali tie? Fiinta noastra, obisnuita sa porunceasca, sa fie laudata si cinstita, se
impotriveste cu toate puterile ei unei astfel de smerenii. Mandira nu ne ingaduie sa ne
supunem celor egali noua. Iubirea de sine ne impiedica sa ne privim ca fiind egali celor mai
mici decat noi. Simtamantul demnitatii personale ne impingem sa nu ne supunem, ci sa
poruncim. sa dirijam. Cum ma voi supune celor egali mie? Oare, nu sunt eu mai destept decat
ei? Nu sunt eu mai bun, mai talentat? Iata in ce chip cugeta fiecare dintre noi. Si prin aceasta
aratam cat de departe suntem de adevarata smereniei si cat de prinsi suntem in mrejele

16
Ibidem, p. 87.
17
Pr. Daniel de la Rarău, Smerenia și ascultatea, Ed. Agaton, f.l., 2012, p. 135.

10
mandriei.18
A treia treapta, si cea mai inalta, a smereniei, o urcam atunci cand ne supunem si celor
mai mici decat noi si ne socotim a fi nimic, ca suntem asemenea dobitoacelor, nevrednici sa
ne aflam printre oameni. Aceasta, deja, ni se pare de-a dreptul imposibil! Dar, de fapt aceasta
treapta a fost atinsa de sfinti. Ei, toti s-au socotit a fi cei mai pacatosi, nevrednici de a vietui
intre oameni si ei credeau sincer in felul aceasta despre ei insisi. Iata, in Vechiul Testament
dreptul patriarh Avraam, care se invrednicise sa vorbeasca cu Dumnezeu, se socoteste pe sine
pulbere si cenusa (Facere 18, 27). Sfantul proroc si imparat David, care a scris psalmii
minunati si a fost daruit cu darul prorociei, care este si stramosul, ca om, al Mantuitorului
Iisus Hristos, A spus cu adanca smerenie despre sine: “iar eu sunt vierme si nu om” (Psalm
21, 6). Iar Sfantul Apostol Pavel, care a trudit mai mult decat toti sfintii apostoli la
raspandirea Cuvantului lui Dumnezeu, cu smerenie de neinteles pentru noi se numeste pe sine
“nascut inainte de vreme, cel mai mic dintre apostoli, nevrednic sa se numeasca apostol”
(Corinteni 15, 8-9) si, sincer, se socoteste pe sine ca cel dintai dintre pacatosi (I Timotei 1,
15). Iar sfantul nostru, ingerul Bulgariei, mijlocitorul nostru al tuturor, care prin nevointa sa
deosebita s-a preaslavit, care in post si rugaciune, arsita si ger a indurat in muntele Rila, care
neincett a scaldat stancile cu lacrimile sale, care in vietuire asemenea ingerilor a petrecut,
care, inca in viata fiind, minuni a savarsit spre ajutorul celor din neamul sau, ale carui moaste
nestricacioase se odihnesc pana astazi in Manastirea Rila, savarsind minuni si daruind ajutor
tuturor celor ce cu credinta i se roaga, acest inger preschimbat in trup omenesc, isi incepe
Testamentul sau lasat fratilor din obstea manastirii prin urmatoarele cuvinte: “Eu, smeritul si
pacatosul Ioan, care nu am savarsit nici o fapta buna pe pamant, nu am aflat suflet de om
cand am venit intai in pustia Rilei, ci numai fiare salbatice si paduri neumblate…”19
Numai printr-o astfel de smerenie desavarsita s-au invrednicit toti sfintii de harul
desavarsit a lui Dumnezeu. Harul se da dupa masura smereniei. Cu cat e mai adanc vaul
smereniei, cu atat mai mult har aduna.
La smerenia desavarsita se ajunge prin coborarea in adancurile umilintei. Acest fapt
ni-l dezvaluie Insusi Mantuitorul prin cuvintele: “care intre voi va vrea sa fie mare sa fie
slujitorul vostru” (Matei 20, 27). Dumnezeu il iubeste pe acela care se straduieste sa ajunga
macar la prima treapta a smereniei. Bineinteles, mai mare rasplata primeste acela care se afla
pe cea de a doua treapta. Dar cel mai bine placut in ochii lui Dumnezeu este acela care a urcat

18
Arhim. Serafim Alexiev, op. cit., p. 88.
19
Ibidem, p. 89.

11
pana la cea de a treia treapta a smereniei, adica se socoteste pe sine a fi ultimul dintre oameni
si se supune chiar si celor mai mici decat el.20

Hristos – model supreme de smerenie

”Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima
şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29)

Vedem din această cât de mare este smerenia între virtuţi, fiindcă îşi are izvorul în
Mântuitorul Iisus Hristos, Împăratul cerului şi al pământului. ”Smerenia singură se
împotriveşte făţiş mândriei, ne fereşte de această patimă rea, atrage darurile lui Dumnezeu
asupra noastră sin e fereşte de moarte.”21
Părintele Arhim. Arsenie Papacioc spune: ”Procesul care a rânduit întreaga stare de
lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare
smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur,
Dumnezeu fiind, închipuiţi-vă ce pogorământ dincolo de orice putere de înţelegere a făcut,
pentru a lua chip de om. Actul acesta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de
mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu”.22
Prin venirea Sa în trup, făcând voia Tatălui, prin primirea celei mai sărace şi umile
vieţi, prin răbdarea în tăcere a tuturor ocărilor şi defăimărilor din vremea patimilor Sale,
pentru răscumpărarea noastră din robia morţii şi prin desăvârşită ascultare faţă de Tatăl, Iisus
Hristos Mântuitorul reprezintă modelul desăvârşit de smerenie şi ascultare pentru toate
timpurile şi locurile ce au fost şi vor fi de acum înainte.
Părintele Dumitru Stăniloae spune despre Mântuitorul nostru: ”avea blândeţe şi
smerenie, fără ostenelile şi durerile, care sunt proprii omului, dar era în blândeţea, în smerenia
Lui o atracţie, o ceată spirituală mai presus de cea a blândeţii şi smereniei pur omeneşti, iar
oboselile şi durerile le trăia cu o răbdare care întărea firea noastră asumată de El, dar ca un jug

20
Ignatie Monahul, Viața în duh filocalic (Antologie filocalică), Ed. Mănastirea Pissiota, București, 1999, p. 56.
21
Pr. Hristofor, Panaghiotis, op. cit., p. 22.
22
Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. I, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 16.

12
uşor şi odihnitor. Căci în blândeţea Lui se simţea dumnezeirii care eliberează pe om de toate
ostenelile ce i le produc pasiunile şi grijile”23.
Smerenia străbate întreaga viaţă pământească a Mântuitorului. Însă această stare de
smerenie, de coborâre a Domnului Iisus Hristos, nu înseamnă o golire, o deşertare de slava Sa,
de atotputernicia Sa. ”Mântuitorul însă, şi-a învăluit atotputernicia în manifestarea ei de către
oameni în mijloace suportabile ale formelor umane, aşa precum o lumină foarte puternică este
învăluită într-un material care micşorează intensitatea, căci astfel l-ar orbi.24”
”Dumnezeu S-a făcut om, pentru că omul să devină Dumnezeu. Cuvântul e
îndumnezeit, în sens propriu, trupul pe care L-a luat. Firea Sa omenească a fost unsă şi
consacrata prin ungerea dumnezeirii. Dumnezeu S-a făcut om, şu adevărat deplin, ca să
lucreze El însuşi mântuirea noastră prin Trupul Său şi El a refăcut firea noastră în El, arătând
prin acestea că putem deveni şi noi ceea ce ne-a dat El”.25 Putem deveni dumnezei după har
printr-o colaborare a noastră cu harul divin.26

Vrând Domnul nostru să ne arate cât de înaltă este virtutea smereniei, El însuşi s-a
smerit continuu cât a trăit pe acest pământ. Nu întâmplător spune Sfântul Apostol Pa vel:
«Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a
socotit o ştirbire2 a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând,
făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce» (Filipeni 2, 5-8). Sfântul
Pavel doreşte să dobândim cu toţii virtutea smereniei, pe care a avut-o şi Mântuitorul.
Dumnezeu- Fiul, cu toate că era consubstanţial şi egal cu Dumnezeu Tatăl, S-a smerit şi a
coborât de la înălţimea slavei Sale dumnezeieşti întrucât slava aceea o avea din fire, nu o
dobândise. Aşa se explică faptul că a rămas Dumnezeu, chiar dacă s-a pogorât din cer şi a
luat chip de rob (adică natura umană, dar fără de păcat). Hristos s-a smerit atât de mult încât
s-a supus Tatălui Său acceptând să moară pentru păcatele noastre şi nu orice fel de moarte ci
moarte pe cruce.27

23
Pr. Prof. Dr. Dumitru, Stăniloae, Chipul evanghelic a lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu,
1981, p. 11.
24
Arhimandritul Emilianos, Cateheze și cuvâtări. Viața în Duh, vol. II, trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2001, p. 237.
25
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, în ”Studii Teologice”, an XLIII,
1991, nr. 2, p. 18.
26
Arhhim. Vasilios Papadaki, Mândria și Smerenia, trad. din limba greacă de Ghețu Caroline Raluca, Ed.
Egumenița, 2012, p. 38.
27
Ibidem, p. 39.

13
 Dintre cele nouă fericiri enumerate în Predica de pe munte, Domnul i-a acordat locul
întâi fericirii smeriţilor, spunând: «Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia
cerurilor» (Matei 5,3). Bineînţeles că folosind cuvintele «săraci cu duhul» Mântuitorul nu se
referea la cei fără de minte, aşa cum obişnuiesc unii să creadă, ci la oamenii smeriţi. Potrivit
Sfântului Ioan Gură de Aur, Hristos nu a spus «smeriţii», ci «săracii» fiindcă vroia să dea o
mai mare greutate cuvintelor Sale, şi a adăugat «cu duhul» spre a preciza că-i fericeşte doar
pe aceia care şi-au însuşit smerenia cu voia lor şi din tot sufletul. Rezultă că nu toţi oamenii
sunt smeriţi cu voia lor şi în mod conştient, mulţi sunt smeriţi deoarece condiţia lor îi
constrânge să fíe astfel , de exemplu: oamenii sărmani, neputincioşi, neştiutori de carte, şi
sclavii.28

Domnul nostru a lăudat virtutea de mult preţ a smereniei şi în alte momente ale
propovăduirii Sale, în afara celor menţionate săptămâna trecută, şi a arătat deosebita ei
importanţă pentru mântuirea noastră.
Odată, Iisus, «chemând la Sine un prunc, 1-a pus în mijlocul lor, şi a zis: Adevărat zic
vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia
cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte» (Matei
18,2-5).
Copilul acela, pe care Hristos 1-a îmbrăţişat şi ni 1-a dat ca model pentru viaţa
noastră, e cel care ulterior avea să devină Marele mucenic şi Episcop al Antiohiei, Sfântul
Ignatie, numit şi purtător de Dumnezeu. Cât de diferite sunt modele propuse spre cinstire de
către Domnul nostru faţă de cei pe care ni-i alegem noi în genere (actori, fotbalişti,
politicieni, intelectuali), fără a ne păsa dacă persoanele respective sunt totodată - aşa cum s-ar cuveni
să fie - oameni ai virtuţii, ai iubirii şi ai smereniei!29
După cum am subliniat deja, Mântuitorul a scos în evidentă smerenia «pruncului» nu spre a
încuraja naivitatea, ci spre a ne îndruma să fim curaţi la suflet, simpli, lipsiţi de gânduri viclene şi
suspiciuni blânzi, şi mai ales îngăduitori cu ceilalţi (adică, să nu le purtăm ranchiună), arătăndu-le iubire
tuturor fără excepţie, precum obişnuiesc copiii.
Ca să nu interpretăm greşit cuvintele de mai sus ale Domnului, Stântul Pavel însuşi ne-a
explicat conţinutul lor. «Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă,
fiţi desăvârşiţi» (I Corinteni 14,20). şi în alt capitol al aceleiaşi epistole: «Nimeni să nu se amăgească.

28
Ibidem, pp. 41-42.
29
Ibidem, p. 43.

14
Dacă i se pare cuiva. între voi că este înţelept în veacul acesta, să se tacă nebun, ca să ne înţelept Căci
înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu» (I Corinteni 3.1S-19).
Reiese că oamenii cu adevărat inteligeni nu sunt aceia care, crație dibăciei şi capacităţii lor de
a se afirma în diverse domenii ale vieţii sociale (de multe ori prin mijloace necinstite), şi-au câştigat
renumele de oameni înţelepţi. Dimpotrivă cei înţelepţi sunt cei care îşi folosesc cunoştinţele la cel
mai înalt nivel şi îşi pun toate forţele lor spirituale şi sufleteşti în slujba dobândirii virtuţilor -
a smereniei, a iubirii, a blândeţii, a îngăduinţei, a simplităţii - socotite de majoritatea
oamenilor «nebunie», adică naivitate şi prostie.

Doar pe cei smeriţi îi consideră Domnul lisus oameni de valoare, oameni realizaţi. Aşa
se explică faptul că şi-a ales ucenicii din rândurile lor, şi nu dintre cărturarii şi înţelepţii
vremii: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns
acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost
bunăvoirea înaintea Ta» (Matei 11,25-26).
Tocmai pentru a sublinia cât de necesară este virtutea aceasta pentru izbăvirea noastră,
Domnul ne îndeamnă să dăm dovadă de ea în orice împrejurare: «Când vei fi chemat de
cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de
cinste decât tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul!
Şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi
chemat, mergând aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el
să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor
şedea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe
sine se va înălţa» (Luca 14,8-11). Cu aceeaşi frază se încheie şi pilda vameşului şi a
fariseului, în care Hristos a înfierat lăudăroşenia egoistă a fariseului a lăudat în schimb,
rugăciunea umilă, de pocăinţă, a vameşului, care «nu voia nici ochii sâ-şi ridice către cer, ci-
şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului?» (Usca 18,11-14).30
În încheiere, adaug şi această precizare. Sfinţii Părinţi sunt unanim de acord că
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este modelul smereniei prin faptul unic din tot Universul al
întrupării Sale; prin întruparea lui Dumnezeu, coborât pe pământ, lăsând slava Sa
dumnezeiască şi trăind viaţa Sa pământească plină de umilinţă, plină de smerenie şi sfârşind
prin moartea pe cruce, prin aceste lucruri Domnul Iisus rămâne pentru totdeauna şi pentru
veşnicie adevăratul model al smereniei.31

30
Ibidem, p. 47.
31
Arhm. Sofian Boghiu, op. cit., p. 28.

15
 Acum, după 2000 de ani de la întruparea Sa, Iisus Mântuitorul, prezent în cer şi pe
pământ, continuă să fie iubit, dar şi hulit, şi înjurat, şi tăgăduit. Maica Sa, Sfânta Fecioară
Maria, de asemenea hulită şi tăgăduită. Gândiţi-vă la sectanţi, cât o boicotează, cât o
smeresc, cât o umilesc pe Maica Domnului, această sfântă a sfintelor, această
Sfântă Fecioară care a întrecut în curăţie pe îngeri, cum se spune: cea „mai cinstită
decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii", aşa o cântăm pe Maica
Domnului. Pe aceasta duşmanii ei o neagă şi aduc fel de fel de hule împotriva ei. Iar Maica
Domnului, bună fiind, smerită fiind, îi iartă şi-i aşteaptă să se întoarcă la calea cea bună. în
sfânta Sa smerenie, smerenie plină de dragoste, Iisus ne iartă, ne rabdă şi continuă să ne
iubească. Aşa cum a iertat pe ucigaşii săi de pe cruce. Pe El să-1 rugăm din adâncul inimilor
noastre să stingă răutatea şi mândria din sufletele noastre şi să aprindă în noi candela sfintei
Sale smerenii plină de dumnezeiască dragoste. Atât... în rest, urmează ca fiecare din noi - şi
dumneavoastră bărbaţi şi femei, băieţi şi fete, studenţi şi studente - să puneţi în aplicare
această dumnezeiască virtute a smereniei. Aceasta îi place lui Dumnezeu mai mult decât
orice. Dumnezeu şi Maica Sfântă să ne-ajute!32

32
Ibidem, p. 29.

16
 Despre virtutea smereniei la Sfinții Părinți

În volumul I din Filocalie este un cuvânt care spune, între altele, acest lucru: „în
împlinirea poruncilor se ascunde Dumnezeu". Citim în cele nouă fericiri, fericirea a şasea,
acest cuvânt: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu". Se întâmplă cu
cel smerit ca şi cu pomul. Când pomii poartă rod mult, rodul înco- voaie ramurile şi trage în
jos, iar cel ce nu poate să facă rod se înalţă şi stă drept. Aşa este şi cu sufletul: când se
smereşte, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult. Astfel sfinţii,
cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei înşişi mai păcătoşi.33
«Odată», povesteşte Sfantul Antonie cel Mare, «am avut o viziune cu toate capcanele
diavolului întinse pe pământ, şi m-am întrebat suspinând: „Cine oare poate trece de toate aceste curse
fără să cadă în ele?" Şi atunci am auzit o voce şoptindu-mi: Smerenia"».
Avva Marcu Ascetul spune în acest sens: «Aşa cum cei care se câieşte e complet străin de
sentimentul de mândrie, tot astfel e imposibil să fie smerit cel care păcătuieşte cu voia sa. Smerenia nu e
mustrarea conştiinţa, ci cunoaşterea harului lut Dumnezeu şi a milostivirii Lui faţă de oameni. Dacă ne-
am îngriji de smerenie, n-am mai avea nevoie de pedeapsă. Toate relele şi grozăviile care ni se întâmplă
survin din pricina mândriei noastre. Dacă apostolului Pavel i s-a dat «un înger al satanei să-1 bată peste
obraz» (II Corinteru 12,7-9) spre a nu se mândri, cu atât mai mult nouă celor care suntem egoişti
ne va fi dat satana însuşi ca să ne calce în picioare până ce ne vom smeri». 34
Când îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască smerenie, afirmă avva Dorotei, e ca şi
cum L-am ruga să ne trimită pe cineva care să ne insulte. E necesar, adaugă cuviosul, să ne
purtăm cu smerenie şi simplitate în toate clipele vieţii noastre. După cum, atunci când înotăm
şi se apropie de noi un val mare, nu dăm piept cu el, ci plonjând ne aplecăm, până ce valul
trece de noi, tot aşa şi în diversele încercări ale vieţii e bine să alegem plonjarea, adică
smerenia, şi nu înfumurarea pentru a nu fi zdrobiţi de evenimentele furtunoase ale vieţii
noastre.

33
Arhm. Sofian Boghiu, op.cit., pp. 25-26.
34
Arhhim. Vasilios Papadaki, op. cit., p. 53.

17
 Altă dată, tot awa Dorotei declară: «Mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie
aşa încât la fiece cuvânt adresat nouă să fim pregătiţi să zicem „Iartă-mă". Că doar smerenia
ecapabilă să nimicească toate capcanele vrăjmaşului şi adversarului...

Cu alt prilej, avva Dorotei afirmă: «Suferinţa duce la smerenie. După căderea
protopărinţilor, bietul suflet a început să sufere laolaltă cu trupul şi e în armonie cu tot ce
făptuieşte acesta. Astfel, starea sufletească a omului sănătos e diferită de cea a bolnavului,
starea sufletească a flămândului e distinctă de cea a omului sătul. Tot aşa şi starea sufletească
a celui care a încălecat pe un cal e alta decât cea a omului care a încălecat pe un măgăruş;
starea sufletească a celui care şade pe tron diferă de cea a omului care stă pe jos; starea
sufletească a celui împodobit cu haine scumpe se deosebeşte de cea a omului care poartă
zdrenţe. Deci, necazul smereşte trupul, iar când trupul se smereşte o dată cu el se smereşte şi
sufletul»

Cuviosul Siluan Athonitul arată ca smerenia îi dă omului puterea de a birui păcatul și

pe vrăjmașii mântuirii sale, demonii și de ai alunga, căci ei se tem de smerenie. Astfel, Sfântul
spune: ,,Luptă împotriva vrăjmașului cu arma smereniei!,,35 Monahul ,,smerește sufletul său
și, în smerenia sa, îndepărtează pe vrăjmași atât de la sine însuși, cât și de la cei ce cer
rugăciunile lor,,; ,,Când sufletul devine smerit, vrăjmașii sunt biruiți,,36, ,,Dacă ți se întâmplă
să vezi demoni, nu te teme, smerește-te și demonii vor pieri,,; ,,Cel ce a atins smerenia a biruit
pe toți vrăjmașii,,37
Sfânta Singlitichia specifică: «Virtutea smereniei e atât de fnaltă încât diavolul, care
poate imita toate virtuţile, nici măcar nu ştie ce este aceasta... Smerenia se dobândeşte atunci
când eşti luat în râs, osândit şi ponegrit şi-ţi rămân răni în suflet, când ţi se reproşează că eşti
nebun, prost, sărac, slab, neînsemnat, urât, lipsit de vlagă, că nu progresezi şi că nu eşti
elegant în vorbire. Din aceste ocări se plămădeşte smerenia. Asemenea injurii a auzit şi a
răbdat şi Domnul nostru, pe care l-au numit samarinean şi demonizat» şi altă dată: «Cel care
simte în nări propria sa duhoare nu mai poate mirosi nimic altceva, nici chiar de-ar sta pe
cadavrele tuturor».38

Un Sfânt Bătrân spunea: «Când nu suntem ispitiţi şi mai mult trebuie să ne smerim
întrucât Dumnezeu, cunoscându-ne slăbiciunea, ne ocroteşte. Dacă însă ne mândrim,

35
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Îndrumări duhovnicești, trad. diacon
Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 45.
36
Ibidem, p. 61.
37
Ibidem, p. 30.
38
Arhhim. Vasilios Papadaki, op. cit., p. 62.

18
Acoperământul Domnului se ridică de pe noi şi ne îndreptăm spre pierzare». Avva Isaia
afirmă, la rândul lui: «Smeritul nu are cuvinte ca să-1 dojenească pe cel delăsător sau pe cel
pe care îl dispreţuieşte; nici nu are ochi să vadă defectele celorlalţi ori urechi să audă ceea ce
nu este folositor sufletului său şi, pe deasupra, nu poartă ură nimănui».39
Avva Matois spune: «Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu cu atât mai
păcătos se vede... în tinereţe credeam uneori că fac o faptă bună, acum că am îmbătrânit îmi
dau seama că nu pot zice că am lucrat vreun bine». Unii susţin în mod greşit că sfinţii, atunci
când se numesc păcătoşi, nu o cred cu adevărat, ci vorbesc doar cu smerenie. Chiar dacă
sfinţii nu au săvârşit păcate mari, pentru ei şi cea mai mică consimţire faţă de păcat constituie
un motiv să se considere cei mai păcătoşi oameni, orice cădere a lor o consideră de neiertat şi
mai gravă decât acelea ale altor oameni păcătoşi.
La ceva asemănător se referă şi avva Pimen. Întrebat fiind «Cum este posibil să se
socotească cineva mai păcătos decât un criminal?» a răspuns: «Dacă vezi pe cineva săvârşind
o crimă, trebuie să-ţi spui în sinea ta: «El a comis numai crima aceasta, eu însă ucid zilnic». E
clar că Sfântul vroia să spună că ne putem ucide aproapele sufleteşte şi pe alte căi: de pildă,
atunci când îi ucidem sufletul cu acuzaţiile noastre, cu sfaturi greşite, cu răul nostru exemplu
ori exploatându-l.
Dar să zăbovim şi asupra câtorva dintre poveţele nepreţuite ale Sfântului Vasile cel
Mare: «Suntem datori să ne desăvârşim în smerenie aşa încât nimeni să nu-şi amintească slava
străbunilor săi ori să se mândrească cu vreun dar trupesc sau sufletesc, ori să afle o sursă de
înfumurare şi aroganţă în buna părere pe care o au alţii j despre el»
«Înfăţişarea, hainele, mersul şi poziţia ta, precum şi hrana, camera şi casa ta se cuvine
să fie modeste, decente şi umile. Până şi cuvântul tău şi cântecul şi conversaţia şi vizitarea
aproapelui trebuie să aibă ca scop modestia mai degrabă decât înfumurarea...
Să fii bun cu prietenul tău, blând cu slujbaşul tău, să nu ţii minte răul faţă de cei ce ţi-
au greşit, să-i iubeşti şi să-i miluieşti pe oamenii sărmani şi neînsemnaţi. Să-i mângâi pe cei
îndureraţi, să-i vizitezi pe cei care au necazuri, să nu disprejuieşti pe nimeni niciodată. Vorba
ta să fio dulce, să dai răspunsuri plăcute când |i se pun întrebări, să iii săritor şi binevoitor cu
toţi. Să nu te lauzi, nici să nu-i îndemni pe alţii sil te laude».
Să reproducem însă şi câteva fraze din epistolele acestui mare şi totodată atât de smerit
Sfânt, în speranţa că vom reuşi şi noi să-1 urmăm cât de cât: «Mă cunosc pe mine însumi şi
necontenit vărs lacrimi pentru păcatele mele, poate aşa îl voi îmblânzi pe Dumnezeu [...]

39
Ibidem, p. 63.

19
Păcatele mele m-au împiedicat să-mi îndeplinesc vechea dorinţă de a te întâlni [...]
Răspunzând scrisorii şi cuvântării tale reiterez obişnuita mea rugăminte: Nu înceta să te rogi
pentru sufletul meu cel jalnic».40

În sfârşit, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă: «Micşorează-te în toate faţă de toţi oamenii şi
vei fi ridicat deasupra tuturor cârmuitorilor acestui veac... Smereşte-te şi vei vedea slava lui
Dumnezeu în sufletul tău... Lasă-te dispreţuit în măreţia ta, şi nu te mări cu nimicnicia ta».41

40
Ibidem, pp. 64-65.
41
Arhim. Cleopa Ilie, Arhim Ioanichie Bălan, Lumina și faptele credinței, Ed. Doxologia, Iași, 2013, p. 45.

20
 Concluzii

În concluzie, cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în fata

atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor
noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu.
Cine are smerenie se bucura de bucuria lui Dumnezeu, se bucura de infinitatea lui
Dumnezeu, nu însă că de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp
nemărginirea şi iubirea. Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se
îmbogăţi în Dumnezeu. Prin aceasta el este mai fericit decât alţii.
Smerenia nu este o mutilare, este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a
spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora,
de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii
Lui.
Smerenia înseamnă sfinţenie. Cel ce s-a învrednicit a dobândi smerenia alunga
necazurile. Fără adevărata smerenie, necazurile rămân aceleaşi şi cresc mereu, aşa încât orice
nădejde de îndreptare e pierdută. Un am adevărat smerit nu-şi aminteşte vreun rău din trecut
pe care aproapele sau i l-a făcut, ci din toată inima iartă totul pentru dragostea lui Dumnezeu.
Cel care a reuşit să dobândească smerenia în inima sa a devenit mort pentru lume, şi
cel care a murit pentru lume a biruit rău din el, şi în unul din aceştia îşi face locaş Dumnezeu.
Drumul este greu şi anevoios, dar prin muncă, stăruinţa şi cu ajutorul harului dumnezeiesc
creştinul cu adevărat dornic de mântuire nu se va lăsa biruit de ”deşertăciunea acestei lumi
trecătoare” şi v-a dobândi acest mare dar dumnezeiesc care este smerenia.
Scopul esenţial al fiecăruia dintre noi, este unul singur: să reuşim să ne vedem pe noi
înşine, să ne criticam, să ne socotim cei mai păcătoşi şi răspunzători şi vinovaţi de orice şi să
nu dăm atenţie dacă aproapele nostru este vinovat sau nu de ceva.

21
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Parinte Daniel

Patriarhul Bisericii Orotdoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 2008.
2. Alexiev, Arhim. Serafim, Despre Mândrie și Smerenie, Trad. din limba bulgară de
Petre-Valentin Lică, Ed. Sofia, București, 2004.
3. Arsenie, Ne vorbește Părintele, vol. I, Mănăstirea Sihăstria, 2004.
4. Athonitul, Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Îndrumări
duhovnicești, trad. diacon Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001
5. Boghiu, Arhm. Sofian, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Ed. Fundația
Tradiția Românească, București, 2001.
6. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, în ”Studii
Teologice”, an XLIII, 1991
7. Daniel Pr., de la Rarău, Smerenia și ascultatea, Ed. Agaton, f.l., 2012.
8. Emilianos, Arhimandritul, Cateheze și cuvâtări. Viața în Duh, vol. II, trad. de Diac.
Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
9. Ilie, Arhim. Cleopa; Bălan, Arhim Ioanichie, Lumina și faptele credinței, Ed.
Doxologia, Iași, 2013.
10. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, București, 2001.
11. Monahul, Ignatie, Viața în duh filocalic (Antologie filocalică), Ed. Mănastirea
Pissiota, București, 1999
12. Panaghiatis, Pr. Hristofor, Smerenia creștină, colecția ”Rugul aprins”, Ed. Panaghia,
2004.
13. Papadaki, Arhim. Vasilios, Mândria și Smerenia, trad. din limba greacă de Ghețu
Caroline Raluca, Ed. Egumenița, 2012
14. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul evanghelic a lui Iisus Hristos, Ed. Centrului
Mitropolitan, Sibiu, 1981.

22
15. Idem, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și Mistica, vol. I, Ed. Deisis, Alba-Iulia,
1993.
16. Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sfintelor nevoințe ale
desăvâșirii, vol. IX, trad. introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, București, 2002
17. Idem, Scrieri, Partea I, Omilii la Facere, Omilia a XII-a, Ed. Institului Ecumenic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

23