SFÂNTUL NECTARIE

D ÎN E G H ÎN A

CUNOAŞTE-TE
PE TINE ÎNSUTI
SAU

DESPRE VIRTUTE
 C A P IT O L U L !

Despre credinţă

1. Despre dumnezeiasca credinţă în Hristos

Apostolul Pavel, definind credinţa, zice: „Iar cre­

dinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedi­
rea lucrurilor celor nevăzute."* Iar Clement Ale­
xandrinul accentuează: „Credinţa este un bun lăun-
trie şi, fără să-L caute pe Dumnezeu, 11 mărturiseşte
că EI este şi 11 slăveşte ca pe Unul care există cu ade­
vărat"; acelaşi defineşte credinţa şi altfel: „Credinţa
este cunoaşterea nemijlocită a celor de trebuinţă."
Iar Sfântul Vasile cel Mare descrie credinţa astfel:
„Credinţa este încuviinţarea fără şovăială a celor ce
au fost auzite spre întărirea adevărului celor propo­
văduite prin harul lui Dumnezeu." Iar Sfântul Ioan
Gură de A ur înfăţişează în felul următor credinţa:
„Credinţa este nădejdea neîndoielnică şi statornică
a celor ce ne-au fost făgăduite, precum şi a împli­
nirii fericite a cererilor noastre." Credinţa adevăra-
'Ew. 11,1.
 curată este rea d esco p erită ¡urnii d c D om nul $i
Dumnezeul şi M ântuitorul n o stru lisu s H ristos. Un
oarecare părinte zice: „S o co tim ca sin g u ra adevă-
rata şi curată credinţa în T ată!, F iu ! şi D u h u ! Sfânt,
unica dum nezeire şi dom nie ca re le-a c re a t p e toate
cele văzute şi nevăzute, îm p ă ră te a sa a to a tă zidirea
văzută şi n ev ăzu tă/' Iar Sfântul Io an G u ră de Aur
spune iarăşi: „C redinţa îşi are în ce p u tu l d e la Tatăl,
vine prin Fiul şi se plineşte în D u hul. R ăd ăcin a cea
vie a credinţei este Tatăl; ra m u ra n eveştejită este
Fiul; rodul cel fără de m oarte este D u h u l S fân t."

2. Despre credinţa în H ristos, ca d ar

dumnezeiesc

Credinţa este o harism ă d u m n ezeiască. Dumne­

zeiescul Ioan Gură de A u r afirm ă: „ A ce ste a n u sunt
izbânzile tale, ci ale harului lui D u m n ezeu ; chiar
dacă vei vorbi despre credinţă, [aceasta] vin e din
chem are şi iarăşi: „nici cred in ţa n u este de la
noi; c ă d dacă nu ar fi venit [D u m n ezeu ], d acă nu
ne-ar fi chemat, cum am fi p u tu t cre d e ?" Şi din nou:
„N iddecum să nu socotim că este cev a al nostru;
pentru că nici această credinţă nu este a n o astră; iar
despre faptul că nu este a noastră, ci că p artea cea
mai m are este a lui D um nezeu, ascu ltă-l p e Pavel,
care zice: «şi aceasta nu e de la voi: este darul lui
D u m n ezeu )//' Iar într-o altă Ofnihc spune:
„Ce dar mi-a adus H ristos o d ată cu venirea Sa?
A venit aducându-ne ca d ar sângele Lu i, a venit
 adu cându-n c ca d ar trupul Lui. Şi de ia mincccd,ir
a iuat? C red in ţa; şi cine mi-a dat acest har? Am cre­
zut că-i av eam de ia mine, dar Aceia mi l-a dăruit."
Şi iarăşi, luând ca pretext cuvintele iui Pavet: „\u
a spus că a d even it credincios de ia sine, ci că este
credincios ca unui care a fost miiuit; să nu soco­
tiţi că d o ar trim iterea [la propovăduire] şi predt-
carea şi în v ă ţă tu ra sunt darul iui Dumnezeu; până
şi faptul în su şi de a crede vine din miia Acestuia.
Căci nu m -a m învrednicit de credinţă, fiindcă eram
vrednic, ci n u m ai pentru că am fost miiuit. iar miia
este p rin h a r [dumnezeiesc], şi nu după vrednicie
[o m e n e a scă ]/'
A ceeaşi opinie a fost exprimată şi de către Teoti-
iact [al Bulgariei]: „Faptul de a crede nu ne aparţi­
ne; aţi ascu ltat şi aţi crezut fiindcă aţi fost chemaţi
de D u m n ezeu ; prin urmare şi credinţa îşi are înce­
putul de la D um nezeu: căci dacă Aceia nu v-ar ti
chem at, voi n u aţi ñ crezut." Şi iarăşi: „Făptui că noi
credem s-a săvârşit prin marea putere şi iucrare a
lui D u m n e z e u "; şi din nou: „începătorul şi desăvâr-
şitorul cred in ţei noastre este Hristos, pentru că El a
pus în ău n tru l nostru credinţa chiar de la început'.
H risostom , făcân d distincţie între contribuţia noas­
tră la cre d in ţă şi ceea ce este dăruit de Dumnezeu,
susţine: „ F a p tu l că am crezut dintru început apar­
ţine b u n ăv o in ţei noastre; la fel, şi faptul de a ascul­
ta o d ată ce a m fost chemaţi; dai; după ce credinţa a
fost p u să ca tem elie, avem nevoie de ajutorul Duhu­
lui, astfel în c â t aceasta să rămână fără încetare înă­
untrul n o stru netulburată şi statornică."
 3. D espre legătura dintre cred in ţă şi
cunoaştere, precum şi d esp re făp tu i că credinţa
prem erge cunoaşterii

Iată ce spune Clem ent A lexandrinul despre legă­

tura dintre credinţă şi cunoaştere: „Nici cunoaştere
fără credinţă, nici credinţă fără cu n o aştere/' Şi iarăşi:
„Credinţa este cunoaştere nemijlocită a celor de tre­
buinţă, iar cunoaşterea este adeverirea puternică şi
neîndoielnică a celor primite cu ajutorul credinţei,
prin învăţătura dum nezeiască, zidită pe credinţă,
spre a nu ne clătina, şi pe ştiinţă, pentru a ajunge să
fie înţeleasă." Iar dum nezeiescul H risostom afirmă:
„Cunoaşterea este prin credinţă; nu este cu putinţă
a-L cunoaşte pe Fiul, dacă ne lipseşte credinţa."
Teodoret rem arcă: „Dacă vine prin credinţă,
cunoaşterea instituie ştiinţa adevărului." Şi iarăşi:
„Credinţa are nevoie de cunoaştere, precum şi
cunoaşterea are nevoie de credinţă; căci nici credin­
ţa fără cunoaştere şi nici cunoaşterea fără credinţă
nu pot fiinţa. însă credinţa prem erge cunoaşterii, iar
cunoaşterea urm ează credinţei; din credinţă se naş­
te imboldul, şi acestuia îi u rm ează fapta; aşadar, mai
întâi trebuie să crezi, apoi să înveţi; în tru cât dobân­
deşti cunoaştere, prim eşti im bold; şi îm boldit fiind/
înaintezi spre faptă." Şi C lem ent [zice]: „Cunoaşte­
rea vine după credinţă, şi nu înaintea credinţei."
D upă Teofilact, „mai întâi este credinţa, apoi aces­
teia îi urm ează cunoştinţa". C unoaşterea premerge
credinţei num ai atunci când se referă la predicarea
cuvântului dumnezeiesc; aceasta înseam nă că este
 n ecesar ca p re d ica să premeargă, ca cineva să audă
ad ev ăru rile cuvântu lu i dumnezeiesc, să cunoas­
că p rin h a ru l dum nezeiesc glasul care il cheamă şt
să c re a d ă ; că ci credinţa este din auzirc, iar au/irca
prin c u v â n tu l lui Dumnezeu. Pentru aceea şi Mara-
rie E re m itu l' sp u n ea că cel care nu cunoaşte adevă­
rul n u p o a te să creadă cu adevărat; pentru că prm
fire c u n o a ş te re a prem erge credinţei. Dar cunoaş­
terea a c e a s ta este foarte diferită de cunoaşterea
ca re u r m e a z ă credinţei; prima premerge în virtu­
tea u n e i n ecesităţi fireşti, cealaltă urmează în virtu­
tea lu cră rii descoperirii dumnezeieşti; prin cea din­
tâi c u n o a ş te m adevărul propovăduit, prin cea de-a
d o u a cu n o a şte m Adevărul însuşi, adică pe Dumne­
zeu . V o rb in d despre credinţa lui Avraam care a pre­
m e rs în m o d firesc cunoaşterii, un alt părinte obser­
v ă: „ C re d in ţe i acestuia i-a premers cunoaşterea; iar
cu n o a şte rii i s-a făcut următoare credinţa."
S fân tu l Vasile cel Mare afirmă despre adevenrea
care v in e din credinţă a cuvintelor dumnezeieşti:
„ C re d in ţa să prem eargă cuvintelor despre Dumne­
z eu ; cred in ţa, şi nu demonstraţia ei; credinţa care atra­
ge su fletu l la consimţire pe o cale superioară metale­
lor lo g ic e ." Şi Clem ent adaugă: „Arta de a convinge
trebuie să se rezu m e la adevenrea dată de credinţă."
S fân tu l V asile cel Mare îndeamnă, zicând: „Nu
treb u ie să n e îndoim şi să ezităm cât priveşte cele
ce a u f o s t sp u se de Domnul, ci să fim încredinţaţi
că o ric e c u v â n t ai lui Dumnezeu este adevărat şi cu
p u tin ţă , c h ia r d acă firea lucrurilor l-ar tăgădui."

*S a u
 Dumncxcicscu! H risostom d eclară despre
puterea pedagogică a credinţei: „C red in ţa este das-
că!u! în toate şi n-am putea afirm a n im ic d acă am R
¡ipsiţi de ca /'
Teodorct subliniază: „A vem n ev o ie de ochi
duhovniceşti pentru înţelegerea celor duhovniceşti.
Şi, aşa cum avem nevoie de ochii tru p u lu i pen­
tru vederea celor văzute, fără îndoială, la fel avem
nevoie de credinţă spre contem plarea celo r dum­
nezeieşti; credinţa e pentru cuget ceea ce e ochiul
pentru trup; mai mult, aşa cum ochiul are nevoie de
lumina care i le arată pe cele văzute, la fel, într-ade-
văr, şi mintea are nevoie de credinţa ca re i le desco­
peră pe cele dumnezeieşti şi care co n tem p lă slava ce
le înconjoară pe acestea."
Teofilact spune despre credinţă: „ C re d in ţa este
început şi temelie şi fără ea nim ic n u se v a putea
întemeia; la fel cum fără alfabet nim eni n -a r putea
ajunge un om învăţat".
Hrisostom ne învaţă despre n ecesitatea credinţei
următoarele: „Credinţa are nevoie d e a scu lta re , nu
de curiozitate; şi, atunci când D u m n ezeu p o ru n ceş­
te, trebuie să arătaţi credinţă, şi n u să isco d iţi."

4. Despre chezăşia credinţei, despre adeverirea

pe care o dobândeşte prin ea cel ce cred e şi
despre cele ce nu cad sub sim ţuri

Teofilact afirmă urm ătoarele d esp re ch e z ă şia care

vine prin credinţă: „Iar credinţa este p rin e a însăşi
un sprijin, neîngăduind in trarea pe furiş a g ân d u ri­
lor lîn inim ăl."
 i h isostom nu m eşte credinţa ancoră a sufivtuiui
învăiurat şi iim an neînvolburat ai omenirii: „(Cre­
dinţa j este o an co ră sfântă cc ţine întotdeauna înă!-
tat şi stato rn ic cu getu l care o dobândeşte." Şi iarăşi:
„intr-adevăr, ce cu v ân t a foiosit, spunând «dovedi­
rea lu cru rilor celo r nevăzute»!' Căci termenu! dei t'-
d/rc se foloseşte referitor la cele ce nu au avut par­
te de o lăm u rire deplină. Aşadar, credinţa aduce
aceeaşi a d e v e rire pentru cele ce sunt nevăzute, aşa
cum o face şi atu n ci când acestea ar fi văzute. Nici
nu este cu p u tin ţă să nu credem în cele pe care te
vedem , nici, d e asem enea, nu este cu putinţă să cre­
dem, d a c ă n u a v e m o anume încredinţare mai cla­
ră d esp re cele n evăzu te decât despre cele văzute,
întrucât cele năd ăjd uite par a nu avea nici o înte­
m eiere, cre d in ţa le oferă acestora temeiul [necesar]:
ba, m ai m u lt, n u d o a r că-1 oferă, ci, de fapt, aceasta
este tem eiu l [acelo ra]. A şa se petrece şi cu învierea
[cea de o b şte ]: deşi în că nu s-a petrecut şi nici nu
poate fi p e r c e p u tă ca u n fapt obiectiv nădejdea ofe­
rită de c re d in ţa în în viere îi dă acesteia putinţa de a
fiinţa în ă u n tru l sufletului nostru. Aceasta înseamnă
y

«d o v ed irea lu c ru rilo r celor nevăzute»".

T e o d o re t su b lin iază: „Prin credinţă le vedem pe
cele ce n u se v ă d şi această credinţă se face ochi spre
co n te m p la re a c e lo r nădăjduite, aratându-le ca fiin­
ţând p e c e le c a r e în că nu s-au petrecut. Deşi toţi
cei m o rţi se află în c ă în morminte, credinţa noastră
p re-în ch ip u ie în v ie re a lor şi prin închipuire pregă­
teşte d in c e n u ş a tru p u rilo r nemurirea."

'Epr. 11, 1.
 Sfântu! Grigoric dc Nyssa afirmă că Dumnezeu,
cât îi priveşte pe oameni, socoteşte credinţa, şi nu
cunoaşterea, ca dreptate; căci cunoaşterea, fiind
empirică, eu ¡ti vă o dispoziţie care se leagă num ai de
ceea ce se cunoaşte; dar credinţa creştinilor nu este
astfe!; căci ca este temelia nu a ceior ce se cunosc, ci a
celor nădăjduite. Pentru că nu mai e nevoie să nădăj­
duim la ceea ce se află deja în stăpânirea noastră.
Căci, de ce să mai nădăjduiască cineva Ia ceea ce
deja îi aparţine? Credinţa însă face ca ceea ce scapă
înţelegerii noastre să fie al nostru, oferind, prin ade­
verirea ei, garanţia a ceea ce nu se vede.
Hrisostom spune: „Credinţa este începutul mân­
tuirii; este ochiul curat al cunoaşterii lui Dumnezeu;
credinţa vede cele ce nu se văd; credinţa este povă-
ţuitoru! cel bun pe calea colimvitrei; credinţa este
oglinda strălucitoare a celor nevăzute; credinţa este
învăţătorul
) adevărat al deofiintimii
) Treim ii/'
Sfântul Antonie remarcă: „Credinţa în Dom nul
nostru este pecete şi zid de ap ărare" (A tan asie cel
Mare, Viata tiu Antonie).
Iar Origen semnalează: „Izvorul şi în cep u tu l ori-
, cărei înţelepciuni este faptul de a crede în D u m n eze­
ul a toate. Şi care alt cuvânt mai ad evărat p o ate duce
firea omenească la vieţuirea fericită d e câ t credin-
ţa sau cercetarea privitoare la D u m n ezeu C el peste
toate, Care veghează nu numai asup ra celor spuse şi
săvârşite, dar şi asupra celor gândite de n o i?"
Sfântul Chirii al Alexandriei m ărtu riseşte: „C re­
dinţa este uşa şi calea spre viaţă şi în to a rce re a de la
 5. D espre n e ce s ita te a fapteior, adică despre
credinţa v ie

Despre n ecesitatea faptelor care vor contribui la

desăvârşire, T eo d o ret susţine: „Pentru ce! ce cre­
de nu este su ficien tă credinţa, ci pentru a ajunge la
desăvârşire are n ev o ie de fap te/'
Clement A lexan d rin u l arată: „Credinţa, deşi
este o în cu v iin ţare de bunăvoie a sufletului, nu este
lucrătoarea celo r b u n e şi temei al facerii de bine in
afara d rag o stei faţă de H ristos."
Teofilact observă: „Credinţa ce se face vie prin
mijlocirea iubirii este totul; ceea ce înseamnă că este
datoare ca p rin iubirea pentru Hristos pururi să Re
lucrătoare şi vie. învaţă, aşadar; că prin iubire credin­
ţa se pune în lu crare, ceea ce înseamnă că se arată ca
fiind vie; n ea v ân d însă iubire, rămâne nefolositoare/'
A sem en ea e ste şi cuvântul: „Credinţa fără fapte
m oartă este."*
Iar S fân tu l F o tie spune: „Virtuţile trebuie să se
îm pletească cu cred in ţa, ca astfel împreună să poa­
tă fo rm a u n [c a ra c te r] nobil. Căd a te purta drept
în viaţă v ă d e ş te o ţin u tă nobilă şi aleasă; iar cură­
ţia fa p te lo r f a c e cu n o scu tă sfinţenia dumnezeias­
că a cre d in ţe i. F ie c a re dintre acestea în parte, fără
celălalt; e s te , d e obicei, foarte uşor să fie deviat şi
să se p ia r d ă , d e o a r e c e n u suportă să se reflecte de
unul s in g u r în su fletele oamenilor/' Şi Sfântul Igna-
tie zice ; „ C r e d in ţa este începutul vieţii, iar iubirea
este d e s ă v â r ş ir e a e i." C ei care făgăduiesc să fie ai lui
 ! iris tos sc cunosc nu doar prin cele pe care Ie spun,
ci şi prin ce ic pc care !e înfăptuiesc; „căci după roa-
dil sc cunoaşte pomul".'

6. Despre însuşirile adevăratei cred in ţe

Insuşiriie adevăratei credinţe în H ristos sunt

următoarele:
a) Adevărata credinţă îl încunoştinţează tainic pe
cei ce crede despre caracterul dum nezeiesc al cre­
dinţei saie.
b) îi călăuzeşte paşii pe calea adevărului în chip
mistic, povăţuindu-1 şi învăţându-1 să facă voia cea
bună, plăcută şi desăvârşită a Iui D u m n ezeu.
c) Conduce Ia fericire şi învaţă că în iubirea faţă
de Dumnezeu şi de aproapele se află plinătatea
binelui dorit.
d) îl umple pe credincios de o n ăd ejd e veşnică,
care nu se împuţinează niciodată, fiind curată şi
având în sine deplinătatea fericirii.
e) Umple inima credinciosului d e o iubire fier­
binte, de o iubire negrăită, de n eexp rim at, tainică,
infinită, curată, sfântă, care se rev arsă şi le inundă
pe toate şi pune stăpânire asupra tu tu ro r.
f) Umple inima credinciosului de ro ad ele Duhului
Sfânt, care sunt: bucuria, pacea, răb d area, buna-cu-
viinţă, bunătatea, care i-au fost d ate ca răsplată de
către Duhul Sfânt, Cel care a sfinţit-o p e aceasta.
g) Dăruieşte harismele Sfântului D u h . Duhul
Sfânt, Care S-a pogorât, a lum inat m in te a credindo-
 sului şi i-a d at înţelepciune şi pricepere, voinţă şi
cunoaştere, adevărul şi sfânta frică de Dumnezeu.
h) îl rep lăm ăd eşte pe omul stricat de păcat şi î!
reîntoarce la frum useţea cea dintâi.
i) îl sfinţeşte şi revarsă asupra lui mir de bună
m ireasm ă, ducându-1 la desăvârşire.
j) D esch id e ochii cugetului spre a vedea ceie
nevăzute, descoperindu-i tainele.
k) îi d ăru ieşte putere şi bărbăţie morală, spre a
nu se tem e d e relele vieţii, dându-i din belşug tărie,
curaj, răb d are, generozitate, mărinimie, milostivire
şi to ată m u lţim ea virtuţilor creştine.
l) D ăru ieşte cum pătarea, curăţia, neprihănirea şi
fru m u seţea fecioriei.
m ) îl rid ică p e om deasupra legilor firii şi îi dă
p u terea d e a birui rânduiala ei.
n) A d ev ărata credinţă în Hristosîl face pe credindos
d u p ă ch ip u l lui Dum nezeu şi îl aseamănă cu El.

7. D e s p re cu n o aşterea lui Dumnezeu prin

cred in ţă

„T em elia cu n oaşterii este faptul de a nu te îndoi

în c re d in ţa [ta ] faţă de Dumnezeu", spune Sfântul
C le m e n t a l A lexan d riei. Iar Teodorei afirmă: „Căpă­
tâiul b u n ă tă ţilo r şi temeiul adevărat este cunoaşte­
rea firii d u m n ezeieşti, dar şi credinţa şi atitudinea
faţă d e a c e a s ta ; c a d ceea ce este ochiul pentru trup
a c e a s ta e s te cre d in ţa şi cunoaşterea celor dumneze­
ieşti [p e n tru d u h ]." Iar Sfântul Chirii al Alexandri­
ei c u v â n tă : „ F a p tu l d e a-L cunoaşte pe Cel care este
 fin' şi î^ t !iip tuicvjrnt Dumnezeu, Facatoru)
! \mirmt .1 (tvite, este cauza a tot binele pentru ori-
cc om." $i Cement A!cxandrinu! adaugă: „Cunoaş-
terea este cunoştinţa lui Dumnezeu; dar dacă vrei
să-l, cunoşti pe Dumnezeu, începe prin a te cunoaşte
pe tine însuţi." Iar dumnezeiescul Hrisostom obser­
vă: „Cunoaşterea este cunoştinţa de sine; a nu te
cunoaşte pe tine însuţi este mai grav decât cea mai
de pe urmă nebunie şi pierdere a minţilor; căci una
este cauzată de boală, pe când cealaltă, de puterea
de a alege liber care este pervertită/'
0 opinie foarte înţeleaptă şi un adevăr care nu
poate fi pus la îndoială; căci, dacă cunoaşterea
de sine este lucrarea libertăţii, cu atât m ai mult şi
cunoaşterea lui Dumnezeu este [lucrarea aceste­
ia]. Aşadar, dacă cineva nu alege liber să se cunoas­
că pe sine, nici pe Dumnezeu nu-L poate cunoaş­
te; iar a nu alege liber să-L cunoşti pe Dumnezeu
este intr-adevăr „mai grav decât cea m ai de pe urmă
nebunie şi pierdere a minţilor".
Dumnezeu a unit cunoaşterea pe care oamenii o
dobândesc faţă de El cu cunoaşterea lor de sine, ast­
fel încât să-i ridice pe aceştia la desăvârşire şi să-i
atragă la Sine. Cel ce-şi nesocoteşte şinele nici pe
Dumnezeu nu va ajunge să-L cunoască. Dumnezeu
Se descoperă pe Sine celui care are inim a curată şi
care îl caută pe El întru credinţă. Cel ce n u se cunoaş­
te pe sine dispreţuieşte propria stare m orală; iar dis-
preţuind-o, ignoră că este bolnav m oral, că sufletul
său suferă cumplit şi că întunericul îl cuprinde. Care
este, de altfel, legătura luminii cu întunericul?
 C re ştin u l c a r e se cun oaşte pe sine îşi curaţeşte
sufletul d e to a tă m u rd ă ria şi face din inima iui iocaş
sfanţ sp re a d e v e n i lăcaş al lui Dumnezeu, împă­
ratul a to a te , C a re , aşa cum a făgăduit, vine şi Se
sălăşlu ieşte şi p e tre ce în acesta şi îşi „face iocaş ia
e l".' F e c io a re le n eb u n e n u au fost primite în cămara
D o m n u lu i, p e n tr u că s-au lipsit de lumina cunoaş­
terii; d e a c e e a D o m n u l nu le-a cunoscut pe eie.

8. D esp re p u terea şi lucrarea credinţei in Hrîstos

C re d in ţa ! D a r dumnezeiesc, rod ai dumneze­

ieştii d e s c o p e riri, cunoştinţă a tainelor, înţelepciu­
ne c e r e a s c ă , în v ă ţă to r al adevărurilor divine, scară
a c e ru lu i şi a păm ân tu lu i, legătura dintre Dumne­
z e u şi o a m e n i, sem n al iubirii şi al prieteniei dum­
n e z e ie şti, v ă d ir e a împărtăşirii de bunătăţile cereşti!
P rin c e c u v in te îţi voi putea exprima puterea? Cu
ce s p u s e îţi v o i d escrie lucrările? Puterea ta este cu
a d e v ă r a t d u m n e z e ia scă , asemenea unui dar dum­
n e z e ie s c , i a r lu c ra re a ta este nemărginită, deopo­
triv ă c u c e a a v o ii dumnezeieşti, pentru că puterea
d u m n e z e ia s c ă lu crează atâtea câte sunt cu nepu­
tin ţă p e n tr u o a m e n i a le cugeta. Tu, asemenea unei
lu m in i, îi lu m in e z i p e cei cu cugetul întunecat. Tu
îi p o v ă ţu ie ş ti p e cei ce cauta tn Scriptura adevărul
şi e şti u n în d r u m ă to r neamăgit pe calea cunoaşte­
rii. T u în c ă lz e ş ti cu o dragoste dumnezeiască inimi­
le şi a p r in z i în ele iubirea divină. Tu naşti adevăra­
ta n ă d e jd e , în ch ip tainic cercetând şi vădind teme-

* 7r i . 14 , 2 3 .
iu! celor nădăjduite. Tu u îm p od ob eşti cu m antie de
fiu de împărat pe cei lum inaţi d e tine. Tu le dăru­
ieşti harismele Sfântului Duh. Tu îi h răn eşti p e cre­
dincioşi cu duhul înţelepciunii, cu d u h u l înţelegerii,
cu duhul cunoaşterii şi adevărului, cu d u h u l voin­
ţei şi al puterii, cu duhul fricii d e D u m n ezeu . Tu
împărţi din belşug roadele D uhului Sfânt. Tu umpli
inima credinciosului de iubire, b u cu rie, p ace, răb­
dare, bunătate, blândeţe şi cu m p ătare. C u puterea
ta îl replămădeşti pe omul stricat d e p ăcat, îl reîn-
torci la frumuseţea cea dintâi şi îl arăţi a fi ch ip al
lui Dumnezeu. Lucrarea ta, ca una ce este îm b old i­
ta de puterea dumnezeiască, înduplecă m in tea să ţi
se supună, încredinţează inima de realitatea a d e v ă ­
rurilor descoperite de Tine. Lum ina ta d u m n ezeias­
că se revarsă peste credincios şi-i lum inează m in tea
spre înţelegerea Scripturii. Tu deschizi ochii cu g e tu ­
lui, tu atingi corzile inimii spre ad o rarea lui D u m ­
nezeu, spre cântarea neîncetată a L ui. Tu n e în veţi
să ne supunem lui Dum nezeu. Tu în v eţi am ăn u n ţit
înţelesurile [prevestirilor] sfinţilor p rofeţi. Tu lu m i­
nezi spre înţelegerea cuvintelor Sfinţilor A p ostoli.
Tu făgăduieşti m orala desăvârşită. Tu îi d ai cred in ­
ciosului gândul cel iubitor de în ţelep ciu n e. T u le
descoperi prin puterea şi lu crarea ta d u m n ezeiască
chipul tău cel dumnezeiesc, chiar şi celo r n ecred in ­
cioşi. Tu ai atras neam urile la m ân tu ire. Tu ai câşti­
gat lum ea întreagă. Tu ai sup us ad u n ările n eam u ­
rilor. Tu ai biruit necredinţa. Tu ai rid ica t în mijlo­
cul pământului semnul biruitor al Sfintei C ru ci. Tu
i-ai supus pe îm păraţi. L a tine au a le rg a t m ai-m arii
 şi căpeteniile neamurilor. Tu i-ai arătat pe iubitorii
de înţelepciune a fi neînţelepţi. Tu i-ai arătat pe cei
săraci cu duhul înţelepţi şi retori pricepuţi. Tu, pro­
povăd u in d , ai lum inat lumea. Tu, biruind neamuri­
le, le-ai sfinţit. Tu, prin puterile tale dumnezeieşti, ai
arătat ca n o u ă lum ea cea veche şi îmbătrânită prin
p ăcat. Tu ai desfiinţat legile cele aspre. Tu ai resta­
bilit d in n ou dreptatea. Tu ai osândit războaiele. Tu
ai în cu n u n at lum ea cu pace. Tu ai readus egalita­
tea. Tu ai dăruit adevărata libertate. Tu ai desfiinţat
p u te re a diavolului. Tu ai adus pe pământ împărăţia
cerurilor. Tu ai alungat tristeţea amară din lume. Tu
ai d ă ru it lum ii din belşug bucuria negrăită. Aşadar,
p e tine te cinstim după vrednicie. Pe tine te purtăm
în inim ile noastre şi pe tine avându-te, îndrăznim şi
n ăd ăjd u im să avem parte de împărăţia lui Dumne­
zeu şi de bunătăţile cele veşnice. Amin.

9. C hipul celui care crede în Hristos

C â t d e fru m os este chipul credinciosului! Cât

d e m in u n a t este harul acestui chip! Frumuseţea
lui a tra g e , trăsăturile acestuia exprimă încrede­
rea p e ca re el însuşi o are în Dumnezeu. Seninăta­
tea ră sp â n d ită p e faţa lui exprimă pacea sufletului,
ia r lin iştea chipului său arată netulburarea inimii.
B u n ă ta te a în tip ărită pe faţa credinciosului mărtu­
riseşte n etu lb u rarea conştiinţei sale. Credinciosul
se în făţişează asem enea omului eliberat de tirania
n e în ce ta te lo r griji ale vieţii, care împresoară duhul
în fiece zi, şi asem enea omului a cărui încredere în
 Dumnezeu zugrăveşte în culori vii chipul feţei sale.
intr-adevăr, credinciosui se înfăţişează asemenea
unui om fericit; şi este fericit pentru că a dobân­
dit deja adeverirea faptului că dum nezeiască este
credinţa iui şi pentru că a fost convins [cu totui] de
adevărui ei. Dumnezeu a vorbit tainic în inim a iui.
Giasui dumnezeiesc i-a umpiut inima, inundând-o
de veseiie dumnezeiască. Inima şi cugetui îi sunt
afierosite iui Dumnezeu. Inima Iui este încălzită de
dragostea lui Dumnezeu, iar duhui său se sileşte să
se înalţe spre Ei.
Credinciosul, dezlegând lanţurile egoismului,
care îi îngrădesc cu totul dragostea, neîngăduindu-i
să lucreze şi să vadă în afara cercului său strâm t,
le-a aruncat şi s-a eliberat de jugul tiranic al robi­
ei egoismului, călcând în picioare umila adoraţie
a propriul eu. Slobozit acum din legături, aleargă
în toate direcţiile şi nu întârzie să ajungă pretutin­
deni, oriunde îl cheamă dragostea faţă de aproape­
le. Nu mai există nimeni care să-l îm piedice, nimeni
care să-l înspăimânte. Plăcerile lumii, care pururea
curg asemenea apelor râurilor, desfătările bunuri­
lor pământeşti şi-au lepădat ademenirile lor. Idolul
egoismului s-a prăvălit şi s-a sfărâm at cu totul, iar
jertfele, ofrandele şi tămâia, pe care le oferea mai
înainte acestuia, se aduc acum num ai D um nezeu­
lui iubirii, pe Care 11 iubeşte şi C ăruia I se închină
cu tot sufletul. Afierosindu-I-se D um nezeului celui
viu şi adevărat în întregime, cu sufletul şi cu ini­
ma, nu-şi mai aduce aminte de lum e şi de m ulte ori
uită chiar şi de trupul său; privirea îi este îndrep-
 tată spre Dum nezeu, iar inima lui îl caută neînce­
tat. Duhul său se desfată în cercetarea lucrărilor
Lui, iar sufletul său află odihnă în purtarea de grijă
a dum nezeiescului Creator.
Toate câte sunt trezesc în inima credinciosului
simţăminte noi. întreaga creaţie vorbeşte sufletu­
lui său într-o limbă tainică, despre înţelepciunea
şi bunătatea Creatorului ei dumnezeiesc. Cerceta­
rea lucrărilor lui Dumnezeu este desfătarea lui, şi
bucuria aceasta se naşte din contemplarea frumuse­
ţii creaţiei. Binele, frumosul, adevărul şi dreptatea
- aceste chipuri ale binelui din viaţa aceasta, care
sim bolizează trăsăturile idiomatice dumnezeieşti -
sunt îndeletnicirea inimii lui. Fericirea sa adevărată
şi neîndoielnică este legătura continuă şi neîncetată
cu dum nezeiescul Creator. Cuvintele lui Dumnezeu
sunt asem enea mierii dulci în gura lui. La acestea
cugetă ziu a şi noaptea. Inima lui arde de dragostea
iui D um nezeu. Aleargă spre El şi îl caută, cercetând
cele create de Acesta. Lucrarea neîncetată este desă­
vârşirea Iui - pe cât este cu putinţă -, iar dorul său
arzător este asem ănarea lui cu Dumnezeu. Iubirea
şi ad o rarea lui Dumnezeu îi umplu inima rănită de
dorul du m n ezeiesc, iar imnul şi cântarea de slavă,
m ulţum irea şi lauda sunt aduse fierbinte lui Dum­
nezeu din g u ra sa neîncetat. Buzele lui deprind înţe­
lepciunea şi inim a sa caută cumpătarea. Viaţa lui
este creato are, iar vieţuirea - armonie. Trăieşte, gră-
bindu-se sp re sfârşitul plin de folos şi înţelepciune,
pentru ca re a fost creat, bucurându-se de bunătatea
Iui D u m n ezeu într-o fericire îmbelşugată. Trăieşte
 pe păm ânt, dar cetatea !ui este în ceru ri. Netulbu-
rat de grijile păm ânteşti, are o sin g u ră p reo cu p a­
re: să nu se silească spre m u lte iu cru ri, ci num ai
spre unui singur, spre cei ce „ trebuie".^ T oată grija
iui se îndreaptă spre îm piinirea am ăn u n ţită a legii
dumnezeieşti şi spre săvârşirea bineiui. P ărtăşia cu
oamenii de orice neam şi rasă fiind co m u n iu n ea fra­
ţilor care se înrudesc prin sânge, d o reşte să-şi întin­
dă spre toţi binefacerile sale. Se b u cu ră d e fericirea
lor şi se întristează de ale lor n ecazu ri. T oată ziu a
îm prum ută şi dreptatea lui răm ân e în v eac. Inim a
sa este gata sa nădăjduiască spre D om nul, ia r sufle­
tul lui este pregătit să se înfăţişeze în faţa Z id ito ru ­
lui său. Plin de curaj şi nădejde strigă d im p re u n ă cu
psalmistul: „D um nezeu este ajutorul m eu şi n u m ă
voi tem e de ce-mi va face m ie om ul!"^

10. Chipul necredinciosului

Necredinciosul este cel m ai n efericit d in tre toti

oamenii, pentru că s-a lipsit de sin g u ru l b u n p ă m â n ­
tesc - credinţa - , de singura că lă u z ă a d e v ă r a tă spre
adevăr şi fericire. N ecred in cio su l este fo a rte neferi­
cit, pentru că este lipsit de n ăd ejd e, s in g u ru l sprijin
pe lunga cale a vieţii. N ecred in cio su l e ste fo a rte nefe­
ricit, pentru că este lipsit d e iu b irea o a m e n ilo r, care
poartă de grijă de inim a în trista tă . N e cre d in cio su l
este foarte nefericit, p en tru c ă s-a lip sit d e fru m u ­
seţea dum nezeiască a ch ip u lu i d u m n e z e ie s c al C re-
'L c . 1 0 ,3 8 .
'P s . 5 5 ,1 2 (L X X ).
 atorului, pe care însuşi Artizanul dumnezeiesc l-a
întipărit şi pe care credinţa l-a dat la iveală.
Ochiul necredinciosului nu aña în creaţie nimic
altceva decât natura care lucrează. Chipul luminos
al Creatorului dumnezeiesc, frumuseţea minunată
a acestui chip răm ân pentru acesta nedescoperite şi
necercetate. Privirea lui rătăceşte fără sens în imen­
sitatea creaţiei şi nu află nicăieri frumuseţea înte-
lepciunii dumnezeieşti, nu admiră în nimic anume
atotputernicia dumnezeiască, nu descoperă nică­
ieri bu nătatea dumnezeiască, pronia dumnezeias­
că, drep tatea şi iubirea Creatorului faţă de creaţie.
Mintea lui este neputincioasă să se ridice deasupra
lumii văzu te sau să depăşească hotarele lumii sen­
sibile. Inim a sa rămâne fără simţire în faţa puterii
şi înţelepciunii dumnezeieşti. Nici un sentiment de
adorare nu ia naştere în ea; buzele sale sunt pecet­
luite, g u ra sa răm âne mută, limba lui zăboveşte în
nem işcare. N ici un glas nu se înalţă din pieptul lui
spre cân tarea şi slăvirea, spre lauda şi mulţumirea
lui D u m n ezeu .
B u cu ria revărsată în univers a părăsit inima necre­
dinciosului pentru că Dumnezeu a fost îndepăr­
tat din aceasta. Golul din ea a fost umplut de triste­
ţe, d ezn ăd ejd e şi îngrijorare. Este ursuz, iar acedía
a p u s stăp ân ire p e duhul lui. Rătăceşte în noaptea
înşelătoare şi fără de lună a acestei vieţi, fără ca vreo
rază d e lu m in ă să-i lumineze căile abrupte. Nu exis­
tă nim eni ca re să-l îndrume, nimeni care să-i îndrep­
te p aşii; sin g u r în arena vieţii, îşi duce traiul fără a
aştepta ceva m ai bun de la viaţă; umblă prin mijlo-
 cu! a mu!tc capcane, fără ca cineva să-! poată slobozi
din e!e; cade in acestea, fiind strivit sub greutatea lor;
nimeni nu-i poate aduce uşurare în întristările sale.
Pacea suf!etu!ui, seninătatea inimii au fost alun­
gate de necredinţă, iar întristarea i s-a rev ărsat în
adâncuri!e inimii; desfătarea pe care credinciosul
o află în iucrarca poruncilor dum nezeieşti şi bucu­
ria care provine dintr-o viaţă m orală sun t p en tru el
sentimente necunoscute. M ângâierea pe care o ad u ­
ce viaţa religioasă nu s-a revărsat niciodată în inim a
lui. încrederea care izvorăşte din credinţa în pronia
dumnezeiască, care pune capăt grijilor vieţii, este
pentru el o putere de neînţeles.
Mulţumirea care vine din iubire şi facerea d e bine
sunt pentru necredincios taine neştiute. N ecred in ­
ciosul, având ca principiu m ateria, a lim itat a d e v ă ­
rata fericire a omului la spaţiul restrâns al d esfătări­
lor efemere, pururea căutând, îngrijindu-se şi silin-
du-se spre satisfacerea lor. Chem ările v irtu ţii îi su n t
cu totul străine. Necredinciosul nu a g u sta t n icio d a­
tă din dulceaţa acestui har. N ecred in cio su l a igno­
rat izvorul adevăratei fericiri şi s-a în d re p ta t spre
izvoarele amărăciunii. D esfătarea i-a a d u s satu ra­
rea; săturarea, dezgustul; d ezg u stu l i-a a d u s plicti­
seala; plictiseala, tristeţea; tristeţea, d u re re ; d u rerea,
disperare. Orice fel de atracţie şi-a p ie rd u t p e n tru el
farmecul; pentru că toate d esfătările lu m ii, d e vre­
me ce sunt trecătoare, sun t in cap ab ile să -l fa c ă feri­
cit pe necredincios.
Inima omului, fiind p lă sm u ită sp re a se um ple
de binele desăvârşit, se b u cu ră şi s a ltă d o a r atunci
 când se d esfată cu acest bine, pentru ca m ea se află
D um nezeu; iar din inim a necredinciosului Dumne­
zeu a fost în d ep ărtat. Inima are dorinţe nemărginite,
pentru că a fost plăsm uită ca să cuprindă infinitui;
iar inim a necredinciosului, nefiind plină de infinit,
pururea su sp in ă, îl caută şi îl doreşte, dar niciodată
nu se sa tu ră d e el; pentru că desfătările lumii sunt
nep utincioase sp re a împlini golul din inimă. Plă­
cerile şi d esfătările lumii, odată ce trec, lasă in ini­
mă a m ă răciu n ea, asem enea unui reziduu, în timp
ce slava d e şa rtă are ca însoţitoare necazul.
N ecred in cio su l a ignorat că fericirea omului se
află n u în d esfătarea bunurilor pământeşti, d in iubi­
rea lui D u m n ezeu , a binelui veşnic şi desăvârşit. De
aici şi n e fericirea celor care îl tăgăduiesc pe Dumne­
zeu. C el ce îl n e a g ă pe Dumnezeu îşi neagă propria
b u n ăstare şi fericire veşnică. Neferidt, duce bătălia
tru d n ică a vieţii, şi fără de speranţă şi plin de frică
p ă şeşte s p re sfârşitul vieţii, spre mormântul care de
p e a c u m s e veseleşte. Drama uimitoare şi înfrico­
şă to a re , c e se d esfăşoară sub ochii săi, care se joacă
p e s c e n a v ieţii, p e care o guvernează, în calitate de
p erso n aje p rin cip a le , înţelepciunea dumnezeiască,
p u te re a şi h a r u l dum nezeieşti, în timp ce armonia şi
b u n ă ta te a d u m n e z e ia scă sunt de faţă, trece pe lân­
g ă el, f ă r ă a o o b se rv a defel. La pidoarele sale curge
iz v o ru l d u lc e al bucuriei şi fericirii, dar el, aseme­
n ea u n u i c o n d a m n a t precum Tantalos', nu reuşeşte
să-şi r ă c o r e a s c ă lim b a secată de necredinţă, potolin-

' Rege ai Frigiei, condamnat de zei, după Homer (CMara,

XI, 582), ia foame şi sete eternă.
 du-şi setea arzătoare, pentru că apa curgătoare din
izvorul aducător de răcoare ai credinţei alunecă şi
scapă buzelor lui.
Rob nefericit al unui tiran crud! Cum ţi s-a furat
fericirea? Cum ţi-a fost răpită com oara? Pierzân-
du-ţi credinţa, L-ai tăgăduit pe Dumnezeu, ai
negat revelaţia Acestuia şi ai lepădat multa bogăţie
a harului dumnezeiesc. Cât de nefericită este via­
ţa lui! Aceasta este un şir de chinuri, pentru că, din
cauza firii înconjurătoare care îi pare nerodnică şi
seacă, neoferindu-i nici o mângâiere şi nezămislind
nici un sentiment de veselie, nu mai află mulţumi­
re în cele care aduc desfătare; nu există nimic dintre
cele create care să-i zâmbească; un văl de jale a aco­
perit harul naturii, care nu mai are [pentru el] nici
un farmec; viaţa sa a ajuns o povară greu de purtat,
iar durata ei, o suferinţă de neîndurat.
Iată, deznădejdea se arată înaintea-i, asem enea
unui călău şi un chin nemilos îl asupreşte pe omul
cuprins de laşitate; curajul l-a părăsit deja, rezisten­
ţa i-a slăbit, puterile morale s-au pervertit din cauza
necredinţei; se comportă asemenea unei fiinţe care
este pusă în mişcare de necredinţă şi se p red ă în
mâinile disperării care, fiind nem iloasă şi neîndu­
rătoare, îi taie în chip violent şi n ecru ţăto r firul săr­
manei sale vieţi şi îl aruncă în adân cul pierzării, în
tartarul cel întunecat, de unde v a ieşi n u m ai atund
când îl va chema glasul dum nezeiescului Creator,
pe Care L-a negat, pentru a da seam ă d e necredin­
ţa sa, atunci când va fi judecat şi trim is în focul cel
 11. C h ip u i n ecred in ţei

N e cre d in ţa este o anum e demenţă; este o suferin­

ţa a su fletu lu i cu m p lită şi greu de vindecat. Necre­
dinţa ca p a tim ă îl a p a să într-un chip vrednic de plâns
pe cel s tă p â n it d e e a şi ajunge să fie pentru ei cau­
za m u lto r n e c a z u ri, dovedindu-se păgubitoare atât
pentru cel ce o are, cât şi pentru cei din jurui său.
D in tru în c e p u t necredinţa îl tăgăduieşte pe Dum­
nezeu, re fu z ă creatu rii însuşirea de a avea un Cre­
ator al ei, n e a g ă p ron ia, înţelepciunea şi bunătatea
Lui şi, în g e n e ra l vorbind, toate trăsăturiie dumne­
zeieşti. N e c re d in ţa îi învaţă pe adepţii ei minciu­
na şi d e z v o ltă teorii false despre începutul şi crea­
ţia lum ii; îşi e x p u n e opiniile asemenea [oracolului]
Pythiei d e p e tripod*, anume afirmând despre cre­
aţie că e ste o o p e ră a întâmplării, că lucrarea con­
servării ei e ste u n rezultat fără cauză, o consecin­
ţă a u n o r re g la je fortuite, că ordinea ei este rodul
unei e v o lu ţii m e ca n ice , în timp ce armonia, farme-

* P y th ia , p r e o t e a s a o r a c o lu lu i delRc (numit şi centrul geografic

al p ă m â n t u l u i - „ b u r i c u l p ă m â tu lu i" -óju<^tAó( n jţ ytjţ), ghicea
v iito ru l, a ş e z a t ă î n f a ţ a u n u i trip o d (u n vas sau un scaun cu trei
p ic io a re , c a r e a d e v e n i t , d e altfel, şi simbolul lui Apolo), comuni­
c â n d î n t r - o s t a r e d e t r a n s ă c u z e u ! (n u s-a păstrat nid o descriere
a s e c r e te lo r a c e s t e i „ a r t e m a n tic e " ), d a r fără a putea fi văzută de
cei c a r e îi c e r e a d e s c o p e r i r e a v iitoru lu i; după une!e opinii, „buri­
cul p ă m â n t u l u i " (óju<%MtAó<; era socotit ca fiind locul pe
care s e a ñ a t r i p o d u l , d u p ă a ltele, e ra un obiect aşezat pe tripod;
d u p ă u n ii c e r c e t ă t o r i , e s te c h ia r centrul pământului, după alţii,
m o r m â n tu l lu i D i o n y s o s s a u a i şarpelui Python, fiu! Caiei; Euri-
p id e (fon, 4 6 1 - 4 6 3 ) , d e ş i v o rb e ş te d e „vatra buricului pământului
¿<7 T ( # ) " , a d a t ă lâ n g ă tripod, în jurul căruia se exe­
c u ta u d a n s u r i l a t r e u t i c e (7t<xpá Tptnó&), este printre
fp i --------c ă c u v p a !ita h * ă fn * ăfo tu ]u i
 cui şi frumuseţea na furii nu sunt decât atribute spe­
cifice legilor fizice. Necredinţa îi sustrage lui Dum­
nezeu, pe Care îl tăgăduieşte, trăsăturile Sale dum­
nezeieşti specifice şi împodobeşte din abundenţă cu
ele materia neînsufleţită şi inertă, căreia îi atribuie
şi puterea creatoare. în libertatea sa absolută, omul
o proclamă pe aceasta [necredinţa] d rep t cau ză uni­
că a oricărei acţiuni şi o divinizează, cu scop u l de
a nega existenţa unei Fiinţe mai presus d e toate, a
unui Duh suprem creator; Care poartă de grijă şi Ie
susţine pe toate.
Pentru necredinţă, materia este ad evărata fiinţă,
iar spiritul, nefiinţa. Sufletul şi spiritul sun t invenţii
egoiste ale omului, care slujesc propriei slave d eşar­
te. Neagă firea spirituală a omului şi-l cob oară din
poziţia lui superioară, unde puterea şi h aru l C re a ­
torului l-au aşezat, punându-1 alături de anim alele
necuvântătoare, pe care Ie socoteşte ca tem ei al ori­
ginii sale nobile, spre a mărturisi adevăru l cuvinte­
lor psalmistului că „omul, în cinste fiind, n -a price­
put; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără d e m in te şi
s-a asemănat lor".'
Necredinţa nimiceşte din lum e cred in ţa, nădej­
dea şi iubirea, aceste izvoare d ătăto are d e v ia ţă ale
adevăratei fericiri a om ului, lep ăd ân d d in lume
dreptatea dumnezeiască şi negân d p ro n ia şi grija
dumnezeiască.
Necredinţa, acceptând legile n atu rii, îl tăgădu­
ieşte pe Legiuitor. Şi, asum ându-şi fap tu l d e a-1 con­
duce pe om la o fericire închipuită, îl abandonează
 sin gu r în m ijtocu! tumii, în vntva ptângrrii, dr-.put.)t
J c tonte b m iu rite cereşti, tipsit de orice mân^.iirre
e.ne v in e d e sus, privat de puterea virtuţdnr m ira­
te şi d e z g o tit d e sin g u rd e merinde trebuindea-.e p*
p j!n â n t: cre d in ţa , nădejdea şi dragostea.
N e cre d in ţa 1-a condam nat pe biciui om ia nmu-
circ şi t-a lă sa t p ra d ă ncnorociriior vieţ!i. Neeredtn-
ţa, a s e m e n e a unei zeiţe necruţătoare a ră/bunărtt. it
ch in u ie şte p e rob u t aservit ei şi it urmea/ă, in ti mp
ce-şi s tră b a te searb ăd ă cate a vieţii. Xecredtnţj t a
ră p it iu b ire a , iipsindu-1 de dragostea oamemior şi
în s tră in â n d u -t d e rude, apropiaţi şi prieteni. Necre­
d in ţa i-a d e s p u ia t p e om de nădejdea unui viitor
m a i b u n , u m p lâ n d u -i de deznădejde.
N e c r e d in ţa e ste cum plită şi cea mai rea dintre
to a te p ă tim ite sufleteşti!

12. C h ip u l cetu i ce ît cunoaşte pe Dumnezeu şi

face v o ia L u i
? '*

F a p tu l d e a -L cunoaşte ^D u m n ezeu şi de a-ţi

îm plini în d ato ririie faţă de Et este cea dintâi dintre
virtu ti. C e ! ce a dobândit această virtute it mărturi-
seşte p e D u m n ezeu drept Creator, Făcător şi Ziditor
ai în treg ii tu m i. Sim te că pentru această a fost ptăs-
m u it şi în a ce st sco p a fost făcut fiinţă spiritual
şi lib eră. O v o ce interioară ît îndeamnă să dea lau­
dă şi sta v ă tui D um nezeu. îşi simte sufletut atras de

i Erinys (EpLvuc) - divinitate a infernului, purtătoare a pedep­

selor (wHfoi ). Homer H, !9 ,87) o descrie ca fiind „cea care
umblă ta adăpostut întunericului (^pot^oh^)".
72 CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUR

dumnezeire şi în inima lui se a d â n ce şte sentimen.

tul iubirii faţă de El. Duhul lui se în d re a p tă spre Ei
din instinct şi se desfată, cercetân d fap tele minuna­
te ale Lui. O oarece voce tainică, ră su n â n d în urechi­
le sale, îi spune că El este raţiu n ea p e n tru care a fost
plăsmuit, că pentru El a venit la fiinţă din nefiinţă,
că menirea lui este să-L cun oască p e D u m n ezeu , să
se asemene cu El, să-L laude şi să-1 m ulţum ească.
Atunci când îşi neglijează preaînaltele d ato rii faţă
de Dumnezeu, simte că se abate d e la a c e s t scop
înalt şi că se îndepărtează de calea ad ev ăru lu i şi a
dreptăţii, care a fost trasată pentru el. Sim te to to d a­
tă că este dator să-şi identifice voia lui cu v o ia d u m ­
nezeiască, deoarece, cu această identificare, se sim ­
te liber din punct de vedere m oral şi su p erio r firii
aservite. Socoteşte că nepurtarea de grijă câ t p riv e ş­
te îndatoririle faţă de D um nezeu constituie o lipsă
de recunoştinţă faţă de Bunul D u m n ezeu, C e l care
l-a umplut de daruri şi haruri.
Cel ce îl cunoaşte pe D u m n ezeu m ă rtu rise ş­
te nenumăratele descoperiri ale Lu i, ca re a u avut
loc în diferite chipuri spre în v ăţătu ra, că lă u z ire a şi
mântuirea lui, care s-au p etrecu t d e la facerea lumii,
spre luminarea omului, prin b u n ăv o irea d u m n eze­
iască, şi care au fost m ărtu risite şi ad ev erite istoric,
slăvindu-L şi m ulţum indu-1 lui D u m n ezeu .
*
Cel care 11 cunoaşte pe D u m n ezeu m ărtu riseşte
în faţa tuturor descoperirea săv ârşită p rin Fiul, spre
mântuirea lumii. M ărturiseşte că, în u rm a aces­
tei veniri dumnezeieşti a Fiului lui D u m n ezeu la
oameni, Preasfântul D u h S-a p o g o râ t p este lume,
 CAPITOLUL I. DESPRE CREDINŢĂ 73

că p rin F iu l lui D u m n ezeu [cel care-L cunoaşte pe

D u m n ezeu ] a fo s t elib erat şi slobozit de sub tirania
diavolului, că p rin Fiul lui Dumnezeu s-a făcut fiu
al lui D u m n e z e u şi p rin Fiul se înfăptuieşte împă­
carea cu D u m n e z e u şi se face moştenitor al bună­
tăţilor c e re ş ti. A d e v e re şte că acela care calcă aceas­
tă m ă rtu ris ire se lip seşte de harul dumnezeiesc şi
se a s e rv e ş te tira n ie i celui viclean, excluzându-se pe
sine d e la m â n tu ir e .
C el c a r e 11 cu n o a şte pe Dumnezeu se socoteşte
d ato r s ă -L s lă v e a s c ă p e Dumnezeu şi să laude însu­
şirile S ale d u m n e z e ie şti. Cântă înţelepciunea lui
D u m n e z e u , r e v ă r s a tă peste toate creaţiile Sale, pri­
ce p e re a şi a to tş tiin ţa Lui, pronia şi bunătatea Lui,
sfin ţen ia şi d r e p ta te a Lui, şi îi mulţumeşte, slăvin-
d u -L p e n tr u d u m n e z e ia s ca Sa iubire, care îl atrage
sp re e a , f ă c â n d u -1 să com unice cu Izvorul cel veşnic
al iu b irii.
Cel ce n e so co te şte această mărturisire tăgăduieş­
te d a to ria d e a fi recunoscător faţă de Dumnezeu şi
va fi ju d e c a t asem en ea unui suflet nerecunoscător.
Cel ca re n u -L binecuvântează pe Dumnezeu în fie­
care zi tă g ă d u ie şte nenum ăratele faceri de bine ale
lui D u m n ezeu fa ţă d e el, care i se aduc fără încetare.
Cel ce e ste re cu n o s că to r faţă de Dumnezeu îşi împli­
neşte în d a to ririle religioase, respectă legea dumne­
zeiască, c re d e n eclin tit şi nădăjduieşte necontenit
în D u m n ezeu şi-L iu b eşte din tot sufletul, din toată
inim a şi c u g e tu l p e D um nezeu şi pe aproapele său.
C el c a re îşi îm p lin eşte îndatoririle faţă de Dumne­
zeu se în ch in ă L u i, aducându-1 jertfă inima sa, ca chip
 74 CUN OAŞ TK-TK t'K TtNH ÎNSUŢ,

CAn
a! tmei ît^liinari adevărate şi duhovniceşti. Râvneşte
să ajungă după chipul iui Dum nezeu, caută desăvâr­ CÎU
şirea şi se păstrează pe sine curat şi nepătat de orice inc
întinare care poate atinge inim a şi cugetul. nit
Cel ce-şi îm plineşte datoriile faţă de Dumnezeu lut
se îngrijeşte ca pacea lui D um nezeu să domnească a1
pe păm ânt şi se luptă pentru restabilirea împărăţi­ m!
ei lui Dum nezeu pe păm ânt, p en tru ca Dumnezeu, iai
aşa cum este [lăudat şi slăvit] în cer, la fel să fie lău­ va
d at şi slăvit şi să se facă voia Lui pe păm ânt. ch
D atoria faţă de D u m n ezeu a celui care îl cunoaşte ru
ct
pe El prin trăsăturile Sale idiom atice îm boldeşte ini­
n<
m a lui spre m ărtu risirea şi rev ărsarea acestei iubiri
ri
p en tru El însuşi; buzele şi lim ba sa lau d ă mărirea
Lui, slăvesc trăsăturile Lui id io m atice şi preamăresc
d
strălu cirea şi slava du m n ezeieştii firi.
e
Cel care 11 cu n o aşte p e D u m n ezeu socoteşte ca pe e
o datorie ce se im p u n e să tră ia scă n u p en tru sine, d c
pentru D u m n ezeu . t
t
13. C hipul celu i care n u -L cu n o aşte pe <
D um nezeu şi nu face v o ia L u i

C el care nu-L cunoaşte pe D um nezeu este nebun

şi lum ina cunoştinţei n -a strălu cit asu p ra lui. înţe­
lepciunea veşnică a lui D um nezeu , dum nezeirea şi
b u n ătatea Sa, sunt rev ărsate în to a tă creaţia şi des­
cop erite în făpturile Lui, p en tru cei care au urechi
de au zit şi ochi de v ăzu t; n u m ai p en tru cel ce nu-L
cu n oaşte pe D um nezeu su n t invizibile, ascunse
ved erii şi de neînţeles; acesta tăg ăd u ieşte înţelep-
 CAHTOLUL I DESPRE CK! H!NŢA

d u n ca lui D tu n n c/cu care !c-a rânduit pe tn,,t<. ^

încalcă dom nia atotputerniciei Lui; ru-tiRâ trâs.itj.
ri!e dum nezeieşti care 11 descoperă pe Creator în
lucrările Sa!e şi socoteşte prezenţa lor ca o urmare
a legilor unei firi lipsite de minte. Susţinând ca este
înţelept, îşi pierde, de fapt, minţile, cugetă în van,
iar inim a sa nepricepută se întunecă; a schimbat s!a-
va lui D u m n ezeu Celui nestricăcios cu asemănarea
chipului u n ui om stricăcios şi s-a închinat zidirii, iar
nu Z id ito ru lu i; şi, de vreme ce nu a încercat să-l.
cu n o ască p e D um nezeu, Dumnezeu i-a dat o minte
n ep ricep u tă, spre a face cele ce nu intră în îndatori­
rile lui. .— ' , ' '
C el ca re n u -L cunoaşte pe Dumnezeu este plin
d e to a tă n ed rep tatea, viclenia, răutatea, avariţia;
este p lin d e p izm ă, ucidere, ceartă, viclenie, răutate;
e d e fă im ă to r clevetitor, urător de Dumnezeu, batjo­
coritor) m â n d ru , arogant, născocitor de rele, neascul­
tă to r d e p ărin ţi, necugetat, obraznic, lipsit de afec­
ţiu n e, n eîn d u p lecat, nemilos. Sufletul lui este lipsit
d e n o b le ţe , n esim ţitor şi inconştient. N-a dobândit
nici o v irtu te . D uhul său s-a întors cu totul spre cele
m a te ria le , ab an d on ân d u -se cercetării lor; în afară de
m a te rie n u v e d e nim ic altceva. Inima lui râvneşte
m a te ria , a c e a s ta fiind idolul adoraţiei sale. „Omul,
în cin ste fiin d , n -a priceput; alăturatu-s-a dobitoace­
lo r c e lo r f ă r ă d e m in te şi s-a asemănat lor".' Voinţa
lui e s te le g e a p e ca re o aplică asupra celor ce-1 preo­
c u p ă ; c o n te s tă în to td eau n a orice lege care nu este în
a c o r d c u in stin cte le şi poftele sale.

' Ps. 48,12.

 76 CUNOAŞTE-TE TE TINE ÎNS^

Cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu este cel

nefericit dintre oameni. Trăieşte vrednic de plâns^
se îndreaptă spre m oarte deznădăjduit. Mormântu]
este spaima lui veşnică.

14. Chipul celui care se îm bogăţeşte în

D um nezeu

Chipul celui care se îm bogăţeşte în Dumnezeu

este o privelişte minunată, pentru că a fost zugrăvit
de penelul harului dumnezeiesc. Virtuţile sunt cele ^
care au ajutat spre a întipări în el, cu ajutorul unor
trăsături măiestrite, propria lor frumuseţe. Cât de
frum os, într-adevăr, este chipul celui care se îmbo­
găţeşte în Dumnezeu! Cel care-şi îndreaptă privirea
spre acest chip simte o anum e graţie tainică ce-i far­
m ecă sufletul. H arul acestuia cucereşte sufletul, iar
m ăreţia lui atrage evlavia. %

C el ce se îm bogăţeşte în D um nezeu s-a îmbră­

ca t într-o frum useţe nepieritoare şi neschimbătoare,
care răm âne neschim bată şi veşnică. U nul ca aces­
ta, atunci când vorbeşte te cucereşte, iar atunci când
tace te învaţă, sfătuind şi convingând; atunci când
te ceartă te face să te îndrepţi şi cân d învaţă se face
ascu ltat; câştigă respectul şi iubirea tuturor celor
care-1 cunosc.
C el ce se îm bogăţeşte în D um n ezeu s-a făcut
lum inătorul despre care p om en eşte Evanghelia, cel
care îi lum inează pe cei ce se b u cu ră de lumina lui.
A ajuns să fie p lăm ada harului care tinde să dos­
p ească în treaga frăm ân tătu ră cu care a fost ames-
 CAPITO LUL I. DESPRE CREDINŢĂ 77

tecată şi s -a v ă d it ca fiind sarea Noufui Ti-st<imrnt,

ca re u r m e a z ă să săreze întreg pământii!.
C ei c a r e s e îm b o găţeşte în Dumnezeu, icpădân-
d u -s e d e sin e, 1-a u rm a t iui Hristos. îşi ridică puru­
rea c r u c e a şi îşi răstign eşte pe ea patimile şi pofteie.
Iu b ire a f a ţă d e D um nezeu i-a rănit inima, iar !c%c.i
iui D u m n e z e u s-a făcut îndeletnicirea inimii $a!e.
A fie ro s it în în tre g im e Iui Dumnezeu, I se închină
d in to t su fle tu l, d in toată inima, cu toata puterea şi
d in to t c u g e tu l său . Creaţia Jumii îi oferă neîncetat
m o tiv e s ă -L la u d e p e Creatorul ei dumnezeiesc. Atiă
în a c e a s ta ch ip u l dumnezeiescului Creator „scris cu
în su şi d e g e tu l lui Dum nezeu".' în creaţie află înţe­
le p c iu n e a d u m n e z e ia scă ziditoare, puterea dumne­
z e ia s c ă s u s ţin ă to a re a tuturor celor create, pronia
d u m n e z e ia s c ă vegh etoare asupra tuturor, bunăta­
tea d u m n e z e ia s c ă revărsată pretutindeni, dreptatea
d u m n e z e ia s c ă atotstăpânitoare, mintea dumneze­
ia scă , c e p e to a te le are în pază.
C e l c a r e s e îm b ogăţeşte în Dumnezeu 11 află pe
EI p r e tu tin d e n i. D uhul lui, asemenea unei aripi
u ş o a re , p u r t a t d e h aru l dumnezeiesc ca de o adiere
lină, s e r id ic ă la în ălţim i şi se grăbeşte spre a ajun­
g e Ia D u m n e z e u , F ăcăto ru l şi Creatorul Iui. Inima
sa a a ju n s R a iu l, u n d e a răsărit pomul vieţii; în ea
în flo re s c şi s e în n o ie sc, ca într-o primăvară veşnică,
to a te flo rile h a ru rilo r. Inim a plină de dragostea faţă
d e D u m n e z e u şi d e aproapele, izvorând asemenea
un ei a p e v ii, s e re v a rs ă şi se manifestă sub nenumă­
ra te f o r m e d e b in e fa ce re şi lucrare a binelui.

' Cf: Rr. 31,18.

78 CUNOAŞTE-TE PE TINEÎN$^

Cel care se îm b o g ă ţe şte în D u m n ezeu nu trăieşte

p en tru sine, ci p e n tru a p ro a p e le său . Grija lui este
binele ap ro ap elu i şi p re o c u p a re a sa este bucuria
celorlalţi. Slobozit d e p atim i, d o reşte p u ru rea ceea
ce este bine şi p lăcu t şi d e să v â rşit în ain tea lui Dum­
n ezeu , silindu -se plin d e b u n ă v o in ţă sp re această
lu crare. Z iu a şi n o ap tea m in tea lui cercetează înţe­
lep ciu n ea d u m n ezeiască, ia r in im a sa 11 laudă şi 11
b in ecu v ân tează pe D u m n ezeu . N o b leţea sufletului
său se ara tă asem en ea u n u i h a r d u lce, rev ărsat pe
faţa lui, şi se m anifestă asem en ea u n ui sentiment
cu rat, de o delicateţe m ai p resu s de în ţelegere.
C el care se îm b ogăţeşte în D u m n ezeu a ajuns la
d u m n ezeiasca asem ănare şi s-a făcu t chip şi asem ă­
n are a lui D um nezeu. Este u n om fericit, fiindcă şi-a
cu n o scu t m enirea şi s-a p u rtat în aco rd cu ch em a­
rea sa. Este u n om fericit, fiindcă a d o b ân d it bogăţia
harului. E ste u n o m fericit, fiindcă a p rim it arvuna
slavei viitoare. E ste u n o m fericit, fiin d că Domnul
i-a p reg ătit m o şten irea în îm p ă ră ţia cerească.

15. Chipul celui care n u se îm b ogăţeşte în

D um nezeu, adică al celu i ce iu b eşte cele
m ateriale

Sfânta Evanghelie ne p re z in tă ch ip u l celui care

iubeşte cele m ateriale, a tu n ci câ n d îl descrie pe
bogatu l neb un.' A cesta, p re d â n d u -se cu totul mate­
riei, îi strigă sufletului său : „Suflete, ai m u lte bună­
tăţi strânse p en tru m ulţi an i; o d ih n eşte-te, mănân-
'C^Lc. 12,16-20.
 CAPITOLUL I. DESPRE CREDINŢĂ 79
că, bea, veseleşte-tc!"' Iată chipul omului matcrb!,
chipul materialistului! Şi-a zidit întreaga fericire pe
bunurile m ateriale nestatornice, pururea în schim­
bare şi stricăcioase, şi a căutat-o în îndestularea vari­
atelor patim i ale sufletului şi trupului său. înrobit cu
totul m ateriei, şi-a neglijat firea spirituală şi a uitat
de D u m n ezeu , Cel care l-a făcut, şi de Creatorul
d u m n ezeiesc al universului. Nu-L descoperă niciun­
d e p e El, niciunde nu-1 vede prezenţa, niciunde nu
află fru m u seţea dumnezeiescului Său chip. Armonia
u n iversului, care zugrăveşte înţelepciunea şi atotpu­
tern icia lui Dumnezeu, nu are forţa de a-i ridica spi­
ritu l p răb u şit în materie, nu poate să-i înalţe min­
te a în tu n ecată şi împovărată până la înţelepciunea
şi atotputernicia dumnezeiescului Creator. Tulbură­
to a re a frum useţe a lumii, care provoacă admiraţia
o m u lu i duhovnicesc, ridicându-1 la Creatorul iscusit
C a re a m ăiestrit această înfăţişare minunată a cre­
aţiei, această capodoperă ce trezeşte în inima celui
lu m in a t cu cugetul simţăminte de iubire şi adoraţie
şi m işcă buzele spre cântarea Artistului dumneze­
iesc, n u stârneşte nici un simţământ sacru în inima
m aterialistu lu i; în nici un fel harul care se revarsă în
ch ip u l [creaţiei] şi închipuie bunătatea Celui ce l-a
z u g r ă v it n u -i înalţă mintea, ce se desfată cu dimensi­
u n e a m aterială a chipului [creaţiei], la dumnezeies­
cu l C reato r. Creaţia spirituală este ceva străin pentru
el şi d e neînţeles, deoarece acestuia îi lipseşte harul
D u h u lu i. înălţarea minţii deasupra celor pământeşti
e ste cu neputinţă, întrucât este ţintuită la pământ.
'(y ir. 12,19.
 80 CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSU^

Ce! robit materiei, fără nici o grijă faţă de restul

lumii, şi-a restrâns sfera gândurilor la propria per-
scana, singura lui preocupare ajungând să fie slujirea
sinelui. Orice grijă se învârte în jurul iubirii de plă­
ceri şi idolatrizării sinelui. Caută sprijin în toate păr­
ţile spre slujirea sinelui. Pentru cel aplecat spre cele
materiale, nu există nimeni altcineva în afară de el
însuşi. Şinele său le-a invadat pe toate. N im eni nu
are dreptul să trăiască autonom. Tot ceea ce există
este necesar să depindă de voinţa lui. Cel iubitor de
materie este, de la sine, singura fire privilegiată, sin­
gura existenţă liberă din lume care are dreptul să se
bucure de toate. Oricare altă făptură este datoare să
se arate supusă lui, fiind obligată să-i slujească.
Asemenea unui tiran, cel ataşat de m aterie pre­
tinde ca toţi să-i împlinească toate exigenţele absur­
de şi să-i satisfacă fără întârziere im pulsurile şi
dorinţele; orice refuz al supunerii şi slujirii [sale]
este considerat o crimă de lezm ajestate şi păcat
de moarte. Sângele celor care refuza să se supună,
împotrivindu-se, poate să curgă la p icio arele sale,
spre pedeapsă acestora. Nimic nu-1 im presionează,
nimic nu-i provoacă mustrări de cuget. îşi conside­
ră faptele juste şi bine săvârşite. Sentim entele nobile
au pierit din inima lui, pentru că aceasta s-a um plut
de patimi sălbatice. Iubirea şi prietenia ră m â n ase­
menea unor slugi ale iubirii de p lăcere. R eligia este
considerată de el drept nebunie, v irtu tea, prostie,
nădejdea vieţii viitoare, o him eră şi p ro d u s al unei
minţi bolnave, poruncile d u m n ezeieşti ale Legii/
care învaţă respectul faţă de D u m n ezeu şi morala,
 CAPITOLUL I. DESPRE CREDINŢĂ 81

sunt socotite o aiureală şi vorbe în vânt. Convinge­

rile religioase sunt pentru el o superstiţie plină de
rătăcire şi plăsm uirile unei minţi tulburate. Toată
înţelepciunea acestei lumi s-a adunat în capul lui şi
crede că orice cunoştinţă adevărată iese din gândi­
rea sa d em on ică; tot ceea ce cugetul său debitează
este lu at d re p t înţelepciune şi tot ce i se opune este
respins ca nerozie.
Iată, ca în tr-o miniatură, chipul celui ataşat mate­
riei, ch ip u l care adună pentru sine, fără a se îmbo­
găţi în D u m n ezeu. C ât de nefericiţi sunt asemenea
oam en i! C â t se îndepărtează de adevăr! Cât rătă­
cesc! C â t d e nebuni şi orbi au ajuns! In timp ce lumi­
n a ab u n d en tă a adevărului se răsfiră, luminând
p â n ă la m argin ile [lumii], unul ca acesta rămâne în
în tu n ericu l m inciunii şi al amăgirii. Cât i-a îngreu­
n a t och ii m a teria căreia i s-a închinat! Cât l-a înne­
g u ra t în tu n ericu l care se află în ea! 1-a cuprins min­
tea a se m e n e a unei năudri! Un văl greu de întuneric
s-a lă s a t p e ste creştetul Iui, fără însă ca el să pricea­
p ă ; so co te şte că n u greşeşte cu nimic, chiar dacă gre­
şeşte în to a te ; ch iar atunci când îşi spunea că este
v eşn ic, a u d e d in tr-o dată glasul înfricoşător, glasul
în fierării, g la su l care îl trage la răspundere pentru
n eb u n ia lui. C el ce se socotea pe sine înţelept este
d e n u n ţa t d e D u m n ezeu ca fiind nebun. „Nebune!"
C e g la s în frico şăto r! „Nebune! în această noapte vor
cere d e la tine sufletul tău."* Ce cerere înspăimântă­
to are! Ju d e că to ru l, C ăruia el îi tăgăduia existenţa, îl
ch e a m ă în m ie z u l nopţii să se înfăţişeze înaintea-1

'ic. 19,20.
 CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢ]
S2

să dea socoteală pentru faptele sale. C ât de târ­

ziu şi-a cunoscut nebunia! A trecut prin viaţă ca un
om lipsit de credinţă şi a ajuns deja să se înfăţişeze
înaintea lui Dumnezeu, spre a fi judecat şi osândit.
Bietul om!

16. Necredinciosul în societate

Omul, ca fiinţă socială, are datorii faţă de sine,

de părinţi, rude, prieteni, societate şi faţă de uma­
nitate, în general. Acestea sunt îndatoriri morale,
impuse de legea morală. Dar cel care nu are cre­
dinţă în Dumnezeu şi în revelaţia dum nezeiască nu
recunoaşte nicidecum existenţa legii m orale. Legea
morală este legea libertăţii morale, fiind lipsită
de mijloace de violentare şi constrângere; aceas­
ta are nevoie de adepţi voluntari, fără să recrute­
ze pe nimeni cu forţa. Ne întrebăm, aşadar, în ce
chip necredinciosul, dacă se leapădă de Dumnezeu
şi de legea morală, îşi va recunoaşte obligaţiile care
decurg din legea morală? Cine îi va im pune împli­
nirea lor? Nimeni! Pentru că nim ic din ce este moral
nu se poate susţine fără credinţă, fără legea mora­
lă. Cele mai nobile simţăminte ale celor m ai alese
inimi, cele mai frumoase intenţii ale celui m ai bun
om se prăbuşesc într-o clipă, atunci când vine ceasul
încercării, când se arată vrem ea ispitei; da, într-ade-
văr, atunci, cât ai clipi din ochi, toate se distrug, toa­
te dispar, şi cel care mai înainte era cinstit pentru
virtuţile lui părelnice, se arată gol, pustiit de toată
virtutea; pentru că toate virtuţile sale erau înteme-
 CAHTOLULI. DESPRE CREDINŢĂ
83
iatc nu p c p ia tra cea tare a credinţei, ci pe nisip; şi a
căzut p loaia, şi au venit râurile, şi au suflat vânturi­
le şi, n ăp u stin d u -se asupra acelei casc, au surpat-o;
şi căd erea a fost m are! Una ca aceasta este bogăţia
nccred in cio su lu i.
A şadar, cine a r m ai putea avea încredere în el? Ce
bine a r p u te a aştep ta de la el societatea sau neamul
la v rem e d e nevoie? Ce principiu poate să-i dicteze
dăruirea d e sine, jertfa de bunăvoie sau altă jertfă
nobilă şi cu rajoasă pentru dragostea de neam sau
de u m an itate, în general? Nici unul, intr-adevăr, nici
unul; p en tru că în afară de credinţă, singurul dascăl
al faptelor m ari şi nobile, în afară de credinţa care
îi în tăreşte p e cei ce săvârşesc fapte mari şi vredni­
ce, care restab ileşte cugetul căzut al celor doborâţi
de vicisitudini, în afară de credinţa care îl încura-
jează p e o m în aren a marilor întreceri, în afara cre­
dinţei ca re cu ltivă sentimente alese şi curate, gân­
duri în alte şi b rav e, care încălzeşte inima spre dra­
gostea n ob ilă a patriei, care îndeamnă către deplina
d ăru ire d e sin e în slujba datoriei, care aprinde dra­
gostea fa ţă d e ap ro ap ele şi o face să cuprindă întrea­
ga u m a n ita te ; [în afară de ea] nici un alt principiu
nu p o a te să în su fleţească această adunare sfântă a
m arilo r v irtu ţi, ca re luptă împotriva cugetului tru­
pesc şi a p ă r ă cu g etu l duhovnicesc. Nimic altceva,
în a fară d e p rin cip iu l credinţei; pentru că numai
aceasta îl în v a ţă p e credincios să se jertfească pen­
tru v irtu te.
A ş a d a r n ici u n beneficiu nu revine umanităţii de
pe u rm a n ecred in ţei, nu se aşteaptă nimic curajos
84 CUNOAŞTE-TE PE TINE iNSUp

dm partea acesteia, nici un bun nu p oate ñ nădăj.

duit. Oare doar paguba de pe urm a necredinţei este
negativă, numai întârzierea binelui ad u ce acuza
de necredinţă? Din păcate, nu. Pentru că alături de
necredinţă păşesc şi o m ulţime de pagube neîndo­
ielnice, o mulţime de rele. Societatea în care trăieşte
necredinciosul nu numai că nu aşteaptă nim ic bun
de la acesta, ci se aña şi într-un pericol foarte mare;
pentru că cine va ţine în frâu pornirea spre patimi
a unui asemenea om? Cine va pune zăg az pofte­
lor dezordonate şi dorinţelor nelalocul lor? Cine va
preîntâmpina mijloacele neloiale, prin care iubito­
rul de slavă, tiranul, iubitorul de plăceri îm preună
cu întreaga ceată a celor aserviţi patim ilor nesfâr-
- şite caută să ajungă la împlinirea a ceea ce doresc?
Câte jertfe, cât sânge nevinovat sunt în stare să ver­
se în ascuns spre saturarea unei patim i, sp re împli­
nirea unei pofte? Cât tribut de sânge va trebui socie­
tatea să plătească acestor oameni corupţi? C ine le va
zădărnici planurile viclene? Cine va pu ne în cătuşe
mâinile acestor ucigaşi? Cine va p u tea să împiedi­
ce săvârşirea acestor planuri p ierzătoare? Cine-1 va
convinge pe cel puternic să-l respecte pe cel slab,
pe cel bogat să facă milostenie cu cel sărac, pe cel
sănătos să-l cerceteze pe cel bolnav? C ine v a învăţa
respectarea dreptăţii, respingerea ned rep tăţii şi fap­
tul că uneltirea, viclenia, ura, rău tatea şi întreg roiul
de răutăţi cumplite sunt p ăcate de m o arte? Nimeni,
absolut nimeni.
Pentru cel necredincios toate sunt îngăduite; deoa­
rece [pentru el] nu există nici o lege m orala, nu exis-
 ^ < Kt tnN]A
si
tj tini o intvrdicbv mor.dă; pcntat (}
netei m(U nl, ci tonte sunt bune s,m r,.},.
dni neest motiv, ntunci când scapă de vjh ,,. , ' '*'
j^eii dnt tiind că sc afin in afară dc ertre <n' -, t
ponte săvârşi colo mai cumplite nelcgtutrt.
Aceste convingeri inspăimântătearc. e,)re
o intluenţă deosebit de gravă asupra caracter-,,
tui m oral al om ului, fac din el un averten mera!
instinctele şi toate patimile, in general, se dc/velta
neîngrădit, inim a sa îmbrăţişează orice patimă, iar
mintea d evin e un organ în slujba lor; lăsăndu-se cu
totul în v o ia acestora, este tras in adâncurile pier*
zaniei şi tâ râ t de torentul patimilor, asemenea unei
bucăţi de lem n p u rtată de năvala apelor. Văzând pst-
hiatrii ace a stă neputinţă morală, au ajuns la condu*
zia că o m u l n u este o fiinţă liberă din punct de vede­
re m o ral şi au validat incapacitatea morală a acestu­
ia de a se p u te a îm potrivi oricărei patimi sufleteşti
şi o ricăru i im p u ls firesc. Au mers atât de departe,
în cât au ajuns să-i considere pe răufăcători şi crimi­
nali iresponsab ili, ca şi cum ar fi acţionat împotriva
voinţei lor, supunându-se unei puteri superioare,
care i-a r fi îm p in s la crimă. Intr-adevăr, un aseme­
nea o m n u este liber, fiindcă acţionează neîndoiel­
nic îm p o triv a voinţei proprii; dar a ajuns astfel pen­
tru că n -a p u rta t d e grijă sa devină liber, pentru că
nu şi-a c ă u ta t libertatea morală, ci s-a abandonat cu
totul p atim ilo r. în faţa concluziilor şi opiniilor psi­
h iatrilor stă m ărtu rie viaţa omului credincios şi cu
frică d e D u m n ezeu , care nu se aseamănă deloc cu
b u cata d e le m n p u rtată de torentul unui râu.
 CUNOAŞ TE-TH PE T!NE ÎNSUŢ[
SP

P.nă psilmlogii, care au studiat neputinţa morată

umana iti ospicii, !a curţile tribunalelor, în rânduri­
le marilor oameni politici, nu însâ şi în rândul mari­
lor credincioşi şi a! oamenilor cu frică de Dumne­
zeu, s-ar fi învrednicit să cerceteze şi puterea [vieţii
religioase] printre marii bărbaţi ai Bisericii, pe care
Biserica însăşi i-a proclamat într-un glas drept mari
luptători pentru virtute, sfinţi şi cuvioşi, care au ară­
tat în fapt libertatea morală a omului, liberul arbitru
şi libertatea de voinţă, ar fi ezitat aceşti buni domni
să tragă concluzii atât de pripite, asem enea Pythiei,
în ceea ce priveşte lipsa libertăţii m orale a omului?
Necredinciosul, Intr-adevăr, nu are libertate de
**r voinţă, pentru că aceasta i-a fost supusă patimi­
lor şi poftelor şi s-a identificat cu dorinţa cărnii,
„nemaiexistând nici o diferenţă între libertatea de
. 4^ voinţă şi dorinţă; astfel, acesta a ajuns la îm pietrirea
inimii. Libertatea de voinţă, pentru a se manifesta,
are nevoie de lege şi libertate m orală, d ar necredin­
ciosul, negând autoritatea şi existenţa lor, a renun-
^ v - ţat şi la propria lui libertate de voinţă, nemaifiind
^ ^ liber; de aceea este purtat, asem enea u n u i beţigaş,
de torentul apei şi este deversat în m area patimi­
lo r unde se scufundă. A şadar [s-ar cuveni] să între­
băm ce bine poate să aştepte societatea, sistem ul de
guvernare politică şi, în general, u m an itatea de la
el? Nici unul, absolut nici unul! U n ul ca acesta, atâ­
ta timp cât el însuşi prosperă, p oate să-i tolereze şi
pe ceilalţi; atunci e cu putinţă să se arate u n om bun
şi cinstit; dar dacă încercările n eaştep tate ale vieţii
îl aruncă în necaz, dacă o succesiune de evenimen-
 irite îl vor zdrobi, atunci, într-adcvăr, cine i
yj dezarma acestuia mâna spre a nu vărsa sânge
n e v Nimeni; pentru ca, după înţdt-ptui $"!<)-
i n o v a t ?

nmn, „atunci când cei nelegiuit ajunge în adăncuri-

]c răutăţii vine şi defăimarea şi o dată cu ea şi ruşi­
nea şi batjocura vin asupra iui".'

17. C h ip u l bărbatului duhovnicesc

Bărbatul duhovnicesc este cei care se arată desă­

vârşit în virtu te, care a depăşit iegiie firii şi nu mai
gândeşte nim ic omenesc. Bărbatui duhovnicesc este
cei călăuzit de Duhul şi care nu mai trăieşte ei insuşi,
ci îi are p e H ristos viu în sinea lui. Duhovnicesc este
cel ce a p rim it strălucirea Sfântului Duh şi mintea îi
este lu m in ată de El. Pavel i-a numit duhovniceşti pe
cei care îl au p e Duhul Sfânt sălăşluit in ei, care sunt
îm podobiţi d e harism e duhovniceşti şi depăşesc în
înţelegere n u d o a r rânduiala brii, ci şi pe cea a raţi­
unii cu vin telor. Cel duhovnicesc le judecă pe toate,
d ar el n u e ste ju d ecat de nimeni. Cel duhovnicesc
le ştie p e to ate, pentru că are mintea lui Hristos; le
cu n o aşte şi p e cele de aici, anume că sunt trecătoare,
d ar şi p e ce le d e dincolo, anume că sunt statornice şi
n e m u rito a re ; le cun oaşte şi pe cele ale sale, anume
că v a a v e a p a r te d e mântuire, şi pe cele ale necre­
d in cioşilor; a n u m e că vor fi daţi pedepselor. Cel
d u h o v n ic e s c d eţin e cunoaşterea adevărului, pentru
că, p rim in d d e la D um nezeu duhul cunoştinţei spre
a p u te a fi d e fo lo s celo r ce-i cer sprijinul, pe unii ii

' Prov. 18,3.

 ajută prin urm area exem plului său, p e alţii [îi spri­
jină], îndcm nându-i la asem ăn area cu el, iar pe alţii
îi călăuzeşte, educându-i şi în v ăţân d u -i p rin porun­
că. Cel duhovnicesc m ai întâi cu n o aşte el însuşi cele
duhovniceşti, apoi le îm plineşte în d eap roap e şi
după aceea poate să facă cu n o scu te în chip dum­
nezeiesc cele ascunse înăun tru l ad ev ăru lu i. Bărba­
tul duhovnicesc are în drăzneală la D u m n ezeu şi tot
ceea ce cere de la El prim eşte. Cel ce este duhovni­
cesc a ajuns la asem ănarea cu D u m n ezeu.

18. D espre jurăm ântul strâm b

Jurământul strâmb! U n cuvânt care e x p rim ă lip­

sa de cuvioşenie; un cuvânt ce sem nifică lip sa de
evlavie faţă de D um nezeu; u n cu v ân t ce înseam ­
nă încălcarea jurăm ântului; u n cu v ân t ce înfăţişea­
ză stricăciunea m orală; cuvântul ce v ăd eşte vicleşu­
gul şi înşelăciunea; care zu g răveşte n eru şin area; un
cuvânt care m ărturiseşte în călcarea d ato riilo r sacre;
un cuvânt care scoate la iveală sufletul v iclean , ini­
ma împietrită şi m intea stricată.
Cel ce încalcă jurăm ântul este lip sit d e cucemi-
^ d e, pentru că, deşi a in v o cat n u m ele dum nezeiesc
şi dreptatea dum nezeiască sp re a d e v e rire a şi pro­
barea cuvintelor sale, şi-a în că lca t ju răm ân tu l, fără
să ţină seama de evlavia d a to ra tă lui D um n ezeu şi
de dreptatea dum nezeiască p e c a re el în su şi a invo­
cat-o. Sperjurul este lipsit d e ev lav ie, pen tru că
poartă pe buzele lui num ele d u m n e z e ie sc, cu inten­
ţia de a-şi ascunde scopurile v iclen e şi d e a pune în
 faptă b lestem ata dorin ţă a inimii sale. Sperjuru! este
necredincios, p en tru că, încălcându-şi jurământul,
neagă e x iste n ta lui Dumnezeu şi dreptatea dum­
nezeiască; p e n tru că nici un credincios nu îndrăz­
neşte să -L m â n ie p e Dumnezeu şi să dispreţuiască
p ed eap sa d u m n ezeiască ce ameninţă să vină. Sper­
jurul este s tric a t m oral, pentru că nici un om sănătos
m oral n u în d ră z n e şte să-şi încalce nu numai jură­
m ântul, p e n tru ca re L-a invocat ca martor şi judecă­
tor al d re p tă ţii p e Dum nezeu, darnici măcar cuvân­
tul său d e o n o a re . Sperjurul este viclean şi impostor,
fiindcă îşi b a te jo c şi de cele dumnezeieşti şi de cele
o m en eşti c a să-i înşele pe cei care-şi pun încrederea
în el. S p erju ru l este u n neruşinat, pentru că nu-i este
ru şin e să m in tă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Cel ca re ju r ă fals dispreţuieşte datoriile sale sacre,
p e n tru c ă se su stra g e de la obligaţia de a le respec­
ta. S p e rju ru l e ste viclean, pentru că trage folos de pe
u rm a e v la v ie i faţă de Dumnezeu a credincioşilor,
sp re a -i în şe la . Sp erjurul are inima împietrită, fiind­
că se a r a tă n e sim ţito r în faţa groaznicei sale căderi
m o ra le . S p e rju ru l a re u n cuget pervertit, deoarece
g â n d u rile îi s u n t întortocheate şi hotărârile minţii
v iclen e.
P e s p e r ju r îl u ră ş te Dumnezeu, deoarece a ajuns
cu to tu l lip sit d e evlavie; „Şi nu se va depărta de
ca sa lu i b i c i u l " ', d u p ă înţeleptul Sirah.
D e sp re sp erju ri, D um nezeu spune prin gura Pro-
ro cu lu i Z a h a ria : „Şi a grăit către mine, zicând: «Ce
vezi tu ?» Şi a m zis: «Văd o seceră care zboară, lungă

if n f . S ir., 2 3 , 1 1 .
de douăzeci de coţi şi lată dc zece.» Şi el m i-a tâlcuit:
«Această seceră va intra în casa a tot cel ce se jură min­
cinos în numele Meu şi-l va zdrobi şi-l va nimici."'
lată judecata dumnezeiască care îi aşteaptă pe
sperjuri! Sperjurul păşeşte spre dezastru, trăgând
după sine şi casa sa, şi pruncii lui se fac părtaşi unor
necazuri cumplite.
Vechii elini spuneau: „Să nu ţi se p ară că Dum­
nezeu uită de cei ce se jură strâm b"^; şi, de aseme­
nea: „Dacă cineva se va jura pe zei, nu v a fi trecut
cu vederea, nici nu va putea scăpa de p ed eap sa lor;
nu numai el însuşi, ci şi copiii lui şi în treg neamul
celui care s-a jurat strâmb va avea p arte de mari
nenorociri."^
Dumnezeiescul Părinte H risostom spune că cel ce
ia asupra lui un jurământ şi-l încalcă, deşi trăieşte,
este mort. „Nu împunge sabia, aşa cum o face călca­
rea jurământului; nu poate ucide pum nalul, aşa cum
o face rana jurământului. Cel care a ju rat strâmb,
chiar dacă i se pare că trăieşte, a fost răn it şi este
deja mort; şi aşa cum cel care a prim it [ca pedeapsă]
ştreangul, chiar înainte de a ieşi din oraş şi înainte de
a-1 vedea pe călău ca fiind de faţă, sim te că a murit
odată ce a ieşit de pe uşa tribunalului, la fel şi cel ce
s-a jurat mincinos, chiar d acă trăieşte, a m u rit." înţe­
leptul Solomon zice: „Cei care jură strâm b împotriva
dreptăţii, dispreţuiesc tot ce e sfânt."*
'Z a h .5 ,2 - 4 .
^M enandru (343-291 î .H r ) , p o e t a te n ia n c o m ic .
sLyk ou rgos (secolul VII î.H r., le g is la to r s p a r ta n ) , npMd Leocrat
(secolul V î.H r., gen eral aten ian ).
*In(. Sol. 1 4 ,3 0 (L X X ).
 Dumnezeiescul Hrisostom spune, de asemenea,
aceste lucruri pline de învăţăminte: „Cel care vrea să
adeverească minciuna prin jurământ dobândeşte chi­
pul cel rău, care este neomenia călcării de jurământ."
Vai, de trei ori vai! Oare cum vor putea sperjurii
să îndure ziua Domnului?

19. Studiu despre hulă

Hula! Cuvânt îngrozitor, cuvânt detestabil,

cuvânt care trezeşte groaza, cuvânt ce înseamnă
revolta îm potriva a ceea ce este dumnezeiesc! Hula
este expresia urii împotriva lui Dumnezeu; hula este
prisosul inimii rele, pline de răutate, şi pildă a carac­
terului unui suflet viclean; hula este neînduplecarea
unui suflet demonic ce se ridică împotriva lui Dum­
nezeu; este chipul respingător al sufletului îmbol­
dit de dem onul cel viclean; este simbolul demonu­
lui apostat; este glasul care se ridică din străfundul
lipsei de evlavie; este sunetul tartarului!
Cel ce huleşte este cuprins de indignare împotri­
va a ceea ce este dumnezeiesc şi dă glas din inima
lui vicleană hulelor pline de fiere şi amărăciune! Se
răzvrăteşte şi-L ocărăşte pe dumnezeiescul său Cre­
ator, C are l-a adus din nefiinţă la fiinţă! Se revoltă
şi-L m u stră pe Cel care-1 păzeşte sub acoperămân­
tul harului Său, pentru ca viaţa lui să nu se piardă!
11 huleşte pe Dătătorul celor bune, Care umple de
bunătăţi doririle sale. îl huleşte pe Cel care-1 încu­
nunează cu m ilă şi cu îndurări. îl ocărăşte pe Bunul
şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care-i răsplăteş-
te răutatea cu darurile Lui bogate. îi ceartă pe Cei
care ie umple pe toate de bunătate. îl ocărăşte pe Cel
care ţine universul cu voia Sa, pe Cel în faţa Căruia
întreaga zidire, văzută şi nevăzută, trem ură. 11 mus­
tră pe Cel pe care oştile îngereşti îl cântă în imne. îl
dojeneşte pe Cel pe care toată zidirea îl laudă, supu-
nându-1-se voii Lui.
Cel ce huleşte este apostat şi duşm an al lui Dum­
nezeu; s-a îndepărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu
S-a îndepărtat de el. Hulitorul s-a alăturat diavo­
lului şi îngerilor lui: pentru că i-a iubit faptele, s-a
făcut ostaş al acestuia. Hulitorul se luptă alături de
demon împotriva împărăţiei lui D um nezeu. Huli­
torul este sperjur, pentru că a încălcat mărturisirea
dată la Botez, când a făgăduit în faţa lui Dumnezeu
că se alătură Lui: hulitorul L-a tăgăduit pe Hristos!
Cel ce este membru al societăţii şi huleşte este
periculos, fiindcă nu-i este teamă de D um nezeu; iar
din lipsa fricii dumnezeieşti vin toate relele. Hulito­
rul poate să încalce legea morală şi legile civile fără
nici o ezitare, atunci când are şansa să treacă neob­
servat; pentru că nu-i este team ă de Dumnezeu.
Hulitorul este periculos pentru societate, pentru că
inima îi este împietrită; iar inima îm p ietrită a pier­
dut trezvia conştiinţei; iar cel ce şi-a p ierd u t această
trezvie a conştiinţei este în stare de orice nelegiui­
re. Societatea, pentru propriul ei folos, ar trebui să-i
izgonească pe hulitori, pentru că aceştia sunt mădu­
lare putrede şi ameninţă să infesteze aerul respira­
bil. Societatea ar trebui să-i izgonească pe hulitori
pentru a nu-L mânia pe D um nezeu, fiindcă tolerăm
 dn-i, îşi atrage mânia dumne/eiascâ. Sonet,ih-.i ,,r
trebui să nn-i tolcrc/c nicidecum pe hulitori, pen­
tru u nu-şi itifesta au/u!. Hulitorul trebuie alungat,
întrucât nu aduce nimănui nici un folos. Hulitorul
nu oferă nici o garanţie că-şi va împlini datoria, pen­
tru că este lipsit de forţă morală şi de bărbăţie, spre
a putea stărui la împlinirea ei; pentru că tăgăduieşte
îndatorirea faţă de Dumnezeu, tăgăduieşte autorita­
tea legii dumnezeieşti şi renunţă la ea, ofensând atât
pe Legiuitor, cât şi Legea. Cine poate garanta pen­
tru el şi pentru caracterul lui moral? Cine-şi poate
pune nădejdea în el? Cine poate avea încredere în
el? Cum ar putea să le respecte pe cele omeneşti cel
care le-a înjosit pe cele dumnezeieşti? Cum ar putea
să-şi împlinească datoria faţă de societate cel care a
nesocotit-o pe cea mai înaltă dintre datoriile sale?
Cel ce huleşte este lipsit de virtute; pentru că
virtutea este, după cum spune Platon, nobleţe de
caracter şi buna educaţie a sufletului, cât priveşte
cuvintele şi faptele; iar cel ce huleşte este evident că
e lipsit de am ândouă acestea. Hulitorul, aşadar, este
golit de toată virtutea. La ce anume ar putea fi soco­
tit ca potrivit un asemenea om? La nimic! Cum poa­
te, spre exem plu, cel hulitor să dobândească virtutea
soldatului, atâta timp cât este lipsit de forţă mora­
lă, de bărbăţie morală, adică de virtuţile care nu se
nasc decât din apropierea de Dumnezeu? Cum poa­
te să dobândească virtutea fără o bună educaţie a
sufletului, fără nobleţe, adică fără sfânta podoabă
a desăvârşirii în virtute? Pentru că nobleţea deprin­
derilor [m orale] este desăvârşire în virtute. Sigur că
 hulitorul nu poate avea virtutea soldatului, deoare­
ce cel care nu a dobândit nici o altă virtute este pri­
vat şi de virtutea soldatului. Soldatul hulitor este un
zid putred şi gata să se prăbuşească, care nu-i în sta­
re să ţină piept asaltului sau iureşului duşmanilor.*
Cum poate hulitorul să ajungă un specialist integru,
un slujbaş onest, un muncitor cinstit, de vreme ce se
arată a fi necinstit faţă de Dumnezeu? Cum poate
să-ţi fie prieten credincios, dacă el este în aşa măsu­
ră urător de Dumnezeu? Cum poate hulitorul să fie
de folos în afaceri, de vreme ce n-are frică de Dum­
nezeu? Cum poate să fie un partener de încredere
de vreme ce nu respectă nimic? Se cuvine ca hulito­
rul să fie respins ca unul ce este periculos.
Ce! ce huleşte este un fiu rău: oare poate cel nere-
y cunoscător faţă de Dumnezeu să fie recunoscător
faţă de părinţi? Părinţii sunt datori să-i alunge de la
casa lor pe fiii hulitori, ca nu cumva mânia lui Dum­
nezeu să vină asupra casei lor. Hulitorul nu poate
să ajungă nici soţ bun, nici părinte bun, pentru că
mânia Iui Dumnezeu este asupra lui. Fugiţi de cei
care hulesc!
Dumnezeu porunceşte în cartea LcwffcMlM: ca
hulitorii să fie ucişi cu pietre? O hotărâre dumneze­
iască, prin urmare şi dreaptă; pentru că acela care se
comportă faţă de Dumnezeu ca un răufăcător este
cel mai mare făcător de rele dintre toţi; iar cel ce se
poartă rău faţă de Dumnezeu cum se va compor­
ta faţă de oamenii asemenea lui? Domnul nostru
' Xenofon spune că cea dintâi v irtu te a so ld a tu lu i, c a şi a orică­
rui cetăţean, este evlavia faţă d e D u m n e z e u (HfMfWMM 111, IV ÎS)'
24 ,1 6 .
 Iisus n c porunceşte să nu aducem pe buzele noastre
nici un cu vân t adică nici un cuvânt necuge­
tat, nici u n cu vân t care n-a fost cercetat desăvârşit
în m inte, pen tru că altfel vom face păcate şi vom da
seam ă în faţa lui Dumnezeu. Iar dacă vom fi traşi
la răsp u n d ere pentru un singur cuvânt &şcrf, unde
va p u tea añ a adăpost hulitorul? în cer? Dar cerul
este tronul lui Dumnezeu. în iad? Da, în adâncuri­
le iadului! C ăci Domnul spune că cel care-1 huleşte
pe fratele său se face vinovat de gheena focului; iar
d acă v a av ea parte de asemenea pedeapsă cel care-1
huleşte pe fratele său, de care pedeapsă va avea par­
te atunci cel care !l huleşte pe Dumnezeu?
îm p ăratu l Iustinian, în novela LXXVII, porunceş­
te ca hulitorii să ñe pedepsiţii Sfinţii Părinţi ai Bise­
ricii îi socotesc pe cei ce hulesc mai răi decât demo­
nii; p en tru că demonii, auzind numele care este mai
presu s d e to t num ele, preasfântul nume al lui Dum­
nezeu, se în grozesc şi se cutremură, pe când hulito­
rul îl d efăim ează fără nici o teamă. Sfântul Vasile cel
M are sp u n e desp re cei ce hulesc: „Cel care păcătu­
ieşte ca lcă legea, hulitorul însă necinsteşte dumneze­
irea însăşi. D a că acela care calcă legea va fi pedepsit
d u p ă lege, cu c â t m ai m ult va ñ pedepsit hulitorul,
care îl n ecin steşte pe Dătătorul Legii?" Aposto­
lul Iu d a L ev itu l sau Tadeu, în Epistola sa, spune că

* M t. 1 2 , 3 6 .
'M t . 5 , 2 2 .
s C e l c a r e h u le ş te „ v a ñ , p o triv it legilor noastre, (...) vinovat
m a i î n tâ i î n f a ţ a ju d e c ă ţii lu i D u m n ezeu , iar apoi va avea de sufe­
rit m â n ia n o a s t r ă " (R . S ch o e ll e t G. K roll [e d ], Corpus Juris Cn?i!ts,
v o i. I, p . 3 8 3 ) .
 Arhanghelul Mihail nici pe diavol n -a în d ră z n it să-l
hulească, lată cuvintele lui; „ D a r M ih ail A rh an gh e­
lul, când se îm potrivea diavolului, c e rtâ n d u -s e cu el
pentru trupul lui Moise, n -a în d ră z n it să a d u c ă jude­
cată de hulă, ci a zis: «Să te certe p e tin e D om nul!»"*
Sfânta Scriptură spune că S am aria v a fi nim icită,
pentru că a vorbit îm potriva D u m n ezeu lu i ei. Şi s-a
împlinit prezicerea Prorocului Osea.^ Şi S o lo m o n , în
proverbele sale, afirmă: „în ţelep ciu n ea e ste d u h iubi­
tor de oameni şi nu lasă n ep ed ep sit p e cel c a r e huleş­
te prin vorbele sale."^ Iar D om nul n o s tru a p ro p o v ă ­
duit desluşit că „orice p ăcat şi orice h u lă se v a ierta
oamenilor dar hula îm potriva D u hului n u se v a ierta
(...) nid în veacul acesta, nici în cel ce v a s ă fie ".*
încheind, îi sfătuim pe cred in cio şi să fie a te n ţi în
ceea ce priveşte relaţia lor cu cei ce h u le s c . C re ştin ii
sunt datori să stea d ep arte d e în s o ţire a c u h u lito ­
rii. Dacă toţi ar face aşa, p o a te c ă a c e ia c a r e h u lesc,
văzându-se abandonaţi, se v o r în d r e p ta . E u n u -m i
doresc decât acest lucru!

20. Despre evlavie şi ch ip u l ce lu i e v la v io s

Evlavia^ este fapta ca re îl în s o ţe ş te şi î l u rm e a z ă

pe Dumnezeu pas cu p as. E v la v ia e s te d im p r e u n ă cu
dreapta credinţă p u rta re a d e g rijă f a ţă d e v ia ţă . Evla­
via este întoarcerea către U n ic u l şi S in g u r u l D um ne-

' Iutia9.
*Os.l3,16.
So!. 1 , 6 .
'Mt. 12,31-32.
*S au „ d re a p ta c r e d in ţ ă " .
 zeu, C are este m ă rtu ris it şi fiinţează în chip adevărat,
si vieţuirea în a c o r d cu EL Evlavia este a bine-plăcea
iui D u m n ezeu p rin m ijlocirea a toată virtutea; este
ştiinţa slujirii lu i D u m n e z e u ; este bunul cel mai înalt
dintre to a te b u n u rile şi culm ea poruncilor dumne­
zeieşti; e ste c u lm e a şi întem eierea celor bune; este
maica v irtu ţii; în ce p u tu l şi plinirea tuturor virtuţilor.
Evlavia e ste p rin e a însăşi un bine şi va fi aşa întot­
deauna. E v la v ia e ste raţiunea tuturor bunătăţilor,
pentru că a tr a g e a s u p ra sa dumnezeiasca purtare de
grijă; ea se p u n e o b staco l în calea morţii şi a sărăd-
ei şi d ă ru ie şte b e lş u g de bunătăţi. începutul cel mai
presus d e to a te e ste D um nezeu, şi al virtuţilor este
evlavia. E v la v ia fa ţă d e Dumnezeu este „începutul
înţelepciunii".*
E vlavia este d rep tatea faţă de Dumnezeu, puterea
care slujeşte sp re cinstirea de Dumnezeu, dreapta
înţelegere a lu i D um nezeu, ştiinţa despre cinstirea
lui D u m n ezeu . E v lav ia este înţelepciune.
Toţi treb u ie s ă se îngrijească de evlavie, care este
num ită m a ic ă a to a tă virtutea: căd ea este şi înce­
putul, şi cu lm e a tu tu ro r virtuţilor. Evlavia este un
tezaur n e s e c a t.
Sfântu l G rig o rie Teologul spune că omul este
condus la e v la v ia dum nezeiască şi de creaţia văzu­
tă, şi d e le g e a firească, pentru că amândouă învaţă
cu n oştin ţa d e D u m n ezeu .
A tâ t c re a ţia v ă z u tă , câ t şi legea firească ne înva­
ţă fap tu l d e a -L cu n o aşte pe Dumnezeu ca prind-
piu c re a to r şi p ro n ia to r al tuturor; cea dintâi întă-

1, 7.
 rcştc (in tn'dtnţăj prin contem plaţie, p c când cea
de-a doua cugetă, prin interm ediu! celo r văzute şi
a! ordinii !a care e!c sunt supuse, !a necesitatea exis­
tenţei unui Stăpân a! acestora.
Ce! cv!avios va vorbi întotdeauna cu înţelepciu­
ne, şi în pura cc!or ev!avioşi va spori lau d a. Omu!
evlavios este înconjurat de înţelepciune, asemenea
soarelui [de lumină].
„Deprinde-te cu evlavia. Căci d ep rin d erea tru­
pească la puţin foloseşte, d ar d reap ta cred in ţă spre
toate este de folos, având făgăduinţa vieţii d e acum
şi a celei ce va să vină."'
Cel evlavios trăieşte după D um nezeu, p e Care-L
iubeşte din tot sufletul, inima şi cugetul şi p e Care-L
slăveşte cu sufletul şi cu m intea; v ieţu ieşte după
principiile Evangheliei, îşi ridică cru cea şi-1 urm ea­
ză lui Hristos; lucrează virtutea şi face în a in te a lui
Dumnezeu binele şi ceea ce este p lăcu t şi d esăv ârşit
Cura lui grăieşte adevărul şi inim a lui iu b eşte drep­
tatea. Sufletul său jinduieşte d u p ă cu rţile Dom nului
şi după corturile D um nezeului lui Iaco b şi se sârgu-
ieşte spre lăcaşul cel sfânt al Lu i. D e sfă ta re a sa con­
stă în cercetarea dum nezeieştilor S crip tu ri şi veselia,
întru înţelesul lor. Cel evlavios cu m p ă n e şte c u iscu­
sinţă, hotărârea lui răm ân ân d n e sch im b a tă . Cuvân­
tul lui este drept şi toate faptele sale se îm p lin esc cu
credinţă. Calea lui a ajuns d re a p tă , fiind bine-pregă-
tită încă dinainte. Fiind ev lav io s fa ţă d e Dumnezeu,
este evlavios şi faţă de legi şi fa ţă d e stăpânitori, şi
faţă de autorităţi şi faţă d e p u te re . D ă „Cezarului
Hm . 4 ,7 - 8 .
 t, n ' şi )ui !)umne/,u rr!r re
nmt .d*' b " D ttm m v cu '.' Ca stăpânite ,*stm,nfăr.
mmtor foarte btm, ca părinte este e^emp!n de vtrm-
te { ( t^ru copiii hn, ca cetăţean se faceutr! ^'ru tâţn.
¡ar ca prieten este nn tezaur nepreţuit Ce! evhvt.'s
este nu^!e!u! de creştin propus de Sfânta Ft*.tnghc-
iie. urmând să devină pilda unei vieţi morale ţi vir­
tuoase, la care oamenii pot privi pentru a ţi rândut
propria !or viaţă morată.
Aceasta este cvtavia şi aceasta este valoarea ţi
forţa ei; este necesar aşadar; ca cv!avia să fie pusă
ca o temelie pe care se vor înălţa zidurile urni vieţt
virtuoase; căci, aşa cum fără o temelie trainică nici
o construcţie nu poate rezista, la fel, fără evlavie nu
se poate ajunge la împlinirea nid unei virtuţi; aţa
cum în evlavie se sălăşluiesc laolaltă toate virtuale,
la fel şi în lipsa de evlavie îşi face locaş toată răuta
tea; după cum evlavia este asemenea cunoaşterii ţi
chibzuinţei, la fel şi lipsa de evlavie este asemenea
ignoranţei şi nechibzuinţei.

21. D e sp re lip sa de evlavie şi despre cel lipsit

de e v la v ie

Lipsa de evlavie este păcatul faţă de Dumnezeu,

la nivelul teoretic.* Lipsa de evlavie este ignorarea
lui D um nezeu şM noartea sufletului.
'Mt.22,21. /
* După SfănturN ectarie, lipsa de evlavie nu este un gest sau o
faptă anum e, copcretă, ci defineşte o atitudine, un mod de rapor­
tare faţă de Dum nezeu, de natură teoretică. <
 Cauza lipsei de evlavie este u itarea lui Dumne.
zeu. Cel lipsit de evlavie', uitând că există Dumne-
zeu, Cel care le vede pe toate, s-a convins pe sine că
nimic din ceea ce săvârşeşte el nu este cercetat de
către Dumnezeu, făcând loc astfel fărădelegii.
Lipsa de evlavie se află în d ezaco rd cu ea însăşi.
Lipsa de evlavie este născocire de rele, fiind foar­
te îndrăzneaţă să pună în p ractică răul; este maica
răutăţilor; este lipsa de m ulţum ire şi recunoştinţa
faţă de Dumnezeu. Lipsa de evlavie este cea mai
. mare dintre toate relele. Lipsa de evlavie 11 dispre­
ţuieşte pe Dumnezeu şi toate binefacerile Sale. Lip­
sa de evlavie neagă pronia dum nezeiască şi nesoco­
teşte dreptatea Lui.
Cel necuvios a alergat în u rm a d orin ţelor inimii
sale, întorcându-şi faţa de la legea lui Dumnezeu.
Buzele lui grăiesc minciuna şi pe lim ba sa stă vicle­
şugul. Hotărârile îi sunt viclene şi g ân d u rile, sum­
bre. Evlavia faţă de D um nezeu are v alo are pentru
el în funcţie de câştig, fiind evlavios n u d in virtute,
d din interes. Socoteşte că interesul p re ce d e evla­
viei, coborând evlavia la nivelul in teresu lu i. Unde
''este interesul, acolo este pen tru el şi ev lav ia. învaţă
cele ce nu trebuie de dragul câştigu lu i u râ t şi făgă­
duieşte să fie evlavios acolo u n d e a ce a sta îi v a adu­
ce câştig.
Cel necuvios este p ătat şi h id o s; D u m n ezeu îşi
întoarce faţa de la el. Cel n ecu vio s lu c re a z ă nedrep*
tatea şi căile îi sunt încu rcate; d a r D u m n e z e u îl păs*
trează pe cel necuvios pen tru ziu a c e a re a . Dumne*
* Sau „ce! fără d e le g e ".
 zeu îl va judeca în ziua dreptei Sale judecăţi. Por­
nirile celor necuvioşi sunt pline de nemilostivire,
asupra casei lor se aAă blestemul Domnului J Necu-
vioşenia îi strică simţămintele şi nădejdea ce!ui
necuvios se nimiceşte: sălaşul lui va ajunge nelocu­
it şi păianjenul se va urca pe cortul său. Mania lui
D um nezeu se va pogon din cer asupra casei sale şi
asem enea unei vijelii îl va risipi.
Cel necuvios în toată ziua se hrăneşte cu dorin­
ţe rele: răzbunarea celor necuvioşi este focul şi vier­
mele. D om nul va răsturna viaţa celor necuvioşi şi
rodul lor este pierzania. Faptele celui necuvios sunt
nelegiuite, iar căile lor se vor nimici. Cel necuvios
fuge, nefiind urm ărit de nimeni; iar sufletul lui nu
va A m iluit. Cel necuvios, ajuns la culme, nu ia în
seam ă nim ic. Cei necuvioşi vor slăbi şi Domnul îi
va stârp i de pe faţa pământului. Vai de ei, pentru
că m ân ia D om nului s-a aprins împotriva lor; se vor
um ple d e necinste şi lumina lor se va stinge. Pace
nu v a A în inim ile lor. Când li se va părea că se află
în p ace, atu n ci va veni asupra lor nenorocirea.

22. D espre tem erea de Dumnezeu

T em erea d e Dumnezeu este un sentiment sfânt

care u m p le inim a celui care-L cunoaşte pe Dumne­
zeu p rin interm ediul trăsăturilor Sale idiomatice.
T em erea dum nezeiască se manifestă ca o iubire
d esăv ârşită faţă d e Dumnezeu, ca aAerosire şi închi­
nare faţă d e cele dumnezeieşA. Cel care se teme de
' P/M . 3 , 3 3 .
 Dumnezeu ii iubeşte p e El din to a tă in im a , din tea.
tă puterea şi din tot cu g etu l iui. in im a s a s-a lipit
de E! şi se jură pe num ele L u i. D o m n u i Dumnezeu
este mândria iui şi num ai Ei d o m n e şte în inim a sa.
Fiind cu totul afierosit Lui, ii d ă ru ie şte in im a sa şi-i
aduce închinare din ad ân cu rile ei. L e g e a iu i Dum­
nezeu s-a făcut iegea voii sale, d o rin d b in e le , ceea
ce este bine-piăcut şi d esăv ârşit. B u z e le Iu i Ii lau­
dă neîncetat pe D um nezeu şi in im a îi c â n tă Dom­
nului. înalţă necontenit sp re D u m n ezeu c u v â n t de
laudă şi m ulţumire şi sufletul lui II b in ecu vân tează
pe El.
Cel ce se teme de D um nezeu e ste c u r ă ţit c u su­
fletul, deoarece frica lui D um nezeu s-a fă c u t, pentru
sufletul lui,' asem enea unui foc cu ra tito
* r. Temerea
de Domnul i-a purificat inim a şi i-a p ă tru n s trupul,
supunând pornirile sale pu terii D u h u lu i. Tem erea
de Domnul s-a făcut p en tru el d a scă l a l în ţelep ciu ­
nii şi chibzuinţei şi l-a în v ăţat să c u n o a s c ă c e este
adevărat, bun şi plăcut lui D u m n ezeu . T e m e re a de
Domnul s-a făcut pentru el iz v o r d e v ia ţă , izbăvin-
du-1 din cursele m orţii.
„Domnul este întărirea celo r ce se te m d e E l, aşe­
zământul Lui îl va arăta lo r."' F ric a d e D o m n u l este
curată, răm ânând în v eacu l v e a c u lu i. „Străjui-va
îngerul Domnului îm p reju ru l ce lo r c e se te m de H
şi-i va izbăvi pe ei
Cel cu frică de D om nul a aflat h a r la D um nezeu
şi Domnul îi va ascu lta ce re re a . „V oia c e lo r c e se tem
' Ps. 2 4 ,1 3 .
i P s .3 3 ,7 .
 de El o va face şi rugăciunea lor o va au/i şi-i va
m ântui pe d ân şii."'
A şa cu m raza de soare, când intră printr-o des­
chizătură, le lum inează pe toate, astfel încât oricine
să p o ată v ed ea chiar şi cel mai neînsemnat lucru, la
fel şi frica d e D um nezeu, odată ce ajunge în inimă,
îi a ra tă lăm u rit toate păcatele.
T em erea d e Dum nezeu este sacră şi sfântă, este
n ep rih ăn ită şi nu ameninţă cu nici un rău. Sfântul
G rigo rie T eologul afirmă despre temerea de Dum­
n ezeu : „ A co lo un de există temere, se află şi păzirea
p o ru n cilo r; aco lo unde poruncile sunt păzite, aco­
lo a re lo c cu răţirea trupului care acoperă sufletul,
a se m e n e a u n u i nor, neîngăduindu-i să vadă curat
ra z a d u m n ez eiască; unde este curăţire, acolo este
şi lu m in a re ; şi lum inarea este împlinirea dorinţei,
p e n tru cei ca re v o r să se împărtăşească de cele mai
m a ri (a d ic ă d e cele Trei Ipostasuri), sau de cea mai
m a re [re a lita te ] (adică de firea unică a celor Trei
Ip o s ta s u ri), sa u care doresc ceea ce este mai presus
d e c e a m a i m a re [realitate] (fiindcă dumnezeirea
e ste d in c o lo d e o rice m ărim e şi câtime)/^
F rica de D um nezeu umple inima de o anume
b u curie şi veselie duhovnicească. Frica de Dumne­
zeu este u n d ar dumnezeiesc, pentru că este unul
din tre cele şap te daruri ale Duhului Sfânt şi locu­
ieşte in in im a cu rată. Frica de Dumnezeu în rela­
ţia cu ap ro ap ele se arată ca dragoste faţă de aproa­
pele, ca d rep tate şi ca filantropie. Sfânta Scriptură
'P s . 1 4 4 , 1 9 .
iC tiv an f /a Pofazm/ DamMMM.
îl n u m e şte drept p e cel ca re se tem e de Dumne­
zeu . S irah n u m eşte „ te m erea de D om nul cunu­
n ă a în ţe le p ciu n ii, ca re o d ră sle şte p ace şi sănătate
n e v ă tă m a tă ".'
„F e ricit b ărb atu l care se tem e de D om nul!"^
 CAPITOLUL II

D esp re nădejde

1. C h ip u l n ăd ejd ii

N ă d e jd e a , d u lce auzire, plina de desfătare, pli­

n ă d e to a te bu nătăţile! C ât de minunată cu adevă­
r a t e s te p u te r e a ta! C ât de făcătoare de minuni este
lu c r a r e a ta! E şti, într-adevăr, frumoasă ca o fiică a
ce ru lu i! C in e -a r p u tea descrie frumuseţile tale? Cine
a r fi în s ta r e să spună toate facerile tale de bine?
P u te r e a ta e s te coloan a care susţine sufletele întris­
tate, ia r lu c ra re a ta poartă cu sine tăria împărăţiei
b u n ă tă ţilo r. E şti d arul lui Dumnezeu care nu se mai
ia în a p o i, fiin d că ai fost plăsmuită odată cu sufle­
tul o m u lu i, p e n tru a-1 întări în încercările vieţii şi
a-1 a r ă ta s u p e rio r îm prejurărilor şi luptător nebiruit.
Ai fo st d a tă p e n tru a-1 răsplăti pe acesta cu biruinţa
şi p e n tru a-i îm p o d o b i capul cu cununa cea neveş­
tejită. A i fo st d a tă ca înnăscută, spre a-1 conduce la
d esăv ârşire, sp re a-1 înălţa la Dumnezeu şi spre a-1
sco ate d in h a o su l în care ar fi căzut fără tine. 1-ai fost
dată ca îndrumător şi conducător, pen tru a-i
uzi paşii pc marca mult învălurată a vieţii, adesea
acoperită de neguri piine de tenebre şi lovită de tot
teiul de vânturi şi valuri care vin unul după altul şi
ameninţă cu scufundarea vasul aflat în larg şi învă.
luit de furtună.
O! Ce este mai frumos decât nădejdea? Ce este
mai luminos decât ea, sau mai sfânt, sau m ai de preţ
sau mai mare, sau mai bun? Intr-adevăr, nimic!
Iată, unui bolnav în aşternutul său, care suferă
de o boală fără vindecare şi care a fost abandonat de
toţi, numai nădejdea, stând neîncetat la capul lui, îi
aduce mângâiere, întărire şi alinare, uşurându-1 în
greaua încercare.
Nădejdea dă tărie inimilor slabe şi le arată răb­
dătoare şi curajoase pentru a putea înfrunta neno­
rocirile. Nădejdea în Dumnezeu îl reînvigorează
pe cel deja obosit de trudă şi cu forţe noi îi refa­
ce puterea slăbită. Nădejdea în D um nezeu alungă
sumbra şi îngrozitoarea deznădejde şi aduce mân­
tuirea şi mila dumnezeiască. Nădejdea în Dumne­
zeu îi izbăveşte pe cei căzuţi în greşeli. Nădejdea în
Dumnezeu îi ridică pe cei răniţi; ea îi dezleagă pe
cei ferecaţi în obezi. Nădejdea străluceşte asemenea
unui răsărit trandafiriu pe cerul m oral şi luminea­
ză zilele întunecate de tenebre ale sufletului şi ini­
mii întristate; revarsă balsamul mângâierii pe rănile
inimii cuprinse de jale; aceasta poartă de grijă de cei
orfani şi ţine partea văduvei. Nădejdea răsplăţii îi
aduce sprijin celui nedreptăţit şi îl alina pe cel opri­
mat. Nădejdea îi întăreşte pe bătrâni, spre a purta
fără c â rtire p o v a ra bătrâneţilor; le dă curaj fecioa­
relor lip site d e a p ărare să trăiască în cumpătare, iar
tin erilo r să aju n g ă bărbaţi virtuoşi. Ea şterge izvo­
rul la c rim ilo r de p e ochii celor nefericiţi. Nădejdea
vieţii v e ş n ic e face ca m oartea să fie fără de durere
p e n tru cel ca re se îndreaptă spre ea; îl mângâie şi pe
cel c a re -ş i d ă u ltim a suflare, îl fortifică şi pe cel care
se lu p tă b ă rb ă te şte , şi osânditului la moarte îi oferă
u şu ra re , îl în tă re şte şi pe cel care vieţuieşte smerit,
iar p e cel c a re se luptă pentru virtute, adevăr, drep­
tate, b in e şi fru m o s îl face dârz şi de neînvins.
N ă d e jd e a în seam n ă progres, dezvoltare şi evo­
lu ţie. D a c ă v ei lua lumii speranţa, lumea va dispă­
rea. N ă d e jd e a este forţa creatoare a tuturor bunu­
rilor. N ă d e jd e a îi călăuzeşte pe înţelept şi pe omul
de ştiin ţă, în cercetările lor, spre a trece peste mii de
în ce rcă ri şi bătălii. Nădejdea îi urcă pe navigatori
pe p lu ta lo r d e lem n spre a străbate marea înnegu­
rată. N ă d e jd e a îi îmboldeşte pe toţi în fiecare dintre
lu crările lor. N ădejdea hrăneşte şi dă viaţă. Nădej­
d ea îl re n a şte p e om ul stricat de păcat şi îl arată cu
a d e v ă ra t b ă rb a t virtuos şi vrednic.
N ă d e jd e a este u n m are dar şi cu adevărat dum­
n ezeiesc! C ă ci ea singură aduce ocrotire tuturor, le
în fru m u se ţe a z ă p e toate, le desăvârşeşte pe toate, le
în tăreşte şi le p ro m ov ează pe toate.
V om în tre b a om enirea, şi aceasta cu o singu­
ră g u ră n e v a răsp u n d e că nădejdea în Dumnezeu,
C are a fă g ă d u it veşnicia, este cea care a salvat uma­
nitatea, că lă u z in d -o în chip sigur de-a lungul încer­
cărilor d e seco le ale existenţei sale. Eroii, marţi-
rii u l u i t e i , !'bortăţii, ştiinţei, binelui, frumosului,
utiiuini, dreptăţii şi, în gen eral, toţi m arii bărbaţi,
mre au adus binefaceri u m an ităţii, ca re s-au adus
pe ei înşişi ea jertfe sfinte pe altaru l v irtu ţii, au fost
conduşi ca de un hicrofant şi m a i-m a re slujitor de
nădejdea în Dumnezeu! ce! viu, veşn ic, C are dăru­
ieşte celor ce se îm părtăşesc de El v ia ţă veşnică.
Cu adevărat, fericit este cel ce nădăjduieşte în
Domnul!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre nădejde
următoarele: „Nădejdea este ancoră sigură, temei
al vieţii noastre, călăuză pe calea care duce la cer,
mântuirea sufletelor pierdute. M are este în faţa
Domnului puterea nădejdii: cetate de nepătruns,
zid nesurpat, legătură de nebiruit, lim an netulbu­
rat, fum ce nu poate fi cucerit, arm ă de neînfrânt
putere neabătută, care-şi află din orice im pas cale
de scăpare/' Şi altundeva: „N ădejdea în Dumnezeu
este turn nesurpat, care nu doar făgăduieşte izbă­
virea din încercări, dar chiar şi atunci când acestea
sunt de faţă nu-şi îngăduie să ab d ice/'
O, dumnezeiască nădejde, m are este lauda ta
mare este puterea ta!

2. Chipul celui ce nădăjduieşte în Dum nezeu

Cât de frumos, cât de d esfătăto r cât de plin de

har este chipul celui care nădăjduieşte în Dumne­
zeu Mântuitorul, în Dum nezeul m ilostivirilor în
Dumnezeul milei, în Dum nezeul cel bun şi iubitor
de oameni!
 Cu ad evărat, fericit este omul care nădăjduieşte in
Domnul! D om nul îi este ajutorul şi nu se va teme de
ce-i va face lui om ul. Nădăjduieşte în Domnul şi face
binele; îşi pu ne toată nădejdea în El şi Lui 1 se măr­
turiseşte cu toată inima. El este lauda lui şi Dumne­
zeul lui şi p e El 11 cheamă ziua şi noaptea. Gura sa îi
înalţă fru m o ase laude, iar buzele lui, mai dulci decât
m ierea şi ceara, se deschid spre a-1 cânta lui Dumne­
zeu; lim ba sa, plină de har, se mişcă spre lauda Lui.
Inim a sa este gata să-L cheme pe Domnul, iar cuge­
tul e g ata să se înalţe la El. Sufletul lui s-a alipit de
El şi d re a p ta Domnului l-a sprijinit pe el.' „}n Dom­
nul se v a lău d a sufletul"^ său. Cere şi primeşte de la
D u m n ezeu ceea ce caută inima lui; caută şi află cele
dorite de el; bate şi i se deschid uşile milostivirii.
C el ce nădăjduieşte în Domnul se odihneşte la
„a p a odihnei" .3 Iar Domnul îi dăruieşte milele Sale
cele b o g a te . D reapta Domnului îi îndreaptă paşii şi
d eg etu l D om nulu i îl călăuzeşte pe căile sale.
C el ce nădăjduieşte în Domnul nu se înşală nici-
o d ată. N ăd ejd ea sa este plină de nemurire. Domnul
este a ş te p ta re a sa şi dorinţa cea mai înaltă a inimii
sale. P e n tru EI inim a suspină în toată ziua: „Doam­
ne, n u z ă b o v i, scoală-Te, grăbeşte-Te, vinoşiizbăveş-
te-m ă d in n ev o ile sufletului meu, scoate din temni­
ţă su fletu l m e u ! Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu
to ată in im a m e a , în numele Tău voi rosti cuvintele
gurii m e le ."

' t y P s. 6 2 ,9 .
ip s. 3 3 , 2.
3Ps. 22,2.
 C el ce nădăjduieşte in D om nul îl binecuvântea-
ză p e C el Preaîn alt, C are l-a izbăvit pe el şi sfinţeşte
num ele cel sfânt al Lui. N ădăjduieşte şi din adâncul
inim ii strig ă către El: „D oam ne, când voi veni şi mă
voi arăta feţei" Tale?'
C el ce nădăjduieşte în D om nul îl va chema pe
C el P reaîn alt ca să p o ată in tra în altarul Său, spre a
se îm p ărtăşi de Tainele Sale; şi D om nul va asculta
glasu l ru găciu n ii lui.
C el ca re nădăjduieşte în D om nul se bucură de
ce a m ai m are p ace; liniştea dom neşte în inima sa,
n e tu lb u ra re a deplină îm p ărăţeşte în sufletul său.
D o m n u l este ajutorul lui, de cine să se teamă? Dom­
n u l este aju toru l lui, de cine să se înfricoşeze? Dacă
se p o rn e şte îm p o triv a lui războiul, nu se teme, nu
se în frico şe a z ă , p en tru că nădăjduieşte în Domnul
D a că cei răi îl v o r p rigon i, nu-i este teamă, fiindcă
D o m n u l îl v a sprijini. N u-şi pune nădejdea în arcul
şi n ici în să g e a ta lui şi n u -şi pune m ântuirea în sabie,
ci în D o m n u l D u m n ezeu l său , C are are puterea de
a-1 iz b ă v i d in m ân a celo r care-i poartă război, din
c u rs a p ă că to su lu i şi d e fu rtu n ă. Şi-a pus nădejdea
în d re a p ta D o m n u lu i şi în b raţu l Său cel preaînalt şi
D o m n u l îl v a m â n tu i p e el.
C el ce n ă d ăjd u ieşte în D om nul păşeşte liniştitin
a re n a v ieţii şi stră b a te fă ră de grijă drumul vieţii
L u c re a z ă n e în ce ta t ce e a ce este bun, plăcut şi desă­
v â rşit, şi D u m n e z e u îi b in ecuvântează faptele. Sef
m ă n ă în tru b in e cu v â n ta re şi prim eşte în schii^
ro a d e le b o g a te a le o sten elilo r sale. Are încrede# %

'P s . 4 1 ,2 .
 D om nul şi n u este nimicit de ispitele ce l Înconjor
din toate p ărţile. încercat, nu abandonează, ci n ,^ .
duieşte că D um nezeu îi va afla scăpare din
strâm to rarea. în duhul credinţei aşteaptă nădejde
dreptăţii.
C el ce nădăjduieşte în Domnul nu-şi pune spe­
ranţa în lu cru ri, nici în tăria puterii sale, ci îşi atlă
odihna în ajutorul cel de la Dumnezeu
C el ce nădăjduieşte în Domnul, fiind plindecre­
dinţă şi d rag o ste faţă de Dumnezeu, are cutezanţă
prin b u n a lui conştiinţă şi se înfăţişează cu îndrăz­
neală d e fiu în faţa Părintelui ceresc şi-Lcheamă pe
El ca îm p ărăţia Lui să vina pe pământ şi ca voiatui
să se îm plinească „pe pământ, aşa cumse faceşi in
c e r".
Cel ce nădăjduieşte în Domnul, afierosindu-se
A

Lui, îşi înalţă inima la însuşi Dumnezeul cel Bun şi

nem uritor şi cere de la EI binele desăvârşit şi nemuri­
rea în îm p ărăţia cerurilor, iar Dumnezeu îl ascultă.
F ericit om u l care nădăjduieşte întru Domnul!

3. C hipul deznădejdii*

D eznădejdea! Cuvânt înfricoşător, plin de toată

nim icirea, plin de tot soiul de răutăţi! Cine-ar putea
să înşire m ulţim ea nenumărată a relelor care oînso­
ţesc? C ine i-ar putea zugrăvi caracterul? Este întu­
n ecată asem enea fiicei iadului şi dezgustătoare ase-
*<T7rf/t7r(<yiar - pierderea nădejdi) (efitnt'iogtc, esteaMtuit din
prepoziţia cu funcţie privativă ăw ?i âlwt.; - n-Mt^ft-j
în Dumnezeu).
nnWti crm itlm t.ită l ci este T artaru P; a venit din
^tăm ndunlc i.idutui pe păm ânt pen tru a !e afunda
¡v rele eieate in l at tarul întunecat; s-a n ă scu t spre a
J^ tru ^ e existenţa omenească şi spre a-i spuiberape
oameni de pe faţa pământului; aco lo u n d e răsună
numele ei, stricăciunea şi distrugerea îşi întemeiază
stăpânirea, rustiirca şi zdrobirea calcă p e urm ele ei;
demonul răzbunării îi arată calea, g ro a z a şi spaima
o însoţesc.
Deznădejde! Numele tău exprim ă tăg ăd u irea ori­
cărui lucru, tăgăduirea nădejdii, tăg ăd u irea cerului,
tăgăduirea Creatorului lumii, iar tăg ăd u irea ta dă
glas lipsei de cuviincioşie faţă de D u m n ezeu . Tu Ii
tagăduieşti pronia şi atotputernicia şi p u i la îndo­
ială existenţa Celui ce m ântuieşte şi izbăveşte pe
cei aflaţi în primejdii; acolo u n de tu intri, de aco­
lo este alungată nădejdea pe care se sprijină lumea;
lucrarea ta este distrugerea, iar m isiunea ta, piei-
rea; tu chiar şi pe cel prin fire curajos îl înfricoşezi
şi pe îndrăzneţ îl îngrozeşti, pe cel cu te z ă to r îl arăţi
a R laş, pe cel dârz îl faci să-şi p iard ă curajul, îi des­
cumpăneşti pe luptătorii neînfricaţi, p e bravii lup­
tători pentru patrie şi libertate îi dobori, p e cei ce se
nevoiesc pentru virtute şi ad evăr îi u zu rp i, iar pe cei
care trudesc pentru dreptate, bine, fru m o s şi ştiinţă
îi arăţi a fi fugari şi dezertori şi îi p re d a i p e toţi duş­
manului ca prizonieri.
Ai ieşit din Tartar, pizm uind so a rta cea bună
şi fericirea omului, şi ţi-ai întors p riv irea asupra
' Zeităţi mitologice, fiicele Gaiei şi ale ia d u lu i, m e n ite s ă pedep­
sească faptele rele.
^Loc al pedepsei eterne, aflat m a i jo s d e H a d e s .
 pământului, p e n tru a te opune căii iui spre progres,
pentru a-1 îm p ie d ica în avântul pe calea sa $i pentru
,1 tc îm p o triv i lu cră rilo r sa!e în vederea fericirii şi
Jcsă v â rşirii; ai v e n it p en tru a-i încătuşa puteriie şi
energiile sp iritu a le şi tru p eşti şi pentru a-i aduce ast-
t'cl p ie rd e re a şi n im icirea; ai venit pentru a revărsa
nefericirea, în tris ta re a şi strâmtorarea în comunită­
ţile o am en ilo r şi p en tru a uda pământu! ce! încunu­
nat cu flori c u la crim i din belşug; pentru că fericirea
oam enilor ţi se p a re respingătoare şi lupţi împotri­
va bucuriei lor.
N um ele tă u îl ap asă prin gânduri sumbre chiar
şi pe cel a fla t la v â rsta bătrâneţii şi gata să p!ece din
această v ia ţă , ia r p e tân ăru l care intră în arena (vie­
ţii] şi ca re se află în plinătatea şi culmea vieţii î! des­
curajezi şi-l d o b o ri; ia r pe fecioarele care se nevo-
iesc p e n tru v irtu te şi cu răţie le adud la disperare şi
!e arunci în b ra ţe le desfrânării, şi, în general, biru-
indu-i p e to ţi, îi n im iceşti. Tu le insuili ideea mor­
ţii celor c a r e n u su fe ră de n id o boală şi porneşti
mâna c e lo r co p le şiţi d e necazuri împotriva propriei
vieţi; tu îm p in g i tin ereţea la pierzanie şi îngenun-
chezi p u te re a in im ilo r; tu îl îndupled pe cel aflat în
necaz s ă c a lc e le g i o m en eşti şi dumnezeieşti şi să se
facă v in o v a t d e n eleg iu iri; tu povăţuieşti Ia rele şi
săvârşeşti to a te fărăd eleg ile; tu te arăţi însoţitoare
în tu n ericu lu i d e s şi cru n t, care le acoperă pe toate
cu nori d e p â c lă ; a co lo u n d e te sălăşluieşti tu, nid
cea m ai p a lid ă r a z ă d e lum ină nu poate să pătrun­
dă; p re z e n ţa ta rid ic ă furtuni în inimile oamenilor
şi stâ rn e şte v a lu ri în volb u rate şi înspumate, care
 114 CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUp

inundă şi scufundă vasul cei învălurat, împreună

cu tot echipajul; dintr-un astfel de naufragiu nimeni
nu poate scăpa: abisul fără fund ajunge mormântul
veşnic al celor naufragiaţi.
Laş este omul care a abandonat nădejdea, ancora
mântuirii, predându-se deznădejdii!

4. Chipul disperării*

Disperarea! Cuvânt înfricoşător, cuvânt care

înseamnă catastrofă, cuvânt ce semnifică distrugere
din partea tuturor felurilor de rele.
Nimic nu este mai rău decât disperarea; atunci
când omul se află în pragul disperării nu mai alear­
gă nicicum să-şi caute vindecarea, ci îşi lasă patima
netămăduită, ca să-i infesteze şi să-i devoreze ini­
ma şi să-i strice sufletul. Cel cuprins de acest rău se
îndreaptă spre dezastru, grăbindu-se spre pierde­
re. Nimic în el nu mai rămâne sănătos: mintea este
neputincioasă, inima suferă, chibzuinţă l-a pără­
sit, iar cugetul şi-a pierdut vigoarea; forţa mora­
lă i-a slăbit; curajul l-a abandonat, tristeţea îi roa­
de inima, iar un întuneric adânc i-a acoperit min­
tea. Umbra morţii se arată cutrem urătoare înaintea
lui şi îl vânează ca pe un fugar; este îngrozit de ea,
însă chipul morţii rămâne de-a pururi în faţa ochi­
lor săi; vrea să se elibereze de aceasta, d ar nu poa-
'ănoyvajtytţ. Etimologic, ărtoyyajm c în re la ţie c u ¿n eA m cia
(pierderea nădejdii, ca virtute teo logică) în s e a m n ă a renunţa la
orice plan sau dispoziţie de a face ceva, p e n tru a d e p ă şi o situaţia
sau o anume stare de fapt.
 CAHTOLUL !I. DESrRE NĂDEJDE 115

tc s-o alunge; umbra morţii îl asupreşte; tristeţea şi

melancolia pun stăpânire pe inima sa.
Cel disperat simte că viaţa îl apasă şi caută să se
elibereze de povara ei. Cel disperat, pierzând încre­
derea în viaţă, nu mai aleargă la doctor, pentru că
îşi socoteşte suferinţa de nevindecat; nu caută să
folosească vreun medicament, pentru că le conside­
ră fără puterea de a-i aduce vindecarea; îşi ascunde
suferinţa şi nu vorbeşte despre durerile provocate
de ea; cel disperat şi-a pierdut nădejdea în Dumne­
zeu, această ancoră sigură a vieţii, şi se clatină, ase­
menea unei corăbii în mijlocul mării înfuriate, care
ameninţă plină de mânie cu valurile ei umflate şi
înspum ate să scufunde nava; cel disperat a lepădat
de Ia sine nădejdea în Dumnezeu şi în ajutorul, iubi­
rea şi atotputernicia Sa dumnezeiască, pentru că a
lepădat credinţa în Domnul, precum şi nedespărţita
de ea d ragoste dumnezeiască.
Cel disperat, deşi trăieşte, este mort, pentru că
a pierdut legătura care îl ţinea în lume; a pierdut
simţirea sufletească prin care se făcea conştient de
frum useţile lum ii şi se desfăta de veselia care izvo­
ra din ea; sufletul lui nu mai află nici o atracţie în
lumea aceasta plină de minuni, unde înţelepciu­
nea, b u n ătatea şi atotputernicia dumnezeiască şi-au
revărsat din belşug harurile.
F ru m u seţea neasem ănată a firii care-1 înconjoa­
ră nu-i ad u ce nici o mângâiere. Veselia şi încântarea
care se rev arsă pretutindeni în creaţie, care strălu­
cesc asem en ea unei puteri desfătătoare, manifestân-
du-se în îm p ărăţia celor vii, nu-i aduce nici o mul-
turnire. Ceru! şi măreţia !ui şi-au lep ăd at în ochii săi
Hturia; slava Soarelui nu trezeşte nici u n sentiment
de bucurie în inima sa goală de cred in ţă, nădejde şi
dragoste. Un văl greu i-a acoperit ochii sufletului şi
le-a ascuns harul şi strălucirea creaţiilor [dumneze-
ieşti] sublime.
Întreaga fire se bucură, num ai el, în m ijlocul aces­
tei veselii generale, se aña trist; u rech ile lui nu mai
ascultă cu atenţie armonia care d esfată auzul cre­
dincioşilor. Niciunde nu aña v reo d esfătare, niciun­
de vreo mângâiere, nimic nu-i p o ate în d ep ărta sta­
rea de melancolie; o descurajare cu m p lită i-a inva­
dat mima, iar golul din ea a ajuns u n h aos. Nimic
nu e în stare să-l umple. Sim ţăm intele inim ii, care-!
legau de cei dragi, şi-au pierdut orice p u tere; inima
lui este moartă. Lumea sensibilă şi cea spirituală au
dispărut din faţa ochilor săi: cu m p o a te să trăiască,
odată ce toate i-au fost luate? C u m să m a i continue
să rămână în mijlocul unei asem en ea dezordini?
Viaţa a ajuns să ñe dureroasă, iar p o v a ra ei este
de nesuportat: pentru ce să m ai z ă b o v e a scă fără nid
un scop? Pentru ce să sufere? D e ce să n u -i pună el
însuşi capăt acestei vieţi, de v re m e ce m o a rte a întâr­
zie; dacă îi este cu putinţă să se elib ereze d e rele, de
ce să le mai tolereze? Ce-1 îm p ied ică? O a re n u este o
nebunie să-ţi aştepţi m oartea ca re n e în ce ta t este de
fată, dar care încă nu-ti ia v iata? D e ce să nu-şi ia el
singur viaţa, luând asupra lui lu cra re a ca re îi aparţi­
ne morţii? Ce himeră este aceasta, îşi sp u n e, carené
face să-mi ñe teamă de ea? C e m ai n ăd ăjd uiesc? Ce
mai aştept? Să ne punem d e-n d a tă p e treab ă şi toa-
 i viciu vor fi oprite: tragedia va !u,i sfârşit şi hi<'t„[
dv/nădăjduit, eare nu s-a dus !a dodor şi nu şi-a dat
pe faţă suferinţa şi a respins medicamentele r\[,iv].
ei, a părăsit viaţa şi s-a dus din iumea [aceasta!, f,,
sa pună cap ăt suferinţelor sa!e; dar a uitat că astfeţ
se m ută în tr-o altă viaţă, veşnică şi de nesfârşite chi­
nuri, un de d u rerea va fi necurmată.
N efericitul om !

5. D esp re rugăciune

#. Rugăciune# esfe coHPorMre c# DMwnr:t'H

A d ev ărata rugăciune este neabătută şi netulbu-

rată de fantezie, săvârşindu-se cu stăruinţă, cu un
suflet în d u rerat, cu un cuget încordat; rugăciunea
nu se lim itează la simple cuvinte, ci mai degra­
bă este în d rep tată spre lucruri [cu adevărat] bune.
întotdeauna sm erenia este vehiculul rugădunii,
aşa cu m rugăciunea este semn al smereniei. Căci,
cunoscându-ne neputinţa proprie, chemăm in aju­
tor p u terea lui Dumnezeu.
Fecioarelor, înaintea ochilor voştri să-L aveţi
num ai p e H iisto s şi pe Tatăl Lui, fiind luminate
întru ru găciu n i de către Duhul! Dacă, atunci când
te rogi, n u vorbeşti cu Dumnezeu, cum vei fi auzit
de El? R u g ăciu n ea ne uneşte şi ne face apropiaţi lui
D um nezeu, fiindcă este o convorbire îndumnezeită
şi o unire cuvântătoare cu Cel care este cel mai fru­
mos şi cel m ai de preţ dintre toate.
R ugăciun ea este ajutorul vieţii noastre, vorbire
cu D u m n ezeu, uitare a celor pământeşti, înălţare la
 cer; prin rugăciune ne m utăm la D um nezeu. Dacg
vum ţine seama că ne aflăm în faţa lui Dumneze^
ne vom ruga, rămânând în nem işcare.
Rugăciunea este soarele ochilor cugetători ai
sufletului; aşa cum soarele este lum ină pentru trup,
la fel este rugăciunea [lumină] pentru suflet: rugă­
ciunea cu râvnă este lumină nestinsă şi nepieritoa­
re pentru suflet şi cuget. D um nezeiasca rugăciune
este o armură cu adevărat cerească şi num ai ea sin­
gură e în stare să-i apere în chip sigur pe cei care
s-au predat în mâinile Domnului. Rugăciunea este
leacul obişnuit, care ne păzeşte de patim i. Rugă­
ciunea este dătătoare de viaţă, floare purtătoare de
nădejde şi de sănătate neîndoielnică. Rugăciunea
este o armă straşnică, o chezăşie de preţ, u n tezaur
preascump, liman sigur, loc neprim ejdios. Rugăciu­
nea este medicament mântuitor, care înlătură păca­
tul şi vindecă de greşeli. Rugăciunea este o armă
puternică, o comoară desăvârşită, bogăţie necheltu­
ita, liman neînvălurat, temelie a liniştii, rădăcină a
nesfârşite bunătăţi şi m am ă m ai p u tern ică chiar şi
decât o împărăţie.
Rugăciunea este limanul celor îm presuraţi, anco­
ră a celor loviţi de talazurile [vieţii], toiag al celor ce
se clatină, comoară a celor săraci, siguranţă a celor
bogaţi, nimicire a bolilor, p avăză a sănătăţii, izgo­
nire a toată tristeţea, temei al bunei veselii, prilej al
plăcerii necurmate, m aică a filosofiei.
Rugăciunea nu este num ai h ran ă p en tru cei păcă­
toşi şi, cu atât mai mult, nu este ceva nepotrivit pen­
tru cei drepţi; ci fiecăruia în p arte îi revarsă cele folo­
 sitoare: celor drepţi le dă încredinţarea dreptăţii, iar
celor păcătoşi lepădarea de păcate, facându-i drepţi
îm potriva păcatului. Este strigătul către Dumnezeu
al celor drepţi, care îşi arată tăria glasului în „ascun­
sul inim ii"*, putând să ajungă chiar până la urechi­
le lui D u m n ezeu ; căci cel care cere lucruri mari şi
se ro ag ă p en tru cele cereşti, strigă cu putere şi tace
auzită ru găciu n ea sa către Domnul. Dumnezeu
cunoaşte în chip desăvârşit cugetele tuturor; şi ceea
ce se află în noi şi vocea îi dă glas, aceea şi mintea
noastră grăieşte lui Dumnezeu, ajungând la cunoş­
tinţa Sa în ain te ca mintea să dea naştere gândului
[însuşi]; este, aşadar, cu putinţă a înălţa rugăciunea
către D u m n ezeu şi fără glas, numai prin reunirea
într-un glas lăuntric a tot ceea ce e duhovnicesc în
noi, fără a ne lăsa tulburaţi de nimic din afară.
A c e a s ta e s te , d esigu r, rugăciunea, atunci când
strig ă te le u n u i su flet îndurerat se înalţă înăuntru,
a r ă tâ n d u -s e n u p rin durerea din glas, ci prin râv­
n a d e a s e r u g a a cu getu lu i; aşa se ruga şi Moise; de
ace e a , f ă r ă a ro s ti el însuşi ceva [cu buzele], Dum­
n e z e u îi s p u n e : „ C e strigi către Mine?"^ Căci oame­
nii n u a u d d e c â t ce e a ce se rosteşte, însă Dumne­
zeu a u d e , în a in te d e aceasta, glasul dinăuntrul lor.
A şa d a r, e s te c u p u tin ţă a te face auzit chiar şi atunci
cân d n u s tr ig i; şi s ă te ro g i în cuget cu multă râvnă,
ch iar şi a tu n c i c â n d ieşi în oraş, şi atund când eşti
în c o m p a n ia p rie te n ilo r, şi, orice ai face, să-L chemi
cu g la s m a r e p e D u m n e z e u - m ă refer la glasul cel

* Cf! M f. 6 , 4 - 6 .
'E x . 1 4 , 1 5 .
interior şi să nu arăţi aceasta nim ănui dintre cej
care se află de faţă.
Să ne facem rugăciunile nu prin poziţia pe care
o ia trupul, nici prin sunetul care poate fi emis de
voce, ci prin râvna cugetului; nu cu zgom ot şi stri­
găt şi spre a fi văzuţi de [oameni], astfel încât sa-i
respingem chiar şi pe cei apropiaţi nouă, ci cu toa­
tă blândeţea şi înfrângerea cugetului şi cu ajutorul
lacrimilor celor dinlăuntru.

1?. Dm CMvanfid ini AnffoA mona/mi & /a Laura

S/anfuM Sapa
„Faptul de a te îngriji de rugăciunea neîncetată
este pentru toţi un lucru necesar şi folositor. Să cerem,
aşadar; de Ia Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos să ne dea pricepere duhovnicească, ast­
fel încât să fim treji, să priveghem şi să-1 cerem să se
facă voia Sa întru noi. Pentru că aceasta ne-a porundt
să cerem Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Care este
adevărata lumină duhovnicească, adevărata existen­
ţă. Aşadar; când chemăm Sfânta Treime cea deofiin-
ţă prin rugăciuni preasfinte, cu o minte netulburata
şi pregătiţi în vederea dumnezeieştii uniri, atunci noi
înşine suntem înaintea-1 şi prim im darurile atotvir-
tuoase care se întemeiază pe Aceasta. Rugăciunea se
arată mai înaltă decât toate virtuţile, deoarece, fiind
curată, 11 atinge pe Dumnezeu. Rugăciunea este vlăs­
tarul blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este
veşmântul bucuriei şi al recunoştinţei, pavăză în faţa
tristeţii şi a melancoliei. Este aşadar necesar ca în vre­
mea rugăciunii mintea să fie în rânduială şi gura s%
răm ână m ută: atunci se poate cineva ruga. Pentru că
rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Rugăciu­
nea întru zdrobirea inimii şi săvârşită cu duhu! este
hrană a minţii, asemenea pâinii pentru trup. Ferici­
tă este m intea care în vremea rugăciunii vorbeşte cu
D um nezeu în chip netulburat; aceasta se ridică in
înalt, asem enea unui pui de vultur şi, iiind cu totui
schim bată, printr-o prefacere dumnezeiască, se face
lum inoasă. Iar atunci când stăm la rugăciune să nu
dorim să se facă, aşa cum se spune, voia noastră, ci
voia lui Dumnezeu, după cum am şi fost învăţaţi:
„Facă-se voia Ta!"* Cel care vrea să se roage curat să
se roage m ai întâi pentru a avea de partea sa lacri­
mile, ca prin străpungerea inimii să îmblânzească
sălbăticia sufletului şi astfel să ajungă la adevăra­
ta rugăciune. Căci, într-adevăr, mgădunea stărui­
toare şi continuă, sub chipul convorbirii cu Dumne­
zeu, răp eşte mintea din înţelesurile cele pământeşti
şi o d u ce în faţa lui Dumnezeu; şi prin apropierea
de D um n ezeu o umple de dulceaţă şi evlavie. Rugă­
ciunea fără smerenie nu este bine-primită. Domnul
«caută la rugăciunea celor smeriţi şi nu dispreţuieş­
te cererea lor».^ Aşadar, cel ce voieşte să-şi curăţeas-
că inim a să şi-o aprindă întotdeauna prin mijlocirea
pom enirii Domnului, având numai acest lucru spre
cercetare şi împlinire. Căci nu trebuie ca o data să ne
rugăm , iar altă dată nu, ci pururea să ne îngrijimde
rugăciune întru pavăza minţii, chiar dacă ne aflăm
în afara lăcaşurilor de rugăciune/'
'Mi. 6,9.
iPs. 101,18.
 6. Răbdarea

Răbdarea este torţa m orală care alină sentimente.

Ic de tristeţe, ce se nasc în inim a om ului, şi domoleş.
te suferinţele provocate de necazu ri.
Răbdarea este virtutea ca rod al nădejdii în Dum­
nezeu: necazul lucrează răbdare, răbdarea lucrea­
ză strădanie, iar strădania, nădejde; şi nădejdea nu
dezamăgeşte. Răbdarea este prim a dintre virtuţi,
fiindcă ea este dată ca răsplată a mântuirii: „Cei
ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui";' in
răbdare se află m ântuirea sufletelor noastre. Sfântul
Ioan Gură de Aur spune urm ătoarele despre răb­
dare: „Rădăcina tuturor bunurilor este răbdarea,
maica evlaviei, ram ura veseliei, rodul cel neveşte­
jit, turn nebiruit, limanul cel neînvălurat." Şi iarăşi:
„Nimic nu este asemenea răbdării, ci ea este neîn­
doielnic împărăteasa virtuţilor, temelia izbânzilor,
limanul cel netulburat, pacea în războaie, potolirea
furtunii, apărarea îm potriva uneltirilor; cea care îl
face pe cel ce ajunge s-o aibă m ai puternic decât dia­
mantul. Pe aceasta nici arm ele care se pun în miş­
care, nici armatele înşirate de luptă, nici maşinării­
le pornite la atac, nici suliţele, nici săgeţile slobozi­
te, nici însăşi oştirea demonilor, nici falangele cele
îngrozitoare ale puterilor duşm ane, nici chiar însuşi
diavolul cu toată oastea pregătită de luptă şi cu toa­
tă viclenia n-o pot v ătăm a/' Şi din nou: „împărătea­
sa virtuţilor şi coroana cununilor este răbdarea."
Iar Sfântul Chirii al Alexandriei adaugă: „Răbda­
rea este pricinuitoarea şi prevestitoarea a tot binele;

'Mf. 10,22.
 c a le a s p r e b u n ă s ta r e ; hrănitoarea nădejdii veacu!^
ce v a s ă v i n ă / '
R ă b d a r e a în v a ţă să ne purtam cu bărbăţie patj.
m ile ; s f â r ş e ş t e p r in a R Ioc de exersare a! filosofici
d a s c ă l a l v ir tu ţii.
y

N u m e l e r ă b d ă r ii este numele ostenelilor şi al

în d e lu n g ii s tă r u in ţe .

7 . D e s p r e b o g ă ţia celui care are evlavie faţă de

D um nezeu

C le m e n t A le x a n d rin u l spune despre bogăţia

c e lu i e v l a v i o s , p e ca re îl socoteşte ca pe ce! ce are de
to a te , u r m ă t o a r e l e : „Bogăţia care nu i se poate lua şi
s i n g u r a lu i c o m o a r ă este sufletul său; o posesiune
d e s ă v â r ş i t ă p e n tr u cel ce o deţine, care îl face pe om
c u a d e v ă r a t fe ric it; căci pentru el nu există nid un
l u c r u d i n t r e c e le cu putinţă la oameni, pe care să-l
d o r e a s c ă f ă r ă m ă s u r ă , deşi poate avea parte şi de
c e le p e c a r e le d o r e ş te necumpătat; dar şi cele pe care
le d o r e ş t e î n t r u sm eren ie, cerându-Ie de la Dumne­
z e u , i s e d a u ; c u m s ă n u fie acesta stăpân peste mul­
te şi d e ţ i n ă t o r a to a te , d e vrem e ce-L are pe Dumne­
z e u t e z a u r v e ş n i c ? « C ă oricine cere ia, cel care caută
a flă , ş i c e l u i c e b a t e i se v a deschide»*; dacă Dumne­
z e u n u - i r e f u z a n im ic , toate sunt cu putinţă pentru
ce l c e a r e e v l a v i e f a ţă d e Dumnezeu/'

' Mi. 7. 8.
124 (UNOA.ŞTK-TKrHT!NF.i^

S. Despre bunurile care izvorăsc din necazuri

„Necazul întăreşte vigoarea sufletului şi arj^

râvna în nevointe ca fiind mai mare şi pregăteşte
multa desfătare pe care o va culege ca rod în viitor
Aceasta este natura necazului; atunci când cuprinde
un suflet tânăr şi curajos, lucrează aceste [bunuri].
Şi, aşa cum focul face aurul mai curat, atunci când
se uneşte unul cu celălalt, tot aşa şi atunci când tris­
teţea cuprinde sufletele de aur, le face mai curate şi
mai încercate" (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Apostolul Pavel spune: „Suferinţa aduce răbda­
re, şi răbdarea, încercare, şi încercarea, nădejde, iar
nădejdea nu ruşinează."'
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Necazurile nu sunt
trimise fără un scop asupra robilor lui Dumnezeu
de către Domnul, Care veghează asupra tuturor, ci
spre încercarea dragostei adevărate faţă de Dum­
nezeu, Ziditorul nostru; căci, aşa cum efortul antre­
namentelor aduce atleţilor cununile de laudă, la fel
şi creştinilor încercarea în ispite le aduce desăvârşi­
rea, dacă vom primi cu răbdarea cuvenită şi cu toată
recunoştinţa pe toate cele rânduite de Domnul pen­
tru noi." Şi iarăşi: „Pentru cei cu adevărat pregătiţi,
necazurile sunt hrană şi antrenament, care îl con­
duc pe atlet la slava Tatălui."
Sfântul Ioan Gură de A ur com pară necazurile cu
iarna care este prielnică pentru cultivarea pământu­
lui, zicând: „Aşa cum iarna este propice pentru cul­
tivarea pământului, la fel şi necazurile sunt potrivi-
 te pentru purtarea de grijă a sufletului. Necazurile
aduc două câştiguri: unui constă in faptul de a ne
face mai atenţi şi mai vrednici; iar celălalt, in fap­
tul că ne aduce un drept; deloc mic, şi anume acela
de a ne face ascultaţi în faţa lui Dumnezeu." Şi din
nou: „Necazul este o legătură puternică, o sporire a
dragostei, temei al străpungerii inimii şi al evlavi­
ei." Sfântul Grigorie Teologul numeşte necazul un
bun leac pentru mântuire. Teofilact numeşte neca­
zurile drept adeverire a Evangheliei. Sfântul Chirii
al Alexandriei spune că „necazurile ne fac mai înţe­
lepţi, îndepărtează laţul trândăviei şi ne conving să
iubim căile virtuţii, făcându-1 pe cel aspru şi nesu­
pus să poarte jugul ascultării şi al evlaviei, înpofida
voinţei lui, întru frica [de Dumnezeu)".
Teodoret remarcă: „Cei care nu trăiesc pentru
sine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentruei,
primesc să împlinească şi să îndure toate cu bucu­
rie. Şi pătimirile care sunt, prin natura iucrurilor,
mari şi grele de purtat, preţuindu-le după măsura
iubirii lor, le socotesc mici şi neînsemnate."
Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Iubitorul
de oameni Dumnezeu rânduieşte ca orice necaz să
aibă parte de o mângâiere cuvenită, aducând ali­
nare celor smeriţi spre a nu da greş, doborâţi de un
necaz m ult prea mare."
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Cei drepţi se
întristează nevoindu-se pentru a împlini drepta­
tea, pe când cei nedrepţi se întristează atunci când
vor H judecaţi pentru păcat. Pentru aceea, Scriptu­
ra num eşte pătimirile drepţilor necazuri, iar pe cele
a!c păcătoşilor !n'c!M:'n. Viaţa este plină de greutăţi şi
trebuie ca atât cel drept, cât şi cel nedrept, atât cei
binc-crcdincios, cât şi cel necredincios să aibă parte
de întristări; dar există o diferenţă foarte mare între
aceştia: pentru că altceva este să fii în cercat ca unui
dintre casnici, şi altceva să fii biciuit asem enea unui
străin. Este lovit fiul, este lovit şi robul: însă unul ca
rob care a greşit, iar altul ca unul ce este liber şi fiu,
care se roagă pentru întoarcerea [la Tatăl ceresc];
rănile nu dau cinstea în aceeaşi m ăsu ră [şi unuia şi
altuia]. Căci, atunci când cel bine-credincios suferă
ceea ce are de suferit şi cel necredincios nu înseamnă
că este de aceeaşi cinste cu cel necredincios; ci pen­
tru el se socoteşte necazul spre încercare, pe când în
cazul celui necredincios, spre p ed eap să."
Iar Sinesios' declară: „Cele bune au fost pregătite
pentru oameni prin mijlocirea necazurilor, iar cele
rele, prin slava deşartă." Sfântul Ioan G ură de Aur
spune: „Nu există om care să p ăşească pe calea vir­
tuţii fără necaz, durere, ispite. N ecazul este un mare
bine, şi acest lucru îl învăţăm din copilărie - pentru
că fără necaz nu ne-am însuşi nim ic folositor."
 CAPITOLUL III

Despre dragoste

1. D e sp re ero su l dumnezeiesc

E ro su î du m n ezeiesc este dragostea desăvârşită

pen tru ce e a ce este dumnezeiesc, manifestându-sc
ca u n d o r n eîn cetat faţă de Dumnezeu. Erosul dum­
n ezeiesc se n aşte în inima care s-a curăţit de patimi,
fiindcă în ea vine harul dumnezeiesc. Erosul fata
*
de
D u m n ezeu este u n dar dumnezeiesc şi se dăruieş­
te sufletului ca re se luptă să rămână curat, un dar
al h a ru lu i d u m n ezeiesc care s-a sălăşluit şi s-a des­
co p erit a ce stu ia . Erosul dumnezeiesc nu lucrează în
nici u n su flet fără descoperirea dumnezeiască; pen­
tru că su fletu l ca re n -a primit descoperirea dumne­
zeiască n u a re nici o înrâurire asupră-şi din partea
harului şi ră m â n e insensibil faţă de erosul dumne­
zeiesc; e ro su l d u m n ezeiesc este cu neputinţă să se
n ască fă ră ca p u te re a dumnezeiască să lucreze în
inim ă. E ro s u l du m n ezeiesc este lucrarea harului
sălăşluit în in im ă.
 Iubitorii de Dumnezeu au fost atraşi spre erosut
dumnezeiesc de harul dumnezeiesc ce lucrează în
inima lor curată, se descoperă sufletului şi îl trage
pe acesta spre Dumnezeu. Iubitorul de Dumnezeu
este cel care a fost mai întâi iubit de El şi apoi şi e!
L-a iubit, la rândul lui, pe Dumnezeu. Iubitorul de
Dumnezeu s-a făcut mai întâi fiu al iubirii şi apoi
L-a iubit pe Părintele ceresc.
Inima celui îndrăgostit de Domnul nu doarme nici-
odată, d pururi este trează, mulţumită belşugului de
iubire. Omul doarme din cauza nevoii pe care o are
firea, dar inima în trezvie îl laudă pe Dumnezeu.
Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre
erosul duhovnicesc: „Erosul duhovnicesc este atât
de impetuos, încât nu pierde nici o clipă, ci pururi
vrea ca sufletul să se afle împreună cu Cel pe Care-L
iubeşte, neîngăduindu-i să se lase biruit de nici o
tristeţe sau durere."
Sufletul care ÎI iubeşte pe Dumnezeu se ataşează
de Dumnezeu cu tărie şi în El îşi pune încrederea şi
nădejdea. Erosul dumnezeiesc îl înalţă la Dumne­
zeu şi cu El vorbeşte ziua şi noaptea.
Sufletul rănit de dragostea dumnezeiască nu
doreşte nimic altceva decât binele desăvârşit; nu
poartă de grijă de nimic altceva şi faţă de toate [ale
lumii] are o stare lipsită de bucurie.
Sufletul îndrăgostit de Dumnezeu nu are ca
preocupare decât cuvântul lui Dumnezeu şi nu se
sălăşluieşte decât în curţile Lui. Când articulează un
cuvânt, povesteşte minunile lui Dumnezeu şi, când
poartă o discuţie, grăieşte despre slava şi măreţia
Lui. îi în alţă n eîn cetat laudă şi imne lui Dumnezeu
şi I se înch in ă Lui cu dor dumnezeiesc. Astfel ero-
su! d u m n ezeiesc a prefăcut întreg sufletul, transfor-
mându-1 şi făcându-şi-1 familiar.
Sufletul în d răg o stit de Dumnezeu 11 cunoaşte pe
D um nezeu, ia r cunoaşterea a aprins dumnezeiasca
sa d ragoste. Sufletul atras de Dumnezeu a devenit
fericit, d e o a re ce s-a împărtăşit de dorul său dumne­
zeiesc, care i-a plinit dorinţa: toată dorinţa, tot dorul,
toată ap lecarea, care sunt străine de dragostea dum­
nezeiască, su n t respinse de el ca mărunte şi nevred­
nice de sine.
C ât d e m u lt sufletul care iubeşte ceea ce este
dum nezeiesc, fiind răsplătit de dragostea dumne­
zeiască, este în ălţat de iubirea faţă de Dumnezeu!
Iubirea d u m n ezeiască ea însăşi, asemenea unui nor
uşor, în alţă sufletul şi-l poartă spre izvorul cel pururi
veşnic al iubirii, spre iubirea veşnică, şi îl umple de
lumină n em u rito are.
Sufletul răn it de iubirea dumnezeiască pururea se
bucură, se veseleşte, saltă şi dănţuieşte, pentru ca se
află od ih n in d u -se întru dragostea Domnului, ca lân­
gă o ap ă liniştitoare; nici un necaz lumesc nu poate
să-i tulbure seninătatea şi pacea; şi nid o întristare
nu poate să-i răp ească bucuria şi desfătarea.
Sufletul în d ră g o stit de Dumnezeu, înaripat de
dragoste, se le a p ă d ă într-un anumit fel de simţurile
trupeşti, se în străin ează oarecum de trup şi uită de
sine, d a to rită afierosirii depline faţă de Dumnezeu.
D ulceaţa n eg răită a dragostei dumnezeieşti
răpeşte in im a şi p u n e stăpânire pe ea; atrage mintea
la cele dumnezeieşti pentru a se desfăta de Dumne.
zeu întru veselie.
Erosul dumnezeiesc m ijloceşte apropierea de
Dumnezeu, şi apropierea, curajul, şi curajul, dorin-
ţa de a gusta, şi dorinţa de a gusta, foam ea [de El].
Sufletul de care se atinge erosul dumnezeiesc nu
poate să gândească, nici să dorească nim ic altceva,
ci, neîncetat suspinând, zice: D oam ne, când voi veni
şi mă voi arăta feţei Tale? Sufletul m eu doreşte să
vină la Tine, Dumnezeule, aşa cum pofteşte cerbu!
izvoarele apelor!
Astfel se arată erosul dum nezeiesc, care ia în stă­
pânire sufletul.

2. Despre iubirea dum nezeiască

O, iubire adevărată şi neîndoielnică! O, iubi­

re, asemănare a chipului dum nezeiesc! O, iubi­
re, preadulcea desfătare a sufletului m eu! O, iubi­
re, plinătate dumnezeiască a inimii m ele! O, iubire,
întărirea puterii mele sufleteşti! O, iubire, căutarea
neîncetată a cugetului m eu. Tu, având pururea stă­
pânire asupra sufletului m eu, îl îngrijeşti şi-l încăl­
zeşti. Tu îi dai viaţă şi-l călăuzeşti la iubirea dumne­
zeiască. Tu îmi aprinzi inima, um plând-o de flacăra
erosului dumnezeiesc, şi însufleţeşti dorirea binelui
desăvârşit. Tu poţi să întăreşti vigoarea sufletului
meu cu puterea ta cea dătătoare de viaţă, pentru a
aduce cu iubire dum nezeiască închinarea datorată
[lui Dumnezeu]. Tu, punând stăpânire asupra cuge­
tului meu, îl slobozeşti din legătura celor pămân-
teşti şi-i aduci libertate, pentru a se înălţa neîmpie­
dicat la iubirea din Ceruri. Tu eşti comoara cea mai
de preţ a credincioşilor, pentru că eşti darul cel mai
cinstit din tre toate harismele. Tu eşti străludrea în
chip du m n ezeiesc a sufletului şi a inimii, pentru că
îi arăţi pe credincioşi fii ai lui Dumnezeu. Tu eşti
podoaba credincioşilor, pentru că pe cei care-ţi sunt
prieteni îi um pli de cuminţenie dumnezeiască. Tu
eşti singurul bun nepieritor, fiindcă eşti veşnică. Tu
eşti cel m ai frum os acoperământ pentru fiii lui Dum­
nezeu, p en tru că, atunci când credindoşii se îmbra­
că cu acesta se înfăţişează înaintea dragostei dum­
nezeieşti. Tu eşti cea mai dulce desfătare a credin­
cioşilor; fiindcă eşti rod al Sfântului Duh. Tu îi dud
pe credincioşii care sunt sfinţiţi de tine în împără­
ţia cerurilor. Tu eşti buna mireasmă a credindoşi-
lor. A lături de tine, credindoşii au parte de desfăta­
rea Raiului. Prin tine lumina Soarelui celui cuvântă­
tor răsare în sufletele credindoşilor. Prin tine ochii
cugetului celor credindoşi sunt luminaţi. Prin tine
credincioşii se fac părtaşi slavei dumnezeieşti şi vie­
ţii veşnice. Prin tine se naşte în noi dorul de cele
cereşti. Tu restabileşti împărăţia lui Dumnezeu pe
păm ânt. Tu îi încununezi pe oameni cu pace. Tu fad
ca p ăm ân tu l să fie asemenea cerului. Tu îi uneşti pe
oam eni cu îngerii şi înalţi lui Dumnezeu imne pli­
ne d e arm on ie. Tu biruieşti în toate. Tu te dovedeşti
în toate trium fătoare. Tu te arăţi în toate ca fiind cea
mai înaltă. Tu pe toate le chiverniseşti în chip ade­
vărat. Tu p e toate le stăpâneşti şi le ţii în unire. Tu
nu te prăbuşeşti niciodată.
 O, iubire, plinirea inim ii m ele! O, iubire, ase.
m ănare preadulce a p read u lcelu i Iisus! O, iubire
însemn a! ucenicilor D om n u lu i! O , iubire, simbol a[
preblândului Iisus! Tu, cu d o ru l tău , răneşte-mi ini.
m a şi um ple-o de bu nătate şi fru m u seţe, acopere
de veselie. A rat-o pe ea locaş al Preasfântului Duh.
A prinde-o toată, cu flacăra ta cea dumnezeiasca,
spre a arde patim ile ei, spre a o sfinţi, ridicând-o la
o neîncetată cântare de lau d ă. Tu um ple-m i inima
de dulceaţa iubirii Tale, astfel în c â t să-L iubesc pe
Cel singur preadulce, pe D om n u l m eu Iisus Hristos
şi Lui să-1 înalţ cântare n eîn cetată din tot sufletul,
din toată inima, din toată p u terea şi din tot cugetul
meu. Amin.
Sfântul Ioan Scărarul spu ne d esp re iubirea de
Dumnezeu: „Iubirea este d ătăto area profeţiei; iubi­
rea este de minuni făcătoare; iubirea este abis de
strălucire; iubirea este izv or de foc; cu cât izvorăş­
te, cu atât m ai m ult pe cel în setat îl aprinde; iubi­
rea este starea îngerilor, b u n ăstarea oam enilor; spu-
ne-ne nouă, cea m ai fru m o asă dintre virtuţi, unde
îţi paşti turm a? U nde te odihneşti la am iezi? Lumi-
nează-ne, adapă-ne, p ovăţuieşte-ne, călăuzeşte-ne;
pentru că la tine vrem să u r c ă m ."'
 3. D e sp re faptul că iubirea este însuşire
id io m a tic ă dumnezeiască şi că din ea izvorăsc
to ate b u n ătăţile

Iubirea! Trăsătură dumnezeiască, fiindcă Dumne­

zeu este iubire; pentru aceea şi „cei ce rămâne îniubi­
re răm ân e în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru
el'V Iubirea este buna dispoziţie a sufietuiui, muiţu-
m ită căreia acestănuprefera nimic altceva dintre toa­
te câte există decât cunoaşterea iui Dumnezeu. Iubi­
rea în v aţă respectarea poruncilor dumnezeieşti; o
d o v ad ă neîndoielnică a dragostei faţă de Dumnezeu
este p ăzirea poruncilor Lui. Dragostea faţă de Dum­
n ezeu co n d u ce la împlinirea porundior care ne înal­
ţă la cun oaşterea lui Dumnezeu. Cel ce a primit dra­
gostea dum nezeiască le dispreţuieşte laolaltă pe toa­
te cele păm ânteşti, calcă [în pidoare] toate plăcerile
lum eşti; priveşte dincolo de bogăţie şi slavă şi de cin­
stirile d a te d e oameni; socoteşte că purpura imperia­
lă n u d iferă cu nimic de pânza de păianjen; nid pie­
trele p reţio ase nu se deosebesc de pietricelele de pe
m alu rile râurilor. N u socoteşte sănătatea trupească
d rep t c e a m a i m are fericire, nid nu consideră boa­
lă tru p e a scă o nenorocire, nid nu numeşte sărăda
nefericire, n ici nu crede că feridrea constă în bogă­
ţie şi d esfătări; ci se aseamănă cu şuvoaiele râurilor
care c u rg p rin tre copacii sădiţi lângă maluri, cărora
nu le p o a te sta în cale nici unul dintre ei.
In tr-ad evăr; dragostea duhovnicească este ca o
cetate în tărită, care nu poate fi cucerită de atacurile şi
' I Jn. 4 , 1 6 .
asediul diavolului, nici în ascuns, nici pe faţă; căci nu
se va putea număra niciodată printre cetăţile cucerite
ale diavolului, fiind apărată de Stăpânul Hristos.
Pentru a-! arăta, nu doar nouă, ci şi necredincio-
şilor, pe cel ce este cu adevărat ucenic al lui Hristos,
este îndeajuns să i se aşeze pe frunte diadema iubi-
rii. „Intru aceasta vor cunoaşte", zice, „toţi că sun­
teţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţa
de alţii."i Astfel, acest semn este cel m ai mare din­
tre toate semnele, prin mijlocirea căruia se cunoaşte
cel care este ucenic. Chiar dacă unii vor face mii de
minuni, dacă se vor îm potrivi totuşi unii altora, vor
ajunge de ruşine în faţa necredincioşilor; precum şi
opusul: chiar de nu vor face nici o minune, dacă se
vor iubi unii pe alţii cu adevărat, vor răm âne în ochii
tuturor ca fiind vrednici de respect şi de neînfrânt.
Iubirea este icoana ucenicilor Domnului, trăsă­
tură a robilor lui Dumnezeu, trăsătură specifică a
apostolilor: căci prin aceasta îi vor cunoaşte toţi.
Iubirea este bunul cel m ai preţios, însuşirea cea
mai înaltă a ucenicilor lui H ristos. Pe creştin îl carac-
^ terizează iubirea, care este cea m ai m are dintre toa-
, te minunile; ea este însoţitoarea tuturor celorlalte
porunci. Şi, aşa cum stâlpii susţin clădirile, la fel şi
ea duce la desăvârşire şi ţine laolaltă toate mădu­
larele trupului. Când este prezentă, le ţine pe toate
împreună, dar atunci când lipseşte se risipesc sau
sunt vădite ca nefiind decât prefăcătorie şi deşer­
tăciune. Dragostea nu abdică niciodată, aceasta
înseamnă că nu ratează niciodată, ci le duce pe toa-
'ÎM. 1 3 ,3 5 .
 te ia îm plinire, sau - lucru! ce! mai bun dintre toa­
te - nu se îm prăştie, nu se întrerupe, nu încetează,
ci va răm ân e şi în veacu! viitor, atunci când toate
cele!a!te se v o r desfiinţa; nu se prăbuşeşte, ci puru­
rea răm ân e, sigură şi netulburată, pentru totdeauna
într-o stare de neciintire. Dragostea nu cade nicio­
dată; ch iar d acă cei!a!ţi se răzvrătesc, chiar dacă se
bucură să scoată sabia din teacă, chiar dacă cer să
aibă întâietatea, chiar dacă sunt aprinşi de pizmă,
chiar d a că ocârm uiesc cu mână nedreaptă, chiar
dacă le răstoarn ă pe toate, dragostea nu cade nicio­
d ată din cinstea proprie virtuţii.
D u m n ezeu, al Cărui nume e Iubire, nu se înţe-ţ
lege ca o [anum e] stare şi dispoziţie, d fiinţează ca
Iubire, iubindu-le pe toate cele create şi purtându-!e
de grijă. D um nezeul nostru este Iubire şi mai muit;
d ecât o rice altceva Se bucură să audă aceasta.
Iubirea lui Dumnezeu depăşeşte incompara­
bil o rice altă iubire. Nu ne poartă pur şi simplu de
grijă, ci n e iubeşte cu o iubire nemăsurată, o iubire
n ep ătim itoare, înflăcărată, intensă, curată, nemuri­
toare, ca re n u poate să se stingă.
C ăci ce n u a făcut Dumnezeu pentru noi? [Atăcut]
p en tru n o i o lum e stricăcioasă, şi [apoi] a făcut-o tot
pen tru n o i nestricăcioasa; a îngăduit ca prorocilor
să li se fa că rău pentru noi, i-a trimis în robie pentru
noi, i-a lă sa t să fie aruncaţi în cuptorul [de ioc], să
în d u re p en tru noi nesfârşite rele. Şi a rânduit pen­
tru noi ap ostoli şi proroci; pe Fiu! ce! Unul-Născut
L -a d a t p en tru noi; pentru noi îl supune pe diavol
pedepselor.
 Pentru noi Dum nezeu a venit între oameni; pen.
tru firea noastră cea stricată [de păcat] „Cuvânta
S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi"': Făcăto-
rul de bine [a venit] între cei nerecunoscători; Cel
ce slobozeşte, printre cei aflaţi în legături; Soarele
dreptăţii [a venit] la cei care şed în întuneric; pe cru­
ce [a pătimit] Cel nepătim itor; în m oarte [a păşit]
Viaţa; în iad, Lum ina; El, care este învierea pentru
cei căzuţi; [care a trimis] Duhul înfierii, care a dăruit
harismele, făgăduinţele cununilor şi celelalte, ce nu
sunt uşor de enum erat.
Pentru noi D um nezeu a venit între oameni; [pen­
tru noi] trimite Duhul Sfânt [în lum e], [pentru noi
este] nădejdea învierii; [pentru noi sunt] porundle
dumnezeieşti, care ne desăvârşesc viaţa; [pentru noi
este] calea spre D um nezeu prin mijlocirea porun­
cilor; [pentru noi este] gătită îm părăţia cerurilor;
cununa dreptăţii este gata pen tru cel ce n-a fugit de
nevoinţele virtuţii.
Iubirea lui D um nezeu L -a arătat pe însuşi Dum­
nezeu pe păm ânt; iubirea lui D um nezeu L -a făcut pe
S tăpân rob; iubirea lui D um n ezeu L -a jertfit pe Cel
iubit pen tru cei care-L du şm ăn eau ; pe Fiul, pentru
cei care-L u rau ; pe Stăpân, p en tru robi; pe Dumne­
zeu, pen tru oam eni; pe Cel liber, pen tru cei înrobiţi.
Şi n u S-a oprit la acestea, ci n e-a ch em at la lucruri şi
m ai m ari; n u d oar ne-a slobozit d e relele cele de mai
înainte, ci ne-a făgăduit bu nătăţi şi m ai m ari.
Iubirea lui D um nezeu este înţelepciune plină de
slavă şi [El] o dă celor care-L iubesc. Cel care-L iubeş-

'ÎM. 1,14.
 te pe D um nezeu păzeşte poruncile Lui, ş! D um nezeu
îl iubeşte pe ei şi i Se arată lui: „Daca Mă iubeşte cine-
va, va păzi cuvântul Meu, şi Tată! Meu i! va iubi, şi
vom veni la el şi vom face locaş la el/''
P entru cei care-L iubesc pe Dumnezeu toate con­
lu crează sp re bine.
D acă cineva 11 iubeşte pe Dumnezeu, acesta a fost
făcu t cu n oscu t de Dumnezeu.
D u m nezeu le dăruieşte celor care păstrează pri­
eten ia cu E l părtăşia Sa: iar părtăşia dumnezeiască
este v iaţă şi lum ină şi desfătarea bunătăţilor Lui.
D u m n ezeu nu este Dumnezeul tuturor, d al ceior
care se aprop ie de El cu iubire; iar iubirea este legă­
tu ra d esăv ârşirii şi ziditoarea a toată virtutea.
Iu b irea faţă de Dumnezeu se naşte din credinţă
sin ceră, p en tru că cel ce crede cu adevărat în Dum­
n ezeu n u îşi îngăduie s-o părăsească nidodată.
M ai d egrabă ar fi în stare iarba sa îndure asaltul
fo cu lu i d ecât diavolul să suporte flacăra iubirii: ea
este m ai consolidată decât o redută şi mai puternică
d ecât d iam an tu l.
Iu b irea nu se rezumă la simple vorbe, nid pur şi
sim p lu la d eclaraţii, ci înseamnă ocrotire şi adeveri­
re p rin fap te: cum ar fi nimicirea sârădei, ajutorarea
celu i a fla t în boală, izbăvirea de necazuri, sprijinirea
celo r a fla ţi în diferite împrejurări, a plânge alături
de cei ce p lân g , a te bucura cu cei ce se bucură.
C el ca re îl iubeşte pe Dumnezeu, avându-şi ini­
m a p lin ă d e dum nezeiasca iubire, îi iubeşte pe duş­
m ani, îi binecuvintează pe cei care îl blestemă, le
i/H. M, 23.
 face bine celor care-! urăsc şi se roagă pentru c%
care îl tulbură şi-! prigonesc.
Lucrarea şi adeverirea desăvârşitei iubiri faţă de
Dumnezeu este adevărata apiecare plină de cont.
pătimire faţă de aproapele. Prin aceasta am curtos.
cut iubirea: după cum Acela Şi-a pus sufletul pen­
tru noi, tot astfel şi noi suntem datori să ne punem
sufletele pentru fraţii noştri.
Iubirea acoperă mulţime de păcate.
Iubirea ne dă îndrăzneală în ziua judecăţii.

4. Mărturisirea credinciosului

Dumnezeu este slava, bogăţia şi mândria mea.

Dumnezeu este realitatea cea mai dulce şi mai des­
fătătoare. Dumnezeu este cercetarea şi bucuria mea.
Sufletul meu a fost creat de suflarea Iui Dumnezeu.
Trupul meu a fost zidit de Dumnezeu. Sunt în între­
gime după chipul lui Dumnezeu. Prin har mă înru­
desc cu Dumnezeu. Fiinţa mea, putinţa de a mă
mişca sunt de Ia Dumnezeu; capacitatea de a res­
pira este de Ia Dumnezeu, de Ia Dumnezeu am luat
facultatea vorbirii. Lui Dumnezeu îmi încredinţez
duhul în fiece zi. Lui Dumnezeu Ii aduc rugăciu­
nile mele în tot ceasul. Pentru Dumnezeu trăiesc,
lucrez şi exist. ÎI fericesc pe Dumnezeu, Care este
mare, puternic şi viu Dătător de bunătăţi, Aducător
la fiinţă şi Desăvârşitor a! celor bune. La Dumne­
zeu, Care le vede pe toate, cuget, despre El vorbesc,
pentru El lucrez şi în El mă îmbogăţesc. îl primesc
pe Dumnezeu ca pe Judecătorul cel înfricoşător al
faptelor m ele. Pentru mine este Dumnezeu milostiv
şi iertător. H mărturisesc ca fiind Dumnezeu înde-
lung-răb dător şi multmilosârd. 11 propovăduiesc
D om n şi Dum nezeu al meu, mântuitor şi izbăvitor.
11 cu n osc pe Dumnezeu ca pe începutul a toate şi
d ătătoru l de bunătăţi. Am ajuns să înţeleg că Dum­
nezeu este Cel care poartă de grijă şi veghează asu­
p ra tuturor. Recunosc că Dumnezeu este Cel atot-
înţelept, atotştiutor, Care cunoaşte pe cele viitoare,
prezente şi trecute. 11 cânt, slăvesc, binecuvântez şi
preaînalţ pe Dumnezeu Cel bun şi sfânt şi drept şi
ad evărat. M ă închin şi-L proslăvesc pe Dumnezeu
^ A
cel de oam eni iubitor. In Dumnezeu cred. In Dum­
nezeu nădăjduiesc şi în EI îmi pun nădejdea mântu­
irii m ele. ÎI iubesc şi-L doresc pe Dumnezeu, izvo­
rul iubirii. Sufletul meu se grăbeşte spre Dumne­
zeu. C ugetul meu, înălţându-se spre Dumnezeu, îşi
află odihnă. Inima năzuieşte la Dumnezeu. Mărtu­
risesc un Dumnezeu în Trei Sori, o dumnezeire în
Trei Ipostasuii; propovăduiesc o dumnezeire fără
de încep ut, veşnică, simplă, mai presus de fiinţă,
n eîm părţită; Unimea şi Treimea Însăşi; Însăşi Uni-
m e d esăvârşită şi însăşi Treime desăvârşită; cred şi
m ărtu risesc că este însăşi Unimea desăvârşită, după
fire, şi însăşi Treimea desăvârşită, după Ipostasuri;
pentru că există o dumnezeire - Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt; o putere, o rânduială, o închinare - cea a Sfin­
tei Treim i; pentru că firea şi fiinţa Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi.
A cestea m ărturisesc şi cred şi propovăduiesc şi
strig.
 5. D espre su p erstiţie şi d e sp re cel superstiţios

Superstiţia este o frică d e D um nezeu iraţionali

un exces în rap o rt cu calea de m ijloc care este evia.
via. Superstiţiosul are o con ştiin ţă speriată, dincau.
za lipsei de sporire d u h o vn icească, şi-i este teamă
de D um nezeu într-u n m o d care n u este cuvios; arc
o înţelegere im perfectă asu p ra însuşirilor dumne-
zeieşti şi cugetă desp re D u m n ezeu lucruri nevred­
nice de El. Superstiţiosul are o m inte întunecată şi
un cuget confuz. P lu tarh sp u n e desp re superstiţie:
„întunericul superstiţiei care-1 cup rin de pe om este
îngrozitor de rău, d eoarece p ro v o acă orbire şi con­
fuzie chiar în acele lucruri care au nevoie cu precă­
dere de o înţelegere ra ţio n a lă /'
Superstiţiosul se tem e de lucrurile în care nu
există team ă şi se tulbură acolo u n d e ar trebui să-şi
afle p acea; i se p are că este u rm ă rit din toate păr­
ţile de D um nezeu şi îşi ca u tă m ân tu irea cu ajuto­
rul talism anelor şi am u letelor p e care şi le atârnă la
g â t; cred e în cei care rătăcesc şi ia d rep t adevăruri
cele m ai m ari nerozii. S u perstiţiosu l vede peste tot
p u te re a forţelor în tu n ecate şi le atribuie acestora o
p u tere m ai m are d ecât celei dum nezeieşti. Supersti­
ţiosu l n u este liber din p u n ct d e ved ere moral, iar
in telectu al este d eg rad at. Su feră d e m ania persecu­
ţiei religioase şi este sufleteşte bolnav. Superstiţio­
sul este u n om nefericit şi d u ce o v iaţă jalnică.
 6 . D e s p re lu m in a re

C a listo s, cel care a tălmăcit spu­

ne d e s p re lu m in a re urm ătoarele: „Luminarea este
în ştiin ţarea^ d u m n ezeiască petrecută cu mintea !a
nivel m is tic şi asem ănătoare [strălucirii] fulgeru­
lui/ la c a r e se aju n g e num ai prin dobândirea virtuţi­
lo r." Ia r Io a n S că ra ru l arată: „Când omul se uneşte
cu to tu l/ in tr-u n an u m e chip, cu iubirea dumneze­
iască/ a tu n c i şi în tru p se reflectă, ca intr-o oglindă,
s tră lu c ire a su fletu lu i: aşa a fost slăvit şi Moise, de
D u m n e z e u v ă z ă to ru l."^ Şi iarăşi: „Adâncul ferid-
tei în tris tă ri a sim ţit mângâierea, iar curăţia inimii
a p rim it [în sin e ] lum inarea; luminarea este o lucra­
re n e g ră ită , c a r e se înţelege intr-un chip mai presus
d e în ţe le g e r e ; se p e rce p e într-un chip mai presus de
v e d e re ."^
 CAPITOLUL VH

V irtuţile morale
a le p ărţii deziderative

1. Despre înfrănare

î n f r ă n a r e a este o virtute de o însemnătate morală

f o a r te m a r e ; în frănarea este abstinenţa de bunăvoie
n u d o a r d e la cele neîngăduite, d şi de la cele pe care
c u m p ă t a r e a le perm ite. Abstinenţa de la cele inter­
z is e n u e s te înfrânare, d se numeşte evlavie faţă de
le g e , î n tim p ce desfătarea cu măsură de cele îngădu­
ite , d e d r a g u l cum pătării, este o virtute [cu adevărat]
în a ltă . în fră n a re a este potrivită tuturor, cu atât mai
m u l t c e lo r c a re v o r să placă lui Dumnezeu.
S f â n tu l V asile cel Mare defineşte astfel înfrănarea:
„ în f r ă n a r e a este nimicirea păcatului, înstrăinarea
d e p a tim i, o m o rârea trupului, chiar şi a dorinţelor
şi a p a tim ilo r fireşti, începutul vieţii duhovniceşti,
f ă p tu ito a r e a bunurilor veşnice, cea care zdrobeşte
in s in e b o ld u l p lăcerii/'
 Iar d u m n e z e ie s c u l Io a n G u r ă d e A u r spune:
„ în frâ n a re a în s e a m n ă a n u te lă s a tâ r â t de nici o
p a t i m ă /'
S fân tu l V asile cel M a re , a r ă tâ n d ce este înfrâna-
rea, sp u n e şi ce în ţe le g e p r in în frâ n a re : „Definim
în frâ n a re a ca fiind n u a b s tin e n ţa d e p lin ă d e la mân­
c ă ru ri - p e n tru c ă a c e a s ta a r în s e m n a sfârşitul vio­
le n t al v ie ţii ci [a b stin e n ţa ] în sco p u l nimicirii
p a tim ilo r " ; în f r â n a r e a e s te o p u te r e d eo seb ită, fiind
a s e m e n e a u n ei b o g ă ţii n e s tric ă c io a s e .
în f r â n a r e a este a v u ţia b u n ă şi fru m o a s ă a tuturor
c e lo r ce lu c r e a z ă v irtu te a . E s te te m e iu l tu tu ror vir­
tu ţilo r; fiind c e a d in tâ i c a r e p r e g ă te ş te sufletele pen­
t r u c u ltiv a re a lor.
în frâ n a re a e ste c ă lă u z a c u m p ă tă rii, supunând
p a tim ile tru p u lu i, îm b lâ n z in d u -i p o rn irile, curăţind
m in te a şi îm p ă c â n d in im a . îm p o d o b e ş te cu frumu­
seţile cu m in ţe n ie i p e cel c a re -i e ste p rie te n şi-i înfru­
m u s e ţe a z ă c a r a c te r u l c u s la v a stră lu c ito a re a haru­
lu i; „ în frâ n a re a e ste m in u n a tă " , s p u n e Sfântul Gri-
g o rie T eo lo g u l, d u p ă c u m [m in u n a t este] şi a nu fi
c o n d u s d e p â n te c e - s tă p â n u l ce l c r u n t şi despotic,
în frâ n ă rii îi u r m e a z ă c u m p ă ta r e a , castitatea, buna
râ n d u ia lă şi b u n a c u v iin ţă .
„C e a m ai fru m o a să d efin iţie şi râ n d u ia lă a înfrână­
rii a cestea să fie: a n u p riv i n ici sp re iu b irea de plăceri,
nici sp re re a u a p ă tim ire a cărn ii, ci a se evita lipsa de
m ă s u ră în am b ele ca z u ri, p e n tru a n u suferi tulbura­
re [tru p u l] d in ca u z a m u lte i în g ră ş ă ri, nici, ajungând
b o ln ăv icio s, d in ca u z a slăb iciu n ii, să n u m ai fie în sta­
re să lu c re z e v irtu ţile " (S fâ n tu l V asile cel M are).
 CA PITO LU L VIL VIRTUŢILE MORALE ALE PÂRŢ11DEZIDERATtVE 377

Şi ia ră şi: „în nici un caz nu numim înfrânare

ab stin en ţa totală de la mâncăruri; această nu este
d e câ t o cale de a-ţi distruge viaţa în chip violent; d
[n u m im înfrânare] abstinenţa cu măsură, în scopul
[d ep rin d erii] evlaviei, de la plăcerile care aduc des­
fă ta re a cugetului cărnii/'
C e l ca re se nevoieşte se înfrânează întotdeauna
[d e la to a te ].
„In frân area este starea sufletească de a nu între­
ce m ă s u r a nici măcar în privinţa celor care sunt în
a c o r d cu raţiunea; se înfrânează cel ce-şi stăpâneşte
p o rn irile care nu sunt în acord cu raţiunea, sau cel
ce se stăp ân eşte pe sine, pentru a nu ajunge dominat
d e im p u lsu ri iraţionale" (Clement Alexandrinul).
„ E s te potrivit ca înfrânarea să nu aibă în vedere
n u m a i u n singur lucru, adică cele legate de dorin­
ţa s e x u a lă ; ci şi pe toate cele pe care sufletul nos­
tru Ie p o fteşte fără măsură şi fără a se limita la cele
n e c e s a re , supunându-se iubirii de plăceri, infrâna­
r e a în se a m n ă a dispreţui banii, desfătarea, averile,
a n e s o c o ti cu totul ostentaţia, a-ţi stăpâni gura, a-ţi
c o n tr o la gândurile rele" (i&i&ni). înfrânarea pre­
s u p u n e , aşadar; dispreţuirea celor trupeşti, pentru
c r e d in ţa în Dumnezeu.
„ N o i sp u n em că înfrânat şi răbdător este cel tul­
b u r a t d e dorin ţă, dar care o stăpâneşte" (Sântul Ioan
G u ră d e A u r).
C e l în frâ n a t se cade să aibă mintea neabătută [de
la n im ic ] şi inim a liniştită. Înfrânarea este avuţia
o m u lu i b u n şi frumos.
S fâ n tu l D iadoh spune despre înfrânare: „înfrâna­
r e a e s te n u m ele tuturor virtuţilor) cel care se înfrâ­
nează trebuie, aşadar, să se înfrâneze de ia toate;
căci, aşa cum ia om ul căruia i se va amputa orica­
re dintre m em bre - chiar şi cei m ai m ic - aspectul
sau în ansam biu, oricât de neînsem nat ar fi mădu­
larul care lipseşte, devine diform , tot aşa şi cel care
nesocoteşte o singură virtute, fără să-şi dea seama,
nim iceşte întreaga bunăcuviinţă a virtuţii; se cuvi­
ne, aşadar, să se depună efort nu doar pentru vir­
tuţile trupeşti, ci şi pentru puterile [duhovniceşti],
spre purificarea om ului lău n tric" (cap. XLIX).
Dum nezeiescul M axim a spus: „Lăcomia nu doar
în ceea ce priveşte [banii], d ar şi în privinţa mâncăru­
rilor este rea; la fel şi înfrânarea, nu numai în ce pri­
veşte m âncărurile, ci şi [banii] este [trebuincioasă]/'

2. Despre cum pătare

C um pătarea este cârm uirea bine-rânduită, cu înţe­

lepciune şi pricepere, a tuturor imboldurilor sufle­
teşti; cum pătarea este eliberarea de patimi. Dum­
nezeiescul Ioan G ură de A u r defineşte cumpătarea
astfel: „C um pătarea este înfrânarea deplină şi sub
m ulte form e, care are în ved ere [întreg] trupul." Iar
Sfântul Vasile cel M are o defineşte în felul următor:
„C um pătarea înseam nă a nu se îngădui nici o aţâţa-
re din partea plăcerii, ci a fi în stare să înfrunţi orice
plăcere vătăm ătoare în chip statornic şi neabătut."
Iar filosoful neoplatonic Iam blic spune despre
cu m p ătare: „C u m p ătarea este abstinenţa de bună­
voie de la cele îngăduite, şi nu de la cele interzise.
Astfel, este cu m p ătat nu cel care nu se atinge de cele
 o p rite, ci cei care se abţine de la cdetn^du'ne. r ^ .
tru c ă ce e a ce este interzis este şi ilicit; iar a nu sâvâr-
şi cele ilicite nu înseamnă cumpătare, ci respectare
legii; p e cân d abstinenţa de bunăvoie de la cele per*
m ise este, fără îndoială, cumpătare, deoarece are loc
în u r m a liberei alegeri şi a cugetului chibzuit."
C u m p ă ta re a este puterea morală a sufletului care
re sp in g e şi nimiceşte urmele gândurilor murdare,
îm p ră ş tie şi distruge aprinderea cauzată de patimi,
p ă s trâ n d sufletul şi trupul curate şi nepătate. Înţe­
le a să ca virtu te, cumpătarea se arată a fi cea mai dis­
tin să şi m ai strălucitoare dintre toate celelaltevirtuţi
şi s -a r p u tea spune că este stăpâna şi doamna lor.
P e n tru că prin ea se deschide toată floarea cuminţe­
n iei şi izvorăşte toată strălucirea trupească şi sufle­
te a s c ă . A tu nci când aceasta străjuieşte, păstrează
to a te p u terile duhovniceşti, morale şi trupeşti ale
o m u lu i în bună stare şi neclintite. Revarsă din bel­
ş u g a s u p ra celui cumpătat lungime de zile şi ferid-
re . S p rijin ă dorinţele nobile ale sufletului. Pregăteş­
te c e lo r c a re o iubesc bătrâneţi cinstite. Cumpătarea
fa c e c a v ia ţa celor care se nevoiesc pentru ea să câş­
tig e r e s p e c t în ochii celorlalţi. Aceasta are ce! din­
tâi lo c în lu crarea poruncilor dumnezeieşti; aprinde
iu b ire a fa ţă de Dumnezeu; apără credinţa. Ea întă­
r e ş te n ă d e jd e a ; dă aripi cugetului; conduce laîmpli­
n ire a binelui. Ea este temeiul înfrânăni, păzitoarea
ca stită ţii şi sprijinul fedoriei.
T o ate se ofilesc odată cu trecerea timpului, toate
se în tu n e că , toate se strică, toate îmbătrânesc, însă
d in tre to a te num ai cumpătarea rămâne neîmbătrâ-
 nită şi neveştejită; şi n u m ai ea nu se întunecă şi nici
nu se strică, ci răm ân e înfloritoare până la capăt,
pregătind p om en irea cea b u n ă şi slava cea veşnică.
C u m p ătarea este o v irtu te v red n ică de iubit, întrucât
fru m u seţea ei p u ne [cu totul] stăp ân ire pe inimă.
F ru m u seţea cu m p ătării este p u ru rea proaspătă şi
p rim ăvăratică; răm ân e în floare şi vrednică a fi iubi­
tă şi ad m irată la orice v ârstă. E a este, înainte de toa­
te, lum ina strălucitoare care lu m in ează ochii sufletu­
lui p en tru a p u tea ved ea ad ev ăru l. Cum pătarea este
b inep lăcută în faţa lui D u m n ezeu ; este „închinarea
d u h ovn icească"* şi vie [ad u să L ui]. Cum pătarea este
cinstită şi lău d ată şi are în d răzn eală înaintea lui Dum­
n ezeu şi a oam enilor, ochiul ră u nep utând-o atinge.
Cei care iubesc cu m p ătarea n u d o ar că au parte de
lau d ă în v iaţa de aici, ci v o r p rim i cununa frumu­
seţii şi h ain a veseliei din m âin ile D om nului. Despre
cel cu m p ă ta t s-a spu s: „Să se b u cu re sufletul r.'stru
în tru D o m n u l ( ...) , că n e-a îm b ră ca t cu haina mân­
tuirii, cu v eşm ân tu l veseliei n e -a acoperit. Ca unui
m ire n e -a p u s cu n u n ă şi ca p e o m ire a să ne-a împo­
d o b it cu p o d o ab ă."^ A ş a v o r strălu ci [cei cumpătaţi]
în tru îm p ă ră ţia lui D u m n e z e u , d a c ă au dobândit în
ch ip a d e v ă ra t şi celelalte v irtu ţi, c a re su n t în armonie
cu cu m p ă ta re a . A c o lo li se v a a ră ta v ia ţa şi fericirea
zilelor, v iaţa ca re este sen in ă şi n etu lb u rată. Cel cum­
p ă ta t şi d e să v â rşit se p ă z e ş te p e sine în tru toate.
O am en ii ca re au u ita t d e c u m p ă ta r e su n t cei mai
n efericiţi d in tre toţi, d e o a r e c e s -a u lip sit d e bunurile

12,3.
iqffs. 6 i,io .
 ei, ca re a d u c sufletului veselie, şi s-au aservit nein-
frânării, m aica tuturor relelor; vai de omul robit de
n eîn frân are; se aña dimpreună cu cei pierduţi. Feri-
citi cei ca re au dobândit această virtute, pentru câ
v o r aju n g e în chip sigur la sfârşitul cel bun!

3. D esp re atenţie

A te n ţia este paza minţii pusă în lucrare în vede­

re a în ţeleg erii oricărui lucru care cade sub simţuri.
A te n ţia este mijlocul [dobândirii] oricărei cunoştin­
ţe, con ferin d u -i minţii posibilitatea de a distinge ce
este a d e v ă ra t şi ce este fals, ce este corect şi incorect,
fo lo sito r şi nefolositor, bine şi rău, drept şi nedrept.
A te n ţia ajută mintea să descopere asemănarea
a scu n să , în pofida unei aparente lipse de asemăna­
re; con trib u ie la progresul ştiinţei, la dezvoltarea
a rte lo n conducându-le pe toate la desăvârşire; aten­
ţia e s te începutul înţelepdunii, iar lipsa ei înseam­
n ă ig n o ra n ţă , neştiinţă şi prostie; atenţia guvernea­
z ă g â n d u rile şi arată ceea ce trebuie făcut; conduce
la v ir tu te şi este singura călăuză adevărată în viaţă;
a te n ţia n e îndrum ă la fericire, lipsa ei însă ne duce
la n e fe ricire . Ia aminte la tine şi nu vei rata în viaţă.
Mu u ita să-ţi spui în fiecare clipă „la seama!", pen­
tru a n u te lăsa înşelat de vederea celor din afară şi
a n u c ă d e a în capcana ascunsă sub aparenţa lor. Fii
a te n t la toate. Să ştii că toate ascund un vicleşug;
în ă u n tru l tău se adă cele care te amăgesc; egoismul
şi iu b ire a d e sine pururea încearcă să te ademeneas­
că; n u te în cred e în ele; fii atent la linguşelile lor,
pentru di în sputnic acestora se ascund minciuna şi
am ăgirea; am inteşte-ţi sa fii neîncrezător, mereu să
fii circu m sp ect şi cu b ăg are de seam ă, pentru a deo­
sebi vicleşugul şi în şelarea. A tenţia este busola pe
care m arin aru l ce călătoreşte pe m area vieţii trebu­
ie s-o aibă în to td eau n a în faţa ochilor săi, pentru a
p u tea pluti cu bine pe m area vieţii; fără atenţie, pier­
zania este sigură, iar responsabil de aceasta nu este
d ecât cel care s-a pierdut. Să ai atenţia îndreptată
sp re sine [m ereu]. „Fericiţi su n t cei atenţi, pentru că
s-au asem ăn at unei cetăţi aşezate pe un munte înalt,
care v ed e de d ep arte gân d u rile bune şi rele; şi pe
cele b u ne le întâm pină cu veselie, ca pe unele care-i
aparţin, pe când pe cele viclene şi duşmănoase le
în d ep ărtează şi nu le lasă să se apropie. Căile celor
atenţi se aseam ănă lum inii care lum inează; merg în
faţa [ta], lum inând, p ân ă va răsări z iu a /' Fiecare vâr­
stă, fiecare an, fiecare zi, fiecare loc în care mergem,
fiecare schim bare de situaţie cer din partea noastră
trezvie, luciditate şi sp orirea atenţiei.
Solom on sfătuieşte, zicân d : „N u da som n ochi­
lo r tăi, nici d o rm itare g en elo r tale. Izbăveşte-te ca o
că p rio a ră din m ân a vân ăto ru lu i şi ca o pasăre din
m ân a p ăsăraru lu i."*
Iar P avel conch ide, sp u n ân d : „D eci luaţi seama
cu grijă, cu m um blaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca
cei înţelepţi, răscu m p ărân d v rem ea, căci zilele rele
sunt."^

i P : M . 6 ,4 - 5 .
i E f . 5 , 1 5 -1 6 .
 4. D esp re neatenţie

N e a te n ţia este asemenea unei nopţi de pâclă şi

fă ră d e lu n ă, asemenea ceţii care nu se risipeşte, iar
cel c a r e u m b lă pe cărările ei nu ştie unde merge; căi­
le c e lo r neatenţi sunt întunecate şi aceştia nu ştiu că
se p o t îm piedica. Simeon Metafrastul numeşte nea­
te n ţia fia ră vicleană, leu prădător şi şarpe veninos,
c a re -i răp eşte cu forţa şi-i perverteşte pe cei ce se
în tre ţin
* cu ea.

5. D espre liniştirea neamestecată cu grija

lu m ească

L in iştirea neamestecată cu grija lumească este

m a i d e cinste decât faptele vrednice de admiraţie.
L in iştea lipsită de grija lumească este potrivită
celu i ce se înfrânează; acesta trebuie să fugă şi de
m u lta lum e, şi de zarvă, pentru a avea mintea nea­
b ă tu tă şi inim a netulburată; pentru că tulburarea se
află a c o lo unde este lume multă şi abaterea atenţiei,
a c o lo u n d e este [multă] zarvă.
V ia ţa liniştită şi depărtata de grijile lumii este
m u lt m a i însemnată decât multele avuţii. Cel înţe­
le p t c a u tă pacea şi neamestecarea cu grijile lumii
şi r â v n a , pentru a ajunge la liniştire prin mijioci-
re a v e d e rii duhovniceşti. Dumnezeu are privirea
în d re p ta tă asupra celui blând şi liniştit, care tremu­
ră p e n tru cuvintele Lui. Liniştirea este începutul
cu ră ţirii sufletului; şi, aşa cum fiarele pot R biruite
uşoi^ a tu n d când sunt cuprinse de frică, la fel şi pof-
tclc, m ânia, tristeţile, fricile şi reiele înveninate ale
sufletului pot fi mai uşor de biruit de puterea raţiu­
nii, atunci când sunt potolite.
Viaţa dusă departe de grijile lumii şi în liniştire con­
lucrează în vederea desăvârşirii pentru cei care sunt
în stare să se afierosească iubirii de înţelepciune.
Plutarh spune: „Se pare că, printre altele, dobân­
direa liniştirii este un lucru înţelept atât pentru
cunoaştere, cât şi pentru cercetarea cugetului; nu
m ă refer la [liniştirea] aparentă şi comună, ci la cea
deosebită, care îl aseam ănă cu Dumnezeu pe cel
care şi-o asum ă. Viaţa lipsită de grijile lumii şi liniş­
tită este fericită/'
Cel care umblă în mijlocul zarvei, însă vrea să
cunoască cele cereşti, a uitat că ceea ce se seamă­
nă între spini „se î n ă b u ş ă " i a r cel care nu află
liniştea nu poate ajunge să-L cunoască pe Dumne­
zeu; „Opriţi-vă [din lucru] şi cunoaşteţi că Eu sunt
Dum nezeu."^
Sufletul care se linişteşte şi se eliberează de lucru­
rile dinafară înţelege mai îndeaproape care sunt vir­
tuţile şi viciile sale.
Căinţa nu se poate câştiga decât în liniştire, fără
de care nu se poate obţine nim ic; căci îi este cu nepu­
tinţă celui care caută larm a [lumii] să se cunoască pe
sine şi să-şi simtă greutatea şi m ulţimea păcatelor.
Atunci când liniştea lipseşte, relele trag folos.
D acă vei lua ca ajutor, alături de rugăciune, cele
patru virtuţi, adică îndelunga răbdare şi smere-
' ty Lc. 8,14.
iPs. 45,11.
n ia, p riv eg h erea şi mfrânarea, vei aña caica cca mai
s c u r tă sp re nepătimire.
L in iştea aduce tăcere, iar tăcerea, fiind in orice
situ aţie m aica gândurilor preaînţelepte, dă naştere
a ce sto ra în urm a convorbirii neîncetate şi statornice
cu D um nezeu.
Liniştea, atunci când este însoţită de tăgădui­
rea d e sine desăvârşită, face ca mintea să ajungă o
o g lin d ă fără pată.
 6 . D e sp re deprinderea duhovnicească

D ep rin d erea duhovnicească este nevoinţa in

v e d e re a [dobândirii] evlaviei. Acesta este foarte
fo lo sito are, „având făgăduinţa vieţii de acum şi a
celei c e v a să vină" .* Truda pentru evlavie aduce rod
d e v eselie.
Teofilact spune: „Deprinde-te cu evlavia, ceea ce
în seam n ă [să te deprinzi] cu credinţa curata şi cuviaţa
d reap tă, pentru ca de acest fel este evlavia; aşadar, este
n ev o ie d e sârguinţă şi de nevoinţe neîncetate; pentru
că acela care se antrenează, chiar şi atunci cândnueste
Ia co n cu rs, se osteneşte din răsputeri, până asudă"
Ia r Sfântul Chirii al Alexandriei afirmă: „Evlavia
şi sfin ţen ia sunt bunuri, de care nu putem avea par­
te fă ră ajutorul Iui Dumnezeu; iar ajutorul se înso­
ţe şte cu osârdia întru nevoinţe."
D eprinderea duhovnicească cuprinde postul, dis­
cip lin area f trupului^ precum şi nevoinţa în general.
' / 7)w. 4 3.
^-EK/t!]p%ty(t?yMX—în sens iiterai desemnează o disciplina asce­
tic ă to a rte riguroasă
 D eprinderea [duhovnicească] ne pregăteşte să
fim înd u rători, cum pătaţi, m oderaţi, să ne stăpânim
m ânia, să ne îm blânzim poftele, să facem miloste­
nie, să arătăm iubire de oam eni, să ne exersăm in
to ată virtu tea. D ep rind erea [duhovnicească] este
asceza virtu oasă care lu crează o conduită de viaţă
d em n ă de adm iraţie. D eprinderea [duhovniceas­
că] îi face pe cei încercaţi prin îndelunga obişnuinţă
m u lt m ai rezistenţi
* la d u rere.
A sceza presup une făptuire, studiu, deprindere,
în frân are, d ragoste faţă de nevoinţe.
Sfântul Ioan G ură de A u r spune: „Asceza este făp­
tuire în acord cu legea; presupune puterea de a răbda,
cum pătare, m oderaţie, stăpânirea mâniei, îmblânzi­
rea poftelor; săvârşirea milosteniei, manifestarea iubi­
rii faţă de oameni, lucrarea a toată virtutea/'

7. D espre nepăsare

N e p ă sa re a este răd ăcin a [tuturor] relelor, spu­

n e E p ictet. A ceasta am o rţeşte vigoarea sufletului,
ch e a m ă acedia*, d ă n aştere plictiselii, întunecă min-
* E v a g r i e P o n ti c u l (în C u v â n tu l s ă u p ra c tic , c a p . 1 2 ) spune
c ă „ d e m o n u l a c e d i e i , n u m i t şi d e m o n u l a m ie z ii, e s te cel mai
g r e u d e î n v i n s d i n t r e to ţi d e m o n i i " , ia r S fâ n tu l Io a n D am as-
c h i n (S /în tc tc P a ra /e /c , P G 9 5 , 1 2 1 2 ) a d a u g ă : „ T o a tă lu p ta noas­
t r ă e s t e î m p o t r i v a d u h u l u i a c e d i e i , c a r e e s te în s o ţit şi sprijinit
d e d u h u l tr is te ţii. A c e s t d e m o n e s t e is c u s it şi a n e v o ie d e biru­
it, m u n c i n d u - i n e î n c e t a t p e m o n a h i ; d e o b ic e i, s e a b a te asupra
l o r p e la c e a s u r i l e a m ie z ii, in s u f l â n d u - l e s lă b ic iu n e şi team ă şi
n ă s c â n d î n ă u n t r u l l o r u r ă a t â t f a ţă d e lo c u l în c a r e s e află, cât şi
f a ţ ă d e f r a ţii c u c a r e î m p r e u n ă - p e t r e c , şi f a ţă d e o ric e lucrare,
ş i f a ţ ă d e c itir e a d u m n e z e i e ş t i l o r S c r ip t u r i, tr e z in d u -le gânduri
d e d u c ă şi s u g e r â n d u - l e c ă , d a c ă n u s e v o r m u ta în a lte locuri,
v r e m e a p e t r e c u t ă şi n e v o i n ţ a d e p u s ă le v o r fi z a d a r n ic e ."
 tea, şu b re z e şte cugetul, umbreşte frumuseţea mora­
lă, s e a m ă n ă zâzanie în inimă, il dă jos pe om de pe
în ă lţim ile sale, îi doboară puterile morale, atungă
v irtu ţile , ad u ce viciile, izgoneşte pacea din suflet
şi fa c e lo c tulburării; ea respinge fericirea, seamănă
n e fe ric ire a , răpeşte cinstea, adaugă reproşuri; îl face
tr â n d a v p e cel cu care se uneşte, îl arată necugetat,
îi ia m in ţile şi-l face nesimţitor, desfrânat, iubitor de
p lă c e r i, îl conduce la bătrâneţi urâte, îlîmpinge spre
d e z a s tr u .
C e l nep ăsător este un om neferidt, deoarece
n e s o c o te ş te faptul că trăieşte pentru a ajunge la
d e s ă v â rş ire ; uită că a fost chemat pe culmile slavei,
c ă e s te înconjurat de o mulţime de haruri, gata să-i
o fe re o rice desfătare duhovnicească, şi încetează
s ă -ş i rid ice ochii şi să privească la ele; uită că desfă­
ta r e a v in e după efort, că fericirea presupune învăţa­
r e , c ă b u cu ria se află în muncă; uită că slava, dnstea
şi cu n u n ile se afla în purtarea de grijă; uită că a venit
în lu m e sp re a lupta şi că viaţa este nevoinţa pentru
v ir tu te ; u ită că se sileşte spre veşnide; a uitat că va
d a s e a m ă în faţa dumnezeiescului Creator; că i se va
c e r e în a p o i talantul ascuns în pământ dimpreună cu
d o b â n d a şi profitul [datorat); a uitat că este rob al
D o m n u lu i, C are urmează să vină m ceasul în care
n u s e a şte a p tă ; a uitat că-1 aşteaptă viaţa viitoare şi
ju d e c a ta d e p e urmă.
N u m ai cel nepăsător este un caz aparte în lumea
celo r vii, deoarece, cu toate că trăieşte, este lipsit de
v iaţă; căci, ih pofida faptului că toate delà cele mai
m ari p ân ă la cele mal mief se mişcă ?i acţionează
activează, păşesc, lucrează, îşi îndeplinesc îndato­
ririle, îşi d u c la ca p ă t m isiunea, num ai cel nepăsă­
tor preferă lenea şi statul degeaba şi îşi refuză înda­
toririle a tâ t faţă d e sine, cât şi faţă de Dumnezeu şi
u m an itate. C el n ep ăsător este o povară pentru lume
şi, cu to ate că trăieşte, a m urit.

8. D espre silinţă

Silinţa este grija, preocuparea, îngrijirea de ceva

anum e.
E p ictet a nu m it silinţa „m aică a tuturor virtuţi­
lo r" . Sofocle spune: „Putem să împlinim tot ceea ce
căutăm , d ar lucrul faţă de care suntem nepăsători
ne va scăp a."
N eofit Doukas afirmă: „Ceea ce are parte de grija
cuvenită nu se poate să nu sporească odată cu tre­
cerea tim pului; şi nici una dintre ştiinţe nu va putea
p rogresa, dacă nu este hrănită cu studiul."
„Toate p o t deveni m ai bune prin silinţă, grijă con­
tinuă şi râvn ă neîncetată; cei m ai mulţi ajung să fie
m ai buni prin studiu, m ai curând decât de la natu­
r ă " (C ato).
„C elor care nu se silesc le scapă până şi cele uşoa­
re, iar cele grele p o t fi câştigate prin străduinţă. Sâr-
guinţa ad u ce roade şi conduce la desăvârşire (. . .) şi/
cu toate că du rerea este îm potriva firii, ajunge să fie
folositoare pentru fire" (Plutarh).
Xenofon rem arcă: „Silinţa statornică pentru cele
bune şi frum oase are parte de rezultatele dorite."
Sfântul Vasile cel M are spune următoarele: „Oste­
nelile sunt prin firea lor pentru cei care adună foloa-
 se d e p retu tin d en i cu râvnii, asemenea râurilor mari
c a ie -ş i a d u n ă tap ai din toate părţile."
S ilin ţa învinge otice obstacol şt il conduce pe om
p e d ru m u l ieridrii. Sileşte-te, trudeşte, câţi vremeeşti
tâ n ă r, p en tru ca mai târziu sâ nu repeţi zadarnic.

9 . D esp re vieţuirea după Dumnezeu

V ieţu irea evanghelică înseamnă a trii in acord

cu principiile morale ale Sfintei Evanghelii. Sfân­
tu l V asile cel Mare spune despre vieţuirea evan­
g h elică: „învaţă şi cunoaşte [ce înseamnă] vieţuirea
evangh elică: hotărârea în priviri, înfrânarea limbii,
su p u n erea trupului, cugetul smerit, puritatea gân­
d u rilo r, înlăturarea mâniei. Atund când eşti silit
să faci ceva, oferă-te de bunăvoie; cândiţi lipseşte
[ce v a ], n u te duce la judecată, când eşti urât iubeş­
te, câ n d eşti persecutaţ îndură, când eşti mustrat,
ro a g ă -te . Mori păcatului şi răstigneşte-te dimpreu­
n ă cu H ristos: întreaga ta iubire îndreaptă-ţi-ospre
D o m n u l/'
Ia r Sfanţul Grigorie de Nyssa afirmă: „Vieţuirea
ev an gh elică înseamnă a dobândi aceahainăinacord
cu v irtu tea şi cu dreapta-credinţă, pentru a nu ne
a # a g o i [şi descoperiţi].* iar isidor Peiusiotul subli-
n ia z ă ; „Vieţuirea evanghelică este vieţuirea duhov-
ni ce a şcă ; ia r calea vieţuirii evanghelice izbândeşte
m ai d egrab ă prin faptă decât prin vorbe/ Sfântul
Jo an G u ră de A ur spune: „Nu este nevoie doar de
credinţă? ci şi de o vieţuire duhovnicească, pentru a
a ;u n g e sg a vem parh= A PuM Care nM Ax) tM o
singură dată^. C redinţa este un lucru m are şi mântu­
itor şi fără de ea nim eni n u poate să se mântuiască;
d ar nu este de ajuns a o pune num ai pe ea în lucra­
re, ci este necesară şi o vieţuire d reap tă/' Şi iarăşi:
„Viaţa p rezen tă este v rem ea alegerii unui mod de
vieţuire, iar d u p ă m oarte [urm ează] judecata şi răs­
plata; fap ta bu nă i-a dus la cer pe cei care au săvâr­
şit-o, fără să fie nevoie să facă semne [minunate],
în să m inunile şi sem nele, fără o vieţuire [cuvenită],
n -au reuşit să îi conducă nici până la porţile [Raiu­
lui]. V ieţuirea evanghelică înseam nă făptuire bună
şi v iaţă cu rată."
Teofilact observă: „N oi trebuie să cugetăm la cele
de sus, să ne silim [să m ergem ] spre patria noas­
tră, în care ni s-a rânduit să vieţuim ; cetatea noastră
se află în cer; prin aceasta diferă creştinii adevăraţi
de orice alt fel de oam eni; şi există o m are deosebi­
re în tre unii şi alţii, anum e că [cei dintâi] au mintea
şi cu g etu l p u ru rea la cele cereşti şi bunurile veşni­
ce se oglin desc în ei prin părtăşia şi împărtăşirea de
D u h u l Sfânt. Cel ce s-a afierosit virtuţii şi s-a lepă­
d a t d e sine, luându-şi cru cea şi urm ându-1 lui Hris-
tos, este v red n ic de vieţu irea evanghelică.
A vieţu i d u p ă D u m n ezeu înseam nă a nu cugeta
rele în ău n tru l tău şi a trăi cu o conştiinţă nepătată.

i S d l. la B o te z .
 1 0 . D e s p re vieţuirea monahală

V i e ţu ir e a m onahală înseamnă autodăruire şi

s u p u n e r e f a ţă de Legea dumnezeiască, sărăcie de
b u n ă v o ie , în frân are, îndurarea răului şi nevointă,
a lă tu r i d e rugăciunea neîncetată, spre împlinirea
a t o a t ă v irtu te a , şi îndelunga răbdare, în vederea
d e s ă v â r ş ir ii. Dumnezeiescul loan Scărarul defineş­
te m o n a h u l în felul următor: „Monahul este străda­
n ia n e în c e ta tă a firii şi păzirea neîntreruptă a tutu­
r o r s im ţu r ilo r ; este trup cast, gură curată şi minte
lu m in a tă ." *
S f â n tu l Isa a c zice: „Monahul este cel aflat în afa­
r a lu m ii, p u ru re a rugându-se lui Dumnezeu să aibă
p a r t e d e bu nu rile viitoare; avuţia monahului este
r u g ă c i u n e a săvârşită cu străpungerea inimii şi bucu­
r ia n ă s c u t ă d in credinţă, care străluceşte în cămările
c u g e tu lu i." ^
I a r S fâ n tu l Efrem observă: „Pentru a fi monah nu
e s u f ic ie n t a intra în cinul monahal şi a purta veş­
m in te le [m o n ah ale]; ci înseamnă dorinţă cerească şi
v i e ţ u i r e dum n ezeiască; prin acestea viaţa se arată
a fi [ c u a d e v ă ra t] înaltă." Şi Sfântul Maxim spune:
„ M o n a h u l e ste cel care s-a îndepărtat cu mintea de
lu c r u r i l e m ateriale, şi prin înfrânare, iubire, psalmi
şi r u g ă c i u n e se aheroseşte lui Dumnezeu/'*
 11. D espre post

Sfinţii Părinţi ai Bisericii afirmă că postul este

întru totul duhovnicesc. Abstinenţa de la mâncăru­
rile de toate felurile şi grase nu are decât un singur
scop: întărirea sufletului pentru a rezista în războiul
dus de trup [îm potriva poftelor şi a patimilor], spre
a se arăta biruitor şi a prim i de la Dumnezeu, Dătă­
torul Legii, cununa neveştejită a biruinţei.
Sfântul Vasile cel M are defineşte postul ca înstră­
inare de rele, spunând: „Binele postului nu izvo­
răşte de pe u rm a înfrânării de la mâncăruri numai;
pentru că adevăratul post înseam nă alungarea şi
înfierarea relelor; dezleagă orice legătură pe care o
ai cu nedreptatea; renunţă la a-ţi întrista aproape­
le; iartă-i datoriile [pe care le are faţă de tine]; nu
posti num ai în îm prejurări grele şi când te afli în
duşm ănie [cu aproapele]; nu m ănânci came, dar îţi
m ănânci [de viu] fratele; te abţii de la vin, dar nu şi
de la injurii; aştepţi să te îm părtăşeşti [când vine]
seara, d ar îţi petreci ziua în tribunale"; şi iarăşi:
„Postul înseam nă înfrânarea limbii, stăpânirea
m âniei, îndep ărtarea de pofte, calomnie, minciună,
jurăm inte [strâm be]; întru acestea, aşadar, estepos-
tirea cea bu n ă."
Isidor Pelusiotul rem arcă: „Postul de la mâncă­
ruri nu aduce nici un folos celor care nu postesc cu
[toate] simţurile: pentru că nevoitorul se înfrânează
de la toate."
Iar Sfântul Chirii al A lexandriei constată: „Ade­
văratu l m od de a posti înseam nă putinţa de a săvâr-
 şi lu cru ri cu adevărat mari, care nu se afl3 decât
în faptul de a nu-ţi hrăni mintea cu plăceri desfrâ­
n a te ..." Dumnezeiescul îoan Gură de Aur spune
d esp re post: „Postul este o harismă dumnezeias­
că, este h ran a îngerilor, prietenul fecioarelor, spo­
rul în cele ale casei; postul este apărătorul celor ce
se p o căiesc, însoţitorul rugăciunii, începutul bogă­
ţiei [duhovniceşti], mângâierea celor săraci, ajuto­
ru l ce lo r în necazuri; postul alungă somnul şi aduce
câ n ta re a de imnuri, postul este apa care ne răcoreş­
te, p regătin d u -n e [să bem] din izvorul nemuririi."
S fân tu l Grigorie de Nyssa afirmă despre post
acestea: „Postul este pacea de obşte atât a sufletului,
câ t şi a trupului, viaţa lipsită de tulburare, vieţui­
re a în statornicie, viaţa bine-plăcută lui Dumnezeu
şi c a re întristează vrăjmaşul/'
Şi Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Pos­
tul p ă z e ş te pruncii, aduce cumpătare tânărului, îl
face v re d n ic de respect pe cel aflat la vârsta senec­
tu ţii. P e n tru că bătrâneţile împodobite de post sunt
[m u lt] m a i vrednice de cinste. Pentru femei este cea
m a i p o triv ită podoabă, pentru cei în floarea vârstei
e ste frâ u , este pavăza celor nuntiţi şi hrănitoare a
f e c io r ie i/' Şi iarăşi: „Postul este asemănarea cu înge­
rii; el e s te ce! care ne sălăşluieşte în acelaşi cort cu
d re p ţii şi cum pătarea de care viaţa are trebuinţă/
I a r S fân tu l Chirii al Alexandriei spune: „Postul
e ste u r m a r e a vieţuirii îngereşti, izvora! cumpătării,
în c e p u tu l înfrânării, nimicirea iubirii de plăceri."
S fâ n tu l Ioan Gură de Aur zice despre post urmă­
to a re le ; „P ostu l, dacă n-o arealături pe sora iui, milos-
tenia, nu urcă la cer; pentru că nu alcătuieşte împreu­
nă cu ea doar o pereche, ci un [întreg] atelaj/'
Severian rem arcă: „Postul are două aripi, rugă­
ciunea şi m ilostenia, fără de care nu este cu putintă
să se pună în m işcare."
Sfântul Vasile cel M are afirmă despre puterea
postului: „Postul naşte profeţi, îi întăreşte [şi mai
m ult] pe cei puternici, îi înţelepţeşte pe legiuitori,
este p avăza cea bună a sufletului, însoţitorul cel
sigur al lui, arm ă a celor [ce vor să fie] desăvârşiţi,
exersare [necesară] a atleţilor; postirea învinge ispi­
tele, pregăteşte calea evlaviei, păşind alături de trez-
vie, obârşie a cum pătării; în războaie săvârşeşte fap­
te de bărbăţie, iar în vrem uri de pace aduce liniştire.
Postul trimite rugăciunea la ceruri, fiind asemenea
unei aripi pe calea spre înălţim i; postul este maica
sănătăţii, dascăl al tinereţilor, podoabă a vârstnid-
lor, bunul însoţitor al celor aflaţi în călătorii, tovară-
şui sigur al celor ce locuiesc îm preună."
Sim eon M etafrastul spune: „Postul este un mare
bun: nim iceşte [vindecând] rănile păcătoşilor;
înm oaie şi dom oleşte aprinderile patimilor trupeşti;
este ţarina cea bună care dă rodul veseliei şi priete­
nul plin de îndrăzneală îm potriva vrăjmaşilor."
Sfântul Ioan G ură de A ur; povăţuind despre post,
spune: „Să iubim postul, pen tru că este maica cum­
pătării şi izvorul a toată iubirea de înţelepciune."
In cel de-al doilea cu vân t despre post, Sfântul
G ură d e A u r afirm ă: „Iubite, să nu respingi postul -
m aica virtuţilor, rădăcina celor bune, izvorul cum­
pătării, paznicul evlaviei, însoţitorul sfinţilor, împre-
ună-locuitorul îngerilor, duşmanul thav..luhn. ph,..
tenul Duhului; prin mijlocirea postini.ptăfrnh- f,,..
d c noi, demonii se retrag, mânia slăbeşte, p<fta
m ortificată, virtuţile prind viaţa şi străluci inn.n
prin post patimile se domolesc şi tulburarea place
rilor se astâmpără, iar mintea pluteşte intru <emn.i
tate, străbătând cu bine furtunile iernii răutăţi! şi
conducându-şi corabia la limanul virtuţii* cu ajuta-
rul ei; [şi iarăşi]: „Ce este postul, dacă nuîncununa­
rea nevoinţelor, înfăptuitorul răsplăţilor şi cale spre
m ântuire? Postul ne mută de la sclavie la libertate,
ne în toarce din robie în patrie; postul vindecă răni­
le sufletului; înnoieşte sufletul stricat de păcate, dă
sufletului vigoare,îmbărbătează cugetul, zămisleşte
frica d e Dumnezeu, supune patimile, aducecugete­
lor liniştire. în zilele de post, plăcerile sestingşi vir­
tuţile înfloresc, frumuseţea cumpătării searatăprea­
cu ra tă şi trupul urmează sufletul, ajungândduhov­
n icesc şi m ai presus de bre. Bucura te de post şi nu
te în trista, aşa cum făţarnicii îşi smolesc feţele spre
a fi v ăzu ţi de oameni, pierzându-şi răsplata pentru
p o stire. Pentru că acesta este cuvântul Mântuito­
ru lu i: A tu n d când posteşti unge-ţi capul tău, spa-
lă-ţi fa ţa întru faceri de bine; străluceşte în virtuţi,
ca să-M i arăţi numai Mie, Cel care văd cele ascun­
se, c ă p osteşti"; [şi iarăşi:] „Postul punedemonii pe
fu g ă şi nim iceşte tirania diavolului, mai ales dacă
a re c a însoţitoare rugădunea; postul şi rugădunea
l-au în ă lţa t la cer pe liie, iar pe niniviteni i-a izbăvit
d e m o a rte ; postul i-a păzit nevătămat pe Daniel de
ia fa ţa leilor? postul l-a învrednicit pe Moise de sia-
 v a c e a m a i p r e s u s d e v e d e r e , i a r p e E i i s e i i-a arătat
c a m a i m a re p e s te p r o f e ţi/'

12. D espre sfinţenie

Sfinţenie! Num e dumnezeiesc, lucrare dumne-

zeiască; numele tău îl arată pe cel care a fost sfinţit
de Dumnezeu, pe cel cum pătat şi curat, pe cel liber
de toată pata şi de toată patima. Sfinţenia este che­
m are înaltă, arătând desăvârşirea şi înţelesul a toată
virtutea. Tu propovăduieşti pe omul care a fost cre­
at după chipul lui Dumnezeu şi a ajuns la asemă­
narea cu El. Tu îl arăţi pe cel care trăieşte în lume
ca cetăţean al cerului. Tu îi dai omului cel de ţărână
numele de fiu al lui Dumnezeu. Tu îl izbăveşti pe
om ul păm ântesc de patimile lumeşti şi-l faci părtaş
cetelor cereşti. Tu îl descoperi pe cel care a fost prin
fire lipsit de sfinţenie plin de harul dumnezeiesc. Tu
vădeşti lucrarea lui, care stă ascunsă în adâncul ini­
mii. Tu îl m ărturiseşti pe cel ce este lucrător al bine­
lui, frumosului, adevărului şi dreptăţii. Tu îl mărtu­
riseşti pe credincios ca pe iubitor şi păzitor al Legii
dum nezeieşti. Tu îl arăţi pe cel care şi-a unit voia cu
voia dum nezeiască. Tu îl înfăţişezi pe cel care voieş­
te să fie bineplăcut lui D um nezeu prin nevoinţă şi
rugăciune. Tu îl înfăţişezi pe cel neprefăcut şi lip­
sit de răutate. Tu îl descoperi pe credinciosul care
are aprinsă în inim a lui dragostea dumnezeiască;
îi încununezi pe cei care se nevoiesc în munţi şi îi
îm podobeşti cu m antia ta purpurie pe cei care se
luptă în oraşe pentru virtute. Tu luminezi cu stră-
lucirea ta toate vârstele omului vieţuitor in Hris-
tos. Num ele tău il arată pe cel care a (ost sfinţit de
D um nezeu şi îl vădeşte pe cel care s-a Învrednicit să
ajungă prieten al lui Dumnezeu. Tu adevereşti care
este dreapta credinţă. Tu il dai la iveală pe cel milos­
tiv şi iubitor de oameni, care-1 iubeşte pe aproape­
le aşa [cum se iubeşte pe] sine însuşi. Tu il prezinţi
pe cel ce-a ajuns învingător in lupta virtuţii. Tu H
cunoşti pe cel care râvneşte la cele de Sus, pe adevă­
ratu l îndrăgostit de frumuseţea dumnezeiască. Eşti
m artoru l credincios şi nemindnos al culmii cinstei
şi slavei dumnezeieşti dăruite ca răsplată oamenilor
d e către Dumnezeu. Tu mărturiseşti în chip credin­
cios care este legătura dintre cer şi pământ. Tu eşti
arv u n a slavei dumnezeieşti ce ne aşteaptă. Tu eşti
g aran tu l sigur al moştenirii împărăţiei cerurilor, de
ca re nădăjduiesc să aibă parte toţi sfinţii, [toţii creş­
tinii. Amin.

13. Despre beţia duhovnicească

Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre

beţia duhovnicească: „Există [oameni] care nu beau
vin, d a r se îmbată, după cum există şi [oameni] care
b eau vin, dar rămân cu mintea limpede/'
Pavel, episcopul Emesei, zice: „Beţia duhovni­
ce a scă este maica cumpătării, dascălul castităţii,
b eţie care ţine ochiul minţii treaz, beţia adevărului
c a re revarsă lumină m sufletele ce s-au umplut de
ea, beţia care nu-i face pe oameni să-şi piardă min-
*4 T - ^ Jin cauza excesului
ble, n ici sa -şi stnce s a n a ra fe a u
de vin, ci care m ai d eg rab ă d ă vigoare mădularelor
[trupului] şi îl în a rm e a z ă [pe om ] cu armele dreptă.
ţii îm p o triv a p ăcatu lu i; este beţia de care s-a umplut
ceata ap o sto lilo r/'
T eodoret p ovăţu ieşte, spunând următoarele
desp re beţia d u h o v n icească: „Lepădând beţia cea
v ătăm ăto are, s-o aşezaţi în locul ei pe cea duhovni­
cească; u m p leţi-vă de D uhul, lăudându-L pe Dum­
nezeu neîncetat, av ân d u -L în m inte şi îmboldin-
d u -vă cu getu l p u ru rea sp re E l."
Iar Gură de Aur, tâlcuind versetul: „Nu vă îmbă­
taţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de
D uhul"', spune: „A ceasta este beţia cea bună: să te
am eţeşti de Duhul, ca să nu te ameţeşti de pe urma
vinului; pune stăpânire pe cugetul şi pe gânduri­
le tale, ca să nu găsească loc [în tine] patima aceea
neruşinată [a beţiei]; de aceea n-a spus [Apostolul
Pavel] «faceţi-vă părtaşi Duhului», ci «umpleţi-vă
de Duhul»: adică, să vă um pleţi cugetul desăvâr­
şit [de Duhul], asem enea unui pahar, pentru ca dia­
volul să nu-şi mai poată aña loc [în el]." Şi iarăşi:
„Există un pahar al beţiei care este bun pentru noi;
este paharul beţiei care zăm isleşte cumpătarea, iar
nu slăbiciunea; care este acela? Este paharul duhov­
nicesc, paharul m ântuirii, paharul preacurat al sân­
gelui Stăpânului."
 1 4 . D esp re beţie

B e ţia e ste consecinţa consumăm ţin exces aţ

v in u lu i; a ce st [consum dej vin se numeşte beţie;
u n ii s o c o te s c că termenul beţie (ptOr]) provine de ia
v e r b u l peOi^pr, [care înseamnă] a trece cu vederea,
a c e d a , a d a înapoi. „[Se numeşte] beţie, pentru că
e s te c a u z a îm b ătăm (cedării) sufletului. Orice beţie
îm p in g e cu getu l care se află sub stăpânirea vinului
l a s ta r e a d e exaltare."
S fâ n tu l Ioan Gură de Aur spune că beţia nu este
n im ic altce v a decât ieşirea din zăgazurile fireşti ale
m in ţii, rătăcirea gândurilor, pustiirea cugetului, lip­
s a d e chibzuinţă.
B e ţia îi face pe oameni să-şi piardă minţile, întu­
n e c ă gând u rile, îmbolnăveşte sufletul şi trupul şi
îm p in g e la săvârşirea unor păcate grave şi înfrico­
ş ă to a r e . Beţia provoacă certuri şi tulburări, neîn­
ţe le g e ri şi crim e, înarmând mâinile celor care s-au
îm b ă ta t. Beţia produce narcoza creierului; îl face pe
c e l c e s-a îm bătat neruşinat, sfidător, hulitor, jigni­
to r şi certăreţ. Beţia duce la nebunie şi la pierderea
b u n u lu i sim ţ. Beţia îi face pe cei liberi să-şi piardă
lib e rta te a şi să se facă de râs în faţa supuşilor. Beţia
îi f a c e ch ia r şi pe cei chibzuiţi să iasă din graniţele
firii.
S fâ n tu l Vasile cel Mare mărturiseşte despre beţie
u r m ă to areie; „Beţia este un demon care cu de la sine
p u te r e in tră în suflete prin mijlocirea plăcem. Beţia
e s te m a ic a răutăţii şi duşmanul virtuţii. ii face pe
c e i c u ra /o s laş şi p e cei cumpătat desirânat neştiind
ce este dreptatea şi nimicind chibzuinţă/' Şi iarăşi-.
„[A duce] devastarea gândurilor, slăbirea puterilor,
îm bătrânirea înainte de vrem e, moartea grabnică."
Sfântul Ioan G ură de A ur numeşte beţia maică
a mâhnirii, bucurie a diavolului, zămislitoare a mii
de rele. Şi din nou: „Beţia este nebunie de bunăvoie,
trădare a gândurilor; năpastă care te face de batjocu­
ră, boală pentru care vei fi luat peste picior, demon
ales de la sine; beţia este mai rea decât nebunia. Cel
beat este m ai rău decât un demon, este mai nesăbuit
decât cei nesăbuiţi, mai lipsit de viaţă decât morţii/'
Cel beat este un m ort însufleţit, un demon de
bunăvoie; beţia este o boală care n-are iertare, căde­
re care n-are nici o scuză, urâciunea de obşte a nea­
m ului nostru.
Intr-adevăr, beţia este un dem on de bunăvo­
ie, care intră în suflete prin mijlocirea plăcerii; cei
care se îm bată atrag de bunăvoie asupra lor viforul
[nenorocirilor] aduse de beţie.

15. Despre obişnuinţa bună şi despre cea rea

Obişnuinţa este deprindere (e0o$); iar deprinde

rea devine trăsătură morală (t}9oţ); morala, pentn
om, după cum spune Aiistotel, se află în legătură ct
deprinderea; pentru că trăsătura morală (?}0o() îş
primeşte numele prin relaţie cu deprinderea (¿?0oţ)
morala îşi ia numele de la faptul deţinerii unei anu
mite obişnuinţe. Este evident [că obişnuinţa este] <
deprindere morală care ilustrează dispoziţia dobân
dită prin repetare, precum şi imboldul de a săvârş
 fap te b u n e sau tete. Aşadar, obişnuinţa ajunge să fio
v irtu te sau viciu în funcţie de caracterul faptelor spre
care în clin ă cineva; pentru că obişnuinţa bună edu­
că sp re virtute, pe când cea rea, spre viciu; cea dintâi
d u ce la cer, cea de-a doua, în adâncuriie [iadului).
S fân tu l lo an Gură de Aur spune: „Mare este forţa
tira n ic ă a obişnuinţei, atât in cele bune, cat şi in cele
re le , a tâ t de mare, încât se transformă intr-o necesi­
ta te a firii. Obişnuinţa este dificilă şi cumplită atât
s -o sch im b i, cât şi să te aperi de ea. Obişnuinţa este
c u a d e v ă ra t mare, având puterea pe care o deţine
fire a . D e aceea, unii din afara [Bisericii] au numit
o b işn u in ţa «a doua natură)). Obişnuinţa rea, care s-a
sta to rn icit, cu trecerea timpului ajunge foarte greu
d e v in d e c a t sau chiar cu neputinţă de tămăduit. 0
o b işn u in ţă care s-a înrădăcinat nu poate fi schimba­
tă d in tr-o dată. Gravă, [foarte] gravă este obişnuinţa
r e a ; n u se întinde atât de repede molima şi nu vată-
m ă în tr-a tâ t raia, pe cât răutatea oamenilor vicleni;
c a d to vărăşiile rele strică obiceiurile bune/'
O b işn u in ţa rea este foarte vătămătoare; îl striveş­
te p e o m , îl îndepărtează de adevăr şi de viaţă, este
c a p c a n ă , prăpastie, nimicire, ducând la pierzare, la
p ie ir e .
„ î n o ric e situaţie, obişnuinţa este anevoie de biru­
it; s p u n e Sfântul Giigoiie de Nyssa, întrucât are o
m a r e p u te r e de a atrage sufletul după ea şi 3-1 amă­
g i, d â n d u -i o închipuire de bine, atunci când prin-
fr-o f re a j deprindere se ajunge ia o anume intimita­
te ş i ia u n ataşam ent pătimaş. $i de nimic nu trebu­
ie s ă fu g im ca de iucrui aceia care se a%ă m puterea
obişnuinţei [rele], care ajunge să fie socotit bun şi
vrednic de dorit."
Sfântul Vasile cel Mare spune: „Obişnuinţa [de a
auzi] cuvinte necuviincioase este calea care condu­
ce la săvârşirea relelor."
Obiceiul care s-a învechit ajunge să fie mai tare
decât firea, zămislind păcate mici, pe care nu le luăm
în seam ă, dar care sporesc, luând amploare.
„Obişnuinţa este cea care face plăcută sau urâtă
orice v iaţă" (Filon Alexandrinul).
Obiceiul începe de la cele mărunte, care, atund
când sunt neglijate, dobândesc o putere foarte mare.
Isocrate sfătuieşte zicând: „Caută să vorbeşti
despre cele bune, pentru ca să te obişnuieşti să
cugeti lucruri asem enea celor [bine] rostite."
Sfântul Ioan Gură de A ur spune despre cei stăpâ­
niţi de obişnuinţă: „Mulţi dintre cei care sunt stăpâ­
niţi de obişnuinţă nu sunt în stare nici măcar să-şi
cunoască propria lor greşeală, d , pentru că se poartă
nechibzuit, au nevoie de alţii care să le fie dascăli."

16. D espre pofta pătim aşă şi iraţională

Pofta iraţională este pofta ochilor, precum şi ori­

ce d orin ţă a inimii care se opune legii morale; pofta
iraţională este şi dorinţa pentru cele deşarte, nesta­
tornice şi pen tru toate cele blam ate de bunul simţ.
D orinţele viclene au fost adu se în suflet de către cel
viclean.
înţeleptul Sirah sfătuieşte zicând: „După pofte­
le tale n u te călăuzi şi stai departe de ele. De vei
 d a su fletu lu i tău plăcerea poftei, te va face pe tine
b u c u rie vrăjm aşilor tăi."'
C e l c a r e a lepădat poftele iraţionale, acela se ara­
ta b ir u ito r m lupta virtuţii, ajunge să respecte Legea
m o r a lă şi progresează m virtute.
N u se descotoroseşte de deprinderea poftelor
ira ţio n a le d ecât cel care-şi îndreaptă ochii sufletului
s p r e c e rc e ta re a acesteia.
S fâ n tu l G rigorie Teologul mărturiseşte: „Ce! care
se s ă lă şlu ie şte [cu mintea] în inima lui neîncetat se
în d e p ă r te a z ă de toate cele ale lumii, [socotite] fru­
m o a s e ; ce l care păşeşte în Duhul nu poate să cunoas­
c ă p o f te le cărnii."
P o fta pătim aşă care zăboveşte multă vreme în ini­
m ă zăm isleşte păcatul şi aduce vătămare sufletului.
A p o s to lu l Iacov zice: „Fiecare este ispitit atunci
c â n d e s te tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pof­
ta , z ă m is lin d , naşte păcatul, iar păcatul, odată săvâr­
ş it, a d u c e m oarte."^
P o f te le îi nim icesc pe cei trândavi şi-i aruncă pe
o a m e n i în d ezastre şi îi duce la pierzanie. Dumneze­
ie s c u l I o a n G u ră de Aur spune următoarele: „Nu
p o a t e sco rp io n u l sau şarpele care s-ar statomid în
m ă r u n ta ie le noastre să verse atâta otravă, cât poate
p o f ta d e sfă tă rii să răstoarne şi să piardă totul. Pof­
ta p ă t i m a ş ă şi iraţională are ca fiice ale ei iubirea de
p l ă c e r i , d e slav ă şi iubirea de arginţi." [Altunde­
v a :] „ A ş a c u m focul aprinde paiele, tot astfel aprin­
d e p o f t a p ă tim a ş ă sufletul; şi aşa cum fumul aduce
o r b ir e v e d e rii, 1a fel şi pofta faduce orbirej minţii."
 Poftele pătim aşe care nu sunt îndepărtate ime­
diat ce se arată întunecă cugetul, tulbură inima,
istovesc sufletul, întinează cum pătarea şi fecioria,
răpesc castitatea şi zguduie temeliile virtuţii.

17. D espre neîn frânare (aK p am a)

N eînfrânarea este viciul care se opune cumpătă­

rii, castităţii, fecioriei. N eînfrânarea înseamnă slu­
jirea peste m ăsură a plăcerii, împingându-1 pe cel
supus ei la pofte şi desfătări. Cel neînfrânat aleargă
în urm a poftelor şi a dorinţelor lui fără stavilă; i-a
dat sufletului săturare şi a uitat de Dumnezeu, Cel
ce l-a creat. Cel neînfrânat L -a tăgăduit pe Dumne­
zeu şi s-a închinat pântecelui său. Pântecele a ajuns
dum nezeul lui. în sufletul său, care n-a cunoscut
legea harului, stăpâneşte legea cărnii.
Relele care însoţesc neînfrânarea sunt: întuneca­
rea minţii, îm pietrirea inimii, pierderea sensibilită­
ţii sufleteşti. Neînfrânării îi urm ează beţia, iubirea
de plăceri şi desfătări, râsul batjocoritor şi cele ce
acom paniază consum ul peste m ăsură de băuturi.
D um nezeiescul Ioan Gură de A ur spune: „Oare
nu ştii cât de m ulte rele vin de pe urm a iubirii de
plăceri? Râs batjocoritor, cuvinte nepotrivite, glu­
m e pline de nelegiuiri, flecăreli necugetate şi mul­
te altele, despre care nu se poate spune nimic bun/'
Cei care iubesc [cu adevărat] cum pătarea soco­
tesc că este mai bine să m oară decât să-şi păteze
sufletul cu neînfrânarea.
Sfânta Scriptură ne sfătuieşte pe toţi să ne păzim
de această răutate înşelătoare, zicând: „Luaţi seama
la voi înşivă, să nu se îngreuieze ¡ n ,^ ^ ^
m ân care $i de băutură şi de grijile vieţii."'
C el nem frânat îşi vinde întâii născuţi pe un btid
de linte.

18. D espre depravare (¿Murta)

D epravarea înseamnă a te folosi de ceva peste

m ăsu ră; a w r ta se numeşte depravare, pentru că
ea nu mântuieşte*, ci pierde şi trupul, şi sufletul.
D epravarea, intr-un sens comun, mseamna desfrâ-
n are, pentru că desfrânarea se naşte dinbeţie.

19. D espre desfrânate (d%oA#(M%) şi despre cel

desfrânat

D esfrânarea este iubirea de plăceri nemfrânată,

este depravare; cei desfrânaţi sunt ndnfrânaţi, iubi­
tori de desfătări, care nu-şi limitează dorinţa^; des­
frân at se numeşte cel ce trăieşte în trândăvie şi care
n u -şi stăpâneşte dorinţele, d, predându-le frâieie,
este p u rtat unde vor ele.
C el desfrânat tăgăduieşte cumpătarea şi propria
fire raţională, comportându-se ca [şi cum ar 6] tras
d e atelajul iubirii de plăceri spre [ara dorinţelor şi
a desfătărilor; în compania voluptăţilor şi a delicii-
lor; acolo unde îşi iroseşte bogăţia morală şi mate-
'ic . 24,31
* E tim olo gic, termenul ¿M M # este alcătuit din d (alfa priva­
tiv ) şi - prescurtarea termenului (măntuire).
3 Etim ologic, termenul dxahawr este alcătuit din d (alfa priva-
ti v ) şi - a limita, a fine sub control a îmblânzi a pedepsi.
rială şi îşi distruge firea duhovnicească şi simtua-
1a. Omul desfrânat, fiind în cinste, n-a priceput, ci a
ajuns în rândul dobitoacelor fără minte şi s-a asemă­
nat lor; s-a îndepărtat de D um nezeu şi [atunci] S-a
îndepărtat şi D um nezeu de el; patimile îl domină
şi i-au luat în stăpânire sufletul; firea lui duhovni­
cească s-a supus cu totul celei m ateriale şi s-a aser­
vit simţurilor. Furia şi m ânia izbucnesc în el nepoto­
lit, iar nechibzuinţa şi lipsa de voinţă îl conduc. Cel
desfrânat, nestăpânindu-şi poftele, este guvernat de
ele. Viaţa celui desfrânat este asem enea iernii grele,
care am eninţă să distrugă orice forţă vitală. Cel des­
frânat, spune Solomon, este dus asem enea unui bou
spre junghiere; este asem enea unui câine în lanţuri
şi unui cerb rănit de o săgeată în ficat. Se grăbeş­
te [să cadă] în laţ asem enea unei păsări, neştiind că
sufletul i se află în primejdie.*

20. Despre tăcere

Tăcerea este urm area şi rodul unei creşteri cu

ad ev ărat îm părăteşti şi nobile; cel ce a învăţat să
tacă, a în v ăţat să şi vorbească, pentru că tăcerea este
rod u l înţelepciunii, cu nim ic m ai prejos decât faptul
de a vorbi cineva cu pricep ere şi cum pătare; aşadar,
cel ce nu ştie să tacă nici nu p oate să poarte o discu­
ţie. „Pentru cel tânăr tăcerea este întotdeauna sigu­
ră, m ai ales atunci când îl ascu ltă pe celălalt, fără să
se tulbure şi fără să se certe; şi, chiar dacă cuvântul
pe care-1 aude nu-i este pe plac, va arăta îngădu-
i Cf. PzM. 7,22-23.
 ;nţă Si v . aştepta c ,
fără a-t contrazice deindată, ci, cum spune Esh^
nish lăsandu-i timp, ca vorbitorul să adauge, dacă
va voi/ ceva sau să schimbe sau să retragă ceva din
cele spuse. Cei care întrerup cuvântul celuilalt brusc
se com p ortă foarte urât: nici nu ascultă, nici nusunt
ascu ltaţi/ vorbind in acelaşi timp cu celălalt.
/^Tăcerea este maica atenţiei/ lacatuPporţilorceru­
lui/ cheie a [uşilor] Raiului" (IoanScărarul).
T ăcerea este semn al unei purtări cumpătate, însă
ea singură/ de la sine/ nu aduce pocăinţa; tăcerea îi
face ch iar şi pe cei lipsiţi de bună-creştere plini de
cum inţenie. Mai bine este să tad decât să vorbeşti şi
fe ricit este cel căruia i s-a încredinţat această cheie.
C el ca re tace este superior celui care vorbeşte mult,
ch ia r d acă ultimul n-ar rosti decât lucruri bune;
tă ce re a este cea care împodobeşte femeia. învaţă
[m ai bine] să tad decât să vorbeşti.
Z icala spune că slava tăcerii este lipsită de pri­
m ejd ii. Cel care-şi păzeşte gura îşi ţinesufletul depar­
te d e necazuri. Din gura închisă se revarsă bunătăţi.
C el tă cu t şi înţelept se va învrednid de cinste. Exis­
tă [oam en i] care vorbesc şi nu sunt plăcuţi, şi există
u n ii ca re tac/ dar care se dovedesc a fi înţelepţi (lisus
S irah ). //Vorbeşte/ dacă ai ceva mai bundecât tăcerea,
în să iu b eşte liniştea, întru care tăcerea este mai bună
d e c â t vorb irea" (Sfântul Giigorie Teologul). Tăcerea
n u a d u ce n id sete, nid tristeţe şi nid durere; nimeni

' R e t o r a te n ia n (389-3M).
2Piu tarh, D? 39BL.
3
n-a regretat că a tăcut, dar mulţi sunt cei care regretă
că au vorbit. A-ţi putea ţine în frâu limba aduce cin­
ste atât tânărului, cât şi celui în vârstă.
Pentru cuvintele tale să ai cântar şi măsură, iar
pentru gura ta, zăvor [ca să-ţi zăvorăşti] uşa. Dacă
ai un cuvânt înţelept, răspunde-i aproapelui, daca
nu ai, acoperă-ţi gura cu m âna mai bine. Solomon
se ruga ca Dumnezeu să-i pună strajă gurii sale şi
pecete asupra buzelor.
Şi David cerea strajă „gurii sale şi uşă de îngrădi­
re împrejurul buzelor sale".^
Infrânarea limbii este pom ul vieţii, iar cel care o
va păstra se va umple de Duhul; moartea şi viaţa
sunt în puterea limbii, iar cei care o strunesc se vor
bucura de roadele ei.
Tăcerea la momentul potrivit este bună, nefiind
nim ic altceva decât m aica gândurilor preaînţelepte.
D uhul cel bun fuge de vorba lungă.

21. D esp re grăirea în deşert

G răirea în deşert înseam nă cuvântul de prisos,

ad ică nefolositor şi zadarnic. Cel care grăieşte în
z a d a r este un om needucat, cu un comportament
necizelat şi u n caracter deplorabil; este preocupat
de lucruri neim portante şi m ărunte, iar cuvinte­
le îi su n t lipsite de înţelepciune; vorbeşte nepotri­
vit şi face greşeli, spune vorbe goale şi nu-i pasa de
[tim pul] aproapelui său când se pune pe vorbă; nu
există nici cântar, nici m ăsu ră pentru cuvintele sale
'( y Ps. 140,3.
 şi n ici rigoare in spusele lui; este tiecat şi guraliv
şi vo rb eşte necugetat şi prosteşte. Gura o ia Înain­
tea m inţii şi însăilează cuvintele Intre ele fără nici
o co eren ţă logică. Alunecă mai mult cu limba decât
[cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce grăiesc in
d e şe rt îşi pregăteşte sieşi multe suferinţe.

11. D espre clevetire

C levetirea este vorbirea de rău sau bârfirea sau

d efăim area. Este o patimă cumplită, un rău ce nu
p o a te fi stăpânit/ plin de tot ceea ce aduce moarte;
' este asem enea izvorului amar, ce scoate la suprafaţă
a p e care, atunci când sunt băute, amărăsc inima, iar
a tu n ci când sunt revărsate pe pământ, usucă ver-
I d e a ţa . Clevetitorul are o limbă de neîmblânzit, plină
d e am ărăciune şi mindună; cuvintele sale distrug
c a s e şi nimicesc suflete, provocând rele foarte mari.
C e ! c e cleveteşte este răutădos, iar gura lui nu gră-
! ie şte d e câ t din prisosul inimii sale.
j
f
j 23. Despre decărire şi despre cel decar
t

F lecărirea este vorba multă, trăncăneala, flecar

e s te ce l ce vorbeşte mult cel ce trăncăneşte.
F lecărirea este primejdioasă, urâtă şi ridicolă; este
lu a tă în derâdere in discujijie obişnuite; este urâtă
d in cau za aducerii de veşti rele şi este ironizată ca
fiin d indiscretă şi neşdindsă fină un secret.
Flecărirea este tron ai slavei deşarte, undeseaşazâ
cei ce iubeşte slava deşartăpentru a se slăvi pe sine.
 1-tccarului îi place sa vorbească pretutindeni, în
piaţă, ia teatru, ta plim bare, în cursul zilei sau al
nopţii; când m ân jeşte un bolnav, este mai râu decât
boala; atunci când te însoţeşte într-o călătorie pe
m are, este m ai nep lăcut d ecât râul de mare, iar când
te lau d a, este m ai su p ărăto r decât o mustrare.
G u ra flecarului este m ereu deschisă şi nu cunoaş­
te tăcerea; gura care nu se închide niciodată este
d ezg u stăto are, având o limbă guralivă şi neruşi­
n a tă ; g u ra care vorbeşte întruna provoacă multe
neorânduieli.
B ărb atu l care vorbeşte m ult nu va fi iubit de cei
înţelepţi, Iar cei prudenţi îl vor urî. Cel care vorbeşte
n eîn cetat o va ap u ca pe căi strâm be şi va fi respins
[de toţi].
C el care vorbeşte m ult ajunge să nu mai fie plă­
cu t nici d e prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de păcate.
C el căru ia îi place să sporovăiască păcătuieşte în
m u lte chipuri şi niciodată nu învaţă nimic, pentru
c ă n u v rea să asculte; inventează poveşti şi înşiră
istorii. „C el care înm ulţeşte cuvintele se va face urât
tu tu r o r /"

2 4 . D esp re cel care se am u ză pe seam a altora

C el care se am u ză pe seam a altora este ciudat,

dificil, nestatornic, uşu ratic, schim bător. Cel care se
d istrează pe seam a altuia se schim bă şi se preface
fo arte repede, îi im ită pe toţi şi pe toate, felul de a

' St'r. 20,7.

ti ^ c u iv a l, c u v i n e , tasul şi mersul; face glume şi
¿ ă p a ie ) d e certuri inutil celor pe care-i ironi/ej/ă
ta r a m o tiv , in sufletul celui care face glume Îşi află
s ă la ş u l v icii m ari, dezordine şi singurătate; armonia
s -a p ie rd u t, zidirea s-a năruit, frica a fost izgonită,
re s p e c tu l a dispărut.
D a c ă se află cineva care este necinstit şi urât,
acesta este ce! care face gtume. Nimic nu este mii
de ruşine decât cei care se amuză pe seama altera.
G u ra Iui nu este plină de har, a de duren" (Sfantu!
Io an G ură de Aur).

25. D espre râsete

R âsetele slăbesc legăturile cumpătării, duc h

iu b ire a d e plăceri, îndepărtează cuminţenia, aduc
u ita re a fricii de Dumnezeu şi lipsa de teamă faţa de
p e d e a p s a viitoare.
O m u l este o fiinţa care râde, dar in acelaşi timp
e s te o făptură raţională şi morală. Este cu nepu­
tin ţă să se împotrivească atunci când este provo­
c a t d e glum e, dai) ca o fiinţă raţională şi morală,
e s te d a to r ca niciodată să nu stârnească sausă cau­
te râ se te le .
A ltce v a este râsul şi altceva, râsetele; râsul firesc,
c a re se arată ca un zâmbet şi care mişcă inimacelor
m ai tineri, din cauza unei situaţii neaşteptate, este
irep ro şab il şi fără defecte. Râsetele insă, care vin
d e p e u rm a beţiei, a desfrânării şi a flecărelii strică
su fletu l. Despre acestea spune: „Vai de cei
c a re râd şi caută de dimineaţă băuturi ameţitoare!"
 26 . D esp re d esfătare şi d esp re cel ce iubeşte
d esfătarea

D u m n ezeiescu l Ioan G u ră de A u r spune despre

d esfătare aceasta: „D esfătarea este o fiară, o fiară
p rim ejd ioasă şi neîm blânzită; nici scorpionul şi nid
şarp ele, d acă şi-ar găsi sălaş în m ăruntaiele noastre,
n -a r d istru g e şi infesta totul, aşa cum poate pofta
d esfătării să d ob oare şi să p iard ă totul. Desfătarea
este m a ica tu tu ro r p atim ilor şi a toată miasma. Ce
ră u face d esfătarea? Ii face pe oam eni m ai răi decât
p o rcii; căci p o rcu l se tăvăleşte în noroi şi se hrăneş­
te cu m u rd ării. O am enii în să se desfată cu o masă
m u lt m ai resp in gătoare, scornind m ii de fărădelegi
şi tică lo şii/'
Iar C lem ent Alexandrinul afirmă: „Desfătarea lăsa­
tă în seam a plăcerilor îi îm pinge pe oameni la un nau­
fragiu necruţător, fiindcă îi înstrăinează de iubirea de
fru m os şi adevăr, d ar şi de plăcerile nevinovate."
C e altce v a este d esfătarea d e câ t iubirea lacomă de
p lă ce ri şi p risosu l neobişn uit, aflat în slujba volup­
tăţii?! D esfătarea a d u ce râ su l fără m ăsu ră, cuvinte
fă ră râ n d u ia lă , b atjo cu ră p lin ă d e năruire, flecăreli
n e ch ib zu ite şi altele d e ca re n u este bine nici măcar
să a m in tim . C ei c a re se d e sfa tă cu belşugul de mân­
că ru ri şi fac fă ră n id o m ă s u ră risip ă d e pâine, având
p u ru re a p riv ire a a p le ca tă în jos sp re farfurii, nu mai
su n t în sta re să-şi rid ice och ii sp re cer; pântecele le
e ste d u m n e z e u şi slav a lor, n e ru şin a re a ."
C e lo r ca re iu b esc d e sfă ta re a li se în tu n ecă minţi-
le şi d e v in n e cu g e ta ţi, p e n tru că d esfătarea nu face
m in tea m ai ascuţita; cei caie-şi umplu burta sunt
plini d e sm inteală.
C ei ca re iubesc desfătarea au ajuns robii patimi­
lor şi poftelor; au aprins înăuntrul lor un cuptor şi
flacăra lu i le arde inimile; n-au parte de săturam,
ab u n d en ţa şi prisosul înteţindu-le şi mai mult pof­
tele, asem en ea flăcării din cuptor. Cei care iubesc
d e sfă ta re a şi lăcomia sunt cuprinşi de o nebunie
cu m p lită, ajungând fără ruşine şi desfrânaţi.

2 7 . D esp re desfătarea duhovnicească

S fân tu l Ioan Cură de Aur spune despre desfăta­

re a duhovnicească următoarele: „Şi eu vreau să mă
d e sfă te z , d ar cu desfătarea adevărată, care nu se ofi­
le şte n iciod ată. Care este, aşadar, adevărata desfă­
ta re , ce n u se ofileşte niciodată şi ţine veşnic? Chea-
m ă -L fă ră încetare pe Hristos ia masă; dă-1 Lui din
c e le a le tale, care sunt, de fapt, ale Sale. Aceasta îţi va
a d u c e o desfătare nesfârşită, care va spori mereu/'