Arhim. Zaharia Zaharou - Omul Cel Tainic Al Inimii

Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU
OMUL CEL TAINIC AL INIMII

(1 Petru 3, 4)
B A S 1 L I CA
Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU
OMUL CEL TAINIC AL INIMII

(2 Petru 3, 4)
CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

PREAFERICITULUI PĂRINTE
DANIEL
PAT RIARHU1. BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BA S II.IC A
B U C U R E Ş T I-2 0 1 4
© 2014 World Copyright of Archim andrite Zacharias (Zacharou's) text
«TI IE HIDDEN M A N OF THE H EA RT», Essex, C reat Britain (2007)
[ISBN1 978-1-874679-53-0], Stavrop eg ic M on astery of St Joh n The
Baptist, Esscx, G.B.
Nu este perm isă traducerea după textili original sau după traduceri
ale textului original fără obţinerea acordului în scris al M ănăstirii.
© 2 0 1 4 pentru prezenta ediţie
Editura BASILICA a Patriarhiei Rom ane
© 2014 pentru prezenta traducere
Stavropegic M onastery of St John T he Baptist, Tolleshunt Knights,
b y M aldon, Essex, C M 9 8EZ, G.B.
T ra d u c e r e d in lim b a e n g le z ă d e M o n a h i a T ecla.
Nota traducătorului
In traducerea în limba română a cârfii Om ul cel tainic al inimii am ţinut
seama şi de modificările şi îmbunătăţirile care au sutimii în traducerea în limba
greacă a cărţii Părintelui Zaharia Zaharou, apărută la editura Mănăstirii
Sfântul loatt Botezătorul, în 2011. Ca referinţă pentru citatele din Sfânta
Scriptură am folosit, în general, Biblia publicată de ElBMBOR, ediţia 2008.
Ori de câte ori am apelat la o altă variantă de traducere, am menţionat
acest lucru în notele de subsol.
R e d a c t o r : A urelia» M arinescu
T e h n o re d a c ta re şi c o p e r t a : Aurelia Droană
Descrierea O P a Bibliotecii Naţionale a României

ZA H ARIA Z A H A R O U , arhim andrit
Omul ccl tainic n! inimii: (1 Petru 3 ,4 ) /Arhim. Zaharia Zaharou;
lucrare tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. - Bucureşti: Basilica, 2014
ISBN 978-606-8495-53-8
I. Daniel, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
23
ISBN 978-606-8495-53-8
www.editurapatriarhiei.ro
editura@ patriarbia.ro
CUVÂNT ÎNAINTE
Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, vieţuitor şi slujitor

al binecunosaitei Mănăstiri ortodoxe „Sfântul Ioan Botezătorul"
din Essex, Marea Britanic, este deja un nume cunoscut multora
dintre credincioşii ortodocşi români. Aceştia fie i-au citit scrie
rile teologice traduse până în prezent în limba română, fie l-au
putut asculta nemijlocit, în timpul vizitelor făcute de Sfinţia Sa
în tara noastră, cuvântând şi dialogând pe teme duhovniceşti
de mare actualitate.
Fiu duhovnicesc al vrednicului de fericită pomenire Arhi
mandrit Sofron ie Sa ha rov (1896-1993), el însuşi ucenic al Sfân
tului Siluan Athonitul (1866-1938), Părintele Zaharia se înscrie
într-o aleasă şcoală de spiritualitate monahală ortodoxă. Aşadar,
era firesc ca duhul şi temele teologice majore care au inspirat
cugetarea şi trăirea duhovnicească ale Părinţilor spirituali ai
Părintelui Zaharia Zaharou, să se regăsească şi în propria vie
ţuire, învăţătură şi misiune.
l)e altfel, din râvna misionară a Părintelui Zaharia a rodit
şi conţinutul acestei cărţi, care cuprinde cuvântările duhov
niceşti rostite de Preacuvioşia Sa în timpul unei vizite pe con
tinentul american, în anul 2007. Şi, probabil, nu s-ar greşi dacă
s-ar spune că „inim a", în calitatea ei de insondabil centru al
persoanei umane şi al vieţii ei duhovniceşti, reprezintă pre
ocuparea esenţială a cugetării teologice a Părintelui Zaharia.
De aceea şi titlul acestui volum conţine grăitoarca formulare
a Sfântului Apostol Petru, „Omul tainic al inim ii". Un alt
volum al Preacuvioşiei Sale, tradus deja în limba română, este
intitulat tot cu o expresie biblică: Lărgiţi şi voi inimile voastre
(2 Cor. 6,13). Din spaţiul extins acordat în această carte rostirii
teologice despre inima duhovnicească, se poate lesne înţelege
că pentru restaurarea noastră interioară reală, nu iluzorie, este
crucială cunoaşterea ei, adică a stărilor care se petrec neîncetat în
adâncul inimii, ca luptă cu patimile egoiste pentru zădărnicirea
6 CUVÂNT ÎNAINTE
lucrării morţii noastre spirituale şi ca lucrare prin dumneze

iescul har a învierii noastre sufleteşti.
.Se stăruie, deci, aici, într-un autentic duh filocalic, sprijinit
pe învăţătura Sfântului Siluan Atonitul şi a Stareţului Sofronie,
asupra tainei inimii, asupra nepătrunsului proces lăuntric al
trezirii şi zidirii sau renaşterii ei spre viaţa cea nestricăcioasă.
Aceasta înseamnă că în inimă trebuie să coboare mintea răstignită
unindu-se cu ea, întrucât din inimă „sunt ieşirile vieţii" (Pilde
4,23), şi în ea se cuvine să Se sălăşluiască Ziditorul ei, şi doar prin
ea II poate omul vedea pe Dumnezeu (cf. Matei 5, 8), gustând
astfel cea mai înaltă fericire. De aceea, vorbind despre cutre
murătoarele şi inefabilele trăiri ale inimii omului care se întoarce
la Dumnezeu prin arzătoare pocăinţă, Părintele Zaharia zice:
„Suferinţa cumplită pricinuită de simţământul păcatului îi adună
acum atenţia minţii în inimă. Şi cu cât mintea rămâne mai mult în
inimă, în rugăciune de pocăinţă, cu atât harul Duhului Sfânt înteţeşte
în om văpaia iubirii pentru Hristos, luminându-i mintea cu vederea
Feţei Sale. Şi chipul cel blând şi smerit al lui Hristos într-atât îi
uluieşte sufletul, încât se naşte înlâuntrul lui o bucurie fără margini
şi nădejdea că moartea poate f i nim icită.” (p. 107). în acest pasaj,
ca şi în multe altele din prezenta carte a Părintelui Arhimandrit
Zaharia Zaharou este cuprins, implicit, şi mesajul ei duhovnicesc,
sau mai degrabă îndemnul ei, amintind de cuvintele Prorocului:
“Să L cunoaştem, să ne sărguim să cunoaştem cine este Dom nul"
(Osea 6, 3). De ce? Pentru a ne învrednici cu toţii de bucuria
negrăită a vederii "chipului celui blând şi smerit al lui I Iristos"
ca arvună a învierii de obşte şi fericirii din împărăţia cerurilor.
Această carte este de mare folos, mai ales în anul 2014, ca
An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei împărtăşanii, deoarece
acordă o mare importanta pocăinţei ca stare şi lucrare de înnoire
duhovnicească a omului credincios. Felicităm pe autorul acestei
cărţi şi binecuvântăm publicarea ei la Editura BASILICA a
Patriarhiei Române.
+ D A N IE L
Patriarhul României
PREFAŢA
(LA EDIŢIA ÎN LIMBA ENGLEZA)
„Ci st7 fie omul cel tainic al inimii, întru

nestricăcioasa podoabă a duhului blând fi liniştit,
care este de mare preţ îmiintea lui Dumnezeu."
(1 Petru 3, 4)
în toiul iernii anului 2007, Arhimandritul Zaharia a plecat
de la Mănăstirea Sfântul loan Botezătorul, Stavropighie a Pa
triarhiei de Constantinopol, situată la marginea liniştitului sat
englezesc Toileshunt Knights, pentru a veni în VVichita, Kansas,
în inima Americii. (VVichita se află la o distanţă de aproximativ
trei sute de kilometri de satul Lebanon, Kansas - centrul geo
grafic al Americii continentale, loc marcat de o bisericuţă creş
tină). Este a doua oară (prima dată fiind în februarie 2001)
când, la invitaţia mea, Părintele Zaharia a consimţit a i sm ere
nie să-şi părăsească isihia pentru a face o călătorie anevoioasă
de mai bine de zece mii de kilometri ca să-i hrănească pe preoţii
şi diaconii eparhiei mele din bogata merinde duhovnicească
pe care o îm parte zilnic în mănăstirea sa de metanie.
Fiu duhovnicesc al întem eietorului mănăstirii, Fericitul
Stareţ Sofronie de la Essex ( t 1993), şi în felul acesta nepot
duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul ( t 1938), Părintele
Zaharia a m oştenit rarul şi nepreţuitul dar al cuvântului, un
cuvânt insuflat de aceşti uriaşi duhovniceşti contemporani. Şi
ce cuvinte ne-a adus nouă, care suntem copiii sfârşitului de
veac douăzeci şi începutului de veac douăzeci şi unu!
Cu harul lui Dumnezeu, prin poveţele şi rugăciunile sfinţi
tului său Părinte, şi prin propriile strădanii duhovniceşti, Părin
tele Zaharia şi-a împodobit omul cel tainic al inimii cu „nestri-
căcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit" (1 Petru 3, 4), şi
8 PREFAŢĂ
învăţătura sa - dc care lumea s-a putut bucura mai întâi prin

intermediul CD-urilor, iar acum prin paginile acestei cărţi - se
va vădi o mlădiţă purtătoare de viaţă şi de roadă a Viţei celei
Adevărate, iară nu o mlădiţă uscată şi neroditoare a teologiei
pur speculative. Membrii Frăţiei Clerului din eparhia noastră,
care îl are ca ocrotitor pe Sfântul Rafael frăţie pe care Părin
telui Zaharia ii place să o numească „binecuvântata ceată apos
tolică " - s-au înfruptat pe săturate la m asa cea bogată, gătită
nouă de acest ieromonah insuflat de Dumnezeu. S-au desfătat
culegând pentru ei înşişi şi pentru turmele pe care le păstoresc
nepreţuitele cuvinte de-viaţă-purtătoare, care în toată vremea
şi în tot ceasul se desprind de pe buzele sale cu atâta natura
leţe, ba chiar în chip copilăresc, ca nişte nestemate duhovni
ceşti. Binecuvântat eşti tu, cititorule, care te împărtăşeşti acum
de această comoară!
Fie ca binecuvântarea Sfintei şi de-viaţă-datătoarei Treimi
să fie peste această carte şi peste „păşunea duhovnicească" în
care a crescut şi a rodit ea (Mănăstirea Stavropighie Patriarhală
a Sfântului Ioan Botezătorul), asupra Egumenului ei, Arhiman
dritul Chirii, şi asupra tuturor celor dimpreună cu dânsul întru
I Iristos - şi mai ales asupra unuia dintre cei doi naşi ai mei de
călugărie, pe care am binecuvântarea să-l am ca adânc preţuit
şi mult iubit frate întru Hristos, Arhimandritul Zaharia.
t VASILE
Episcopul Wichitei şi al Eparhiei Americii Centrale din cadrul
Arhiepiscopiei Americii de Nord a Bisericii Creştin-Ortodoxe Antiohiene
23 august, 2007
Odovania praznicului Adormirii Maicii Domnului
TAINA INIMII OM U LU I
(Introducere)
Ib a te rând uielile pe care Sfânta noastră Biserică ni le

pune înainte nu au d ecât un rost, şi anum e de a dezvălui
„adâncul in im ii" (Ps. 63, 7 )*1, centrul ipostasului um an.
D upă cum ne încredinţează Sfintele Scripturi, D um nezeu a
plăm ădit fiecare inim a în chip aparte: inim a îi este ţintă, ei
i Se descoperă şi în ea Se sălăşluieşte.
De vrem e ce îm părăţia lui D um nezeu este în lău ntru l
nostru (cf. Luca 17, 21), inim a este câm pul de luptă pentru
m ân tu irea n o astră, şi scopu l nevoinţei n o astre e ste să o
curăţim de toată în tin ăciu n ea şi să o păstrăm neprihănită
în ain tea D om nu lui. „Cu toată paza p ăzeşte inim a ta, că
dintru aceasta sunt ieşirile vieţii" (Pilde 4, 23);, îndeam nă
Solom on, înţeleptul îm părat al lui Israel. A ceste cărări ale
vieţii străbat inim a om ului şi dorinţa neostoită a celor ce
caută neîncetat I'aţa Dum nezeului celui Viu este ca inim a
lor, pe care păcatul a secăluit-o de viaţă, să se aprindă iarăşi
de harul dum nezeiesc.
Inima este adevărata „biserică" unde om ul se întâlneşte
cu Dum nezeu. Inima omului caută o simţire (cf. Pilde 1 5 ,15)3
atât în ţelegăto are cât şi d u m nezeiască, şi nu află odihnă
până când Domnul slavei nu vine şi Se sălăşluieşte într-însa.
1 Ed. Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.

1 Biblia ite la Bucureşti, 1688.
10 Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU
Iar Dumnezeu, Care este un „D um nezeu gelos" (leş. 34, 14)',

nu Se m u lţu m eşte d oar cu o parte din inim a n o astră. în
Vechiul Testam ent Ti auzim chem area: „Dă-m i, fiule, inim a
ta " (Tilde 23, 26), iar în Noul Testam ent ne porunceşte: „Să
iu beşti pe Dom nul D um nezeul tău din toată inim a ta, din
tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta"
(M arcu 12,30). El este Cela Ce a plăm ădit inima fiecărui om
în chip unic şi irepetabil, însă n icio inim ă nu-L poate cu
prinde pe d e-a-ntregul, căci „D um nezeu este m ai m are
d ecât inim a n o astră" (1 loan 3, 20). Şi totuşi, atunci când
om ul izbuteşte să-şi întoarcă toată inim a spre D um nezeu,
Dom nul însuşi face să rodească într-însa săm ânţa nestrică-
cioasă a cuvântului Său, o pecetluieşte cu m inunatul Său
N um e şi o lum inează cu prezenţa Lui veşnică şi plină de
har. O preface în biserică a D um nezeirii Sale, nefăcută de
m âini om eneşti, în stare să-I oglind ească „ C h ip u l", să-I
audă „glasul" şi să îi „poarte" N um ele (cf. loan 5, 37; Fapte
9, 13). într-un cuvânt, om ul îşi îm p lineşte atunci m enirea
vieţii, rostul pentru care a venit în lumea aceasta trecătoare.
Marea tragedie a vremii noastre constă în aceea că trăim,
gândim , vorbim şi chiar ne rugăm lui Dum nezeu în afara
inimii, în afara casei Tatălui nostru. Cu adevărat casa Tatălui
nostru este in im a noastră, acolo voieşte să-Şi afle odihna
„Duhul slavei şi al lui D um nezeu " (1 Petru 4, 14), pentru ca
„H ristos să ia chip în noi" (cf. Gal. 4, 19). Intr-adevăr, doar
atunci vom fi tămăduiţi şi vom deveni ipostasuri după Chipul
lpostasului celui adevărat şi desăvârşit, al Fiului şi Cuvântu
lui lui Dum nezeu, Care ne-a zidit şi ne-a mântuit prin scump
Sângele negrăitei Sale jertfe.
1Ed. Jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti, 2001.

OMUL CEL TAINIC AL INIMII 11
însă câtă vrem e suntem robi patim ilor care izgonesc

m intea (vouq) din inim ă şi o adem enesc în lum ea deşartă şi
pururi schim bătoare a celor zidite, lip sindu -n e astfel de
toată vlaga duhovnicească, nu vom cunoaşte noua naştere
de Sus, care ne face fii ai lui Dum nezeu şi dum nezei după
har. De altm interi, într-un fel sau altul, toţi suntem nişte „fii
risipitori" ai Tatălui C eresc, căci, după cum zice Scriptura:
„toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui D um nezeu"
(R om . 3, 23). P ăcatul ne-a abătut m intea de la vederea
de-viaţă-dătătoare a lui Dum nezeu şi ne-a făcut să rătăcim
într-o „ţară d ep ărtată" (Luca 15, 13). în această ţară depăr
tată am pierdut cinstea îm brăţişării Părinteşti şi, păscând
porcii, ne-am făcut slugi diavolilor. N e-am dedat patim ilor
ruşinoase şi foam etei cum plite a păcatului, care cu silnicie
şi-a făcut locînlău ntru l nostru, devenind legea m ădularelor
noastre. D ar trebuie să ieşim din iadul acesta al absenţei lui
D um nezeu şi să ne întoarcem în casa Tatălui, pentru a stârpi
legea păcatului din noi şi a lăsa să se sălăşluiască în inima
noastră legea poruncilor lui Hristos. Căci singura cale care
ne scoate din chin u rile iadului la bucu ria îm părăţiei este
calea poruncilor dum nezeieşti: suntem chem aţi să iubim pe
D um nezeu şi pe aproapele nostru cu toată fiinţa noastră, cu
o inim ă slobodă de păcat.
întoarcerea din această ţară depărtată şi neprim itoare
nu este deloc uşoară şi nu există foam ete mai cum plită decât
aceea a unei inim i pustiite de păcat. Cei cu inim ile pline de
m ângâierea harului nestricăcios pot să rabde toate lipsurile
şi năpastele, prefăcându-le într-un praznic al bucuriei du
hovniceşti; însă foam ea unei inimi îm pietrite, de la care s-a
d ep ărtat m ângâierea du m nezeiască, este o suferinţă fără
alin are. Nu este chin m ai m are d ecât acela al unei inim i
12 Arhimandritul ZAHARIAZAHAROU
nesim ţitoare şi în vârtoşate, care nu mai ştie să distingă

Calea lum inoasă a Proniei dum nezeieşti de cărările întu ne-
A
cate ale lumii acesteia. Insă, de-a lungul istoriei, au fost şi

oam eni cu inimi pline de har, vase alese, lum inate de duhul
proorocesc, care au ştiut să deosebească Lum ina D um neze
iască de întunericul acestei lumi.
O ricât ar fi de grea şi de înfricoşătoare lupta pentru cu
răţirea inim ii, n im ic nu ar trebui să ne îm p ied ice sa ne-o
asum ăm , căci avem de partea noastră nespusa m ilostivire
a lui D um nezeu, C are Şi-a făcut din inim a om ului propria
Sa grijă şi ţintă. In Cartea lui Iov citim aceste uim itoare cu
vinte: „Ce este om ul că l-ai m ărit pe el şi că iei am inte la el?
Că-1 cercetezi pe el până dim ineaţa şi până la vrem ea odih
nei îl judeci pe el?... De ce m-ai pus pe m ine ţintă să-Ţi fiu şi
povară să-Ţi fiu?" (cf. Iov 7,17-18, 20). Pe D um nezeul Acesta
pe C are m intea nu-L poate cuprinde 11 vedem cum vânează
inima omului: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul
M eu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el
cu M ine" (A poc. 3, 20). F.1 bate la uşa inim ii noastre, dar ne
încurajează şi pe noi să batem la uşa m ilostivirii Sale: „Bateţi
şi vi se va deschide" (Luca 11,9). Când cele două uşi, cea a
bunătăţii dum nezeieşti şi cea a inimii om ului, se deschid,
atunci se săvârşeşte cea mai m are m inune din viaţa noastră:
inim a om ului se uneşte cu Duhul D om nului, Dum nezeu
prăznuieşte îm preună cu fiii oam enilor.
De acest praznic al m ângâierii dum nezeieşti ne lipsim
nu num ai atunci când ne dăm stricăciunii păcatului, păs
când porcii în ţara cea îndepărtată, ci şi atunci când suntem
delăsători în lupta noastră duhovnicească. „Blestem at este
cel ce face lucrurile Dom nului cu lenevie" (Ierem . 48, 10)5,

OMUL CEL TAINIC AI. INIMII 13
ne avertizează Proorocul Ieremia. Atunci când paştem porcii

săvârşim lucrarea blestem ată a vrăjm aşului, diavolul. însă
atragem asupra noastră blestem ul şi atunci când slujim
D om nului fără tragere de inim ă, m ăcar că locuim în casa
Lui, căci Dum nezeu nu rabdă ca om ul să-şi îm partă inima.
Bineplăcut înaintea lui Dum nezeu este num ai om ul care-I
vorbeşte din toată inim a şi face lucrarea Lui cu bucurie:
„căci Dum nezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună" (2 Cor.
9, 7), zice A postolul. D um nezeu voieşte să ne întoarcem
spre FI cu toată inim a şi să l-o închinăm Lui, pentru ca să o
um ple de bogăţia bunătăţii şi de darurile m ilostivirii Sale.
F.l „seam ănă cu d ărn icie" (cf. 2 Cor. 9, 6) şi aşteaptă şi de la
noi acelaşi lucru.
Din cele câteva gânduri înfăţişate mai sus începem să
înţelegem ce lucru de m are preţ este să stăm înaintea D om
nului cu toată inim a şi să o revărsăm înaintea Lui. începem ,
de asem enea, să ne dăm seam a câtă trebuinţă avem să ne
descoperim inima, pentru că aceasta ne îngăduie să-I vor
bim Dum nezeului şi Tatălui nostru din inimă şi să fim auziţi
A A
de El. In felul acesta II îndreptăţim sa desăvârşească reîn

noirea noastră şi să ne aşeze iarăşi în cinstea cea dintâi de
care ne bucuraserăm ca fii ai Lui.
Câtă vrem e om ul se află sub stăpânirea păcatului şi a
m orţii, şi pradă puterii răului, el devin e din ce în ce mai
egoist. D espărţit fiind de Bunul D um nezeu, om ul, în dez
nădejdea lui, se zbate cu sam avolnicie să supravieţuiască,
însă nu izbuteşte decât să atragă asupra lui un şi mai greu
blestem , o şi mai m are pustiire. însă oricât ar fi de pângărit
de păcat, darul dintâi pe care l-a prim it de la Dum nezeu,
acela de a fi zidit după chip ul şi asem ăn area Sa, răm âne
definitiv şi irevocabil. De aceea stă în puterea om ului să se
14 Arhimandritul ZAI1ARIA ZAHAROU
ridice din îm părăţia întunericului la lum ina şi la viaţa îm

părăţiei lui D um nezeu. A ceasta se în tâm p lă atu nci când
om ul, „venindu-şi în sine", m ărturiseşte cu durere în suflet
că piere de foam e (Cf. Luca 15, 17).
C ând om ul căzut îşi vine în sine şi se întoarce spre
Dum nezeu, atunci „vrem ea este să lucreze D om nu l", după
cum spunem la în cep utu l Sfintei Liturgh ii. A tunci când
om ul pătrunde în inim ă, el îi vorbeşte deschis D om nului,
cunoscându-şi starea căzuta şi simţindu-se întru totul vinovat.
Iar Domnul, văzând că are acum un interlocutor serios, ia
am inte la el. într-adevăr, toată lupta om ului are un singur
scop, acela de a-L convinge pe D um nezeu că este fiul Lui,
şi când izbuteşte să o facă, aude în inim a sa cuvântul Evan
gheliei: „Toate ale M ele ale tale su n t" (Luca 15, 31). în clipa
în care îl convinge pe D um nezeu că Ii aparţine, D om nul
revarsă p este el şu v o aiele m ilo stiv irii Sale şi viaţa lui
Dum nezeu devine propria sa viaţă. A ceasta este bu n a voire
a gândului celui d intâi al lui D um nezeu p entru om , căci
om ul a fost zidit tocm ai cu această m enire. E ca şi cum
D um nezeu i-ar spu ne celui care a izbutit să-L convingă:
„Toată viaţa Mea, om ule, ţi-o dau ţie." A tunci Dom nul, Care
este D um nezeu după fire, îi dăru ieşte om ului propria Sa
viaţă şi om ul devine dum nezeu după har.
în Evanghelia Sfântului Apostol 1.uca ni se spune că fiul
risipitor, „venindu-şi în sin e", a zis: „Scula-m ă-voi şi mă voi
du ce la tatăl m eu şi voi zice lui: Tată, greşit-am la cer şi îna
intea ta. Şi nu m ai sunt vrednic a mă chem a fiul tău" (Luca
1 5 ,18-19).bAceasta este o clipă minunată, un evenim ent hotă
râtor în viaţa duhovnicească. Suferinţele, chinurile şi foamea
cum plită pe care le rabdă în ţara cea îndepărtată îl silesc pe

om să priveascăînlăuntru l său. O singură m işcare a harului

dum nezeiesc este de ajuns pentru a preschim ba energia rău
lui într-un act de m are curaj, care îi dă puterea să privească
înlăuntrul inim ii şi să vadă m oartea ce o pustieşte. D obân
dind în felul acesta o înţelegere proorocească, el m ărturi
seşte cu îndrăzneală că „s-au stins în deşertăciune zilele lui"
(cf. Ps. 77, 37). Cu du rere în suflet, descoperă că viaţa sa de
până atunci nu a fost decât un şir de nenum ărate eşecuri şi
încălcări ale poruncilor dum nezeieşti şi că nu a făcut nicio
faptă bună pe păm ânt care să poată îndura privirea stră
pungătoare a Judecătorului celui Veşnic. îşi vede starea că
zută şi, asem eni îndelung-pătim itorului Iov, strigă: „îm pă
răţia m orţii este casa m ea" (Iov 17,13).
Nem ângâiat în tânguirea sa şi însetând doar după slăvită
veşnicie a lui D um nezeu, om ul se poate întoarce cu toată
fiinţa sa către D um nezeul cel viu şi din adâncul inimii înalţă
strigare către Cel Ce „stăpâneşte peste viaţă şi peste m oarte
şi pogoară până la porţile locuinţei m orţilor şi iarăşi ridică"
(cf. înţel. 16,13). A cesta este un m om ent de cotitură în viaţa
noastră, pentru că acum D um nezeu-M ântuitorul îşi începe
lucrarea de rezidire a om ului.
Când om ul cade în păcat mintea i se îndreaptă spre cele
din afară, risipindu-se în cele zidite. însă când om ul se în
toarce în sine, conştient de pierzania sa şi căutând m ântui
rea, atunci m intea i se în d reaptă spre cele dinlăuntru, în
cercând a afla calea de în toarcere spre inim ă. în cele din
urm ă, când toată fiinţa i se adună în îm preunarea m inţii cu
inim a, are loc o a treia m işcare, prin care om ul se întoarce
cu toată fiinţa către Dum nezeu-Tatăl. Şi num ai acela care în
făptuieşte această întreită m işcare circulară poate ajunge la
desăvârşire.
16 Arhimandritul Z AH ARIA ZAHAROU
La în c e p u t om ul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în

afara inim ii; nutreşte gânduri de m ândrie şi ia seam a la lu
cruri deşarte, vieţuind, de fapt, în înşelare. Inima îi este în
tunecată şi lipsită de înţelegere şi, în starea sa căzută, alege
să se închine şi să slujească „făpturii, în locul Făcătorului"
(Rom . 1, 25). Trăind în afara inim ii, om ul este lipsit de d is
cernăm ânt şi nu desluşeşte uneltirile diavolului (cf. 2 Cor.
2, Î l ) 7*9, după cum drept învaţă şi Vechiul Testam ent: „nu
poate cel lipsit de inim ă să dobândească înţelepciu ne" (cf.
Pilde. 17, 16)*; şi pentru că om ul nu -şi are inim a ca temei al
fiinţării sale, răm âne neştiutor şi fără roadă, „lovind în aer"
(1 Cor. 9 ,2 6 ). N estatornic şi plin de îndoială, el nu izbuteşte
să urm eze calea D om nului fără şovăială.
Mai apoi, „venindu-şi în sin e", om ul începe să nutrească
gânduri sm erite, care atrag harul, îi subţiază inim a şi îi lu
m inează m intea. Ele se nasc înlăuntrul lui şi îl ajută să dis-
cearnă şi să prim ească doar acele gânduri care îi întăresc
inim a, ca ea să răm ână neclintită în hotărârea de a bineplă-
cea lui D um nezeu atât în viaţă cât şi în m oarte. Dacă la
în cep u t, om ul se lasă pradă unui cerc vicios de gânduri
aducătoare de m oarte, mai apoi, in su flat de cuvântul lui
Hristos, dobândeşte gânduri unele m ai adânci decât altele:
de la credinţă ajunge la o credinţă mai mare, de la nădejde
la o mai nestrăm utată nădejde, de la har la o m ai bogată re
vărsare a harului şi de la dragostea de Dum nezeu la o m ai
m are plinătate a dragostei. „Ş tim ", ne spu ne A postolul
Pavel, „că celor ce iubesc pre D um nezeu, toate li se lucrează
spre bine." (Rom . 8, 28)°. Cu adevărat, această în toarcere în
7 Ed. Bucureşti, 1914.

* Ed. Bucureşti, 1914.
sine şi descoperire a inimii sunt lucrarea harului du m ne

zeiesc. Iar când om ul ia seam ă la chem area Dom nului şi îm -
p reu nă-lu crează cu h aru l care i-a fost dăruit, acest har îi
pătrunde şi îi întăreşte întreaga făptură.
Când harul pom enirii m orţii încep e să lucreze în om,
atunci el înţelege nu num ai că zilele lui s-au stins în deşer
tăciune şi că toată viaţa sa n-a fost decât un eşec şi o trădare
a lui D um nezeu, ci îşi dă seam a şi că m oartea am eninţă să
înghită tot ceea ce con ştiin ţa sa îm brăţişase până atunci,
chiar şi pe D um nezeu 10. Acum e în cred inţat că duhul său
are nevoie de veşnicie şi că niciun lucru zidit - nici înger,
nici om nu-1 poate ajuta. De aceea caută să lepede toată
alipirea pătim aşă de cele zidite. Şi de va crede în cuvântul
lui H ristos şi se va în toarce spre El, atunci cu uşurinţă va
afla locul inimii, căci a devenit iarăşi slobod. C redinţa lui
este m ântuitoare, fiindcă acum înţelege că H ristos „Se face
răsplătitor celor ce îl caută" (Evrei 11, 6), adică este în cre
d inţat că Ilristo s este D um nezeu cel A totputernic, C are a
venit să m ântuiască lum ea şi C are iarăşi va să vină sa judece
în treg păm ântul cu dreptate. O m ul se dă pe sine cu totul
„legii credinţei" (Rom . 3, 27) şi, nădăjduind îm potriva ori
cărei năd ejd i (cf. Rom . 4, 18), pe toate le lasă la m ila lui
D um nezeu. A sem enea credinţă adevărată aflăm la fem eia
canaaneancă, care a prim it învăţătura M ântuitorului la fel
10 Cf. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad.

Ierom. Rafail (Noica), cd. Sophia, pp. 11-12: „M oartea mea inevitabilă
nu mai era ceva nesfârşit de mic, «unul mai puţin». Nu. în mine, îm
preună a i mine, moare tot ceea cc fusese cuprins de conştiinţa mea: cei
apropiaţi mie, suferinţele şi dragostea lor, toată desfăşurarea istoriei,
întreg Pământul, şi Soarele, şi stelele, şi neţărm uritele întinderi: până
şi însuşi Făcătorul lumii, şi Acela moare în mine; şi întreaga Fiinţă este
înghiţită de întunericul uitării".
cum un câine prim eşte m âncarea de la stăpânul său, şi L-a

urm at liber şi fără şovăială. Şi fie că A cela a m ustrat-o, fie că
a lăudat-o, Dumnezeu a rămas pentru ea drept şi în veci bine
cuvântat. O asem enea credinţă prim eşte răsplata în fierii,
pentru că ea izvorăşte din iubire şi sm erenie, şi nu încetează
să atragă harul dumnezeiesc care deschide inima şi îi dă viaţă.
Când om ul crede şi duhul său află adevărata legătură
cu Duhul lui I Iristos „Care a în v iat din m orţi" (2 Tim . 2, 8)
şi C are trăieşte şi îm părăţeşte în veac, atunci el este lum inat
de Dum nezeu şi îşi vede sărăcia şi pustiirea lăuntrică. Tot
atunci îşi dă seam a că în el nu este viaţă veşnică şi o m are
frică pune stăpânire pe el, pentru că înţelege că Dum nezeu
lipseşte din viaţa lui. O asem enea frică dum nezeiască dă ini
mii om ului puterea de a se îm potrivi păcatului şi a râvni
mai degrabă la cele cereşti d ecât la cele păm ânteşti. Şi
atunci, în viaţa lui, se adeveresc cuvintele Scripturii: „înce
putul în ţelepciu nii este frica D om nu lu i" (cf. Pilde. 1, 7 )".
Atunci când inim a omului se um ple de harul lui Dum nezeu,
frica aceasta lucrează în om ca o desăvârşită sm erenie, care
îl păzeşte de îndrăzneala de a „cugeta despre sine mai pre
sus decât se cuvine să cu gete" (cf. Rom . 12, 3) şi de a trece
peste hotarele firii sale zidite.
Mai este încă o cale prin care credinciosul îşi poate afla
negreşit inim a, şi anum e prin răbdarea ruşinii pentru păca
tele sale în Taina Spovedaniei. H ristos ne-a m ântuit p ăti
m ind pentru noi ocara C rucii. A sem enea şi credinciosu l,
atu nci când iese în afara taberei acestei lu m i (cf. Evr. 13,
11-12), neţinând seam a de părerea şi de cinstirea ei, şi ia
asupră-şi ruşinea p rop riilor păcate, d obând eşte o inim ă

sm erită. Dum nezeu îi prim eşte acest sim ţăm ânt de ruşine
pentru păcatele săvârşite ca pe o jertfă de m ulţum ită şi îl
face părtaş harului ce izvorăşte din înfricoşata Sa jertfă pe
Cruce. A cest har într-atât îi curăţeşte şi-i reînnoieşte inima,
încât om ul izbuteşte să stea înaintea D om nului în chip bine-
plăcut Lui.
M ulte sunt cugetările, în văţătu rile şi nevoinţele care
ajuta la trezirea, zidirea, păzirea şi lum inarea inimii şi, în
cele din urm ă, la lărgirea ei prin asem ăn area cu I Iristos.
Pentru început aş dori să mă opresc asupra rugăciunii şi a
pocăinţei.
In R ugăciunea lui lisus, prin chem area N um elui D om
nului, credinciosul răm âne în prezenţa vie a D um nezeu-
lui-Persoană, a Cărui energie se îm părtăşeşte inimii omului,
preschimbându-1 cu totul. Când rugăciunea e făcută cu sm e
renie şi se însoţeşte de lucrarea trezviei, ea adună m intea în
inim ă, rodind înlăuntrul ei sim ţirea m inunată şi mai presus
de fire a prezenţei iubitului său Dum nezeu.
Cât priveşte pocăinţa, această lucrare atotcuprinzătoare
zideşte şi păzeşte inim a m ai m ult decât oricare alta. Pocă
inţa are un scop m inunat şi sfânt. Cel ce se pocăieşte m ăr
turiseşte pe de o parte că D um nezeul cel viu al Părinţilor
noştri este un D um nezeu drept şi adevărat în toate voi le,
căile şi judecăţile Sale şi, pe de altă parte, adevereşte că tot
om ul este m incinos (cf. Rom. 3, 4), căzut în înşelarea păca
tului şi lipsit de cea dintâi şi dum nezeiască cinste şi slavă.
De aici trebuie să-şi înceapă lucrarea cel ce voieşte să se po-
căiască: să-şi m ărturisească păcătoşenia, să ia asupră-şi pă
catul, sm erindu-se şi osândindu-se pe sine. în felul acesta
devine adevărat şi atrage la sine Duhul A devărului, C are îl
curăţeşte de tot păcatul şi îl îndreptăţeşte (cf. 1 Ioan 1,8-10).
După cum spunea Sfântul Siluan, Duhul Sfânt m ărturiseşte

în inim a sa m ântuirea.12 în să acelaşi Duh II îndreptăţeşte şi
pe D um nezeul cel adevărat, C are a zis prin Proorocul Său:
„Jertfa lui D um nezeu: duhul um ilit; inim a înfrântă şi sm e
rită Dum nezeu nu o va u rgisi" (Ps. 5 0 ,1 8 ). Căci atunci când
om ul îşi vine în sine şi zice de bunăvoie şi din toată inim a:
„Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sun t vrednic a
mă num i fiu al I au ", el aude în inim a sa vocea m ilostivirii
cereşti: „toate ale M ele ale tale su n t" (Luca 1 5 ,1 8 -1 9 , 31).
La început, om ul se pocăieşte pentru păcatele sale, însă
pe m ăsură ce harul pocăinţei sporeşte, se vindecă înstrăina
rea sa de viaţa veşnică şi i se deschide înţelegerea gândului
celui mai înainte de veci al lui Dum nezeu pentru om . Chipul
(cf. Ioan 5, 37) lui H ristos încep e să se întipărească încetul
cu în cetu l în inim a sa, pe m ăsură ce înţelege mai lim pede
chem area de a-1 deveni asem enea, „după chipul Celui C e l-a
zid it" (Col. 3, 10), şi nu se mai com pară pe sine cu fiinţe
m uritoare, ci cu D um nezeul cel veşnic. A ceastă viziune îl
cond uce la d ep linătatea pocăinţei, adică la o pocăinţă în
plan ontologic, care, potrivit Părintelui Sofronie, nu are sfâr
şit pe păm ânt.
La începutul pocăinţei sale, credinciosul poartă o mică
cruce pe care D um nezeu, în judecata Lui cea dreaptă şi în
dragostea Lui pentru om , a în g ăd u it-o în viaţa fiecăruia
dintre noi. Tocmai de această cru ce personală avem tre
buinţă pentru a ne dezrobi de toată alip irea pătim aşă, şi
doar în m ăsura în care o purtăm vom fi în stare să-L iubim
pe D um nezeu l şi Ziditorul nostru cu inim ă slobod ă şi să
alergăm pe calea poruncilor Lui cu credincioşie şi hotărâre.
12 Cf. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athouitul, trad. Ierom.

Rafail NJoica, Ed. Reîntregirea, Alba lulia, 2009, p. 326.
Cu alte cu vin te, cru cea m ica pe care o purtăm pentru a

îm plini porunca pocăinţei devine cheia care ne deschide
m ăreaţa şi veşnica m oştenire pe care H ristos a dobândit-o
pentru noi prin Crucea şi învierea Sa.
însă pocăinţa om ului e fără sfârşit. Cel mai înalt chip al
pocăinţei, care atrage şi cel mai m are har de la D um nezeu,
este atunci când om ul, precum un alt Adam, înalţă la D om
nul u n strigăt de pocăinţă pentru întreaga lume, dându-şi
seam a de consecinţele cosm ice ale stării sale căzute. A sem e
nea pocăin ţă aflăm la cei trei sfinţi tineri din Babilon, la
Sfântul Apostol Pavel, în sm erita rugăciune de m ijlocire a
tuturor sfinţilor şi, în cele din urm ă, dar nu într-o mai mică
m ăsu ră, în ru găciu n ea pentru în treag a lum e a Sfântu lu i
Siluan: „Rogu-Te, D oam ne, să Te cunoască în Duhul Sfânt
toate noroadele p ăm ân tu lu i"13. De adâncim ea acestei rugă
ciuni aparent sim ple ne dăm seama din Tânguirea lui Adam,
u nd e Sfântu l Siluan ne înfăţişează de fapt propria .şa po
căinţă care capătă, însă, dim ensiuni universale.
însă cum poate oare pocăinţa personală să dobândească
o dim ensiune universală? Dacă ne arăm păm ântul inimii cu
plugul pocăinţei şi îl udăm m ereu cu apa vie a harului, va
veni o vrem e când „se va lum ina de ziuă şi Luceafărul va
răsări în inim ile n o astre" (2 Petru 1, 19)14. Atunci, energia
Duhului Adevărului, care se va fi acum ulat în inimă, va des
chide şi va lărgi nem ărginit inima ca să îm brăţişeze cerul şi
păm ântul şi toate cele ce sunt. în ziua aceea, cel ce se pocă-
ieşte va intra întru A devăr şi se va naşte din nou ca om ade
vărat. Atunci, potrivit cuvântului proorocesc al Psalmistului,
13 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 296.

14 Ed. Jubiliara, 2001.
22 Arhimandritul ZAI1AR1A ZAHAROU
„Ieşi-va om ul adevărat la lucrul său şi la lucrarea sa adevă

rată până în seara vieţii sale" (cf. Ps. 103, 23). Va şti atunci
cum sa „săvârşească sfin ţen ie întru frica lui D u m nezeu "
(cf. 2 Cor. 7, 1), să cugete doar la cele „câte sunt adevărate,
câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte
sunt vrednice de iubit, câte sunt cu num e bun, [la] orice vir
tute şi orice laudă" (I'ilip. 4 ,8 ), la toate cele ce-i sunt de folos
pentru desăvârşirea sa du hovnicească. Pacea lui H ristos,
C are este Dom nul Păcii (Is. 9, 6), va îm păraţi în inim a sa şi
fiecare cuvânt pe care-1 va rosti va izvorî din com oara desă
vârşirii pe care o poartă înlăuntrul lui. Şi tot ceea ce se va
revărsa din preaplinul bunătăţii inimii sale îl va da aproa
pelui, şi din inim a sa lărgită de har (cf. 2 Cor. 6, 13) nim eni
nu va lipsi. Duhul său se va sui în munţii cei veşnici de unde
va scruta adâncurile jud ecăţilor m ilostivirii lui D um nezeu.
Va în ălţa ru g ăciu n i, aducând în a in te a D om nu lui fiecare
suflet, cerând u -i cu stăruinţă să um ple inim ile tuturor de
m ângâierea nestricăcioasă a D uhului Său.
Când omul Ii dăruieşte Dom nului toată inim a sa, atunci
Acesta o adum breşte cu puterea Sa m esianică, căci PI are în
stăpânire m inunata cheie a lui David, care, cu o singură ră
sucire la dreapta, „tot gândul îl robeşte, spre ascultarea lui
H ristos" (2 Cor. 10, 5). Sm erenia gândurilor naşte înlăuntrul
lui o intensă energie duhovnicească, care-i sporeşte însufla-
rea şi îi întăreşte hotărârea de a-L urma pe I Iristos „oriunde
Se va d u ce" (Apoc. 14, 4), chiar şi în iad. Apoi, o singură ră
sucire la stânga a cheii face ca toate gândurile de la vrăjm aş
să se întoarcă iarăşi înlăuntrul lui. Atunci om ul dobândeşte
trezvia duhovnicească, pe care o va păzi cu îngerească acribie,
devenind părtaş la izbânda m ai presus de lum e a D um ne
zeului şi M ântuitorului nostru. De aici înainte nevoinţa sa
OMUL CF.I. TAINIC AL INIMII 23
este m ai cu seam ă una pozitivă, având rareori un caracter

negativ. C red inciosu l se luptă cu m ai m are râvnă „să se
îm brace întru locaşul său cel din cer... ca ceea ce este muritor
să fie înghiţit de viaţă" (2 Cor. 5, 2-4)'5, şi dă m ărturie despre
puternica şi nem ărginita „creştere a lui D um nezeu" (Col.
2, 19) în el.
Inim a îi este acum curăţită de h aru l du m nezeiesc şi
m intea se poate sălăşlui în ea cu uşurinţă, prin chem area
N um elui lui I Iristos. A şa încât, în chip firesc, inim a începe
a se ruga neîncetat „cu suspine n eg răite" (Rom . 8, 26).
Având pe D om nul pururea sălăşlu it în inim ă, sun tem de
acum „învăţaţi de D um nezeu" (Ioan 6, 45) şi începem a deo
sebi care gânduri sunt în arm onie cu prezenţa Sa şi care gân
duri Ii îm piedică venirea şi sălăşluirea în noi. Cu alte cuvinte,
ne deprindem a trăi în chip proorocesc. Inima învaţă să „re
verse dintr-însa cuvânt b u n " (Ps. 44, l ) lh, să desluşească gra
iul lui Dum nezeu şi, cu sfântă hotărâre, necurm at să strige:
„Gata este inim a mea, D um nezeule, gata este inim a mea!
C ânta-voi şi voi lău da slava Ta" (Ps. 56, 10). învăţăm cum
să devenim „sem n e" ale D uhului, dând m ărturie despre
adevărul C elui C are a venit să ne m ântuiască şi C are iarăşi
va veni să judece lum ea cu dreptate şi m are milă. în toate
strădaniile noastre încercăm din răsputeri să ne ridicăm la
înălţim ea aşteptărilor lui Dum nezeu, ştiind că „D om nul iu
beşte inim ile cuvioase, şi prim iţi sunt Lui toţi cei fără p ri
hana în căile lo r" (Pilde 22, Î l ) 15617.
N ădăjduiesc că din puţinele gânduri pe care vi le-am
îm p ărtăşit reiese lim pede faptu l că lucrarea de căpătâi a

16 Ed. Jubiliară, 2001.
24 Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROL
om ului şi singura care dă valoare vieţii sale este strădania

de a-şi descoperi şi curăţi „adâncul inim ii", pentru a fi bine
cuvântat cu vederea m ai presus de cuvinte a D um nezeului
nostru cel Sfânt.
întrebări şi răspunsuri
întrebarea 1: Iertaţi-m i în treb area naivă: U nde anum e
este inim a? Nu „Ce este in im a?", ci „U nde este in im a?".
Răspunsul 1: Inim a este înlăuntrul pieptului. Când vor
bim despre inim ă avem în vedere inim a du hovnicească;
aceasta coincide cu inima trupească. însă când om ul este lu
m inat şi sfinţit, atunci toată fiinţa lu i devine inimă. Inima
este sinonim ă cu sufletul, cu duhul; este un loc duhovnicesc
în care om ul îşi află u nitatea, unde m intea îm părăţeşte,
odată ce s-a curăţit de patim i. Nu doar m intea se adună în
inim ă, ci întregu l trup. Sfântul G rigorie Palam a spune că
inim a este trupul trupului nostru, un loc în care întreaga
fiinţă a om ului devine ca un nod. Când m intea se uneşte cu
inim a, om ul devine stăpân pe propria-i fire şi în el nu mai
este îm prăştiere şi dezbinare. Aceasta este starea de sfinţe
nie a om ului vindecat de patimi. Dimpotrivă, în starea noas
tră căzută, suntem dezbinaţi: un lucru gândim cu mintea,
un altul percepem cu sim ţurile şi un altul dorim cu inima,
însă când m intea şi inima se unesc prin harul lui Dum nezeu,
atunci omul nu are decât iui singur gând: gândul la Dumnezeu,
şi o singură sim ţire: sim ţirea înţelegătoare a lui Dum nezeu.
De aceea pocăinţa şi lacrimile sunt atât de m ult preţuite, căci
ele ne ajută să aflăm vindecarea, unitatea firii, pentru că niciun
om nu poate să plângă având în minte două gânduri; plângem
din cauza unui gând care ne doare. Dacă ne doare gândul
că suntem despărţiţi de D um nezeu, că „departe de păcătoşi

e m ântu irea" (Ps. 118,155), şi toate cele pe care ni le insuflă
în inim ă această durere, atunci, cu siguranţă, vom avea la
crim i; dar dacă avem în m inte două gânduri, nu vom putea
plânge. Sfinţii nu sunt oam enii m ultor gânduri, poate că au
un singur gând, d ar p rin prism a acestuia ei văd întreaga
fiinţare cosm ică, cerul şi păm ântul. G ândul lor devine ase
m enea unui binoclu prin care văd şi discern totul. Lacrim ile
sim t de m are preţ în viaţa duhovnicească pentru că, m ai de
vrem e sau mai târziu, scot inima la iveală. Dacă avem lacrimi
pentru că tânjim după Dum nezeu şi vrem să ne îm păcăm cu
El, atunci, negreşit, ne vom afla inim a, iar m intea va coborî
în adâncul ei şi D um nezeu va îm părăţi acolo cu harul Său.
întrebarea 2: Dacă om ul ajunge să dobândească o inimă

smerită, este oare cu putinţă să mai cadă în starea de dinainte,
şi dacă da, îi este m ai greu sau mai uşor să se reîntoarcă?
Răspunsul 2: în viaţa duhovnicească suim şi coborâm tot
tim pul, însă nu încetăm a căuta şi a „vâna" acele gânduri
sm erite care unesc m intea cu inim a. De pildă, toate gându
rile Sfintei Scrip tu ri ne p ot ajuta, pentru că purced de la
Duhul sm erit al lui Dum nezeu. Prin urm are, orice gând din
Sfânta Scriptură poate deveni un „cărbune aprin s" care să
se atingă de inim a noastră aşa cum s-a atins de buzele lui
Isaia. De aceea trebuie să cercetăm cuvântul D om nului pen
tru ca acesta să sălăşluiască îm belşugat în inim ile noastre,
după cum spune Sfântul Pavel (cf. Col. 3, 16). îi este uşor
harului să „aprin dă" în noi, în vrem ea rugăciunii, unul din
tre aceste gânduri şi atunci ne vom pu tea ruga cu un verset
din Scriptură pentru m ultă vreme. Şi Duhul Sfânt Se va ruga
îm preu nă cu noi pentru că acest cuvânt ne-a fost dat chiar
de El. Acest gând aducător de lacrimi şi pocăinţă poate veni
din Sfânta Scriptură, în su fleţit fiind de har; poate veni în

chip nem ijlocit de la în su şi D um nezeu, prin rugăciune;
poate veni din cântările Bisericii, din cuvântul unui stareţ
sau al unui frate; poate veni de oriunde. D um nezeu caută
m ereu inima om ului şi o poate „aprinde" cu orice îi stă la
îndem ână. Noi trebuie doar să fim gata să „în hăţăm " gân
dul acesta. Ne este mai cu seam ă de folos ru găciunea cu
osândire de sine. în rugăciunile dinainte de Sfânta îm p ăr
tăşanie aflăm m ulte asem enea gânduri de osândire de sine
înaintea D um nezeului celui Sfânt în Treim e. Cred că dacă
le vom citi cu atenţie, vom primi întotdeauna m are ajutor,
într-o zi, anum ite cuvinte ale acestei rugăciuni vor răm âne
în noi şi vor lucra pocăinţă înlăuntrul nostru; într-o altă zi,
alte cuvinte, şi tot aşa. Rugăciunea cu osândire de sine ajută
m ult pentru ca ea urmează calea cea pogorâtoare a lui Hristos:
El este Cel Ce m ai întâi S-a pogorât, iar mai apoi „suindu-Se
la înălţim e, a robit robim e şi a dat daruri oam en ilo r" (Efes.
4 ,8 ). De aceea, Părintele Sofronie spune că cei care sunt pur
taţi de D uhul Sfânt nu contenesc să se osândească pe sine
Înaintea D om nului şi în felul acesta să-l urm eze în sm erită
pogorâre. însă trebuie să fim cu băgare de seam ă, căci nu
toţi sunt în stare să îm plinească acest cuvânt. Cei care sunt
sănătoşi psihic pot să o facă şi află m are putere şi m ângâ
iere, însă pentru cei slabi există o altă cale, şi anum e, a aduce
neîncetat laudă lui D um nezeu, neuitând însă a încheia ru
găciunea cu cuvintele „deşi sunt nevrednic, Doam ne". Pentru
Sfântul M axim M ărturisitorul adevărata sm erenie înseam nă
a avea conştiinţa că ne-am prim it fiinţa „cu îm pru m u t" de
la D um nezeu. Iar sm erenia o vom afla dacă vom mulţumi
D om nului totdeauna şi pentru toate, încă şi pentru fiecare
răsuflare pe care ne-o dăruieşte. într-una din ru găciunile
din aintea Tainei Botezului, Ii m ulţum im D om nului că a

făcut aerul ca să putem respira. Aceeaşi idee o regăsim şi
într-una din rugăciunile vecerniei plecării genunchilor, de
la Rusalii. Aşadar, de-I vom m ulţum i D om nului pentru
toate, vom răm âne sm eriţi cu duhul.
întrebarea 3: în călătoria noastră spre inimă ajungem să-L

cunoaştem m ai bine pe D um nezeu, deci se poate vorbi des
pre o anum ită sporire duhovnicească. învăţătura şi studiul
sunt parte a călătoriei noastre. Aţi putea să com entaţi asu
pra echilibrului care ar trebui să existe între cunoaşterea şi
sporirea m inţii, pe de-o parte, şi cunoaşterea şi sporirea ini
mii, pe de alta? Cum ştim dacă ele cresc îm preună sau se
parat? Pe m ăsură ce învăţăm , ne dăm seam a că oricum nu
vom şti niciodată nim ic şi ni se pare că inim a o ia într-altă
parte, iar m intea îşi dă seam a că niciodată nu va putea cu
noaşte totul.
Răspunsul 3: Este adevărat că m unca intelectuală nu este
întotdeauna prielnică lucrării inimii, dar este necesară şi tre
buie să o facem , cel puţin pentru câţiva ani. Este de tre
buinţă pentru viaţa Bisericii, mai ales dacă suntem chemaţi
să slujim oam enilor. Iar singurul lucru care ne poate păzi
este să o facem din ascultare faţă de Biserică faţă de epis
cop sau de duhovnic. A ceasta ne va ocroti şi ne va sprijini
pentru o vrem e. îm i am intesc de vrem urile când studiam
teologia şi încercam să ţin şi rugăciunea. Nu era cu putinţa.
O săptăm ână ţineam rugăciunea, dar nu izbuteam să învăţ
pentru şcoală. C ând încercam să ţin pasul cu şcoala, pier
deam ru găciun ea. Nu aveam n iciu n fel de stato rn icie în
anii aceia, lertaţi-m ă că vorbesc despre m ine însum i, dar,
p riv in d în urm ă, pot să spun că a fost o perioad ă foarte
28 Arhimandritul ZAHARIA ZAH AROU
folositoare, pentru că mi s-a cerut să studiez şi am făcut-o, şi

rugăciunile celui care mi-a dat această ascultare m -au păzit.
Odată i-am spus unui stareţ din m ănăstirea noastră: „In
zilele noastre, m unca duhovnicului este atât de anevoioasă
şi de periculoasă încât ca s-o poţi face trebuie să fii incorup
tibil." însă acesta m i-a răspuns: „Nu, greşeşti. Nu trebuie să
fii incoruptibil, trebuie doar să ai un punct de referin ţă." Şi
avea dreptate: în Biserică, a avea un punct de referinţă în
persoana unui stareţ ne ajută să păstrăm duhul sm ereniei,
adică ne apără de prim ejdii. Nu trebuie neapărat să fim in
coruptibili, dar trebuie să avem un punct de referinţă dem n
de încred ere. N im eni nu este incoruptibil.
întrebarea 4: în cultura noastră m odernă care este atât de

m aterialistă, întem eiată pe ştiinţă, preocupată de biologie şi
de ştiin ţele naturii, cum am putea oare să devenim con
ştienţi de faptul că inim a este mai m ult decât un sim plu
m uşchi? Cum am putea deveni conştienţi de faptul că sun
tem mai m ult decât un creier sau un sistem circulator?
Răspunsul 4: Trebuie să învăţăm lim ba lui Dum nezeu.
Voiam să vă vorbesc despre aceasta ceva m ai în colo, însă
am să vă spun acum câteva cuvinte. Pentru că noi toţi am
păcătuit, toţi vorbim aceeaşi lim bă - limba suferinţei. Atunci
când ne întoarcem la D um nezeu, nu putem ocoli suferinţa,
căci numai ea ne poate curăţi. Dacă îi vorbim lui Dum nezeu
cu durere, dacă ne deşertăm cu durere inim a în aintea Lui,
atunci Dum nezeu Se va pleca spre noi şi inim a va reveni la
viaţă. îmi vine acum în m inte o pildă din Cartea întâia a Re
gilor. Proorociţa Ana era stearpă, însă avea o servitoare cu
m ulţi copii. Servitoarea îşi dispreţu ia stăpâna şi era tare
m ândră şi obraznică, fiind plină de slavă deşartă din pricina
că Dumnezeu îi dăruise primei. Ana nu a căutat să se răzbune,
deşi ea era stăpâna, ci s-a dus la tem plu şi, asem eni celor
am eţiţi de băutură, şi-a revărsat cu durere inim a înaintea
D om nului. Fireşte, Dum nezeu a căutat la tânguirea roabei
Sale şi rugăciunea A nei a aflat răspuns de la Dom nul. Aşa
se face că în anul urm ător s-a întors la tem plu, purtându-1
în braţe pe Sam uel, noul ei născut. De aceea, ori de câte ori
suferim în viaţă năpastă, durere sau boală, să ne deşertăm
m ai degrabă inim a în ain tea D om nului, decât să căutăm
m ângâiere om enească, m ergând de la o persoană la alta, po-
vestindu-ne necazul. A ceasta poate să ne aducă o oarecare
m ângâiere sufletească, însă vom pierde toată tensiunea vieţii,
acea energie a suferinţei care este atât de preţioasă atunci
când este îndreptată către D um nezeu. Aceasta este una din
tre căile de urmat.
O altă cale ar fi să căutăm pe cineva care ar putea să ne
înveţe cum să-I vorbim lui D um nezeu. Sam uel avea vreo
şaisprezece, şaptesprezece ani atunci când, în templu fiind,
a auzit o voce care îl chem a, şi a alergat la Eli, preotul
tem plului, crezând că acesta l-a strigat. Dar Eli i-a zis: „Nu
te-am chem at. Du-te şi te culcă!". Acelaşi lucru s-a întâm plat
a doua oară, şi iarăşi Sam uel a alergat la Eli, întrebându-1
dacă l-a strigat, şi acela i-a zis: „N u te-am chem at, fiul meu!
Du-te înapoi şi te culcă!" D ar când întâm plarea s-a repetat
a treia oară, Eli, care era învăţat într-ale vieţii duhovniceşti,
a în ţeles că era vorba despre o chem are proorocească de la
Dumnezeu şi l-a povăţuit pe Samuel: „Du-te înapoi şi te culcă,
şi de te va chem a iarăşi Acela, tu să zici: «Vorbeşte, Doamne,
căci robul Tău ascu ltă!»" (cf. 1 Reg. 3, 1-20). într-adevăr,
vocea l-a chem at din nou şi Sam uel a prim it ungerea proo
rocească. La fel şi noi învăţăm să-I vorbim lui D um nezeu
cu inim a, prin ascultarea faţă de stareţu l nostru; de fapt,
30 Arhimandritul Z AH ARI A ZAHAROU
slujirea preoţească constă în a-i învăţa pe oam eni această

lim bă a lui D um nezeu, aşa cum Eli l-a învăţat pe Sam uel.
Noi toţi vorbim aceeaşi lim bă a durerii şi a su ferinţei şi,
în tr-un fel sau altul, toţi trecem prin suferinţă în această
viaţă, pentru că D um nezeu ne iubeşte.
întrebarea 5: în viaţa m onahală este u şor să-ţi dai seama

care ar putea să fie stareţul tău, însă cum putem să-l aflăm
în viaţa noastră din lum e? U nde ne-am putea afla stareţul
în afara vieţii m onahale?
Răspunsul 5: Aceasta a fost întotd eau na o întrebare im
portantă în viaţa Bisericii şi îm i aduc am inte de Sfântul Si-
m eon Noul Teolog care spunea că stareţul trebuie căutat cu
lacrim i. R oagă-te lui D um nezeu să-ţi dea u nul şi dacă nu-1
afli, atunci vorbeşte-1 direct lui D um nezeu, deşartă-ţi inima
A A
înaintea Lui cu lacrimi, şi însuşi Dum nezeu va fi Învăţătorul

tău. Ceea ce spun acum e puţin cam riscant şi periculos, dar
e uşor să ne închipuim că în zilele noastre nu m ai există sta
reţi. însă dacă suntem sm eriţi, putem face din oricine un
prooroc, pentru că dacă ne apropiem cu inim ă sm erită şi cu
încredere, atunci Dum nezeu ne va vorbi prin el. îm i am in
tesc că Părintele Sofronie ne spunea: „Fă din duhovnicul tău
un prooroc!" A dică, apropie-te cu credinţă şi încredere, şi
Dumnezeu îl va însufla să-ţi dea cuvânt. După cum spuneam
m ai în ainte, pocăinţa adevărată dovedeşte că Dum nezeu
este drept şi binecuvântat în toate căile Sale, şi că noi suntem
nişte mincinoşi. De multe ori se întâm plă ca noi, duhovnicii,
să nu ştim ce spunem . O am enii vin şi ne cer un cuvânt.
U neori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seam a, altă data
nu prim im cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde şi de
credinţa persoanei care întreabă. O fetiţă de doisprezece ani
m i-a spus în spovedanie: „U neori am gânduri de m ândrie,
spuneţi-m i ce sa fac." Şi i-am zis: „M ulţum eşte-I Dom nului

pentru toate câte a făcut pentru tine, m ulţum eşte-I pentru
fiecare răsuflare pe care ţi-o d ă." Şi fetiţa aceea mi-a „înhăţat"
cuvântul şi a plecat bucuroasă.
lertaţi-m ă că vorbesc despre m ine, d ar num ai în felul
acesta îm i este cu putinţă să vorbesc în m od concret despre
asem enea lucruri. Există şi o latură periculoasă, pentru că
riscăm să distrugem etosul vieţii noastre şi al Bisericii, dar
acum vă vorbesc Sfinţiilor Voastre care sunteţi preoţi ca şi
m ine, şi sim t că pot să fiu mai lim pede şi mai deschis. Toate
trebuie făcute în aşa fel în cât să nu încălcăm spaţiul duhov
nicesc al aproapelui. Şi dacă vom reuşi, va trebui să fim
foarte atenţi să nu pierdem sm erenia.
1
TREZIREA IN IM II PRIN H A R U L PO M EN IR II M ORŢII
O m ul şi soarta lui s-au aflat în cugetul lui D um nezeu

cel Unul în Sfânta Treim e „m ai înainte de începutul veacu
rilo r" (2 Tim . 1, 9; T it 1, 2; cf. Rom . 8, 29). La un m om ent
dat, m om ent care scapă cunoaşterii m ărginite a om ului,
Dum nezeul cel veşnic a hotărât să plăm ădească om ul după
chipul şi asem ănarea Sa. L-a zidit în chip nem ijlocit şi per
sonal, şi l-a înzestrat cu o m inte uluitoare şi cu o inimă atât
de larga în cât să poată îm brăţişa nu doar în treaga zidire
„văzută şi nevăzu tă", precum spunem în Liturghia Sfântu
lui Vasile cel M are, ci însăşi veşnicia lui Dum nezeu, om ul
devenind astfel stăpânul îm părăţiei păm ânteşti, cununa în
tregii zidiri.
încă dintru început, Dum nezeu a în zestrat firea om ului
cu însuşirile Sale, cu toate virtuţile, şi a pus în el dorul neostoit
după Duhul Său. Om ul se desfăta în prezenţa de-viaţă-dătă-
toare a Ziditorului său şi era în stare să-şi ridice m intea la
El, îi putea vedea Chipul şi vederea aceasta îi însufleţea ini
m a şi o lărgea prin adânci şi nespuse sim ţăm inte de nem ăr
ginită recunoştinţă şi iubire dum nezeiască. însă într-atât s-a
lăsat om ul îm bătat de m ăreţia acestei stări încât a ajuns să
uite că a fost făcut din n im ic şi a căzut în ispita neascultării.
A voit să devină dum nezeu, nu prin m ijlocirea dragostei lui
Dum nezeu şi în ascultare faţă de porunca Lui, ci prin pro-
pria-i putere şi răzvrătire. Şi atunci, după cum dă m ărturie
Scriptura, omul a căzut cu înfricoşată cădere, iar căderea lui

s-a vădit a fi o catastrofă de proporţii universale.
Atunci mintea om ului s-a alipit de cele zidite şi vederea
i s-a întunecat. Mintea care mai înainte se înălţa la Dumnezeu
cu iuţimea unui fulger a ajuns să se plece sub povara sim ţiri
lor trupeşti. Inima, lipsindu-se de cercetarea dum nezeiască
şi de toate cele ce însoţesc m inunata Lui prezenţă, s-a îm
pietrit cu totul, iar din m inte s-a şters încetul cu încetul
am intirea trăirilor mai presus de fire ale harului, care sunt
prin natura lor nem ateriainice. în cele din urm ă, om ul a
răm as înlănţuit în m rejele lumii văzute, nem aifiind în stare
să se ridice deasupra realităţii im ediate. Aşa a uitat de Z idi
torul său şi s-a făcut rob păcatului, a cărui plată este strică
ciunea şi m oartea.
In starea aceasta dureroasă de uitare a lui Dum nezeu,
om ul resimte un gol pe care nimic nu-1 poate um ple şi o nesi
guranţă de coşm ar; e prins în strânsoarea m orţii şi sufletul
i se chinuie am arnic. Se în m u lţesc în lău n tru l lui patim ile
care îi um plu fiinţa de toată răutatea şi caută cu viclenie să
şteargă orice urm ă a pom enirii lui D um nezeu. Omul ajunge
să nu mai poată iubi şi astfel se înstrăinează tot mai m ult de
D um nezeu şi de aproapele, şi în acelaşi tim p se depărtează
şi mai m ult de m enirea cea dintâi pentru care a fost zidit.
D espărţit de D um nezeu, C are este izvorul Vieţii, om ul
nu poate decât să se închidă în sine. Lipsit fiind de puterea
h aru lu i dum nezeiesc, devine nepu tin cios în a m ai căuta
m ântuirea. încetul cu în cetul, fiinţa i se pustieşte, i se dez
bină, pentru ca în cele din urm ă să se risipească în m oarte.
In faţa prim ejdiei necruţătoare a propriei nim iciri, duhul îi
este cuprins de frica morţii. Om ul se îm bolnăveşte de egoism
şi începe o luptă sălbatică de supravieţuire.
34 Arhimandritul ZAHARIA ZA11AROU
Când om ul alungă d in inim a sa pe D um nezeu şi pe

aproapele, el îşi pierde puterea de stăpânire asupra zidirii
lui Dum nezeu, care i-a fost dăruită în virtutea asem ănării
sale cu El. Cu alte cuvinte, om ul nu izbuteşte să îm plinească
m enirea pentru care a fost zidit, aceea de a îm părăţi lum ea
a i dreptate şi, în chip proorocesc, a-şi lărgi inim a şi a aduce
în aintea lui D um nezeu toată zidirea. Şi, deşi trăieşte, duhul
îi este mort, căci puterea vrăjm aşă a celui-rău îi stăpâneşte
acum întreaga fire.
Insă D um nezeu nu îşi ia ch em area în ap oi (cf. Rom.
11, 29). Iar dacă voia D om nului a fost să-l zidească pe om
pentru veşnicie, „sp re n estricăciu n e" (înţel. 2, 23), atunci
m oartea este un vrăjm aş neîndreptăţit care trebuie nim icit
(cf. 1 Cor. 15, 26). Tocm ai de aceea S-a în tru p at Fiul lui
Dum nezeu: ca să desfiinţeze m oartea de pe faţa păm ântului
şi să strice lucrarea diavolului (cf. 1 loan 3 ,8 ). Aşadar, m oar
tea este potrivnică firii om ului, pentru că zădărniceşte toc
mai scopul pentru care a fost zidit. Dacă viaţa se sfârşeşte
odată cu m oartea, atunci totul e lipsit de noim a; şi la gândul
acesta sufletul om ului nu-şi mai află odihna.
insă D um nezeu, C are răm âne în veac şi nu voieşte
m oartea păcătosului, face tot ceea ce îi stă în putinţă „ca pă
cătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie v iu " (Iez. 33 ,1 1 ).
îi cheam ă pe cei rătăciţi să se lepede de înşelarea lor şi prin
harul Său dezvăluie şi mai m ult sălbatica privelişte a morţii,
m oarte care, prin căderea om u lu i în păcat, a năp ădit în
treaga zidire. Punându-i necontenit înaintea ochilor această
privelişte cum plită, D um nezeu sporeşte în om frica de
m oarte. îi deschide ochii sufletului ca să recunoască pecetea
stricăciunii şi a morţii care apasă toată făptura. O m ul aude
atunci geam ătul în tregu lu i univers care s-a d at pe sine
OMUL CF.I. TAINIC AL INIMII 35
deşertăciunii din care scăpare nu mai este. Sufletul primeşte

harul de a vedea întunecatul văl al m orţii, al stricăciunii şi
al deznădejdii care acoperă tot om ul şi toate cele păm ân
teşti. A cest fenom en duhovnicesc, necunoscut psihologiei
m odem e, este num it în term inologia ascetică ortodoxă „po
m enirea m orţii". El nu are nim ic de-a face cu sim pla conşti
inţa că într-o bună zi vom m uri, ci este m ai degrabă o
înţelegere adâncă, însoţită de o m inunată sim ţire a inim ii
care îşi dă lim pede seam a de „deşertăciunea tuturor agoni
sirilor pe P ăm ân t"1, că „toate sunt d eşertăciuni" (Eccl. 1, 2).
Acest sim ţăm ânt pe care-1 naşte în om harul pom enirii
m orţii poate atinge o asem enea intensitate, încât întreaga is
torie şi toate evenim entele lumii să îi pară a fi doar o iluzie
deşartă şi o farsă plină de răutate*2, pentru că în ele nu se află
nicăieri adevărata viaţă în D um nezeu, pretutindeni întin-
zându-se doar stăpânirea m orţii. însă atunci când Domnul
lum inează lăuntric pe om , el îşi vede starea duhovnicească
şi în ţelege că este lipsii de veşnicia cea vie a lui D um nezeu.
Este încred inţat că odată cu m oartea sa va în ceta să mai fie
şi tot ceea ce conştiinţa sa a îm brăţişat până atunci - chiar şi
D um nezeu. D obândeşte o adâncă înţelegere a faptului că a
fost p lăm ăd it să trăiască v eşn ic îm p reu n ă cu Z id ito ru l
său, iar acum vede cum voia cea mai dinainte de veci a lui
Dum nezeu răm âne neîm plinită în el.
A m eninţarea m orţii, înţeleasă ca veşnică uitare, în care
lum ina conştiinţei se stinge, naşte în suflet o spaim ă cum
plită şi o suferinţă lău ntrică greu de îndurat. Insă dintr-o
dată om ul se trezeşte din îndelungatul său som n, căci sim te
: Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum cslc, trad.

Ierom . Rafail (Noica), Ed. Ecxţ>ux, Bucureşti, 2005, p. 10.
: Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom ivdea pe Dumnezeu precum este, p. 11.
36 Arhimandritul ZAHARIA ZA1LAROU
cum veşnicia Iui Dum nezeu îl cheam ă din toate părţile, dar
încă nu este în stare să-i suporte în chip nem ijlocit prezenţa
şi nici nu află înlăuntrul lui loc potrivit ca să o prim ească.
Cu toate acestea, duhul său tânjeşte după veşnicie şi nim ic
altceva nu-i mai dă odihnă. A dâncim ea şi intensitatea su fe
rinţei sale depăşesc hotarele puterilor om eneşti. (M ulţi oa
meni trăiesc această experienţă în ainte de a se călugări şi de
aceea pentru ei viaţa m onahală devine o necesitate im pe
rioasă a duhului. Ei nu stau m ult pe gânduri dacă să se că
lugărească sau nu, ca să ia mai apoi hotărârea, ci simt mai
degrabă că m or dacă nu se călugăresc.) Insă tocm ai acum
poate avea loc cea m ai m are m inune din viaţa om ului, şi
anum e descoperirea inim ii, centrul său duhovnicesc.
Această viziune a absenţei lui Dum nezeu din lume, care
îl chinuie şi îl arde pe om , îi dezlipeşte m intea de toate cele
zidite, de toată slava deşartă şi o întoarce înlăuntru, adică
în inim ă. Pom enirea morţii se dovedeşte a fi mai puternică
decât orice alipire pătim aşă, iar m intea este acum slobodă
să coboare în inim ă şi să se unească cu ea. D escoperirea ini
mii este de fapt începutul m ântuirii om ului.
Când harul pom enirii morţii se sălăşluieşte în inim ă, el
atrage m intea în ea şi înlăuntrul om ului se nasc acum gân
duri pe potriva acestei copleşitoare trăiri. A stfel de sim ţă
m inte îşi găsesc expresia în cuvinte ca acestea: „Tot ceea ce
am cunoscut, tot ceea ce am iubit şi ceea ce viază şi mă in
suflă, absolut totul, chiar şi D um nezeu, m oare în m ine şi
pentru m ine, dacă eu pier cu desăvârşire"3. Sau: „In mine,
îm preună cu m ine m oare tot ceea ce fusese cuprins de con
ştiinţa m ea: cei apropiaţi mie, suferinţele şi dragostea lor,
' Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Ed. Schitul Lacu,

Sfântul M unte Athos, 2001, p. 37.
toată desfăşu rarea istoriei, întreg Păm ântul, şi Soarele, şi

stelele, şi neţărm uritele întinderi; până şi însuşi Făcătorul
lumii, şi Acela m oare în mine; şi întreaga Fiinţă este înghiţită
de întu nericul uitării/'4 Mai presus de toate, om ului îi este
d at să în ţeleagă zăd ărn icia şi deşertăciunea zidirii atunci
când ea este lip sită de haru l D om nului. în acelaşi tim p,
harul acesta al pom enirii m orţii îi dezvăluie şi propria sa
pustiire - prăpastia care îl desparte de Dum nezeu.
A m ândouă aceste descoperiri sunt lucrarea harului şi
aduc m ult folos om ului căci îl fac să fie conştient de nevoia
lui absolută de m ântuire. Prima descoperire, sim ţăm ântul
că toate sunt deşertăciune, se însoţeşte de „deznădejdea ha-
rică", după cum o num ea Părintele Sofronie, şi slobozeşte
m intea din alipirea de cele zidite care îl îm pingea spre pier
zanie. Cea de-a doua descoperire, conştientizarea stării că
zute în care se află, îi insuflă om ului team a sfântă de osânda
cea veşnică. Veşnicia i se înfăţişează atunci sub aspectul ei
negativ: om ul îl în tâln eşte pe D um nezeu, fără a dobândi
însă şi viaţa Lui. A ceste sim ţăm inte de deznădejde şi teamă,
pe cât de puternice pe atât de neînţelese, îi sm eresc duhul,
adunându-i atenţia m inţii în inimă, locul în care i se desco
peră adevărul lui D um nezeu şi înşelarea om ului. O m ului îi
este acum cu putinţă a alege să trăiască după voia D om nu
lui. El dobândeşte nu num ai această nouă şi smerită frică de
D om nul, ci şi cunoaşterea de sine. Şi dacă prim eşte desco
perirea evanghelică p otrivit căreia H ristos este Fiinţa cea
adevărată, Cel Ce este, biruitorul m orţii şi izvorul Vieţii, el
va atrage la sine harul D uhului Sfânt, care îi va uni m intea
cu inim a, îm preunându-i din nou toate pute rile sufleteşti.
4 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 11-12.

38 Arhimandritul ZAHAR1A ZAHAROU
Această unire a puterilor sufletului este primul pas spre

vindecarea om ului, pentru că el poate acum să se întoarcă
cu toată fiinţa sa spre Dum nezeu în rugăciune, cu în cred in
ţarea că va afla alinare suferinţei sale şi tăm ăduire patim ilor
sufletului.
Atunci când om ul, prin pom enirea m orţii, prim eşte a fi
„învăţat de D um nezeu" începe să înţeleagă nu numai tra
gedia sa personală, ci descoperă şi dim ensiunea universală
a căderii. Vede că durerea lui este şi durerea întregii om eniri
şi că starea lui de pustiire lăuntrică se răsfrânge asupra în
tregii zidiri căzute. Se vede pe sine, deşi în chip negativ,
drept centru al în tregii zidiri, zidire care nu face decât să
vestească o nesfârşită deşertăciune. Şi pentru că acum ştie
ca fiinţa lui nu se m ărgineşte la propriul „eu ", om ul învaţă
să iubească, şi acesta este încep utu l renaşterii sale. Prin
harul lui D um nezeu, prim eşte puterea să m ijlocească pen
tru m ântuirea întregii lumi şi ajunge la adevărata contem
plare duhovnicească a cerului şi a păm ântului, care vestesc
slava lui D um nezeu şi m ântuirea om ului.
Aşadar, pom enirea m orţii este un dar de la D um nezeu
care îl ajută pe om să-şi descopere inima, să pună început
vindecării sale ca persoană şi să redobândească adevărata
com uniune cu Dum nezeu şi cu întregul Adam. Suntem puşi
în faţa unui paradox: tocm ai pom enirea morţii îl slobozeşte
pe om de frica de m oarte şi îl face ca pe toate să le vadă din
perspectiva iubirii lui Dum nezeu. Dacă odinioară m oartea
fusese urm area firească a păcatului, acum ea devine Evan
ghelia Vieţii, pentru că aşază veşnicia, în chip lim pede şi ab
solut, deasupra celor pământeşti, încât chiar dacă vrăjmaşul
i-ar oferi credinciosului veacuri de viaţă fericită şi lipsită de
griji pe păm ânt, el va alege pătim irea C rucii prin care au

venit în lum e adevărata bucurie şi m ântuirea cea veşnică.
Prin pom enirea m orţii ni se dezvăluie veşnicia, dar nu
mai sub aspectul ei negativ. Această trăire nu este una sufle
tească, ci duhovnicească, iar cunoaşterea pe care o aduce cu
sine este de asemenea duhovnicească, pentru că îl călăuzeşte
pe om la descoperirea adevărului despre sine şi despre păcă
toşenia sa. Inima lui devine un câm p de luptă, pe două pla
nuri. Pe de o parte, omul este încredinţat de existenţa Unului
şi adevăratului D um nezeu şi de puterea Lui de a m ântui, iar
pe d e altă parte, se trezeşte în el înfricoşatul sim ţăm ânt al
nimicniciei sale şi spaima grozavă la gândul pierzaniei veşnice.
Mai presus de toate, această dezvăluire a veşniciei, fie
şi num ai sub aspectul ei negativ, este o întâlnire a omului
cu D um nezeul cel viu. Intr-o oarecare m ăsură, omul devine
m artor al sfârşitului veacurilor. Deşi el sim te că din pricina
înrudirii sale cu întreaga zidire propria-i m oarte am eninţă
sa nim icească tot ce viază, în acelaşi timp, el acceptă chem a
rea de a se ridica la o form ă de fiinţare infinit mai în altă.5
Stăruind în această pom enire a m orţii, om ul trăieşte în duh
iadul absenţei lui D um nezeu. Căutând cu deznădejde o ie
şire din această situaţie, îşi dă seam a că trebuie să taie toată
alipirea pătim aşă de lu m ea văzută şi se avântă spre D um
nezeu cu atâta putere şi hotărâre încât b iruie patim ile, până
şi instinctul de supravieţuire. Lepădarea de sine insuflată
de pom enirea m orţii naşte o ru găciune în flăcărată care
reîn noieşte în chip d esăvârşit om ul şi îi uneşte duhul cu
D um nezeul cel veşnic.
Insă un efect încă şi mai uim itor al harului pom enirii
m orţii este dobândirea conştiinţei unicităţii persoanei umane.
5 Arhim. Sofronie, Vom vedea pc Dumnezeii precum este, pp. 12-13,16-17.

Când om ul îşi identifică propria m oarte cu nim icirea a tot ce

viază şi a tot ce conştiinţa sa a îmbrăţişat până în acel moment,
cu sfârşitul istoriei şi cu ruperea legăturii lui D um nezeu cu
zidirea Sa, atunci devine lim pede că om ul a fost făcut după
chipul lui Dum nezeu şi m enit să devină centrul întregii zi
diri. Deşi suferinţa pricinuită de această trăire are mai de
grabă un caracter negativ, ea îl uneşte strâns cu soarta sem e
nilor săi, de-o fire cu el, şi naşte în el o com pătim ire adâncă
pentru aceştia, de vrem e ce m ântuirea lui depinde acum de
m ântuirea lor. O asemenea trăire duhovnicească învie inima
om ului şi îl întoarce la com uniunea cu întregul Adam. Când
lum inarea lăuntrică ajunge la o oarecare plinătate şi inim a
i se lărgeşte şi se întăreşte cu har dum nezeiesc, atunci iubi
rea într-atât îl preschim bă pe om încât este în stare să îm
brăţişeze întreaga zidire şi să o aducă în rugăciune arzătoare
înaintea lui D um nezeu. Atunci este călăuzit „la tot adevă
ru l" (Ioan 16, 13) iubirii lui D um nezeu şi se învredniceşte
să devină o persoană adevărată, asem eni N oului Adam
- H ristos - în Persoana C ăruia sunt unite toate cele din ce
ruri şi de pe păm ânt (cf. Efes. 1,10).
Din pricina păcatului m oartea a intrat în viaţa omului
ca un blestem şi a crescut ca o buruiană. Dar H ristos, prin
m oartea Sa fără de păcat, a prefăcut blestem ul în bine
cuvântare şi a dăruit om ului belşug de viaţă nouă (cf. Ioan
10, 10). Prin pom enirea morţii om ul pătrunde în taina celei
mai m ari m inuni pe care a cunoscut-o această lume. Ea ne
dezvăluie iadul lăuntric, vesteşte viaţa cea veşnică şi ne
cheam ă a ne îm părtăşi din aceasta. O ricine ascultă şi crede,
prim eşte acel har care îi reaprinde şi îi reînsufleţeşte inima.
Această trezire a inim ii este prim ul pas pe care-1 face om ul
spre păm ântul binecuvântat al m ântuirii celei veşnice.
2
CEASUL. MORŢII
''N u vă în tristaţi, noroade, că este greu de trăit", în

deam nă Sfântul Siluan. „Luptaţi num ai cu păcatul şi cereţi
ajutor de la Dom nul, şi El vă va da, căci este m ilostiv şi vă
iu b eşte."1 Cu adevărat, greu ne este traiul, căci căutăm a ne
scăpa viaţa din blestem ul m orţii.
Petrecerea noastră pe păm ânt este vrem ea care ne-a fost
hărăzită pentru a învăţa să m urim , dar, din păcate, nim ic
din cele pe care le învăţăm în această viaţă nu ne ajută să
în fru ntăm sfârşitul. G eneraţia noastră a învăţat să se în
creadă în propriul intelect, în propria-i judecată, or aceasta
devine o stavilă în pregătirea pentru clipa m orţii - clipa în
care toate puterile ne vor părăsi. A tunci chiar şi m intea
noastră cea m inunată, în care ne-am pus toată nădejdea, ne
va părăsi. O are ce va putea să ne ajute să înfruntăm ceasul
m orţii, când vom fi sărm ani şi lipsiţi de orice ajutor om e
nesc? Şi apoi, cine poate să înveţe a m uri?
Sim ţim gustul m orţii ori de câte ori ceva ne pricinuieşte
suferinţă, ne am eninţă viaţa, sau ne zdrobeşte inim a. A se
m enea necazuri şi greutăţi sunt îm prejurări care înlesnesc
dobândirea unei atitudini drepte în faţa morţii. M oartea este
o realitate a vieţii, în să felul în care m urim este m ult m ai
puţin im portant decât felul în care ne raportăm la ea.
1Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 370.

Intr-una dintre cărţile sale, Părintele Sofronie povesteşte

urm ătoarea întâm plare. La Paris, unde a locu it pentru o
vrem e, a cunoscu t două surori tinere. U na d in tre ele era
m edic de profesie şi foarte inteligentă, iar cealaltă, o făptură
mai sim plă, era asistentă m edicală. C ele două femei aveau
aproape aceeaşi vârstă şi am ândou ă erau în sărcin ate, ur
mând să nască aproxim ativ în aceeaşi perioadă. Pe atunci
se obişnuia ca viitoarele m am e să urm eze anum ite cursuri
de pregătire pentru a avea o naştere fără dureri. A m ândouă
surorile s-au hotărât să urm eze cursurile respective. Tânăra
doctoriţă, fiind fam iliarizată cu anatom ia, a în ţeles rapid
p artea de teo rie. D up ă câteva şe d in ţe a sp u s: „îm i este
de-ajuns. Am în ţeles tot şi nu m ai am nevoie să continui."
Cealaltă însă a u rm at cursul până la capăt. Când le-a venit
vremea să nască, încă de la prim ele dureri, doctoriţa a intrat
în panică, a uitat toată anatom ia şi tot ce învăţase, şi a avut
o naştere dificilă şi dureroasă. Sora ei, în schim b, nu s-a în
crezut în propria ei inteligenţă, ci şi-a adu s am inte de cele
învăţate în tim pul cursurilor, le-a pus în practică şi a născut
relativ uşor. C oncluzia pe care o putem trage din această
poveste este cât se poate de lim pede.
Pentru noi, m oartea este naşterea noastră întru viaţa cea
veşnică. Toate strădan iile noastre de a învăţa cum să ne
rugăm , cum să ne sm erim , cum să n e încredem , nu în noi
înşine, ci în D um nezeul cel Viu, nu au decât un singur scop:
şi anum e să ne pregătească pentru ziua cea m are în care
vom m uri. Şi în C are D um nezeu ne punem încrederea? în
D um nezeul C are înviază pe cei m orţi (2 Cor. 1, 9). Pe El
vrem să-L cunoaştem , în El vrem să ne încredem în ceasul
în care ne vor părăsi puterile trupeşti, atunci când niciun
om nu ne va putea veni în ajutor. Singurul lucru care ne va
OMUL CEI.TAINIC AL INIMII 43
ajuta atunci va fi atitudinea duhovnicească pe care am cul

tivat-o de-a lungul vieţii, aceea de a nu ne încrede în noi în
şine, ci doar în H ristos, Cel Ce a m urit şi a înviat, şi Care de
aceea poate să învie m orţii, căci „m oartea n u m ai are stăpâ
nire asupra L u i" (Rom . 6, 9).
Murim şi, iată, suntem vii în lisus l Iristos (cf. Apoc. 1, 18).
Viaţa aceasta trecătoare care ne-a fosl dată este de m are preţ,
căci ea este singura n o astră şansă de a ne pregăti pentru
clipa cea m are şi sfântă a întâlnirii noastre cu Dum nezeu -
ziua adevăratei noastre naşteri în neclintita îm p ărăţie ce
rească (cf. Evr. 12, 28). Aşadar, intrarea noastră în veşnicie
este adevărata noastră zi de naştere. Şi dacă vrem să o săr
bătorim cu cinstea cuvenită şi să ne alătu răm praznicului
celor nou-născuţi în ceruri, atunci când masa de seară ia
sfârşit, în loc să zăbovim la taifas, e m ai bine să ne „îngro
păm " în odaia noastră. E mai bine să stăm în aintea D om nu
lui după putinţele noastre şi să luăm am inte la înfricoşatul
ceas al m orţii şi să zicem : „D oam ne, în ceasul m orţii m ele
voi fi neajutorat şi neputincios a mă ruga, de aceea rogu-Te,
D oam ne, pom eneşte-m ă. Acum, cât încă mai su n t în stare,
m ă rog Ţie, vino şi îmi ajută în ceasul acela. M ilostiv fii mie,
bunule Doam ne, şi în înfricoşatul ceas în care toate puterile
mă vor părăsi şi nu voi mai fi în stare să strig către Tine,
când nici înger, nici om nu mă vor mai putea ajuta, vino Tu,
D oam ne, în ajutorul meu şi îmi dă m ie negrăita bucurie a
m ântuirii Tale." Şi în felul acesta ne pregătim prin rugăciune
pentru clipa m orţii.
R ugăciu nea noastră va răm âne în aintea D om nului şi
D um nezeu, Care este pururea credincios şi niciodată nu ne
lasă, va ţine seam a de ea. A cest bun obicei n e învaţă cum să
m urim . Pentru că în ultim ele clipe ale vieţii, când sufletul
se desparte de trup, cu aceste gânduri noi, monahii şi mirenii

deopotrivă, ar trebui să stăm înaintea D om nului, stăruind
în rugăciune, pe cât ne stă în putinţă.
Ceva asem ănător se întâm plă ori de câte ori ne tăiem
voia, pentru că voia noastră ne vatăm ă su fletu l. în felul
acesta învăţăm să ne punem în cred erea în N um ele Celui
întru C are ne-a fost dată m ântuirea, mai degrabă decât în
inteligenţa şi în puterile noastre. Această deprindere ne este,
cu adevărat, de m are folos, pentru că ne învaţă să m urim
m ai în ainte de a m uri, aşa în câ t atunci când m oartea se
apropie, să fim în stare să o prim im , nu cu team ă şi tulbu
rare, ci ca pe un prieten drag, ca pe o rudă îndelung aştep
tată, care ne va slobozi acum de tot chinul şi m onotonia
acestei vieţi, ca să fie şi mai deplină intrarea noastră în viaţa
cea veşnică, care este mai adevărată şi m ai bună decât tot
ceea ce-am cunoscut vreodată.
M ulţi se tem de m oarte. Unii oam eni nici m ăcar nu ne
în găd u ie să vorbim în prezenţa lor d esp re D um nezeu şi
despre m oarte, liste dureros, căci ei se tem de m oarte tocmai
pentru că nu vor să cugete la Unul şi adevăratul Dum nezeu,
îşi născocesc propriile lor religii (de vrem e ce au nevoie de
un sprijin), în să ele se d oved esc a fi un reazem înşelător.
Religiile lor m incinoase nu-1 pot m ântui pe om . Nu există
decât o singu ră religie adevărată pe lum e, şi aceasta este
creştinism ul, care nu este o născocire a creştinilor, ci le-a fost
dată tuturor oam enilor ca descoperire de Sus. Capul acestei
religii este H ristos, Fiul lui Dum nezeu, C are S-a făcut om , a
m urit pentru noi şi a în viat, trăgându-i la Sin e pe toţi cei
care s-au u nit cu D uhul Său, care cred în cuvântul Lui şi
poartă N um ele Lui cel Sfânt.
M oartea este nem iloasă cu cei ce se tem şi se ascund de

ea. în să ea fuge de cei care o înfruntă neînfricaţi şi o privesc
în faţă, aducându-şi am inte de D um nezeu, chem ându-L şi
rugându-L să fie îm preună cu ei în acel ultim ceas. în felul
acesta clipa morţii vine cu pace şi fără durere.
Cum plit lucru este frica de m oarte. în slujirea noastră
preoţească, vedem cum toţi cei care au prim it cuvântul lui
D um nezeu se apropie de m oarte cu credinţă, iar sfârşitul le
este m inunat şi plin de slavă, chiar daca suferă de boli fără
leac. Am putea spu ne că ei au aflat ceea ce noi îi cerem
D om nului în rugăciunile şi cântările Bisericii, adică har şi
m are milă.
Pregătirea noastră pentru clipa m orţii va avea sorţi de
izbândă num ai dacă vom prim i m oartea ca pe cel mai în
sem nat şi mai sfân t evenim ent din viaţa noastră, după ce
am cu g etat neîncetat la ea şi după ce ne-am agon isit mai
dinainte ocrotirea dum nezeiască pentru acea înfricoşată zi.
R ugăciunile celui care, zi de zi, vine în aintea lui Dum nezeu
cu inim ă arzătoare şi cu lacrim i, cerându-I să-i fie aproape
în clipa m orţii, se vor întoarce la el în ceasul acela ca o m are
binecuvântare şi bucu rie, şi în el se vor îm plini cuvintele
Scripturii: „intră întru bucuria D om nului tău" (Matei 25,21).
Scriptura nu ne spune prea multe despre viaţa de după
m oarte, însă noi, oam enii, avem tendinţa de a ne im agina o
sum ed enie de lu cruri. Sfântul A postol Pa vel ne spune că
Dom nul va veni din nou şi că în ziua celei de-a doua şi slă-
vitei Lui veniri vom fi răpiţi în nori ca să-L întâm pinăm în
văzduh. Şi tocm ai când ne-am aştepta ca Sfântul Pa vel să ne
spună m ai multe despre ziua aceea, el încheie abrupt: „şi aşa
pururea vom fi cu D om nu l" (1 Tes. 4, 17). Aşadar, pentru
noi, bucuria, viaţa şi raiul înseam nă a fi îm preună cu Hristos.

El este lum ina şi pacea noastră.
Rugăciunea este cea mai bună pregătire pentru m oarte,
căci prin rugăciune ne înfăţişăm înaintea lui Dum nezeu încă
din această viaţă. Şi tot cel ce cheam ă N um ele lui lisu s cu
sm erenie şi cu luare am inte petrece cu duhul în prezenţa lui
D um nezeu, iar această prezenţă se dovedeşte a fi foarte
dinam ică. însă de m ulte ori, când strigăm la D om nul, do
rind să intrăm în prezenţa Sa, nu izbutim , ci sim ţim că nu
facem decât să lovim în aer (cf. 1 Cor. 9, 26). Şi ne dăm
seam a că greşeala provine din atitudinea noastră, din faptul
că noi chem ăm N um ele D om nului cu nevrednicie. Atunci,
să ne plecăm capul şi încă şi mai m ult cugetul, şi să zicem :
„D oam ne, iată că p ăcătu iesc îm potriva Ta ch iar şi atunci
când chem N um ele Tău. Dar Tu învaţă-m ă sm eren ia Ta!
Dă-m i, D oam ne, m inte în ţelegătoare ca să chem N um ele
Tău cel Sfânt cu vrednicie!" Şi atunci ne dăm seam a că cu
cât ne smerim mai m ult cu duhul înaintea D om nului în ru
găciune, cu atât prim im m ai m are puterea de Sus. în felul
acesta, rugăciunea devine un exerciţiu prin care învăţăm
cum sa intrăm în prezenţa D om nului, cum să stăm înaintea
Lui şi înţelegem că relaţia noastră cu El trebuie să fie puter
nică, vie şi lum inoasă.
Să nu în cetăm aşadar a ne sm eri cu duhul. Dacă dobân
dim acest obicei binecuvântat, m ulte din greşelile noastre
se vor îndrepta. De pildă, s-ar putea să ne vină în m inte gân
dul că l-am întristat pe unul dintre fraţi şi ştim că pentru a
fi bineplăcuţi lui D um nezeu şi a petrece în prezenţa Lui tre
buie să ne îm păcăm cu persoana pe care am m âhnit-o. Cel
ce vrea să intre în rai trebuie să aibă o inim ă largă cât ceru
rile, o inimă care să îm brăţişeze pe toţi oam enii. Dacă din
inim ă lipseşte fie şi o singură persoană, inim a aceasta nu va

fi prim ită de D om nul, pentru că D om nului Ii va fi cu nepu
tinţă să Se sălăşluiască în ea. Rugăciunea, această „nesfârşită
creaţie" cum o num eşte Părintele Sofronie, este o şcoală care
ne învaţă să răm ânem în prezenţa D om nului. Strădania de
a sta pururi înaintea D om nului este un exerciţiu care în cele
din urm ă biruieşte m oartea, de aceea rugăciunea noastră nu
trebuie să fie m ecanică şi superficială. Pentru a învăţa ade
vărata rugăciune a m inţii trebuie să ne unim m intea cu
inim a, cu alte cuvinte, trebuie să ne rugăm cu toată fiinţa
noastră, cu toată m intea şi cu toată inim a. Cum să-Şi plece
Dum nezeu urechea la rugăciunea noastră dacă noi înşine
nu lu ăm am inte la în ţelesul cuvintelor pe care le rostim ,
dacă nu există o arm onie în tre spusele şi faptele noastre?
Dacă vrem ca Dum nezeu să ne asculte rugăciunea, trebuie
m ai întâi ca noi să fim întru totul prezenţi în cuvintele ru
găciunii. Bine este ca m intea să se statornicească în inimă,
pentru că atunci îi vom oferi D om nului gânduri şi cuvinte
care se vor însoţi de sim ţirea inim ii, fiind rostite cu luare
am inte, unul câte unul, înaintea Lui. Su nt convins ca dacă
vom lua hotărârea să ne rugăm în felul acesta, atunci însuşi
Dum nezeu va deveni învăţătorul nostru: „Şi vor fi toţi învă
ţaţi de D um nezeu " (loan 6, 45), precum zice Dom nul. Vom
deveni ucenici ai Lui, sensibili la prezenţa Sa în inim ile
noastre. Şi dacă vom încerca să facem tot ce ne stă în putinţă
pentru a-I păstra prezenţa m lăuntrul n o stru, vom învăţa re
pede ce gânduri să p rim im şi ce gânduri să respingem .
R ugăciunea este o şcoală, ia r sm erenia este „cheia succe
su lu i". Este bine să ne cunoaştem m ăsura, aşa încât să nu
ne apropiem de D um nezeu cu prea m are în d răzneală, ci
să avem m ereu în m inte faptul că suntem n im ic înaintea
D om nului. Suntem făpturi căzute, m incinoase, purtând în

noi rănile păcatelor. Din pricina aceasta, în aintea Dom nului
putem sta num ai cu frică, iară nu cu în drăzneală sau trufie.
Dacă stăm la rugăciune cu o aplecare sm erită a m inţii şi a
duhului, atunci Ii vom cere D om nului doar lucruri pe m ă
sura sărăciei noastre. Să cerem cu toată sinceritatea iertarea
păcatelor, risipirea a toată neştiinţa şi alte lucruri sm erite ca
acestea. A stfel, sm erenia acestor rugăciuni ne va păzi duhul
şi Dom nul ne va copleşi şi m ai m ult inim ile cu sim ţirea pre
zenţei Sale.
Să ne smerim şi să fim încredinţaţi de nim icnicia noastră
în ain tea D om nului, înţelegând că singurul lucru care ne
face să fim oam eni cu adevărat este suflarea de viaţă pe care
a pus-o în noi D um nezeul şi Ziditorul nostru. Fără ea nu
suntem decât ţărână, iar ţărâna se calcă în picioare. Unele
rugăciuni ale Bisericii pun m ai m ult accentul pe sm erirea
trupului şi, cu adevărat, trupul trebuie să fie pentru noi
izvor de sm erenie, de vrem e ce este plăm ădit din ţărână şi
în ţărână se va întoarce. Dar ceea ce dă valoare om ului este
tocm ai su flarea d u m nezeiască pe care a prim it-o în clipa
zidirii lui, iar m ai apoi a re-zidirii sale în Taina Sfântului
Botez. Suflarea aceasta ne face să fim chip şi asem ănare a
lui Dum nezeu. Drept care să avem în m inte gândul acesta
sm erit al desăvârşitei noastre nim icnicii şi să căutăm să nu
fim plini de noi înşine, şi atunci se va afla loc pentru D um
nezeu în lău n tru l nostru. Sim ţăm ântu l acesta al propriei
noastre nim icnicii este condiţia cea mai prielnică pentru a
petrece pururi în prezenţa D om nului. Şi cu cât ne vom de
şerta mai m ult de noi înşine, altfel spus cu cât ne vom smeri
mai m ult înaintea lui D um nezeu, cu atât El ne va um ple mai
m ult inim a cu harul Său.
OMUI. CEL TAINIC AL INIMII 49
Să ne silim , de asem enea, să deprindem lepădarea de

sine. Să nu ne m âhnim că jertfa noastră pare neînsem nată,
căci vedem cum pentru fiecare jertfă pe care o facem pentru
D um nezeu şi aproap ele, oricât ar fi ea de m ică, D om nul
A
sporeşte harul Său în inim a noastră. Insă noi înclinăm spre

iubirea de sine, nu căutăm decât să ne fie nouă bine, în loc
să jertfim ceva pentru D um nezeu sau să slujim fratelui nos
tru. însă binecuvântat este cel ce se leapădă de sine, pentru
că D om nul însuşi, când i-a chem at pe ucenici să-I urmeze,
aceasta le-a cerut: să se lepede de sine (cf. Matei 16, 24). Cu
alte cuvinte, sm erenia şi lepădarea de sine sunt pietrele de
tem elie pe care Dum nezeu zideşte înlăuntrul nostru biserica
Duhului Său.
Cât suntem tineri rareori ne gândim la moarte. Şi dacă
se în tâm p lă m ai târziu în viaţă să cugetăm la m oarte, o
facem oarecum intelectual şi abstract. însă pe m ăsură ce trec
anii şi se ivesc problem ele bătrâneţii, începem să întrezărim
sem nele prevestitoare ale acestui m are evenim ent, pentru
ca ele ne afectează în chip vădit viaţa de zi cu zi. în m area
Sa m ilostivire, D um nezeu ne-a rânduit în aşa fel viaţa încât
să putem să ne venim în fire şi să fim pregătiţi să m urim
atunci când ne va veni vremea.
„ în ziu a aceea, cea m are şi sfân tă m ie, fii cu m ine,
Doamne, şi dă-mi m ie bucuria cea negrăită a m ântuirii Tale"
sunt cuvintele Părintelui Sofronie din rugăciunea sa de di
m ineaţă.2 Altfel spus, în ceasul acela sfânt, dă-m i, D oam ne,
bucuria şi desfătarea mântuirii Tale, a adevăratei mele naşteri
întru îm părăţia Ta. Aşa se ruga Părintele Sofronie im ediat
2 On Prayer, Stavropegic M onastery of St John the Baptist, Essex,

1996, p. 182. [Rugăciunea lipseşte din ediţia în limba română a cărţii.]
după trezirea din som n, astfel în că din prim ele m om ente

ale zilei gândul îi era la ceasul cel de pe urm ă. La fel şi noi
putem facem o „repetiţie" pentru ceasul m orţii, astfel încât
atunci când în cele din urm ă va veni, să-l trăim cu bucurie
adevărată. Cultivarea unei astfel de stări în rugăciune este,
cu adevărat, cel m ai bun exerciţiu duhovnicesc pentru a în
văţa să m urim înainte de a m uri, pentru ca în ceasul morţii
să nu m urim , ci să trăim pururea cu D om nul.
Sunt m ulte felurile în care putem lega fiecare zi din
viaţa noastră de ultim a zi petrecută aici pe păm ânt, dar pen
tru aceasta avem nevoie de însufiare. în viaţa noastră de zi
cu zi credem că toate ni se cuvin, căci firea noastră căzută
înclină mai m ult spre cele păm ânteşti. Din păcate, aceasta
înseam nă că ne obişnuim chiar şi cu Sfânta îm părtăşanie şi
cu toate celelalte binecuvântări ale lui D um nezeu. însă ziua
plecării noastre din această lum e este singurul lucru cu care
nu ne putem obişnui. Tot ce putem spune despre ea este că va
veni cu siguranţă şi putem fi m ereu insuflaţi dacă toate le
facem cugetând la ea. De pildă, atunci când ne îm părtăşim
cu Sfintele Taine putem zice: „M ulţum esc Ţie, Doam ne, că
m-ai învrednicit încă o dată să m ă îm părtăşesc cu Trupul şi
cu Sângele Tău. însă îngăduie-mi să mă învrednicesc de aces
tea şi în ziua cea de pe urm ă a petrecerii mele pe păm ânt."
Mai precis, de fiecare dată când ne îm părtăşim cu Sfintele
Taine ar trebui să fie ca şi cum am face-o pentru prim a şi ul
tim a oară: pentru prim a dată, pentru că ştim că nu ne-am
îm păcat întru totul cu D um nezeu; pentru ultim a oară, pen
tru că nădăjduim că fiecare dintre noi îşi va trăi propria Tre
cere la Viaţă, Paştile cele veşnice. De aceea, ar trebui să legăm
fiecare clipă a vieţii noastre de această zi de pe urmă, ziua
naşterii noastre întru îm părăţia cea nouă şi veşnică.
In Vieţile Sfinţilor vedem cât de mult le vine Dum nezeu

în ajutor robilor Săi, m ai ales atunci când se predau în m âi
nile Lui până la m oarte. Şi tocmai atunci când ajung la ca
pătul puterilor, la cel de pe urm ă „A m in " care le stă în
putinţă, D um nezeu poate să înceapă acel „Fericiţi cei..." al
puterii Sale şi să le întin dă mâna Sa intr-ajutor. Aşijderea,
tocm ai când începem să credem că nu mai este niciun fel de
năd ejde, atunci se d esch id ceru rile. D acă ne vom sili să
săvârşim toată dreptatea care ne stă în putinţă, atunci D rep
tatea cea m are a lui D um nezeu, care nu este alta decât ne
m ărginita Sa iubire, va veni să ne m ântuiască.
M ult pătim itorul Iov s-a dat pe sine întru totul suferin
ţelor, încrezându-se în Dumnezeu şi încercând să-l pătrundă
judecăţile cele drepte, şi tocmai atunci i S-a descoperit Dom
nul. Şi Iov L-a înţeles şi L-a binecuvântat pe Dum nezeu, dis-
preţuind puţinătatea şi neadevărul dreptăţii sale. Ba m ai
mult, I-a zis D om nului: „Vai m ie, că nu le-am cunoscut mai
înainte! Vai mie, că nu am pătim it pentru Tine lucruri şi mai
m ari decât acestea" (cf. Iov 4 2,3 -6 ), căci a înţeles că slava pe
care o prim eşte om ul lui D um nezeu e pe m ăsura morţii că
reia i se încredinţează.
A celaşi fenom en îl regăsim şi în viaţa Sfântului Apostol
Pavel, care m ărturisea că pentru Lvanghelia lui H ristos a
pătim it nenum ărate m orţi. El am inteşte de o întâm plare pe
trecută în cetatea Listrei, unde păgânii întărâtaţi de evrei l-au
bătut crâncen şi l-au târât pe jum ătate m ort în afara cetăţii,
insă D um nezeu l-a scăpat teafăr. în Epistola a 2-a către Co-
rinteni, el m enţionează aceeaşi în tâm p lare, adăugând că
ajunsese până acolo în cât nu mai năd ăjd uia să scape cu
viaţă: „Peste m ăsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, în cât
n-aveam nădejde nici de viaţă. Ci, singuri întru noi înşine
52 Arhimandritul ZA11ARIA ZA1IAROU
judecata morţii am avut, ca să nu ne punem încrederea în noi

înşine, ci în D um nezeu, Cel C eîn v iază m orţii." (cf. 2 Cor. 1,
8-9). După această lecţie, m arele Pavel, în afară de suferin
ţele şi m orţile pe care le-a pătim it pentru Evanghelie, nu a
m ai voit niciodată să se laude cu nim ic, nici m ăcar cu des
coperirile m ari şi m inunate care i-au fost încredinţate, pen
tru că şi-a dat seam a de prim ejdia m ândriei. A cunoscut că
D um nezeul creştinilor Se proslăveşte în slăbiciunea credin
cioşilor şi că viaţa Lui biruieşte în suferinţă, în slăbiciune şi
în necaz.
P uterea M ea se d esăv ârşeşte în slă b iciu n e ." (2 Cor.
y iz, y). A cestea au fost cu vintele lui H ristos către Sfântu l
Pavel, atunci când Apostolul, om fiind, L-a rugat să-l izbă
vească de încercarea ce îl adu sese în pragul deznădejdii.
Apostolul spune că s-a rugat de trei ori ca Dom nul să-l scape,
dându-ne de înţeles că s-a dedat privegherii şi postului, ru-
gân d u -se să audă vocea D om nului şi să afle tăm ăduire.
Dum nezeu nu l-a vindecat, însă i-a vorbit, zicându-i că îi
j este de ajuns harul Său şi că puterea Sa s-a desăvârşii în
• boala lui. Boala l-a făcut să răm ână sm erit, astfel încât pu
terea lui Dum nezeu sălâşluia în el.
^Apostolul neam urilor s-a dat pe sine zi de zi morţii pen
tru H ristos. D upă cum el însuşi m ărturiseşte, „Precum este
scris: «Pentru Tine suntem om orâţi toată ziua, socotiţi am
fost ca nişte oi de junghiere.»" (Rom. 8, 36). In fiecare zi a
pătim it m orţi fără de num ăr pentru că doar în felul acesta
putea să păstreze o inimă de apostol, o inimă plină de Duhul
Sfânt, astfel încât să poată propovădui cuvântul Evangheliei
întregii lum i.
Cum poate fi păstrat harul unei inimi de apostol? Intr-una
din cărţile sale, Părintele Sofronie ne spune că „a trăi creşti-
neşte este cu neputinţă; creştineşte se poate numai m u ri"3,

înţelegând prin aceasta că cel ce se îngrijeşte de propria sa
viaţă, de propriul său confort, nu poată să trăiască o viaţă
creştină. Cu alte cuvinte, dacă ne aducem întotd eauna
am inte de m oarte şi suntem gata, pentru D om nul, să pri
mim cu deplină lepădare de sine orice fel de m oarte, atunci
atragem harul dum nezeiesc şi suntem în fiecare clipă m ar
torii m inunilor pe care le face D um nezeu în viaţa noastră.
însă, din păcate, noi nu avem această lepădare de sine,
de aceea nici nu cunoaştem m ăreţia inim ii de apostol pe
care Duhul Sfânt o zideşte în cei credincioşi atunci când „Se
pogoară şi ne reînnoieşte", precum cântăm la Utrenia Ru
saliilor.
D ar să fim curajoşi, m ângâindu-ne unii pe alţii cu m ân
gâierea cea nem incinoasă a adevărului lui D um nezeu, şi să
refuzăm alinarea pe care ne-o aduce oricare m ângâiere mai
prejos de aceasta. Este greu sa m ângâi cu adevărat pe cineva
care suferă de o boală fără leac, dar celor care sunt în stare
să prim ească un cuvânt sincer, le putem spune: „Pregatiţi-vă
de în tâln irea cu D om nul! C ăci nici m oartea, nici viaţa nu
sunt mai puternice decât haru l pe care Dum nezeu îl dăru
ieşte celor ce se pregătesc pentru ceasul m orţii, pentru clipa
cea m are a întâlnirii cu Ziditorul lor."
D um nezeu nu în g ăd u ie niciodată să fim ispitiţi peste
puterile noastre, zice A postolul (cf. Cor. 10 ,1 3 ). Se poate în
tâmpla să suferim de vreo boală şi să ne rugăm lui Dumnezeu
să ne vindece, iar Dum nezeu să nu ne îm plinească cererea.
Să fim încredinţaţi, însă, că El ne poate da atâta har şi putere
încât să ne ridice deasupra bolii şi să sim ţim în inim a noastră
3 Cuviosul Siluan Athonilul, p. 260.

54 Arhimandritul ZA1IAR1A ZAHAROU
bucuria prezenţei şi puterii Lui, care este de fapt biruinţa

noastră asupra m orţii. C itind de curând Scriptu ra, m i-a
răm as întipărit în m inte un cuvânt din Faptele Apostolilor.
Când Sfântul A postol Petru urca la tem plu să se roage, un
olog i-a cerut m ilostenie. Iar A postolul, căutând spre el, a
zis: „Argint şi aur nu am ; dar ce am , aceea îţi dau. In num ele
lui lisus H ristos N azarineanul, scoală-te şi u m blă!" (Fapte
3 ,6 ). Altfel spus, „Bogăţii păm ânteşti nu am , dar ceea ce am
îţi dau." Ce m inunat e să nu ai nim ic altceva decât pe Hristos!
în tr e b ă r i ş i răsp u n su ri
întrebarea t: Suntem cu toţii călători pe calea acestei vieţi

şi ştim că ea are un sfârşit. Ca şi preoţi, sutana pe care o pur
tăm ne aduce m ereu am inte de aceasta, dar ne-aţi putea da
un sfat cum să-i ajutăm şi pe enoriaşii noştri să înţeleagă
aceasta şi, în vâltoarea îndeletnicirilor lor de zi cu zi, să-şi
în drepte atenţia asupra acestui sfârşit?
Răspunsul 7: Preoţia este o slujire grea şi e lucru rar şi
m inunat să vezi un preot care m oare în starea de însuflare
dum nezeiască pe care o avea la începutul preoţiei. De obicei
preoţii m or într-o stare de m ult mai puţin har, pentru că
toată slujirea lor constă în a lua asupră-şi m oartea sem enilor
lor. Tot ceea ce preotul dobândeşte prin rugăciune atunci
când se înfăţişează singur înaintea lui D um nezeu risipeşte,
dând totul credincioşilor, atunci când este îm preună cu ei.
Preotul ia asupră-şi m oartea lor şi le dă acestora viaţa sa,
viaţa lui D um nezeu pe care o prim eşte de la El. D ar oare
cum se întâm plă aceasta? C ând îi insuflam pe oam eni să iu
bească m ântuirea lui D um nezeu şi să lupte îm potriva păca
tului, când le dăm un cuvânt care nu vine de la noi, ci din
îm părăţia cea veşnică, şi inim a lor îl prim eşte, el naşte în ei
dorul de viaţa cea veşnica. De fapt toate le facem năzuind

la reînnoirea oam enilor. A desea îi sfătuiesc pe credincioşii
care vin dum inica la m ănăstirea noastră: „Nu-1 îm povăraţi
pe preot fără rost cu lucrurile m ărunte ale acestei vieţi. M er
geţi şi cereţi-i cuvânt de m ântuire şi fiţi cu m are băgare de
seam ă la ce vă va spune, pentru că atunci veţi face din el un
prooroc şi viaţa voastră va fi mai b ogată." Nu am o reţetă
pentru aceasta. îm i adu c am inte că odată a venit la noi Ia
m ănăstire un du hovn ic din C ipru şi m i-a spus: „Am fost
făcut duhovnic, dar nu ştiu cum să m ă port cu oam enii. Aţi
putea să-mi daţi câteva sfaturi?" „Pentru această slujire", i-am
răspuns eu, „nu există reţete. Când devii duhovnic este ca
şi cum ai fi aruncat în ocean: trebuie să înoţi ca să ajungi la
m al." A dică trebuie să strigi neîncetat la D om nul, nădăj
duind că va fi bine. întotdeauna m i-e m ilă de preoţi pentru
că ştiu cât de grea le este slujirea. Noi suntem preoţi, adică
părtaşi la Preoţia lui H ristos, şi dacă asupra lui H ristos au
căzut toată ocara şi răutatea, tot întunericul, am eninţând să-I
nim icească, dacă s-ar fi putut, până şi viaţa, precum zice
Proorocul, atunci e firesc ca acelaşi lucru să i se întâm ple
fiecărui preot. A ceasta înseam nă că preotul are datoria să ia
asupra sa suferinţele şi greutăţile credincioşilor, să le aducă
m ângâiere de Sus şi să le dea nădejde. Nu există reţete, este
de ajuns să avem această dorinţă de a ajuta, de a-L aduce pe
Hristos în viaţa lor, pentru ca H ristos să Se proslăvească în
ei. în frico şat lucru este a „desăvârşi sfinţenia în frica lui
D um nezeu" (cf. 2 Cor. 7, 1). Dar încă şi mai înfricoşat este
să fii episcop sau preot şi să fii unealta prin care se lucrează
sfinţirea şi m ântuirea poporului lui D um nezeu. Este însă şi
cea m ai extraordinară nevoinţă pe care o poate face om ul
pentru a dobândi universalitatea N oului A dam , H ristos,
Care pentru noi S-a făcut tot num ai o rană, ca să slujească
cu iubirea Lui la m ântuirea întregii lumi. Preotul, ca de alt

fel şi episcopul, sunt şi ei slabi şi vulnerabili, fiind în veacul
acesta ţinta tuturor atacurilor. Ei se prim ejduiesc pe sine fără
să le fie team ă să se dăruiască cu totul. Devin şi ei o rană:
poartă suferinţele oam enilor şi se fac părtaşi la m area taină
a Jertfei şi a Preoţiei lui H ristos pentru a îm păca lum ea cu
D um nezeu. Prin această nevoinţă a ru găciunii pentru
popor, preoţilor li se dă darul de a fi părtaşi la Preoţia lui
Hristos, m ai cu seamă la rugăciunea Sa din G hetsim ani pen
tru m ântuirea întregii lumi. Astfel ei pătrund adânc în taina
lărgirii inim ii odrăslită de iubirea lui H ristos. Iar Dom nul,
văzându-le strădania de a purta slăbiciunile fraţilor, le lărgeşte
inima pentru a putea îm brăţişa Cerul şi, dobândind cerescul
har, pentru a călăuzi la D um nezeu pe tot om ul şi a se ruga
pentru m ântuirea întregii lumi. Acesta este înţelesul Preoţiei
lui H ristos, care este cea m ai m are nevoinţă de pe pământ.
Şi dacă „desăvârşirea sfinţeniei în frica lui D um nezeu", de
spre care vorbeşte Apostolul Pavel, este o înfricoşată lucrare,
„desăvârşirea sfinţeniei poporului" este una încă şi m ai în
fricoşată. Sunt convins că preotul care îşi îm plineşte cu frică
slujirea va avea m are răsplată în veacul ce va să fie, pentru
că acum el este ţinta a tot răul şi toate atacurile vrăjm aşului
se îndreaptă în cele din urm ă asupra lui. De aceea consider
că este o m inune faptul că nu ne m ulţum im cu cele ale vea
cului acestuia şi nu pierdem însuflarea şi nădejdea pe care
le-am avut la începutul slujirii noastre. Toţi am început cu
m are râvnă şi nu trebuie să lăsăm această văpaie a inim ii să
se stingă, altm interi ne vom pierde nădejdea. Să ne asem ă
năm mai degrabă Dreptului Sim eon care a aşteptat cu sta
tornicie până în ultim a clipă să-L prim ească în braţele sale
pe H ristos şi apoi a zis: „A cum slobozeşte pe robul Tău,
după cuvântul Tău, în pace" (Luca 2, 29).
întrebarea 2: Aţi vorbit pe scurt despre rugăciune şi ne-aţi

spus că nu e bine să rostim rugăciunile m ecanic, ci să în cer
căm să ne coborâm m intea în inim ă. Insă noi, m irenii, cu
program ul nostru de viaţă încărcat, la sfârşitul zilei suntem
secătuiţi de oboseală. Eu, personal, aş vrea să spun toată
M iezonoptica în ainte de a m erge la culcare, însă de multe
ori sunt atât de istovit încât aleg doar câteva rugăciuni din
M iezonoptică şi apoi în cerc să fac ceea ce ne-aţi sfătuit,
însă, uneori, simt nevoia să spun toate rugăciunile şi, stră-
duindu-m ă să o fac, m ă surprind rostind doar m ecanic cu
vintele. Ce m -aţi sfătui să fac? Există oare o cale mai bună?
Părintele Epifanie spunea undeva că diavolul încearcă în
totdeauna să ne îm piedice să ne rugăm. Când ajungea acasă
după o lungă zi de slujire, Părintele se silea să spună toate
rugăciunile, chiar dacă o făcea doar m ecanic, pentru că
dorea să le spună. Şi o ultim ă în trebare pe aceeaşi tem ă: Ce
sunt aceşti patruzeci de „Doam ne m iluieşte" pe care de multe
ori îi auzim în biserici şi m ănăstiri: „D oam ne m iluieşte!
Doam ne m iluieşte! Doam ne m iluieşte!..." C are le e rostul?
Răspunsul 2: Toţi trecem prin această stare de epuizare,
mai ales dum inică seara; dum inica este o zi foarte grea pen
tru preot. Cred că toţi avem această problem ă a rugăciunii
făcută m ecanic, fără prea m are tragere de inimă. Un lucru
care ajută este stăruinţa, deoarece cantitatea în rugăciune
aduce încetul cu în cetu l şi calitatea. In ceea ce mă priveşte,
atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur şi sim plu şi zic:
„D oam ne, T u îm i vezi sărăcia..." şi m ă osândesc pe m ine în
sumi până când osândirea aceasta aduce ruşine în inimă şi
sim t că inim a în cep e să ia parte câte puţin la rugăciune.
A poi continu i şi pentru o vrem e ru găciunea m erge m ai
bine, după care iarăşi mă osândesc. Şi tot aşa. Iată ce puteţi
face atunci când nu izbutiţi să vă rugaţi: opriţi-vă şi m ărtu-

risiţi-1 aceasta Dom nului şi osândiţi-vâ înaintea Lui ruşinaţi,
căci ruşinea face ca rugăciunea să se însoţească de sim ţirea
inim ii. C ând sunt într-o asem enea stare nu mă gândesc la
cantitate. îm i cobor doar m intea în inim ă şi de acolo încerc
să grăiesc D om nului cu cuvintele m ele, până când inima în
cepe să ia parte la rugăciune. U n m onah obişnuia să spună
că oricine vrea să se m ântuiască trebu ie să „născocească
m ereu noi şiretlicu ri". Legătura noastră cu Dum nezeu este
un lucru nem aipom enit de creativ! De m ulte ori ni se întâm
plă să fim insuflaţi de un lucru sau altul care ne prim eneşte
lăuntric atunci când stăm înaintea D om nului.
întrebarea 3: Unul dintre deţinuţii cu care lucrez, atunci

când a trebuit să se roage cu cei patruzeci de „D oam ne mi-
luieşte", mi-a m ărturisit că l-a ajutat enorm gândul că rostea
„D oam ne m ilu ieşte" pentru toţi cei care nu erau în stare să
o facă ei înşişi. M i-a spus că gândul acesta a dat un nou în
ţeles rostirii acestei rugăciuni şi că acum nu poate să zică re
pede cei patruzeci de „D oam ne m ilu ieşte", ci îi spune a i
atenţie, din toată inima. întrebarea pe care vreau să v-o pun
se referă însă la deţinuţii din în chisoare cărora nu le este
A
frică de m oarte. In decursul vieţii ei fie au pricinuit moartea

cuiva, fie au văzut deseori m oartea în jurul lor. M ulţi dintre
aceştia chiar m i-au spus: „Ştiţi, m ie nu mi-e deloc frică de
m oarte!" Aveţi vreun cuvânt pentru aceşti oam eni care i-ar
putea îm boldi să se gândească la ziua m orţii lor?
R ăspunsul 3: Spuneam că m oartea d evine pentru noi
Evanghelie a vieţii atunci când o înfruntăm cum se cuvine.
De obicei, orice contact cu veşnicia poate să aibă două urmări.
D acă om ul are o atitudine dreaptă, atunci el se va folosi,
OMUL CF.T. TAINIC AL INIMII 59
dacă are o atitudine greşită, se va pierde cu totul. De pildă,

citim în F i local ie că lum ina soarelui pe toate le încălzeşte:
atu nci când în călzeşte noroiul, acesta se întăreşte şi se
sfarm ă; atunci când încălzeşte ceara, aceasta devine m oale
şi m aleabilă şi poţi face din ea toi ce doreşti. La fel se în tâm
plă şi cu noi. Dacă inim a noastră trăieşte aşa cum se cuvine
atingerea veşniciei, atunci se înm oaie, şi Dum nezeu îşi poate
întipări chipul într-însa. Fireşte, unii oam eni îl consideră pe
Dum nezeu vinovat de existenţa m orţii, dar cine este omul
ca să-L învinuiască pe Dum nezeu? Dom nul Se vădeşte bi
ruitor în fiecare judecată, pentru că în Fiul Său Şi-a arătat
nem ărginita Sa iubire de oam eni: „iubind pe ai Săi cei din
lume, până la sfârşit i-a iubit" (loan 13, 1), zice Scriptura.
Insă unii oam eni se încăpăţânează în m ândria lor şi găsesc
că e m ai uşor să-L învinuiască pe D um nezeu. Noi, însă, să
ne silim să aflăm calea sm ereniei. Iacov s-a luptat cu D om
nul toată noaptea şi a aliat calea de a-şi sm eri inim a şi abia
atunci când şi-a sm erit inim a i S-a arătat Domnul şi l-a auzit
glasul care i-a vestit: „Pentru că ai fost tare cu Dum nezeu,
şi cu oam enii puternic vei fi" (Fac. 32, 28)4. Cu această în
credinţare a pornit să-l întâlnească pe Isav, iar Isav a sim ţit
schim barea ce se petrecuse în Iacov, şi-a dat seam a că el este
pu rtător al binecuvântării lui D um nezeu şi în loc să-l
om oare, i-a căzut pe grum az şi a plâns. Suntem puternici în
legătura noastră cu D um nezeu atunci când aflăm un gând
sm erit, pentru că atunci putem înfrunta orice, chiar şi am e
ninţarea morţii, aşa cum Iacov a înfru ntat prim ejdia de a fi
ucis de m âna lui Isav.
* Ed. Bucureşti, 1914.

întrebarea 4: De m ulte ori oam enii în vârstă, aflaţi pe

patul de m oarte, cheam ă preotul. Tu, ca preot, te duci la că
pătâiul lor şi nu poţi să nu gândeşti că poate ultim a dată
când au dat pe la biserică a fost cu un an înainte de a te fi
născut tu, iar acum vor ca în două ore să le spui toată istoria
Bisericii şi să-i îm părtăşeşti cu Sfintele Taine. Oam enii aceştia
sunt plini de sine şi toată viaţa lor au fost atât de trufaşi
încât nim eni nu s-a putut apropia de ei. Faptul că ne-au che
mat la căpătâiul lor este, oare, un sem n că acum încearcă
să-şi calce pe m ândrie, că au întrezărit luminiţa de la capătul
tunelului? îi încearcă, oare, vreun sentim ent de vinovăţie în
aceste ultim e clipe din viaţă? La ce s-or fi gândind?
Răspunsul 4: C e puteţi face atunci? Poate doar să în cer
caţi să rostiţi un cuvânt de m ângâiere, aşa încât persoana
respectivă să capete puţină nădejde, m ăcar în clipa cea de
pe urm ă. Clipa aceasta nu trebuie pierdută cu fleacuri lu
meşti. îm i aduc am inte că l-am însoţit odată la spital pe un
preot care urm a să viziteze o persoană aflată pe patul de
m oarte. Persoana respectivă, care era conectată la tot felul
de aparate, şi-a dat jos m asca de oxigen şi i-a spus preotului:
„Vreau să m ai trăiesc încă o săptăm ână ca să pot m erge sâ-i
m ulţum esc duhovnicului care i-a salvat viaţa fiicei m ele."
Iar preotul i-a răspuns: „De ce îţi faci griji pentru asta acum?
E cu m ult mai bine acolo sus! De aceea niciodată nim eni nu
se mai întoarce în apoi." Preotul a vorbit cu atâta sim plitate
şi convingere încât chiar în clipa aceea aş fi vrut şi eu să mă
duc acolo sus.
întrebarea 5 (Episcopul Vasile): Părinte Zaharia, mi-aţi îm
p ărtăşit o în tâm p lare din viaţa d u m n eavoastră când, pe
neaşteptate, aţi fost pus în situaţia de a m ângâia un num ăr
im portant de oam eni după o m are tragedie. U nii dintre noi
ne supărăm atu nci când suntem rugaţi ca în ultim ul m o

m ent să rostim o predică la Evanghelia zilei. însă, Părintele
Zaharia a fost invitat să slujească Liturghia la o biserică şi,
după ce a predicat, preotul paroh l-a rugat să rostească şi
un cuvânt de m ângâiere pentru un nu m ăr de fam ilii care
veniseră la biserică la puţină vrem e după ce avusese loc pră
buşirea unui avion în care îşi pierduseră viaţa m ulţi dintre
cei dragi ai lor. Şi, cu adevărat, Dum nezeu l-a folosit pe Pă
rintele Zaharia şi i-a dat cuvânt de m ângâiere pentru acei
oam eni. Cred că le-ar fi de folos fraţilor să audă aceste cu
vinte, pentru că de m ulte ori suntem puşi în situaţia de a
m ângâia nu doar oam eni de nouăzeci de ani care m or îm
păcaţi, ci şi oam enii în viaţa cărora s-au petrecut adevărate
tragedii, precum m oartea neaşteptată a celor dragi. M arile
tragedii sunt m om ente în care credinţa oam enilor este pusă
la încercare. Aţi vrea să le îm părtăşiţi şi fraţilor cuvintele pe
care le-aţi spus atunci?
Răspunsul 5: A cum un an şi ceva, un avion al com paniei
cipriote H ellios s-a prăbuşit cu puţin în ainte de a ajunge la
A tena şi toţi pasagerii, marea m ajoritate ciprioţi, au murit.
La câteva săptăm âni după acest accident, am m ers în Cipru
şi am slujii Liturghia la o biserică al cărei preot este un bun
prieten de-al m eu, un om m inunat şi foarte milostiv, care
încearcă să-i ajute pe toţi cei care vin la biserica lui. Ba mai
mult, cu banii pe care i-a m oştenit de la tatăl său a construit,
pe lângă biserica din oraşu l său, şi alte nouă biserici, în
Africa Centrală. Preotul m -a rugat să ţin predica şi când am
term inat de predicat m i-a spus: „Ştiţi, Părinte, acum în bise
rică sunt mulţi oam eni care poartă doliu şi care ar dori un
cuvânt de m ângâiere pentru că şi-au pierdut întreaga familie,
pe toţi cei dragi ai lor, în acel accident de avion ." A fost un
m om ent extrem de greu, nu ştiam ce să le spun: cum poţi
să m ângâi pe cineva dacă tu însuţi nu ai trecut printr-o sufe

rinţă şi mai m are decât a persoanei pe care vrei să o m ângâi?
Dacă încerci să m ângâi pe cineva fără să fi suferit tu însuţi,
cuvintele tale sună fals. De aceea, dacă nu există în viaţa
noastră o suferinţă fără de voie, să încercăm să ne pricinuim
noi înşine o oarecare suferinţă de bunăvoie. Trebuie să ne
străduim să dobândim această dim ensiune în viaţa noastră.
Nu ştiam ce să le spun, dar dintr-o dată mi-au venit în m inte
două întâm plări din viaţa m ea.
O dată mă întorceam cu avionul din G recia în A nglia şi
la jum ătatea distanţei s-a stricat unul dintre motoare. Stew ar
desele alergau în sus şi în jos pe culoar şi scoteau lucrurile
aflate în com partim entele pentru bagaje, aruncându-le sub
scaune. Nu vroiau să ne spună ce se întâm plă, dar repetau
m ereu: „Puneţi-vă centurile de siguranţă! Puneţi-vă centu
rile de sigu ranţă!" Eu am „m irosit" că ceva nu era în regulă
şi m -am desprins de ceea ce se întâm pla în jurul m eu; am
închis ochii şi m -am gândit: „A cum trebuie să-l spun D om
nului ultim a m ea rugăciune. Se pare că a venit clipa în care
întreaga mea fiinţare se va preschim ba." Şi am început a m ă
ruga ca şi cum aceasta ar fi fost rugăciunea m ea cea de pe
urm ă. Vlai întâi, l-am m ulţum ii Dom nului pentru toate: că
m -a adus din nefiinţă la această viaţă, că mi-a dăruit harul
Botezului, m inunatul har al m onahism ului şi cel m ai m are
har care există pe păm ânt - preoţia. I-am m ulţum it din
inim ă pentru toate câte mi le-a dat din clipa naşterii mele şi
pentru că m i-a călăuzit paşii spre un om aşa de sfânt p re
cum P ărintele Sofronie. I-am m ulţum it pentru toate câte
conştiinţa mea putea să le îm brăţişeze, ca şi cum acela era
ceasul meu de pe urm ă, aşa încât să nu plec din lum ea
aceasta fără să fi m ulţum it Dom nului pentru toate binefa
cerile Sale. Şi după ce l-am m ulţum it Dom nului, L-am rugat
OMUL CFL TAINIC AL INIMII 63
să-m i ierte toate păcatele săvârşite de la naştere şi până în

acea clipa, ştiute şi neştiute, m ărturisite sau nem ărturisite,
din ruşine sau uitare. A poi m -am rugat pentru toţi cei pe
care i-aş fi lăsat în urm a m ea, mai ales pentru Stareţul meu,
P ărintele Sofronie, care ştiam că s-ar fi în tristat mai m ult
decât toţi, căci el m ă trim isese în Grecia. M -am rugat pentru
toţi oam enii de care eram legat într-un fel sau altul şi, când
am term inat, am în ch is pur şi sim plu ochii şi am zis:
„D oam ne, Te rog prim eşte-m ă chiar şi aşa cum sun t." După
patruzeci de m inute am aterizat la Tesalonic şi privind pe
fereastră am văzut de-a lungul pistei un şir de m aşini de
pom pieri. Le era team ă că avionul va lua foc în m om entul
aterizării, însă, slavă D om nului, am scăpat cu bine! Apoi,
am aşteptat câteva ceasuri ca un alt avion să vină şi să ne
ducă în Anglia. Im ediat ce am ajuns la m ănăstire, m-am dus
să-l văd pe Părintele Sofronie şi primul lucru pe care mi l-a
spus a fost: „R ugăciunile tc-au salvat!" C hiar şi acum mă
cutrem ur când m ă gândesc la asta!
C elălalt episod din viaţa mea despre care le-am vorbit
era legat de tatăl meu. Tata era ţăran, dar pentru acea vrem e
era foarte educat, învăţase Ia o şcoală am ericană şi cunoştea
foarte bine lim ba engleză. M ai avusese nevoie doar de trei
zeci de lire pentru a trece un exam en şi a deveni profesor,
însă tatăl lui n-a vrut să-i dea aceşti bani pentru că i-a fost
team ă că va părăsi satul şi păm ântul va răm âne nelucrat.
D orinţa b u n icu lu i a fost ca fiul lui să continu e m unca la
câm p. Insă tata avea o pasiune pentru cunoaştere, mai cu
seam ă pentru lim bile greacă şi engleză: orice ştia în greacă,
considera că era necesar să ştie şi în engleză. Făcuse o pasiune
pentru lim bajul literar elevat: de câte ori citea un text în sti
lul acesta, îl învăţa pe de rost, chiar dacă era vorba despre o
satiră dintr-iin ziar. Aşa a învăţat pasaje din Sfânta Scriptură

şi chiar din scrisorile Sfântu lu i Vasile cel M are, pentru că
găsise cuvântul Sfântului plin de vigoare. In 1974, turcii au
invadat partea de nord a C iprului şi i-au luat tatei tot pă
m ântul. I-au lăsat doar casa şi livada de portocali, care a
răm as principala noastră sursă de venit. M ult s-a mai întris
tat tata, dar n-a avut ce să facă. După câţiva ani de adevărată
întem niţare în propriul sat, a reuşit să iasă din Cipru pe m o
tive m edicale şi a venit să ne vadă în Anglia. A auzit cum
ne rugam la slujbe cu rugăciunea lui Iisus şi, cu durere în
suflet pentru tot ceea ce p ierdu se şi pentru atm osfera de
oprim are în care trăia în casa şi în satul lui, a adaptat această
rugăciune potrivit nevoii duhului lui şi a început a se ruga
aşa: „D oam ne, Iisuse H ristoase, Fiul lui D um nezeu izbă-
veşte-ne pe noi de cotropitori." Aceasta avea să devină rugă
ciunea sa de toată vremea. După câţiva ani, a venit Ia m ă
năstire m am a şi m i-a spus: „Dacă tatăl tău nu se va m ântui,
atunci nu ştiu cine se va m ântu i!" „Cum adică?" am între-
bat-o eu. „Jum ătate din noapte se roagă cu rugăciunea lui
Iisu s", mi-a răspuns ea. în cele din urm ă, turcii au dărâm at
şi gardul din jurul livezii pentru a putea trece cu anim alele.
Tata, când a văzut aceasta s-a prăbuşit, neputând nici să se
îm potrivească făţiş, nici să ia vreo altă m ăsură, căci ar fi fost
prea prim ejdios. A suferit un infarct şi a fost dus la spital.
Insă cu două zile mai devrem e, când s-a dus la culcare, i-a
luat m âinile m am ei şi a în cep ut să i le sărute, zicând u-i:
„Am fost eu, oare, vrednic ca M iltiades, tatăl tău, să-m i în
credinţeze un suflet aşa de ales care să-m i fie alături toată
viaţa? Şi cu lacrim i de recunoştinţă îi săruta m amei mâinile,
ea, care dăduse dovadă de atâta curaj şi lepădare de sine.
Mama nu l-a putut însoţi la spital pentru că trebuia să o în-
OMUL C l i L TAINIC AL INIMII 65
grijească pe m am a ei care era în vârstă de nouăzeci de ani

şi pe care turcii o bătuseră de scuipa sânge. Aşa încât m ă
tuşa a fost cea care a m ers cu tata la spital. Tim p de două
zile, cât a stat în spital, m ătuşa l-a auzit cum rostea neînce
tat: „Părinte, în m âinile Tale îmi încredinţez sufletul." Felul
în care se ruga se sch im base şi a m urit cu rugăciunea pe
buze. M i-au dat telefon şi am plecat în Cipru să fac slujba
de înm orm ântare. Turcii mi-au îngăduit să răm ân în satul
părintesc doar patru ore pentru ca să-l îngrop pe tata. Apoi
in-am întors la Nicosia şi de acolo am plecat spre Anglia. în
ziua urm ătoare a trebuit să slujesc Sfânta Liturghie la m ă
năstire. Tot timpul Liturghiei am auzit ca un clopot care-mi
răsuna în inimă: „E m ântuit. 1: m ântuit. E m ântuit." Nu-mi
puteam opri lacrim ile şi unul dintre stareţii noştri, Părintele
Sim eon, văzându-m ă în starea aceasta, m -a întrebat: „Ce se
întâm plă cu tine astăzi? " „îm i pare rău, nu mă pot abţine",
i-am răspuns eu. Cu această înştiinţare în inimă că tata s-a
m ântuit am slujit întreaga Liturghie ca o slujbă de pom enire
pentru el. După m oartea tatei, m am a .s-a călugărit într-o mă
năstire din Cipru. Nu am decât o soră, care este profesoară
în A tena, aşa încât mama răm ăsese singură în Cipru. A pă
răsit satul pentru că devenise prea bătrână. Din fericire am
avut foarte buni prieteni, m onahi şi m onahii, care au avut
grijă de ea. S-a călugărit şi şi-a trăit ultim ii doi ani din viaţă
ca m onahie. Intr-o zi, la ceva vrem e după m oartea ei, mă
rugam pentru părinţii m ei, m ai bine zis pe jum ătate mă
rugam, pe jum ătate mă gândeam , şi în nebunia mea L-am
intrebat pe D um nezeu: „D oam ne, atunci când a m urit tata
m-ai înştiinţat cu acel răsunet de clopot în inimă că a fost
m ântuit. De ce nu m i-ai dat o asem enea în ştiin ţare şi în
cazul m am ei?" Şi atunci am auzit un glas în inim ă, un glas
66 Arhimandritul ZA1IAR1AZAHAROU
straniu care însă m -a convins şi m i-a adus alinare: „Pentru

că tatăl tău a fost lipsit de toate în această viaţă". Fusese lipsit
de toate nu doar pentru că turcii îi luaseră păm ântul, dar
m ai avea şi o infirm itate a braţului drept care făcuse nefolo
sitoare toate darurile pe care le avea. Tata avea o bună ed u
caţie pentru vrem ea respectivă, însă din cauza infirm ităţii
de care suferea ea nu a fost pusă în valoare.
Le-am povestit credincioşilor din parohie cele două în
tâm plări şi le-am spus: „Să ne întoarcem acum la cei pe care
i-aţi pierdut în accidentul de avion. Li au răm as închişi în
acel avion tim p de două ore, fără a fi în stare să facă ceva.
Nu ştim în ce m ăsură harul Botezului din ei a devenit lu
crător în aceste doua ore, nici ce rugăciuni au în ălţat către
Dom nul, nici cum şi-au sfârşit viaţa rugându-se, dar ştim
că purtau în ei harul Botezului, adică îl aveau pe Dum nezeu
înlăuntrul lor. Trebuie că şi-au dat seama de primejdia în care
se aflau şi sunt convins că au m urit plini de rugăciune şi că
m oartea le-a fost binecuvântată. Ştim , de asem enea, din
scrierile Părinţilor noştri că Dumnezeu nu judecă de două ori.
Sfântul Pavel ne spune că dacă ne judecăm noi înşine, nu vom
mai fi judecaţi de D um nezeu, dar dacă nu o facem , atunci
Dumnezeu ne va pedepsi aici ca să nu pierim odată cu liunea.
Cu alte cuvinte, dacă Dum nezeu îngăduie să se abată asupra
noastră necazuri, aceasta înseam nă că El vrea să ne scape
de chinuri în viaţa de dincolo. V iaţa veşnică vine să facă
dreptate, să îndrepte nedreptăţile acestei vieţi păm ânteşti.
Rudele voastre şi-au pierdut viaţa din cauza unei greşeli de
pilotaj şi sunt convins că D um nezeu îi va despăgubi pentru
aceasta în viaţa de apoi. Poate că ei prăznuiesc acum în îm
părăţia lui D um nezeu, iar noi, cei răm aşi în urm ă, îi plân
gem din cauza neştiinţei şi a cugetului nostru lum esc."
3
TR EZ IR EA IN IM II PRIN FRICA LUI D UM N EZEU
H arul pom enirii m orţii, înţeles ca întâlnire cu veşnicia

cea vie a lui D um nezeu, clatină din tem elii fiinţa om ului,
pentru că vădeşte iadul absenţei lui D um nezeu din inima
lui şi îi dezvăluie sărăcia duhovnicească şi uscăciunea minţii.
Această experienţă dureroasă odrăsleşte frica lui Dumnezeu,
care îi cuprinde inima şi îi preschim bă cugetul. La fel ca şi
pom enirea m orţii, nici frica dum nezeiască ce îi urm ează nu
este o trăire sufletească, ci o stare duhovnicească şi un dar
al harului.
O rice fel de atin gere cu veşnicia, m ai ales la început,
naşte în suflet o anum ită tem ere, pentru că veşnicia îi este
străină sufletului om ului. D upă cum spuneam , pom enirea
morţii se face pricină deznădejdii harice, care îl slobozeşte
pe om de im boldul spre patim i şi de aplecarea spre cele zi
dite. Aşijderea, şi frica lui Dumnezeu care purcede din lum i
narea dum nezeiască îl sm ulge pe om din „som nul cel de
veacuri în păcat" şi-l întoarce la trezvie.1 Ii întăreşte inim a,
ca neabătut să caute mai degrabă la „cele nevăzute" şi „veş
nice", decât la „cele văzu te" şi „trecătoare" (cf. 2 Cor. 4 ,1 8 ).
Tocmai în această alegere constă tot adevărul şi înţelesul cu
vântului Scripturii: „începutul înţelepciunii este frica D om
nului." (cf. Pilde 1, 7).
1Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 25.

68 Arhimandritul ZAl 1AR1A ZAHAROU
Această atitudine înţeleaptă a omului faţă de Dumnezeu

şi de darurile Sale îl conduce pe om la încheierea unui legă
mânt cu D om nul. El hotărăşte să nu se predea stricăciunii şi
morţii veşnice care-1 îm presoară, ci să caute întotdeauna Faţa
Celui Preaînalt, în năzuinţa de a împlini „voia lui Dumnezeu,
cea bună, plăcută şi desăvârşită" (Rom . 12, 2)2. Iar această
hotărâre d reaptă a om ului nu răm âne nerăsplătită: om ul
prim eşte lum inarea Feţei lui H ristos, care dăruieşte inimii
o nouă viaţă.
Lum inat lăuntric prin frica lui D um nezeu, om ul ajunge
să-şi cunoască adevărata stare şi începe a se vedea pe sine
aşa cum îl vede D um nezeu. îşi dă seam a că pretutindeni
stăpâneşte cum plita lege a m orţii şi că înlăuntrul lui este
atâta beznă a stricăciunii şi neştiinţei, încât duhul i se chi-
nuie am arnic. LI descoperă încetul cu încetul înşelăciunea
şi răutatea ascunsă a cugetelor ce i se cuibăriseră în suflet şi
se cutrem ură la gândul posibilei pierzanii veşnice.1Şi chiar
dacă nu-i este cu putinţă a privi ţintă la izvorul Lum inii, este
totuşi în stare să-şi judece starea căzută. însă lucrul cel mai
însem nat este că, deşi îşi vede ticăloşia, nu deznădăjduieşte,
pentru că sim ţăm ântul acesta care îl încearcă nu este urm a
rea unei analize psihologice, ci rodul de preţ al lucrării ha
rului. D im potrivă, e însuflat să îşi reverse preaplinul inimii
în rugăciune şi să îm preună-lucreze cu Dum nezeu la cură
ţirea şi tăm ăduirea sa.
C hiar de la începutul acestei prim e perioade în care
omul dobândeşte luminare şi vindecare, inima lui descoperă
anum ite adevăruri. Ea sim te nem ăsurata m ăreţie a chem ării *5

5 Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 5.
evanghelice şi înălţim ea de neajuns a poruncilor lui D um

nezeu - legile care guvernează calea D om nului. Omul de
vine, de asem enea, conştient de m ulţimea fărădelegilor sale.
Fiind cuprins de team a de a nu încălca poruncile dum neze
ieşti, în ţelege că afară de răstignire nu este altă cale de a
intra în îm părăţie. înălţim ea acestui ţel şi suferinţa pe care
0 presupune atingerea lui sporesc în el teama, iar grija de a
nu se dovedi nevrednic de D um nezeul iubirii îi frăm ântă
inima şi m intea.45
Precum Dom nul Şi-a arătat desăvârşirea iubirii Sale
„prin pătim ire" (Evr. 2, 10), la fel şi ucenicul Său, care năzu
ieşte să intre în îm părăţia Cerurilor, se cade să rabde sufe
rinţe şi chinuri, dacă vrea să-şi curăţească inima. însă răb-
dând unele ca acestea, ajunge să-şi cunoască nestatornicia
firii. El se vădeşte n ep u tin cios a-L iubi cu credincioşie pe
1 Iristos, Cel Care „ne-a iubit cel dintâi" (1 Ioan 4, 19). îşi cu
noaşte atunci din cercare slăbiciunea şi este încredinţat că
„tot om ul este m incin os" (Ps. 115, 2), pentru că nu este în
stare să trăiască m ereu la aceeaşi m ăsură înaltă a dragostei.5
Această descoperire dureroasă sporeşte în el frica dum ne
zeiască, ce îi zdrobeşte şi îi sm ereşte inim a, pregătind-o în
telul acesta să prim ească dragostea lui D um nezeu.
Frica lui D um nezeu lucrează în chip diferit în inim a
om ului, potrivit perioadei duhovniceşti în care se află. La
început, ea îi dă înţelepciunea de a râvni la binecuvântările
cele veşnice, precum şi însuflarea de a le căuta. Mai apoi, îl
face să-şi cunoască slăbiciunea firii, ca în felul acesta să în
veţe a păstra harul lui Dum nezeu.
4 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 107.

5 Cf. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 263.
Slava deşartă ascunde adâncul in im ii.6 De aceea om ul

are nevoie de frica lui D um nezeu, pentru că ea îl învaţă „să
nu cugete despre sine mai înalt decât i se cade să cugete"
(cf. Rom. 1 2,3), ci mai degrabă, cu sm erenie, să păstreze vie
în inim ă sim ţirea lui D um nezeu. In cele din urm ă, atunci
când sporeşte în inimă marea iubire a lui Hristos, frica dum
nezeiască îi devine pavăză. Ea dăruieşte om ului un cuget
sm erit şi desăvârşit, un sim ţăm ân t adânc de nevrednicie
înaintea unui astfel de Dum nezeu, un D um nezeu al iubirii,
precum este H ristos. Recunoştinţa sm erită nu încetează să
sporească în el plinătatea iubirii dum nezeieşti până când se
săvârşeşte cea mai mare minune din istoria lumii: „Dumnezeu
Se uneşte cu om u l".'
O m ului îi este cu putinţă să iubească num ai în m ăsura
în care se află în el frica lui D um nezeu. In felul acesta, omul
se aseam ănă 1 Ieruvim ilor, care stau cu frică şi cu cutrem ur
înaintea Feţei lui Dum nezeu, dar îl şi iubesc cu toată fiinţa.
E de neapărată trebuinţă ca atât team a cât şi dragostea să-l
însoţească pe om pe parcursul întregii sale vieţi, pentru ca
el să poală păzi acea inim ă bineplăcută lui D um nezeu, în
care Duhul Lui îşi află odihna.
într-o anum ită măsură, frica lui Dum nezeu este firească
om ului care nu a gustat din harul dum nezeiesc. Cu toate că
încă nu a cunoscut m ăreţia sm ereniei, blândeţii şi dragostei
lui D um nezeu, om ului îi este totuşi teamă să nu păcătuiască
îm potriva sfinţeniei Lui. Dar chiar dacă m intea şi inim a îi
sunt răpite în nem ărginirea de lum ină purtătoare a Cerului,
el se întoarce de la praznicul iubirii dumnezeieşti la realitatea
* Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 7.

r Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 94.
obişnuită şi iarăşi îl încearcă această team ă sfântă: „Se va

mai în toarce oare vreodată Cel Ce a p lecat?"8
Dacă la început om ul se temea de Dom nul pentru că nu
ştia mila Lui, acum , când cunoaşte m area Sa m ilostivire, e
cuprins de teamă şi de zdrobire la gândul că Dum nezeu l-ar
putea părăsi, lăsând în urm ă o cum plită pustiire. A ceasta
este frica desăvârşită a drepţilor. Sfinţii sunt locuitorii pămân
teşti ai cerului, care au văzut Lum ina cea Dum nezeiască şi
au fost sloboziţi de frica m orţii. Insă, în înţelepciunea lor,
chiar şi atunci se tem ca nu cumva să aibă o prea m are în
drăzneala, ştiind că doar zdrobirea inimii îi poate face să
stea neclintiţi înaintea Domnului. Sm erenia celor desăvârşiţi
păzeşte darul lui Dum nezeu şi adună în inim ă com oara cu
noaşteri i d u hovn i ceş t i.
C ât tim p credinciosul îi urm ează D om nului, frica cea
dum nezeiască îi stăpâneşte sufletul; ea prem erge iubirii pe
fiecare treaptă a urcuşului du hovnicesc şi urm ează în tot
deauna acesteia în chipul unei şi m ai adânci sm erenii. Şi
când, în cele din urm ă, om ul se învredniceşte să vadă Faţa
D om nului, este pururea însufleţit de acest în d oit şi sănătos
sim ţăm ânt, al fricii şi al dragostei. îi este team ă, pentru că
Dom nul este Ziditorul a toate, şi sfinţenia Lui e de neajuns,
dar sim te şi iubire pentru că Dum nezeu este un Părinte mult
milostiv, C are Se pogoară din înălţim ea slavei Sale ca să Se
sălăşluiască în inim a lui.9 în să dragostea desăvârşită izgo
neşte team a nedesăvârşită ce „are cu sine pedeapsa" (1 loan
4, 18), precum m ărturiseşte loan, m arele ucenic al iubirii.
Vedem, aşadar, cum frica dum nezeiască trezeşte inim a
Omului, o zideşte şi o desăvârşeşte prin dragostea dum neze
6 Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pp. 9, 94.

9 Arhim andritul Sofronie, Cuviosul Siluim Athonitul, p. 319.
iască, aşa în cât să poată prim i nepreţuita com oară a cunoaş

terii şi înţelepciunii lui Dum nezeu. însă dacă inim a nu i se
prim eneşte, om ul „răm âne întru deşertăciunea cugetelor
sale" (cf. Rom. 1, 21) şi se vădeşte nepricepu t în a dobândi
înţelepciunea (cf. Pilde 17,16).
O ricât ar fi de neprihănite pricinile stării de fericire a
om u lu i, frica lui D um nezeu îl în d e am n ă la cu m p ătare,
precum citim în Scriptură: „Slujiţi D om nului cu frică şi vă
bucuraţi de El cu cu trem u r" (Ps. 2 ,1 1 ). Vieţuind pe păm ânt
cu înţelepciu ne, întru frica lui D um nezeu, om ul desăvâr
şeşte zi de zi sfinţenie şi prim eşte m oştenirea lui Dumnezeu,
potrivit nestrăm utatei Sale făgăduinţe: „D at-ai m oştenire
celor ce se tem de N um ele Tău" (Ps. 60, 5).
Chiar în clipa în care harul lui Dum nezeu îl cercetează
şi îl în alţă, om ul învaţă să-şi în frân eze cu discernăm ânt
avântul, păzind cu sm erenie frica lui D um nezeu. în felul
acesta, um blând întru bunăvoirea cercetării dum nezeieşti,
el răm âne neprihănit de ispita îndrăznelii om eneşti. „Spre
unul ca acesta îmi îndrept privirea Mea: spre cel sm erit, cu
duhul um ilit şi care trem ură la cuvântul M eu " (Is. 66, 2),
zice Dom nul, iar Sfântul Ioan Sinaitul îl îndeam nă pe om să
aibă discernăm ânt în acele clipe m ăreţe în care este cercetat
de harul lui Dum nezeu: „Nu fi îndrăzneţ, chiar dacă ai do
bândit curăţia. Mai degrabă apropie-te întru m ultă sm erită
cugetare şi mai m ultă îndrăznire vei av ea."10 Din păcate, da
rurile Duhului Sfânt devin arm e prim ejdioase atunci când
neştiinţa şi trufia stăpânesc pe om.
10 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, traducere, introducere şi note de

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stâniloae, Ed. IBM BOR, Bucureşti, 1992, Cuvântul
X X V II, 11, p. 406.
4
TREZIREA INIMII PRIN PRIM IREA RUŞINII

ÎN TAINA SPO VED A N IEI
In rai, protopărinţii noştri Adam şi Eva „erau am ândoi

goi şi nu se ru şinau " (Fac. 2, 25). Purtau veşm inte nestrică-
cioase şi duhul le era întors către Dum nezeu, Arhetipul lor.
Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită,
încălcând prin aceasta porunca lui Dum nezeu, s-a aflat des
puiat de veşm ântul cel lum inos al suflării dum nezeieşti.
„Atunci ii s-au deschis ochii la am ândoi şi au cunoscut că
erau goi, şi au cusut frunze de sm ochin şi şi-au făcut aco-
p erăm inte"( Fac. 3, 7). Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor,
iar ei au pierdut cinstirea duhovnicească de care se bucurau
mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea Feţei
bunului Dum nezeu, ei „s-au ascuns de la faţa Lui" (Fac. 3,8).
Atât de m ult s-a îndepărtat om ul de D um nezeu şi s-a în
străinat de viaţa cea dum nezeiască, în cât a ajuns să se ase
mene dobitoacelor fără de m inte (cf. Ps. 48, 12) şi cu inim ă
îm pietrită să zică: „Nu este D um nezeu !" (Ps. 13, 1).
încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea om enească
a fost rănită de m oarte şi supusă stricăciunii. H ristos a venit
în lum e tocmai ca să tăm aduiască de boală firea om enească.
A venit sm erit, în chip de om , a luat asupra Lui ruşinea
noastră şi, prin învierea Sa, ne-a îm brăcat iarăşi în sfântul şi
neprihănitul veşm ânt al slavei Sale, cel fără de pată sau în
creţitură (cf. Efes. 5, 27). A depărtat de la noi orice urm ă de
ruşine, de vrem e ce, precum zice Scriptura, toate „ocările

celor ce L-au ocărăt pe El au căzut asupra IAii" (cf. Rom. 15,3).
Hristos, dorind să ne tăm ăduiască şi să ne m ântuiască,
nu S-a cruţat pe Sine, ci „pentru bucuria pusa înainte-1, a
răbdat crucea, neţinând seam a de ocara ei" (Evr. 12, 2). Cu
alte cuvinte, suferind ruşinea Crucii, H ristos a şters ruşinea
noastră şi ne-a m ântuit. A făcut cunoscută pe păm ânt calea
Sa sm erită, astfel încât oricine o va urm a să afle pe deplin
vindecare, şi de aceea D om nul însuşi îi cheam ă la pocăinţă
pe toţi cei păcătoşi şi bolnavi (M atei 9 ,1 2 ). Prin urm are, po
căinţa, prin m ijlocirea căreia dobândim vindecare şi m ân
tuire, este strâns legată de calea D om nului care prim eşte de
bunăvoie ruşinea.
Dar pentru a se pocăi şi a fi vindecat de păcat, om ul tre
buie m ai în tâi să-şi vadă păcatul. A tunci când om ul e de
parte de D um nezeu, el rătăceşte în întu neric şi nu izbuteşte
să înţeleagă cât de jos a căzut. însă atunci când, cu credinţă
în Hristos, prim eşte cuvânt de la D om nul, în acelaşi tim p el
prim eşte în inim ă şi focul ceresc al harului dum nezeiesc,
dobândeşte lum inare lăuntrică şi o nouă şi îndoită vedere
(theoria). Pe de-o parte, focul harului întipăreşte în inima cre
dinciosului Chipul ceresc al Cuvântului C are l-a zidit. Pe de
altă parte, focul acesta îi vădeşte sărăcia duhovnicească şi
întunecatul hău în care zace om ul căzut. A ceastă vedere este
un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să însufle în om o
necontenită pocăinţă. Ea naşte în el dorinţa arzătoare de a
lepăda „toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii" (Iac. 1, 21)
şi de a se întoarce cu pocăinţă la casa Tatălui său C are este
în ceruri.
Există însă o m are piedică în calea lum inării şi a îndoitei
vederi mai sus pom enite, şi anum e m ândria. M ândria îm
pietreşte inim a şi slăbeşte vederea duhovnicească a sufletu

lui, încât om ul nu m ai este în stare să recunoască esenţa şi
dim ensiunea m etafizică a păcatului. Cel m ândru nu poate
să iubească pentru că m ândria îl închide în sine însuşi şi îl
îm bată cu d esfătările lucifericei în du m n ezeiri de sine. Ea
lasă în urm a ei o apăsătoare pustiire lăuntrică şi-l face pe
om să cadă pradă iadului şi nebuniei. C ând om ul este ch i
nuit de silnicia patim ii m ândriei, el caută scăpare în lum ea
înconju rătoare şi, încercând să-şi um ple cum va golul lăun
tric, se afundă într-o şi mai m are stricăciu ne şi pierzanie,
încât este gata să săvârşească orice nelegiuire şi păcat.1
In starea aceasta tragică, om ul se confruntă cu urm ă
toarea dilem ă: fie să se ascundă „de la Faţa D om nului
D um nezeu" (Fac. 3 ,8 ) şi să „moară în păcatele sale" (cf. Ioan
8, 24), neprim ind să poarte povara ruşinii pentru păcăto
şenia sa; fie să-şi lepede cugetul întinat prin care se îndrep
tăţeşte în căderea sa şi să prim ească chem area lui I Iristos la
pocăinţă*2 (cf. Matei 4, 17). Această prim ire a cuvântului lui
Dum nezeu, după cum am mai spus, aduce cu sine o lumi
nare lăuntrică şi o în doită vedere şi sim ţire: omul vede, pe
de o parte, dragostea neprihănită şi sfinţenia lui 1 Iristos, iar
pe de altă parte, înfricoşătoarea beznă a păcatului şi în şelă
ciunea patim ilor care-1 chinuie.
O asem enea lum inare prin har nu doar călăuzeşte su
fletul la contem plare, dar îi şi dăruieşte curajul de care are
trebuinţă pentru a face „saltul" spovedaniei (cf. 1 Ioan 1,9).
„O ricine va mărturisi pentru M ine înaintea oam enilor, măr-
turisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui M eu, Care este în
' Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,

pp. 36-37.
76 Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROL
ceruri" (M atei 10, 32), zice D om nul. însă tot El ne şi înştiin

ţează: „De cel ce se va ruşina de M ine şi de cuvintele Mele,
în neam ul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul O m ului Se va
ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său ." (Marcu
8,38). Cu alte cuvinte, oricine se ruşinează să-L prim ească pe
H ristos ca pe Dum nezeul şi M ântuitorul răstignii, precum
şi cuvântul Crucii şi Evanghelia lui H ristos ca pe puterea Iui
Dum nezeu care este „spre m ântuirea a tot celui care crede"
(Rom. 1 ,16), de acela şi I Iristos Se va ruşina să-l prim ească
în slăvită zi a celei de-a doua veniri a Lui.
A ceste cuvinte ale D om nului ne fac să în ţelegem lim
pede că într-o lum e care „zace sub puterea celui-rău" (1 Ioan
5, 19) spovedania şi prim irea Crucii lui 1 Iristos se însoţesc
de ruşine. C alea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm
m are putere, căci printr-însa dobândim m ântuirea cea veş
nică. îndemnându-1 pe om să-L m ărturisească, Hristos îl cin
steşte şi îl face egalul Său. D ar dacă om ul se leapădă de
H ristos, atunci şi D om nul, la rândul Lui, Se va lepăda de
om . Judecata aceasta pare a fi foarte aspră, însă ea este în
acelaşi tim p şi plină de m ilostivire, căci om ul este slugă, iar
H ristos este Dom nul a toate. Judecata este aspră ca să ne in
sufle team ă şi să ne izbăvească de ruşinea osândei şi a pier
zaniei. Ea este plină de m ilostivire, prin aceea că naşte în
noi ruşine şi recunoştinţă pentru m arele şi nem eritatul dar
al m ântuirii, izbăvindu-ne astfel de cum plita ruşine a nere-
cunoştinţei. Cu alte cuvinte, ruşinea şi ocara pe care omul
le suferă prin prim irea Crucii lui H ristos fac ca el să fie cu
noscut Dom nului, iar în îm părăţia Tatălui Său şi în prezenţa
îngerilor Lui această ruşine se preface în harul înfierii şi în
puterea vieţii celei nestricăcioase.
C ând credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, el nu m ai

caută să o ascundă, ci, îm potriva lui însuşi, o m ărturiseşte
D om nului (cf. Ps. 31, 5-6). Şi pentru ruşinea ce o rabdă
atunci când se pocăieşte, Dom nul îi iartă nelegiuirea inimii
şi îl prim eneşte cu harul m ântuirii celei veşnice. Cu cât este
mai adâncă pocăinţa cu care îşi m ărtu riseşte păcatele în
Taina Spovedaniei, cu atât mai m ari sunt puterea şi harul
pe care le prim eşte spre înnoirea vieţii sale.
Prezenţa ruşinii în Taina Spovedaniei nu este doar un
lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, ti ea ne încredinţează
şi de faptul că pocăinţa noastră vine din inim ă, că este de
bunăvoie şi plină de sm erenie. O ricine se pocăieşte cu ade
vărat, m ărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răs
pundere pentru toată fărădelegea săvârşită, fără a se în
dreptăţi pe sine aşa cum a făcut A dam în rai. Nu dă vina pe
Dum nezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor
cu sm erenie şi bărbăţie. A ceastă lucrare plină de evlavie îl
tăm ăduieşte pe om , înlăturând tum oarea canceroasă a m ân
driei şi îi dăruieşte sm erenia care atrage într-o şi mai m are
m ăsură harul vindecător al D om nului, potrivit cuvântului
Scrip tu rii, „D um nezeu celor m ândri le stă îm potrivă, iar
celor sm eriţi le dă h a r " (1 Petru 5, 5; cf. Pilde 3, 34).
Ce lucru m inunat că prin harul lui Dum nezeu ruşinea se
preface în putere prin care om ul biruie patim ile şi păcatul!
Să vedem , însă, cum anu m e lucrează om ul îm preu nă cu
Dum nezeu în taina aceasta care îl scoate din m laştina ucigă
toare a păcatului şi-l aşază din nou pe calea vieţii.
Pericopa din Evanghelie care ne înfăţişează întâlnirea
lui Zaheu cu lisus (vezi Luca 19,1-10) ne ajută să înţelegem
cum este cu putinţă acest lucru. Persoană de m are vază,
vam eş care îşi dobândise averea prin înşelăciune, Zaheu a
78 Arhimandritul ZA11ARIA ZAHAROU
fost m ânat de dorinţa de a vedea cine este Tisus. D ar fiind

m ic de statură, nu şi-a putut îm p lini dorinţa din pricina
mulţimii care se adunase. însă Zaheu era atât de dornic să-L
vadă pe lisus încât nu i-a păsat că se face de râs în faţa lumii:
gata să prim ească orice fel de ruşine, a prins curaj şi s-a
urcat în tr-u n sicom or. Iar când Dom nul S-a aprop iat de
locul acela, a privit la Zaheu şi l-a chem at să se coboare din
copac ca să-l întâlnească. Ba m ai m ult, i-a făcut cinstea să
intre în casa sa şi a rămas îm preună cu el. Iar ceea ce a urm at
a fost cu adevărat m inunat: Zaheu, care nu ţinuse seam a de
ce avea să zică lu m ea, şi-a în d rep tat viaţa. în tr-o clipită,
toată fărădelegea a răscum părat-o şi d atoriile le-a în tors
„îm pătrit" întru dreptate. Şi a auzit din gura M ântuitorului
şi D um nezeului nostru cuvintele acestea: „A stăzi s-a făcut
m ântuire casei acesteia."
O are cum a fost cu putinţă să se întâm ple o asem enea
m inune? De unde această putere în stare să preschim be un
vam eş n elegiu it în om drept în care Dum nezeu să binevo-
iască a Se sălăşlui şi peste a cărui casă să se pogoare pacea
lui H ristos? Este foarte sim plu: Zaheu nu a ţinut seam ă de
părerea lum ii, prim ind de bunăvoie să pătim ească ruşine
pentru H ristos şi de aceea D um nezeu a luat am inte la el.
H ristos a văzut în Zaheu o anum ită înrudire duhovnicească
cu Sine, căci lisus urca atunci Ia Ierusalim pentru a suferi
ocară şi a pătim i pentru mântuirea lumii. El Se îndrepta spre
Crucea ruşinii, iar Zaheu, în chip proorocesc, s-a alăturat lui
H ristos, pătim ind şi el ruşine. Prin dorinţa sa de m ântuire,
el L-a câştigat pe H ristos nu doar ca îm preună-călător ci şi
ca oaspete la m asa sa. Şi cercetarea D om nului a adus casei
sale pace şi harul mântuirii, dar mai cu seamă i-a lărgit „îm pă
trit" inim a, schim bându-i a i desăvârşire viaţa. A cest „îm pă-
Irit" în chip u ie pătrunderea lui Zaheu în taina adâncim ii,

înălţimii, lungimii şi lărgimii Crucii lui Hristos (cf. Efes. 3,18).
Cu alte cuvinte, purcezând pe calea D om nului, adică pe
calea ruşinii cea spre m ântuire, inim a lui Zaheu a suferit o
îm pătrită lărgire, născându-se astfel d in nou întru nem ăr
ginirea vieţii celei veşnice. A ceeaşi cale sm erită ne învaţă
Evanghelia şi prin pilda vam eşului şi fariseului, şi cea a fiu
lui risipitor.
Drepţii Vechiului Testam ent cunoşteau în chip prooro
cesc această dim ensiune a tainei Crucii. De pildă, când Iosia,
tânărul şi dreptul rege al lui Israel, a citit pentru prima dată
Cartea l egii a răm as u lu it şi „şi-a sfâşiat hainele" (4 Reg.
22, TI), căci şi-a dat seam a de rătăcirea lui Israel de la calea
părin ţilor lor şi de m ânia lui D um nezeu care stătea să se
abată asupra lor. Aşa în cât a trim is soli la Proorociţa Hulda
pentru a afla care era voia Dom nului cu el şi cu poporul său.
H u lda a p ro o ro cit v e n ire a m u ltor rele şi a m ân iei lui
Dum nezeu peste norodul răzvrătit. Cât despre rege, a spus
că D om nul i-a iertat păcatele pentru că a crezut în cuvintele
Cărţii Legii. „D eoarece s-a m uiat inim a lui şi s-a sm erit în a
intea D om nului... şi a p lân s" (4 Reg. 22, 19) el avea sa fie
cruţat de m ulţim ea năpastelor ce urm au să vină şi aşezat în
m orm ântul său cu pace, la un loc cu părinţii săi. Astfel, ruşi
nea adâncă a inimii l-a m ântuit şi l-a îndreptăţit pe rege în a
intea D om nului (2 Parai. 34, 27-28).
A
In dorinţa Sa de a ne m ântui, H ristos nu S-a cruţat defel

pe Sine. Scriptura ne spune că „ocările celor ce L-au ocărât
pe El, au căzut asupra Lui" (cf. Rom. 15, 3) şi că aceasta s-a
întâm plat „afară din tabără" (Evr. 13, 13). Cu alte cuvinte,
ocara pe care a pătim it-o Dom nul pentru m ântuirea noastră
nu putea fi mai m are. La fel şi noi, atunci când prim im în
spovedanie ocara pentru păcatele săvârşite, părăsim „tabăra"

lumii acesteia - cinstirea şi duhul ei - şi „aducem pururea
lui D um nezeu jertfă de lau dă" (Evr. 13, 15). A ducând rugă
ciune de m ulţum ire începătorului m ântuirii sale, credincio
sul purcede pe calea D om nului şi-L în tâln eşte pe H ristos,
C are este El în su şi Calea. A tunci H ristos, m ilostivul în so
ţitor al celor ce se pocăiesc, îl face pe om părtaş la harul Său
şi îi reînnoieşte viaţa.
Părintele Sofronie ne spune că „D um nezeu nu judecă
de două o ri."1 Dacă în viaţa aceasta trăim sub judecata cu
vântului lui Dum nezeu şi prim im ruşinea m ărturisirii pă
catelor noastre, atunci scăpăm de Judecata de apoi. „Cel ce
ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Ce M-a trim is are viaţă
veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a m utat de la m oarte
la viaţă" (Ioan 5, 24).
Sfinţii Părinţi ne spun că cel ce se osândeşte pe sine de
bunăvoie, aleargă spre Patim ile M ântuitorului. Să ne gân
dim la pilda tâlharului celui bun. Acesta, prin osândirea de
sine, şi-a preschim bat propria cruce în Crucea lui H ristos şi
a aflat m ântu ire chiar în ziua aceea. A devărata osândire de
sine dă pururi slavă lui Dum nezeu, iar sieşi, om ului căzut,
toată ocara: „Fie D um nezeu adevărat, şi tot om ul m incinos"
(Rom . 3, 4)34. Inim a celui ce se osândeşte pe sine este plină
de recunoştinţă, pentru că acum îşi dă pe deplin seam a de
adevărul cuvintelor „că H ristos a m urit pentru noi când noi
eram încă păcătoşi" (Rom . 5, 8).
Om ul care nu a aflat pocăinţă îşi are toate puterile sale
fireşti îndreptate spre ţărâna din care a fost zăm islit. Inima
3 Despre rugăciune, p. 48.

îi este îm pietrită, iar m intea îm prăştiată şi cu totul alipită de

lumea zidită. Sim te înlăuntrul lui un gol pe care nim ic nu-1
poate um ple, iar scopul venirii sale pe lum e răm âne neîm
plinit căci se îndreaptă spre prăpastia nefiinţei. Dar dacă se
pocăieşte şi se m ărtu riseşte cu sm erenie, va afla o inimă
zdrobită. Zdrobirea inim ii îi pricinuieşte o durere profundă
pentru că acum i se dezvăluie toată urâciunea căderii om u
lui. Iar aceasta durere şi ruşinea care însoţeşte recunoaşterea
păcatului ară păm ântu l nelucrat al inim ii, dezrădăcinând
patim ile de ocară. Puterile sufletului află acum tăm ăduire şi
se unesc pentru a îm plini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu
şi a I se închina „în duh şi în ad evăr" (Ioan 4, 24).
Stând în aintea D om nului cu cutrem u r şi cu dragoste,
om ul dobândeşte harul careîn tr-atâl îi lărgeşte inima, încât
el îm brăţişează toată om enirea şi m ijloceşte înaintea D om
nului pentru m ântuirea întregii lumi. îm plinind cele două
mari porunci ale dragostei de Dum nezeu şi de aproapele,
om ul p une înlăuntrul lui tem elie bisericii lui Dum nezeu, ca
Duhul Sfânt să Se poată sălăşlui în el. D um nezeu prim eşte
ruşinea pe care o pătim im pentru I Iristos ca pe o jertfă, o
m ulţum ită adusă Lui, Celui Care ne-a m ântuit prin Crucea
ruşinii. Şi pentru m ulţum ită aceasta ne cercetează şi ne face
părtaşi la viaţa Sa. Şi, intr-adevăr, su fletele noastre sunt
mântuite prin această jertfă a ruşinii. De aceea, ori de câte ori
văd oam eni care se spovedesc cu sinceritate şi cu ruşine, îmi
vine să mă ascund sub păm ânt şi m ă tem ca nu cum va să
îm piedic în vreun fel lucrarea lui Dum nezeu în ei, pentru că
ştiu că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor m âna D om nului se
odihneşte peste ci şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spove
dania lor sinceră şi umilă, oam enii aceştia prim esc m are har
şi, cu adevărat, se nasc din nou.
întrebarea 1: Ce am putea face pentru noi înşine, dar şi
pentru enoriaşii noştri, ca să-i încurajăm să se pregătească
în aşa fel încât spovedania lor să aibă mai m ultă roadă şi să
le aducă m ântuirea?
Răspunsul 1: Daca oam enii înţeleg cum anum e această
ruşine se preface în putere în lupta îm potriva păcatului şi a
patim ilor, atunci vor prinde curaj în spovedanie şi se vor
convinge de acest adevăr prin propria lor experienţă. Am
fost invitat să vorbesc odată la o întru nire a duhovnicilor
din Lim asol, în Cipru, şi titlul cuvântării m ele a fost „Prefa
cerea ruşinii în putere în lupta îm potriva patim ilor, în Taina
Spoved an iei". A colo am vorbit pe larg despre această temă
şi îm i am intesc că la sfârşit cineva mi-a spus: „Acum vreau
să m a spovedesc!" Fireşte, tuturor ne vine greu să ne spo
vedim , spovedania nu e un lucru uşor, e o luptă îm potriva
întregii noastre fiinţe. Dar câtă uşurare simţim după ce ne-am
spovedit cum se cuvine! N im ănui nu îi vine uşor să se spo
vedească, dar m erită cu prisosinţă, căci spovedaniei îi ur
m ează atâta har şi atâta libertate!
întrebarea 2: O am enii vin să se spovedească, plâng, sunt

sm eriţi, însă revin cu aceeaşi problem ă iară şi iară şi iară...
E un şir n esfârşit de „iară". C e m -aţi sfătui dum neavoastră,
ca preot, să fac în asem enea situaţii?
Răspunsul 2: în biserică există rânduieli diferite. Ştiu că
unii duhovnici nu îi mai prim esc pe oam eni la spovedanie
atunci când văd că spovedania lor nu dă roadă şi îi sfătuiesc:
„Găseşte pe altcineva. Eu nu mai pot continua." Cu toţii întâl
nim asem enea cazuri. însă poţi şi să continui, străduindu-te
să le dai oam enilor iară şi iară un cuvânt de m ângâiere. Şi
va veni o vrem e când un sim ţăm ânt de autentică ruşine le

va străpunge inima şi vor începe să sporească duhovniceşte.
Să nu uităm că slujirea preotului este aceea de a m ângâia,
în Vechiul Testam ent, Dum nezeu glăsuieşte prin Proorocul
Isaia: „Preoţilor, m ângâiaţi poporul M eu ." (cf. Îs. 61, 1-3).
Cred că dacă avem răbdare cu oam enii, dacă îi m ângâiem
şi îi ajutăm să înţeleagă situaţia în care se află, ei înşişi vor
ajunge să simtă că trebuie fie să se străduiască mai mult să-şi
biruie slăbiciunea, fie să înceteze să mai vină la spovedanie,
însă din partea noastră trebuie să fie întotdeauna o străda
nie de a învăţa, de a m ângâia, dar şi de a atenţiona. Părintele
Sofronie ne m ustra foarte rar, dar dacă surprindea în noi
vreo urm ă de m ândrie, atunci cuvintele lui, deşi blânde, pu
teau frânge oase. în alte privinţe era foarte îngăduitor, însă
ştia că m ândria e începutul sfârşitului şi că dacă nu ne-ar fi
îndreptat, am fi pierdut totul. De două ori a procedat aşa cu
m ine - şi ce curăţit m -am sim ţit după aceea! Ce uşurinţă şi
m ângâiere am avut în rugăciune mai apoi!
Spuneam că în Biserică întâlnim m ulte rânduieli dife
rite. De obicei, în G recia, duhovnicii sunt mai aspri, deşi nu
toţi. însă aici în O ccident, din cauza îm prejurărilor vieţii, a
condiţiilor grele în care trăiesc im igranţii, a înstrăinării de
care suferă lumea, şi după cum ne sfătuiesc şi ierarhii noştri,
trebuie să fim mai îngăduitori şi m ai răbdători cu cei care
vin să se spovedească. Dar este bine să cunoaştem canoa
nele Bisericii, ce canon se dă pentru un anum e păcat, pentru
că aceste canoane ne arată câtă m oarte pricinuiesc sufletului
anum ite păcate pe care le săvârşim . Fireşte, durata canonu
lui poate fi scurtată potrivit cu ardoarea pocăinţei celui care
se spovedeşte şi cu râvna preotului de a îm preună-lucra în
rugăciune la tăm ăduirea acelei persoane. M i-am dat seama
că atu nci când ne rugăm pentru noi în şine, de m ulte ori

Dum nezeu nu ne ascultă, însă când ne rugăm pentru alţii,
Bl răspunde degrabă, ceea ce ne arată lim pede care este ade
vărata natură a slujirii noastre preoţeşti. Faptul că ne rugăm
pentru oam eni şi îi ascultăm cu atenţie are m are valoare şi
însem nătate. Dacă duhovnicul este gata să îm preu nă-lu-
creze cu cel ce se pocăieşte, vindecarea este m ult m ai rapidă.
Dar sunt mulţi factori de lu at în considerare. în fizică, legile
naturii se exprim ă prin diferite form ule. In aceste form ule
sunt introduse şi diferite constante aşa încât în anum ite con
diţii form ula se aplică într-un fel, iar în alte condiţii în alt
fel. A celaşi lucru se întâm plă şi în viaţa duhovnicească, doar
că altele sun t constantele de care trebuie să ţinem seam a,
precum bunăvoinţa şi grija preotului, şi ele sunt de m are
im portanţă.
întrebarea 3: M ulţi oam eni vin m ereu la preot, m ărturi

sind iar şi iar acelaşi păcat. Stau şi mă întreb: „Cine greşeşte?
Ei sau noi?" Oare, într-adevăr, nu suntem în stare să le înţe
legem problem a duhovnicească, pricina nereuşitei lor? De
ce se reîntorc la noi oam eni care e lim pede că nu au dobân
dit îm p ăcarea cu D um nezeu? Ei nu au dobând it biruinţa
asupra păcatului prin spovedanie şi revin m ereu cu aceeaşi
problem ă.
Răspunsul .3: A ceasta nu însem nă că nu s-au îm păcat cu
D um nezeu, dar vorba zicalei englezeşti, „vechile obiceiuri
m or greu ". Anumite răni au nevoie de timp ca să se vindece.
Cred că dacă oam enii iau cât de cât în serios lucrurile,
aceasta îi va ajuta, chiar dacă se întâm plă să cadă din nou
in acelaşi păcat. E ca şi atunci când plivim ogorul: sm ulgem
buruienile, însă ele cresc din nou, dar este mai bine să le
sm ulgem m ereu decât să le lăsăm să năpădească ţarina. S-ar
putea ca ei să nu fie atât de serioşi pe cât ne-arn aştepta noi

să fie, dar este ceva în ei care îi face să se reîntoarcă la preot
şi su n t sigur că Dum nezeu prim eşte chiar şi puţinul acesta,
lertaţi-m ă că m ă repet, dar să nu uităm că se cuvine ca noi
preoţii să aducem m ângâiere poporului lui Dum nezeu. Din
vremea Vechiului Testament şi până în zilele noastre aceasta
a fost m enirea preotului. îm i am intesc că aveam un prieten
student care se gândea să devină preot. S-a dus să ceară sfat
de la un bătrân stareţ rus şi l-a întrebat care sunt cerinţele
pentru a fi preot. Şi bătrânul acela înţelept i-a răspuns foarte
sim plu: „D ouă lu cruri sunt de trebuinţă: să-l. iubeşti pe
Dum nezeu şi să-i iubeşti pe oam eni."
Întrebarea 4: Aţi putea să ne spuneţi pe scurt care este

deosebirea dintre ruşine şi sm erenie?
Răspunsul 4: Cred că ruşinea prem erge şi dă naştere
sm ereniei, mai ales când este vorba despre îm plinirea cu
vântului şi a poruncii lui D um nezeu. Cele două nu se con-
fundă. Ca şi creştini, nu facem nim ic din m otive sufleteşti;
A.
noi vrem să ne îm păcăm cu însuşi D um nezeu; vrem să sur

păm „peretele din m ijloc al despărţiturii" (Efes. 2 ,1 4 ) dintre
Dumnezeu şi noi. Regele Iosia, despre care v-am vorbit mai
înainte, a fost m ântuit datorită ruşinii pe care a sim ţit-o în
inimă, în vrem e cc poporul avea să fie pedepsii. Cu alte cu
vinte, ruşinea prem erge sm ereniei pentru că ea face ca
mima să participe, ea sm ereşte inim a şi atrage harul care îl
îndreptăţeşte pe om.
A
hitrebarea 5: Marea m ajoritate a celor care se spovedesc

încep printr-o m ărturisire a păcatului lor, adăugând îndată
după aceea: „O să mă străduiesc mai m ult." Cum să facem
ca oam enii să-şi pună nădejdea m ai degrabă în m ilostivirea
86 Arhimandritul ZAHAR1A ZAHAROL
şi dragostea lui Dum nezeu decât în propria lor voinţă, aceea

de „a se strădui m ai m u lt"?
Răspunsul 5: Nu este rău că au acest gând de a se strădui
m ai m ult, pentru că toate câte se întâm plă în viaţa noastră
de creştini su n t o îm p reu nă-lu crare a lui D um nezeu cu
om ul. Cu toate că D um nezeu este infinit de m are, iar omul
infinit de mic, Dum nezeu nu poate face nim ic fără consim ţă
mântul şi participarea omului. Aşa că, spuneţi-le că este bine
că vor să se străduiască mai m ult, dar că partea aceasta care
ţine de ei este infim ă. Să nu uite, însă, să-L roage stăruitor
pe Dum nezeu şi să se sm erească pe sine pentru ca să atragă
de partea lor nem ărginita m ilostivire a lui D um nezeu.
întrebarea 6: Aţi vorbit despre preoţie ca slujire aducă

toare de m ângâiere, însă mă întreb, m ai ales în Taina Spove
daniei, cum poţi să urm ezi linia aceasta foarte subţire: pe
de o parte să m ângâi, iar pe de altă parte să nu m icşorezi
ruşinea şi puterea pe care le poate câştiga prin spovedanie
cel care se pocăieşte?
Răspunsul 6: Foarte bună întrebare! Părintele Sofronie
m i-a spus odată: „Lucrarea duhovnicului este o corvoadă
dacă trebuie m ereu să-i îm boldească pe oam eni, dar ea
aduce bucurie şi satisfacţie dacă oam enii sunt plini de însu-
flare. Atunci el trebuie mai degrabă să le dom olească râvna,
ceea ce este mult mai uşor decât a trezi în ei această râvnă."
De aceea, dacă vedeţi că oam enii care vin la spovedanie sunt
plini de ruşine, pocăinţă şi zdrobire, desigur nu puteţi face
altceva decât să îi m ângâiaţi. La fel Se poartă şi Dum nezeu
cu noi. Dar dacă vedeţi că inim ile lor sunt îm pietrite, atunci
puteţi să le spuneţi un cuvânt m ai aspru, năd ăjd uind că
poate le va atinge inimile. Depinde de situaţie, dacă cineva
vine la spovedanie cu inim a înfrântă, osândindu-se pe sine
înaintea D om nului, el este deja îndreptăţit de Dum nezeu,

iar eu, la rândul meu, nu pot decât să-l îndreptăţesc, spu-
nându-i o vorbă bună de încurajare. Dar dacă cineva vine şi
îmi spune: „Ei! N im ic grav, Părinte, doar cele o b işn u ite ...",
ridicând din um eri, nespunând mai nim ic şi purtându-se ca
şi cum păcatul ar fi ceva firesc, atunci am datoria să-l aten
ţionez cu blândeţe că inim a îi este în prim ejdie de moarte,
că este gata să se îm p ietrească şi să nu mai fie în stare a
primi m ântuirea lui Dum nezeu. Nu există reţete, în m om en
tul acela trebuie să ai o ureche îndreptată spre cer şi cealaltă
spre persoana din faţa ta şi să te rogi în taină să ţi se dea cu
vânt. Şi de multe ori suntem surprinşi şi ruşinaţi de cât de
repede ne răspunde Dum nezeu la rugăciune. Atunci când
împlinim slujirea tăm ăduitoare a Tainei Spovedaniei, ne vin
cuvinte care nu ne-au trecut nicicând prin m inte şi inimă.
întrebarea 7: Se cuvine oare să încercăm să urm ărim ce

se întâm plă cu o anum ită persoană? Dacă cineva vine şi se
spovedeşte, iar p ăcatele p e care le-a săvârşit sunt foarte
grele, se cuvine să lăsăm să treacă o anum ită perioadă de
tim p până să luam legătu ra cu persoana respectivă ca să
vedem ce m ai face?
Răspunsul 7: Cred că da. Sunt anum ite lucruri foarte du
reroase, pe care nu n e este îngăduit să le trecem cu vederea.
Insă trebuie să ţinem seam a de trei lucruri. Mai întâi trebuie
să ne gândim la răspunderea noastră înaintea lui Dumnezeu,
i’ăci stăm înaintea ju d ecăţii Lui. în al doilea rând, stăm şi
înaintea judecăţii Bisericii, iar Biserica are canoanele şi in
stituţiile ei. In al treilea rând, trebuie să luăm am inte şi la
persoana care se pocăieşte. Nu suntem cu totul liberi să h o
tărâm asupra unor problem e şi să ajutăm persoana până Ia
capăt aşa cum am vrea, mai ales atunci când păcatul săvârşit
88 Arhimandritul ZAHAR1A ZA11AROU
este cun oscu t de m ultă lum e. în acest caz, trebuie să fim

foarte chibzuiţi pentru că nu putem vorbi liber. Dar aveţi
dreptate, trebuie să treacă un anum it tim p înainte de a căuta
să aflăm ce s-a m ai în tâm p lat cu acea persoană. De pildă,
dacă vine la spovedit o persoană cu sufletul rănit de mari
păcate, am putea să-i spunem : „Vino din nou peste o lună"
şi m ăcar în acest interval de tim p să vedem ce se întâm plă.
Atunci când o persoană vine să se spovedească pentru prima
dată, înclinăm să nu punem întrebări. Eu su n t bucuros să-l
prim esc pe om şi să mă rog pentru el, şi pun întrebări doar
atunci când este vorba despre ceva foarte dureros şi cunos
cut de toată lumea. Dacă persoana revine după o vrem e şi
vedem că lucrurile nu s-au îndreptat, atunci trebuie să luăm
anumite măsuri. Eu nu sunt prea priceput în astfel de situaţii,
îm i pare rău că vă vorbesc de pe poziţia învăţătorului şi simt
sigu r că m ulţi dintre d um neavoastră ştiţi m ai bine decât
m ine cum să răspundeţi la aceste întrebări, dar de vrem e ce
dum neavoastră sunteţi cei care m-aţi pus în această postură,
vorbesc în nu m ele dum neavoastră şi pentru rugăciunile
dumneavoastră. Iertaţi-mă, nu vreau să pretind că ştiu totul.
întrebarea 8: Nu ştiu care este situaţia în M area Britanie,

dar în continuarea a ceea ce aţi spus, în Statele U nite există
un anum it grad de protecţie legală a preoţilor, aşa num itul
„secret al spovedaniei". Se presupune însă că şi preotul păs
trează secretul. Sunt, o are, cazuri în care preotul ar putea
încălca acest secret al spovedaniei?
Răspunsul 8: Noi, ca preoţi, trebuie să fim întotdeauna
atenţi să nu încălcăm legile statului. Dacă nu suntem în stare
să respectăm legile statului, care sunt pe un nivel atât de jos,
cum ne va fi cu putinţă să păstrăm legile lui Dum nezeu care
sunt atât de înalte? De multe ori suntem obligaţi să păstrăm
un secret, şi o facem, însă oam enii înşişi nu o fac. Dar dacă

am bele părţi păstrează secretul, atunci vom avea mai multă
libertate să ne lăsăm inim a să vorbească şi om ul va prim i
mai m ult folos şi ajutor. Fireşte, este bine să fim precauţi,
după cum aţi spus şi dum neavoastră. Ştiu că în A m erica, şi
acum şi în Europa, când este vorba despre o relaţie inegală,
legea este foarte aspră. Şi dacă există vreo vina într-o relaţie
inegală, precum aceea dintre profesor şi elev, de pildă, sau
preot şi enoriaş, legea este foarte strictă, pentru că autorita
tea care ni se dă nu trebuie folosită pentru a face râu, ci pen
tru a ajuta şi a îndrepta. în aceste condiţii nu putem decât
să fim cu m are băgare de seam ă.
întrebarea 9: Ieri ne-aţi vorbit despre osândirea de sine

şi aţi spus ceva foarte folositor. Aţi spus că dacă ai un eno
riaş mai slab din fire, care din pricina aceasta nu are puterea
să se osândească pe sine, este mai bine să-l încurajezi să dea
slavă şi m ulţum ită lui Dum nezeu, şi aceasta va zăm isli în el
sm erenie. Aşadar, urmărim acelaşi ţe l-s m e re n ia - doar lea
cul este diferit, iar în cazul acesta leacul se potriveşte mai
bine pentru cineva mai slab sufleteşte. Ne-aţi putea spune
mai m ulte despre această deosebire în tre sănătatea duhov
nicească unde, de pildă, pom enirea m orţii aduce m ult
folos - şi starea în care se află cineva care are o fire slabă,
care se gândeşte tot tim pul la m oarte şi vrea să se sinucidă?
Sau dintre cel care duhovniceşte este în stare să sufere ocară
şi cel care trăieşte ru şinea doar la nivel sufletesc, aceasta
Otrăvindu-i şi distrugându-i viaţa?
Răspunsul 9: H aideţi să ne oprim asupra persoanei care
am eninţă că se sinucide. De multe ori oamenii nu se sinucid,
doar ne am eninţă că o fac. Am avut un astfel de caz, o per
soană care de fiecare dată când venea la spovedit spunea că
are de gând să se sinucidă. Era cineva care pentru o vrem e

a locuit la noi în m ănăstire şi, în cele din urm ă, foarte spe
riat, am alergat să-i cer sfat Părintelui Sofronie. Părintele a
prim it înştiinţare în rugăciune că acea persoană nu avea să
se sinucidă, ci urm ărea doar să mă şantajeze sufleteşte. De
aceea, m-a povăţuit: „D u-te şi spune-i că poate să se sinu
cidă dacă vrea, dar nu aici la m ănăstire, căci noi nu i-am gre
şit cu nim ic." A m făcut cum m i-a spus părintele şi persoana
respectivă şi-a venit în fire şi nu a mai pom enit niciodată
despre sinucidere. însă trebuie să ai o rugăciune ca aceea a
Părintelui Sofronie pentru ca să vezi lim pede şi să procedezi
în felul acesta. însă chiar neavând asem enea rugăciune poţi
totuşi să-i ajuţi pe oam eni explicându-le: „Vrei să te sinucizi?
Ai dreptate. Este un oarecare adevăr în ceea ce vrei să faci,
există o parte din noi care trebuie să moară - dar nu întreaga
noastră fiinţă, ci doar «şinele cel vechi», cu dorinţele şi cu
getele sale." A rată-i om ului că sinuciderea îl va distruge cu
totul, însă dacă va ucide în el doar acea parte care trebuie
să m oară, aceasta nu doar îi va fi de ajutor, ci îl va şi m ântui.
Există anum ite principii, dar nu şi reţete.
5
ZID IREA INIMII PRIN TREZVIE ŞI RUGĂCIUNE
Trezvia ne este de m are trebuinţă în lucrarea rugăciunii

şi în cultivarea inimii, căci ea ajută m ult la întoarcerea minţii
către inim ă şi mai apoi către D um nezeu.1 Prin trezvie omul
îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece
pururi înaintea Feţei Iui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.
Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii
în timpul rugăciunii nu ne este cu putinţă să îm plinim prima
şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dum nezeu. Trezvia
stăpâneşte fiecare m işcare a minţii şi a inim ii, aşa încât în
toarcerea om ului către Dum nezeu să fie deplină şi în desă
vârşită arm onie cu Duhul Său, căci D um nezeul nostru este
un Dum nezeu gelos, C are râvneşte la întreaga inimă a om u
lui. De aceea creştinul caută să se înfăţişeze înaintea D om
nului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare
lăuntrică prin aţinlirea m inţii în inim ă şi în felul acesta îşi
are pururi toată sim ţirea şi cugetarea la Dom nul.
0 cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a
lungul întregii zile este lucrarea de bunăvoie a osândirii de
sine. C ând omul se judecă pe sine cu asprim e, căindu-se îna
intea D om nului, toată m intea i se adună în inimă. Şi atunci
1 „Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla rugăciune", Evagrie

Monahul, Cuvânt despre rugâciutie, în Filocalia sfintelor iwwinţe ale desăvâr
şirii, voi. 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 111.
92 Arhimandritul ZAHARLA ZAHAROU
poate să strige la D om nul „din toată in im a" şi să afle în

dreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în
noi trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duş
m anului să pătrundă prin în şelăciu n e"2 în inim a noastră.
Atenţia credinciosului în tim pul rugăciunii, care se mai
num eşte şi trezvie rugătoare, se cuvine a se însoţi de stăpâ-
j&w nire de sine şi răbdare. Acestea îm piedică risipirea m inţii şi
Ţ o ţin neîm prăştiată în lucrarea rugăciunii. Intr-adevăr, potri
vit tradiţiei noastre ortodoxe, ru găciunea este ea însăşi o
formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu un
singur gând a Numelui Domnului: „Doamne lisuse 1 Iristoase,
Fiul lui D um nezeu, m iluieşte-m ă pe mine, păcătosul!"
Prim a parte a rugăciunii este o m ărturisire a credinţei în
D um nezeirea lui H ristos şi în Sfânta Treime. Partea a doua,
„m iluieşte-m ă pe mine, p ăcătosu l", este spovedania celui
care se roagă, recunoaşterea căderii om ului (în dim ensiunile
sale personale şi universale), a păcătoşeniei şi a nevoii lui
de m ântu ire. C ele două părţi ale rugăciunii, m ărturisirea
credinţei şi spovedania celui care se roagă, se com pletează
una pe alta şi dau conţinut şi plinătate rugăciunii.
La început, această rugăciune cu un singur gând (povo-
Aoyicrcr) Tipoarux'i) este rostită a i voce tare. Mai apoi, ea se
rosteşte lăuntric şi, în cele din u rm ă, prin îm preuna-lucrare
a harului, m intea coboară în adâncul inim ii om ului unde
N um ele D om nului îşi află sălaşul ce i se cuvine. De aceea
această rugăciune se mai num eşte şi rugăciunea m inţii sau
rugăciunea inimii.
C hem area neîncetată a N um elui lui H ristos şi atenţia
minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în om o statornică aple
care spre rugăciune. încetul cu încetul, rugăciunea devine
: Fericitul Arhimandrit Sofronie, D espre ru găciun e, p. 140.

OMUL CLL TAINIC AL INIMII 93
starea firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spon

tană a inim ii la orice evenim ent din sfera duhovnicească.
A ceastă stare duhovnicească îşi vădeşte însem nătatea mai
cu seam ă în ceasul m orţii. Lucrarea rugăciunii m inţii este,
în cele din urm ă, o pregătire pentru viaţa cerească, căci cel
ce se nevoieşte îşi aduce m ereu am inte de sfârşitul vieţii sale
pe păm ânt. LI învaţă să lepede toată grija cea lum ească, aşa
încât naşterea sa întru îm părăţia cea veşnică să fie fără du
rere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de prim ejdii.3
Coborârea minţii în inim ă nu se înfăptuieşte prin mijloace
artificiale, cum ar fi postura corpului sau controlul respiraţiei.
Fireşte, astfel de m ijloace nu sunt cu lotul lipsite de valoare;
ele pot fi de folos m ai ales în perioadele de în cep u t ale vieţii
duhovniceşti, dar să nu uităm că este nevoie de îndrum area
unui du hovn ic şi de sm erenie din partea ucenicului. Noi
facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă num ai prin harul lui
D um nezeu m intea poate să se coboare în inim ă şi să se
unească cu ea.
Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhov
nicească dom neşte adesea această confuzie, ba chiar în şe
lare, cum că ar exista o asem ănare între Rugăciunea lui Iisus
şi yoga, m editaţia budistă sau transcendentală şi alte prac
tici exotice extrem -orienlale. însă asem ănările sunt sup erfi
ciale şi nu depăşesc nivelul „anatom iei" fireşti a sufletului
om enesc. D iferenţa fundam entală dintre creştinism şi alte
credinţe constă în aceea că Rugăciunea lui iisus se întemeiază
pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat ş:i personal,
Cel Unu în Sfânta Treim e. N icio altă cale nu îngăduie p o si
bilitatea stabilirii unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu
şi cel ce se roagă.
3 Cf. D espre rugăciun e, p. 134.

94 Arhimandritul ZA HARIA ZAHAROU
în religiile orientale nevoinţa are ca scop despuierea

m inţii de tot ceea ce este m ărginii şi trecător, aşa încât om ul
să se poată identifica cu un „absolut" im personal. A cest „ab
solu t" este considerat a fi „firea" originară a om ului, fire
care a suferit o anum ită degradare şi degenerare odată cu
intrarea în viaţa aceasta păm ântească, m ultiform ă şi pururi
schim bătoare. O astfel de nevoinţă este egocentrică şi în te
m eiată exclusiv pe voinţa om ului. Datorită caracterului ei
intelectual, ea nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a
om ului, prin aceea că desconsideră cu totul inim a. în
această tradiţie ascetică, toată strădania om ului urm ăreşte
reîntoarcerea în acest „absolut" anonim şi suprapersonal şi
dizolvarea în el. Prin urm are, scopul acestei nevoinţe este
unul fundam ental negativ: om ul năzuieşte să-şi stingă su
fletul („atm an ") în oceanul anonim al „absolutulu i" supra
personal („brahm an").
în lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestator
nicia acestei vieţi trecătoare, ascetul oriental se cufundă în
sfera noetică şi abstractă a aşa-num itei „fiinţe pu re", o sferă
negativă şi im personală în care omul nu poate să-L vadă pe
D um nezeu, ci îşi contem plă doar propriul sine. în această
form ă de nevoinţă inim a nu îşi găseşte locul, iar progresul
depinde exclusiv de voinţa om ului de a reuşi. U panişadele
nu am intesc nicăieri că m ândria este o piedică în sporirea
duhovnicească sau că sm erenia ar fi o virtute. Acestui fel de
asceză îi lipseşte cu totul dim ensiunea pozitivă a nevoinţei
creştine, în care lepădarea de sine duce la îm brăcarea cu
om ul cel ceresc, la însuşirea u nui fel de viaţă m ai presus de
fire, al cărei izvor este Dum nezeu cel Unu şi adevărat, Care
Se descoperă pe Sine om ului. Chiar şi în form ele sale cele
mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budism ul
OMUL CEL 1’AINIC AL INIMII 95
nu este decât jum ătatea mai puţin im portantă a problem ei.

Există şi prim ejdia ca m intea, petrecând în „întunericul des
pu ierii"4, să se întoarcă asupră-şi şi să se m inuneze de fru
m useţea sa purtătoare de lumină. însă, nepricepând că lu
m ina aceasta este zidită, om ul ajunge să se închine „făpturii
în locul Făcătoru lu i" (Rom . 1, 25). Şi când m intea cade în
înşelarea îndum nezeirii de sine sau a idolatrizării de sine,
atunci, potrivit cuvintelor Scripturii, „se fac cele de pe urmă
ale om ului aceluia m ai rele decât cele d intâi" (Matei 12,45).
în cazul practicilor contem plative orientale om ul nu îl
vede pe D um nezeu, ci se contem plă pe sine însuşi. O astfel
de contem plaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite, nici
nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei prim ordiale,
de Dumnezeul cel viu şi nefăcut, Care S-a descoperit omului.
Practicile orientale pol să ofere o oarecare relaxare sau să
sporească agerim ea fun cţiilor psihice şi in telectu ale ale
om ului, dar „ce este născut din trup, trup este" (loan 3, 6)
şi „nu poale plăcea lui D um nezeu" (cf. Rom. 8, 8).
D oar prin pocăin ţă se ajunge la deplina şi adevărata
despuiere a m inţii de toată alipirea pătim aşă de cele văzute
şi vrem elnice ale lum ii acesteia. Pocăinţa este un dar de la
Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu
num ai că dezlipeşte m intea de cele stricăcioase, ci o şi uneşte
cu cele nevăzute şi veşnice ale lui D um nezeu. După cum
spuneam , despuierea nunţii, ca scop în sine, nu rezolvă pro
blema decât pe jum ătate, pentru că răm âne o strădanie om e
nească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. în creştinism ,
însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul
să-i fie înveşm ântat în harul lui D um nezeu, singurul care îl
poate duce la plinătatea vieţii veşnice pentru care a şi fost zidit.
4 Vezi Arhimandritul SoIronie, Cuviosul Situau Athonitul, pp. 196-197.

96 Arhimandritul ZAI1ARIA ZAIIAROU
M ulţi îl adm iră pe Buddha şi îl com pară cu H rislos.

Buddha stârneşte adm iraţia mai ales datorită înţelegerii sale
pline de com pasiune faţă de condiţia om ului şi datorită is
cusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. însă
creştinul ştie că Hristos, Fiul cel U nul-N ăscut al Tatălui, prin
Patim a, Crucea, M oartea şi învierea Sa a luat asupră-Şi, de
bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa om enească, ară
tând u-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tăm ă
duit zidirea Sa de rana cea aducătoare de m oarte pricinuită
de păcatul străm oşesc, făcând din ea o „făptură nouă" spre
viaţa cea veşnică.
A
In lucrarea rugăciunii, durerea inim ii este de m are preţ,

pentru că prezenţa ei este sem nul că nevoitorul nu este de
parte de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dum nezeu.
Dacă D um nezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de
noi prin suferinţă, la fel şi om ului i se dă prilejul ca prin su
ferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui Dum nezeu.
O m ul îşi exprim ă d ragostea prin ru găciune. D acă ne
rugăm , înseam nă că-L iubim pe D um nezeu; faptul că nu ne
rugăm arată că nu-L iubim , căci m ăsura dragostei noastre
de Dum nezeu este dată de m ăsura rugăciunii noastre. Sfân
tul Siluan identifică iubirea de D um nezeu cu rugăciunea,
iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dum nezeu este cea mai
m are patim ă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i
stăm îm potrivă prin chem area Num elui lui D um nezeu. Cu
cât ne sm erim mai m ult şi îl chem ăm pe Dum nezeu în aju
tor, cu atât devenim m ai puternici duhovniceşte şi biruim
patima. însă când uităm de Dum nezeu, ne lipsim de arma
rugăciunii şi atunci nim ic nu-1 îm piedică pe vrăjm aş să ne
răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de
Dum nezeu este cea mai m are patimă.
6
RUG Ă CIU N EA , O NESFÂRŞITĂ CREAŢIE
R u găciu nea este cea m ai în altă şi m ai nobilă în d elet

nicire a om ului. Potrivit Sfinţilor Părinţi, ru găciunea este
„oglinda sporirii" om ului pe calea spre desăvârşirea duhov
nicească. D acă ne călăuzim , aşa cum se şi cuvine, după cu
vântul D om nului că „toate câte veţi cere, rugându-vă cu
credinţă, veţi prim i" (M atei 21, 22), suntem încredinţaţi că
rugăciunea, şi mai cu seam ă rugăciunea în Numele lui Iisus
I iristos (vezi loan 14,13; 15, 7; 16, 23), este, fără îndoială, iz
vorul a tot ajutorul. Prin rugăciune omul poate dobândi toate
cele ce îi sunt de trebuinţă pentru sporirea sa duhovnicească
şi pentru mântuirea sa. Ba mai mult, în viaţa fiecărei persoane
rugăciunea este de nepreţuit căci ea ţine întreaga lum e.
R u găciu n ea este un d ar d u m n ezeiesc pe care Duhul
lui D um nezeu îl face să devină lu crător în inim a om ului.
Om ul se înfăţişează în aintea lui D um nezeu în rugăciune,
iar D um nezeu îi dăru ieşte suflarea Sa de viaţă dătătoare.
Om ul se uneşte atunci atât de strâns cu D um nezeu, încât
oglindeşte desăvârşirea cerească în viaţa lui pe păm ânt, pe
m ăsură ce Duhul Ziditorului continuă să-l călăuzească. In
rugăciune, el îşi dă seam a de adevărul că om ul a fost zidit
dintru început după chipul şi asem ănarea lui D um nezeu.
R oadele rugăciunii sunt mai presus de cuvinte. Rugă
ciunea reîm p rosp ătează în su flarea, risip eşte în d oielile şi
tem erile, reînvie dorul după binecuvântările cele veşnice.
Ea m ângâie inim a cu suspine negrăite, tăm ăduieşte rănile

păcatelor, încălzeşte sufletul şi lum inează m intea. Dă sub-
ţirim e duhului, însuflându-i hotărârea de a nu râvni la cele
păm ânteşti, ci num ai la cele cereşti, şi de a fi binep lăcu t
D om nului, oriunde s-ar afla şi orice ar face, fie în viaţă, fie
în m oarte (cf. 2 Cor. 5, 9). Părintele Sofronie num eşte rugă
ciunea o nesfârşită creaţie1ce uneşte duhul om ului cu Duhul
lui D um nezeu şi-i tăm ăduieşte firea rănită de păcat.
Dacă om ul nu ar fi fost zidit după chipul lui D um nezeu
pentru a trăi în com uniune cu începătorul vieţii sale, atunci
rugăciunea ar fi nu doar lipsită de noim ă şi fără folos, dar
practic şi de neatins. însă Dum nezeu, în m area Sa m ilosti
vire, doreşte ca om ul să fie nestricăcios şi veşnic, iar rugă
ciunea este mijlocul cel m ai preţios şi mai trebuincios omului
pentru a-şi îm plini şi desăvârşi înalta chem are.
Este firesc ca omul să înseteze după Domnul, căci El este
izvorul şi cauza fiinţării om ului şi Făcătorul său. Cu adevă
rat, Domnul este începutul şi tem elia în tregii lui fiinţe. Pe de
altă parte, D um nezeu, în bunătatea şi m ilostivirea Sa, caută
spre om şi-l desfată cu prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Pen
tru noi, făpturi cugetătoare, nu există binecuvântare m ai
m are decât această legătură cu Ziditorul nostru. înainte de
cădere, această legătură era necurm ată şi intim ă, luminoasă
şi nem ijlocită, căci omul vedea însăşi Faţa lui Dum nezeu, îi
vorbea şi se lăsa călăuzit num ai de cuvântul Lui. Viaţa lui
de rugăciune consta în contem plarea slavei lui Dum nezeu
şi în strădania de a I se asem ăna. Odată cu căderea în păcat,
această legătură de-viaţă-dătătoare a om ului cu Dum nezeu
s-a rupt şi om ul s-a înstrăinat de slava dum nezeiască.
* Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, D espre rugăciune, cap. 1.

însă Fiul lui Dum nezeu, în neţărm urita Sa m ilostivire,

,i venit să locuiască în m ijlocul celor ce se depărtaseră de la
harul Său pentru a relua dialogul pe care-1 începuse în rai cu
omul, dar care încetase din pricina greşelii lui Adam.2 Hristos
este adevăratul Ipostas, Persoana dum nezeiască desăvâr
şită, iar om ul poartă în el principiul ipostatic de vrem e ce
este zidit după chipul lui H ristos. O m ului i-a fost dată m a
rea cinste de a lucra îm preună cu Dum nezeu la renaşterea
şi la desăvârşirea sa ca persoană. Şi această lucrare om ul o
săvârşeşte prin rugăciune, stând înaintea Feţei Dumnezeului
celui viu şi îm părtăşindu-se din energia Lui ziditoare.
Părintele Sofronie consideră că om ul face prim ul pas
hotărât pe tărâm ul rugăciunii atunci când se învredniceşte
de harul pom enirii m orţii. U n sim ţăm ânt tainic se sălăşlu
ieşte atunci în „adâncul in im ii" şi-i în ştiin ţează duhul de
„deşertăciunea tuturor agonisirilor pe p ăm ân t"3. în acelaşi
timp, cu ochii lăuntrici ai sufletului îşi vede propria nim ic
nicie şi gândul că întreaga fiinţă îi este osândită la pieire îl
chinuie am arnic. Tot ceea ce conştiinţa sa îm b răţişa până
atunci, tot ceea ce îl însufla şi îl bucura m ai înainte îi pare
acum fără noim ă, purtând pecetea deşertăciunii şi a m orţii.
Cu alte cuvinte, nim ic din cele ale lumii zidite nu se dove
deşte în stare să-i alin e adâncul şi m istuitorul dor după
viaţa cea veşnică. Duhul om ului începe a nesocoti cele vă
zute şi tânjeşte după cele care prin firea lor sunt nevăzute
şi veşnice, aşa încât chiar de i s-ar oferi să trăiască veacuri de
viaţă binecuvântată pe păm ânt, aceasta nu l-ar ispiti câtuşi
de puţin. Insă dacă 11 prim eşte acum cu credinţă pe H ristos
2 Vezi Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 101.

3 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 10.
100 Arhimandritul ZAIIARIA ZAHAROU
ca pe Cel Ce are „Evanghelia cea veşnică" (cf. A poc. 14, 6),

atunci harul pom enirii m orţii va naşte în el o rugăciune în
stare să biruiască patim ile şi să reînnoiască în el viaţa cea
adevărată.
A ceasta înseam nă că la rugăciunea adevărată nu se
ajunge decât cu harul lui D um nezeu. De n u va binevoi
Dum nezeu, cel ce se roagă nu va fi în stare să aibă părtăşie
cu Duhul Lui. Căile rugăciunii sunt anevoioase şi om ul în
tâm pină piedici din toate părţile. Trupul lui stricâcios este
prea slab pentru a se ridica la viaţa D uhului, iar m intea nu
află destulă lum inare sau însuflare pentru a se preda pe sine
Dum nezeului şi M ântuitorului său, „Celui Ce înviază pe cei
m orţi" (2 Cor. 1, 9), pentru a izbuti să depăşească hotarele
fricii, în d oielii, m inciu nii şi n ecu n oştin ţei. Ba mai m ult,
m ediul social în care vieţuieşte, cu duhul lui de m ândrie şi
de în d rep tăţire de sine, care este „u râciun e în ain tea lui
D um nezeu" (Luca 16, 15), nu este prielnic rugăciunii. De
altm interi, nici duhurile răutăţii nu pot să sufere lucrarea
m ântuitoare a rugăciunii4, căci ea ridică întreaga zidire din
căderea ei şi-l sfinţeşte pe om.
Dacă om ul voieşte ca rugăciunea lui să aibă atâta putere
în cât să-l unească cu D um nezeu şi să ţină în treaga lume,
atunci el are nevoie deînsuflarea şi de energia dumnezeiască.
Am văzut cum harul pom enirii morţii poate să schim be fun
dam ental felul în care omul priveşte viaţa şi să-l pregătească
să-şi îndrepte toată fiinţă către Dum nezeu prin rugăciune.
Căci veşnicia îi bate la uşa sufletului, dând m ărturie de ade
vărul că fiecare făptură pân gărită de p ăcat se lipseşte de
slava lui Dum nezeu şi, prin urm are, şi de viaţa cea veşnică.
4 Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, D espre ru găciu n e, p. 8.

Şi adevărul acesta nu e u şor de purtat. Om ul înţelege acum

că se trage din nim ic şi că îşi datorează existenţa milostivirii
lui D um nezeu. Şi în chip firesc, conştiinţa aceasta naşte în
el o sm erită plecare a inim ii, o sm erită credinţă în descope
rirea lui D um nezeu, iar sufletul este gata să prim ească lu
minarea harului. A ceastă sm erită plecare a inim ii este cea
mai sigură temelie pentru viaţa duhovnicească a omului: ea
il va insufla să-şi în d rep te cu năd ejde rugăciunea către
„D um nezeul cel viu, C are este M ântuitorul tuturor oam e
nilor, mai ales al cred incioşilor" (1 Tim . 4, 10). Om ul începe
A
acum să cunoască lucrarea dreptei Celui Preaînalt. In inima

sa strălu ceşte din belşu g lum ina „cunoştinţei slavei lui
D um nezeu, pe faţa lui H ristos" (2 Cor. 4, 6). La început, lu
mina cea dum nezeiască îl lum inează pe om în chip nevăzut
şi oarecum din spate, fără ca acesta să-şi dea seam a ca izvo
rul acestei lumini este Persoana lui H ristos. D ar încetul cu
încetul este încredinţat de Dum nezeirea lui H ristos şi devine
tot m ai conştient de sărăcia lui duhovnicească şi de netreb
nicia lui, căci D um nezeirea lui H ristos îi dezvăluie adevă
rata natură a păcatului. Om ul înţelege acum dim ensiunea
m etafizică a căderii sale de la viaţa cea binecuvân tată şi
neprihănită, cea „întru Lum ina care purcede de la Faţa Tată
lui a toate câte s u n t"5. Şi sim ţăm ântu l acesta al sărăciei şi
al păcătoşeniei sale pricinuieşte o şi mai adâncă rugăciune
de pocăinţă.
Harul pom enirii m orţii trebuie însă cultivat, pentru că
el îl u neşte pe om cu D um nezeul personal Care S-a arătat
nouă. Când omul îşi dă seam a de dim ensiunile căderii sale
'C f . Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 105 (tradu

cere incom pletă în limba română).
102 Arhimandritul ZAH ARI A ZAHAROU
şi începe a se înfricoşa de urm ările păcatului, atunci se ali

peşte de D um nezeu cu frică, şi frica D om nului îi sm ereşte
adânc inim a. A cum inim a iese la iveală, prinde iarăşi viaţă
şi o nouă putere îi reînsufleţeşte rugăciunea de pocăinţă. Şi,
precum zice Scriptura, om ul întreg devine o „inim ă adâncă"
(cf. Ps. 63, 7) ce tânjeşte după sim ţirea Dum nezeirii, singura
în stare să-i ostoiascâ setea duhului (cf. Pilde 15, 14).
In scrierile lor, Sfântu l Siluan şi Părintele Sofronie nu
contenesc să atragă atenţia asupra însem nătăţii acestei ru
găciuni de pocăinţă prin care se săvârşesc reînnoirea şi m ân
tuirea omului. Rugăciunea este mântuitoare pentru că duce la
o îm pletire arm onioasă a voii omului şi a voii lui Dumnezeu.
Energia creată a om ului se predă pe sine energiei necreate
a lui Dum nezeu şi pe m ăsură ce rugăciunea devine expresia
pocăinţei sale, ea îi preschim bă cu totul existenţa omenească.
N im ic din cele ale lum ii care ne înconjoară nu ne ajută în
lucrarea rugăciunii şi a pocăinţei. însuflarea izvorăşte nu
mai din conştiinţa păcătoşeniei noastre şi din sim ţăm ântul
sărăciei noastre duhovniceşti; iar pe acestea două om ul le
vede num ai în lumina legăturii sale cu D um nezeu, legătură
întem eiată pe credinţa în D um nezeirea lui Iisus Hristos.
Mai în tâi, om ul devine conştient de păcatul său, însă
descoperă încetul cu încetul că propria-i cădere nu face decât
să repete păcatul originar al protopărintelui său A dam ,
după cum ni se arată în Sfânta Scriptură. Lum inat fiind de
harul cunoştinţei şi de m ărturia Scripturilor despre starea
căzută în care se află, cel ce se pocăieşte încep e să înţeleagă
care este m enirea omului aşa cum a fost ea hotărâtă în sfatul
dum nezeiesc al Sfintei Treim i cel „mai înainte de începutul
v eacu rilor"6 (2 Tim . 1, 9; T it 1, 2). Om ul desluşeşte în inim a
b Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, D espre ru găciun e, pp. 22, 53.

lui chipul lui H ristos după care a fost zidit şi de la care a

căzut. A tunci ajunge să conştientizeze păcatul în dim ensiu
nile sale ontologice - ca pe o fărădelege îm potriva iubirii Ta
tălui7, ca pe o cădere în veşnicie de la Faţa Ziditorului şi o
sinucidere în planul eternităţii8.
Prin conştientizarea păcatului şi a întunericului ascuns
înlău ntru l său, om ul devin e receptiv la lucrarea harului
d u m n ezeiesc.9 Acum ia seam a la m ărturia Istoriei Sfinte
care începe în cel de-al treilea capitol al Facerii şi se sfârşeşte
în Cartea Apocalipsei. El dobândeşte în felul acesta perspec
tiva ideală de la care să înceapă lucrarea pocăinţei, căci în
ţelege lim pede că a stărui într-o viaţă plină de păcat ar fi cea
mai m are înşelare şi un eşec voit din partea sa. în deznădej
dea sa, el înalţă rugăciuni fierbinţi D om nului şi cererile sale
ajung lesne la tronul Celui Preaînalt10, C are însuşi S-a po
gorât din ceruri ca să-i m ântuiască nu pe cei „care se cred
d rep ţi" (L uca 18, 9), am ăgind u-se astfel pe ei înşişi (cf. 1
loan 1, 8), ci pe cei bolnavi (cf. Matei 9, 12), adică pe cei care
recunosc că sunt păcătoşi şi ştiu câtă nevoie au de tăm ă
duire şi de m ântuire. Printr-o astfel de rugăciune care pur
cede din inim ă, fiinţa om ului sporeşte. El devine adevărat
pentru că recunoaşte adevărul stării căzute în care se află,
stare care este universală, căci îşi pune pecetea pe tot urm a
şul lui Adam . El rosteşte adevărul în aintea lui Dum nezeu
şi astfel atrage la sine pe însuşi Duhul Adevărului, pe Duhul
Sfânt. Aceasta îi dă celui ce se pocăieşte putinţa de a se în
china lui D um nezeu „în duh şi în ad evăr" (loan 4, 24), în
7Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom m iea pe Dumnezeu precum este, p. 30.

8 Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 47.
wCf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 53.
duh de sm erenie şi de m ărturisire, desăvârşind în el în fri

coşata lucrare a pocăinţei şi reînnoindu-1 pe deplin. Rugă
ciunea pe care o înalţă către Dom nul se dovedeşte vrednică
de A cesta, căci el se roagă în duh proorocesc: îl în d reptă
ţeşte pe Dum nezeu şi îşi osândeşte fără cruţare viaţa păcă
toasă. R ugăciunea sa devine judeţul, scaunul de jud ecată al
D om nului mai înainte de Judecata de a p o i11. Şi, potrivit Pă
rintelui Sofronie, Dum nezeu nu judecă de două ori.'* Ace
laşi lucru îl spu sese şi M arele Pavel: „Căci de ne-am fi
ju d ecat noi în şine, nu am m ai fi ju d ecaţi" (1 Cor. 11, 31).
Ştim că va veni Judecata de apoi şi că toţi oam enii, vrând
nevrând, vor fi nevoiţi sa se înfăţişeze înaintea scaunului de
judecată al lui H ristos (cf. Rom . 14,10). O m ul, însă, poate
să preîntâm pine această judecată osândindu-se pe sine de
bunăvoie în rugăciunea sa de pocăinţă şi de m ărturisire a
păcatelor. Cu această sm erită plecare a inimii spre osândirea
de sine, el se cercetează pe sine în lum ina poruncilor lui
D um nezeu. A tunci D om nul, p otrivit n em incin oasei Sale
făgăduinţe, îi va da „gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor
putea sta îm potrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii lui"
(Luca 21, 15). H arul D uhului S fân t lu crează în el, curâ-
ţindu-1 de păcate, îndreptăţindu-1 înaintea lui Dum nezeu şi
călăuzindu-1 pe calea A devărului Său. Să ne aducem am inte
de cuvintele Evanghelistului Ioan: „Dacă zicem că păcat nu
avem, ne am ăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
Dacă m ărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept,
ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea"
(1 loan 1, 8-9). Acest adevăr constituie esenţa cuvântului pe 12
11Cf. Sfântul Ioan Scărarul, Sami dumnezeiescului urcuş, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 1992, p. 403.
care l-a prim it Sfântul Siluan de la D om nul: „Ţine-ţi mintea

în iad şi nu d ezn ăd ăjd u i."1"' Şi aceasta se vădeşte din felul
în care Sfântul îşi descrie propria trăire: „Gândeam : Eu sunt
o urâciune şi m erit toată pedeapsa; iar Dom nul în loc de pe
deapsă mi-a dat D uhul S fâ n t."14 Prezenţa Duhului Sfânt îl
dezleagă pe om din chingile păcatului, sădeşte în adâncul
lui ura faţă de păcat ca sem n neîndoielnic al iertării lui, şi
prin aceasta dă m ărturie în suflet de m ântuirea sa .15*
Prin urm are, rugăciunea de pocăinţă deschide calea
spre iertarea păcatelor şi preîntâm pină Judecata de apoi a
lui D um nezeu, îndreptăţindu-1 pe om prin osândirea de
sine. Ea naşte şi lucrarea ziditoare a desăvârşirii sale ca ipos-
tas, lucrare care se îm plineşte num ai prin dobândirea haru
lui dum nezeiesc. Părintele Sofronie întăreşte acestea atunci
când spune că firea om ului nu se reînnoieşte decât prin
focul pocăinţei."' R eînnoirea om ului este o lucrare anevo
ioasă din cauza căderii lui şi a urm ărilor ei devastatoare.
Prin cădere, însăşi firea om ului a fost atinsă de stricăciune:
s-a dezbinat în sine şi odată cu pierderea înt regiei sale s-a
rupt şi legătura cu principiul său ipostatic. Când credincio
sul se luptă să îm plinească poruncile, el descoperă această
neorânduială înlauntrul său şi îşi dă seam a că nu este pe de
plin stăpân pe firea sa. Una gândeşte m intea, alta doreşte
inim a şi înspre altceva îl trag sim ţurile. Firii sale îi lipseşte
unitatea care să-i îngăduie să îm plinească prim a şi cea m ai
m are poruncă: „Să iubeşti pe Dom nul D um nezeul tău din
toată inim a ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din
r Vezi Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Alhonitul, pp. 227- 232.

MVezi Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 465.
15 Vezi Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 372.
Cf. Fericitul Arhim andrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 159.
toată puterea ta " (M arcu 12, 30). Şi nici nu se oglindeşte în

cl adevărul ontologic al celei de-a doua porunci, asem enea
celei dintâi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"
(M arcu 12, 31).
D upă cum spuneam , harul pom enirii m orţii îl trezeşte
pe om din îndelungatul som n al păcatului, îl desprinde de
toate cele zidite, chiar şi de cele m ai lăuntrice alipiri păti
m aşe, şi în su flă în el sim ţăm ântu l unei nevoi absolute de
veşnicia lui Dum nezeu. în acelaşi timp, haru l sporeşte în el
com uniunea cu Dumnezeu şi cu semenii lui. Om ul se uneşte,
de asem enea, cu întreaga zidire, care gem e sub povara ace
leiaşi osânde la m oarte. Setea de viaţa cea veşnică şi teama
de a nu izbuti să îm plinească scopul m ăreţ pentru care a fost
zidit nasc în om rugăciunea către începătorul vieţii, în timp
ce team a de pierzania cea veşnică îi străpunge şi îi scoate la
iveală inima.
Teama de osânda ce-1 aşteaptă în aintea jud eţulu i dum
nezeiesc al rugăciunii îi adună toate gândurile într-o singură
grijă: „să nu piardă un asem enea D um nezeu şi să înceteze
a mai fi nevrednic de E l"17. Şi cu cât sim te m ai m ultă zd ro
bire în inimă atunci când stă cu frică înaintea lui Dumnezeu,
cu atât mai arzătoare îi devine rugăciunea de pocăinţă.
Pentru ca această rugăciune să aducă roadă prin harul
pocăinţei, care îşi are obârşia în C rucea şi învierea D om nu
lui, om ul trebuie să se adâncească necontenit în această
recunoaştere a păcătoşeniei sale. Şi vine o vrem e când omul,
prin osând irea de sine şi ajutat de harul D uhului Sfânt,
ajunge să sim tă şi să fie încred inţat că este cea mai ticăloasă
şi m ai josnică dintre toate făpturile.18 Datorită sm ereniei lui,

18 Cf. Fericitul Arhim andrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 145.
D um nezeu îi prim eşte rugăciunea, învrednicindu-1 de un şi

m ai bogat belşug de har.
Frica şi sm erenia pregătesc m intea om ului de răstigni
rea prin poruncile evanghelice. M intea răstignită, şi în felul
acesta slobodă, se predă cu totul chem ării lui Hristos. Omul
purcede fără şovăială pe calea Domnului şi caută să se micşo
reze pe sine, urmând pogorârii sm erite a lui Hristos. Mintea
coboară în inim ă, se u neşte cu ea şi află „ lo cu l" de unde
poate pătrunde în taina com uniunii cu D um nezeu. în locul
acesta Se roagă Duhul D om nului, înfăptuind unirea întregii
fiinţe a om ului.
Pe parcursul coborârii şi unirii cu inim a, mintea omului
se su b ţiază prin harul du m nezeiesc. In râvna pocăinţei,
m intea se dezlipeşte de toată zidirea şi devine slobodă de
toată alipirea pătim aşă, lepădând toată dorirea sau cugeta
rea la cele vrem elnice. Suferinţa cum plită pricinuită de sim
ţăm ântul păcatului îi adună acum atenţia m inţii în inim ă.
Şi cu cât m intea răm âne mai m ult în inim ă, în rugăciune de
pocăinţă, cu atât harul Duhului Sfânt înteţeşte în om văpaia
iubirii pentru H ristos, lum inându-i m intea cu vederea Feţei
Sale. Şi chip ul cel blând şi sm erit al lui 1 Iristos într-atât îi
uluieşte sufletul încât se naşte înlău ntru l Iui o bucurie fără
m argini şi nădejdea că m oartea poate fi nim icită. în felul
acesta om ul se um ple de însuflare, iar duhul său se ridică f
de la starea de zdrobire a inim ii de m ai-nainte.
Am vorbit mai devreme despre răstignirea minţii şi despre
lepădarea ei de toată alipirea pătim aşă şi m ai apoi despre
coborârea ei în inim ă. Calea pe care o străbate duhul omului
în rugăciunea de pocăinţă este una plina de durere şi de nenu
m ărate suferinţe. Este o cale înfricoşată, după cum spune
Părintele Sofronie, însă cuvântul D om nului răm âne în veac:
„în lum e necazuri veţi avea" (Ioan 1 6 ,3 3 )l9. Cu toate acestea,

cel ce se roagă se bucură de m area libertate duhovnicească
de a-L putea iubi pe D um nezeul m ântuirii sale, căci energia
cuvântului lui H ristos este m ai puternică decât suferinţa
care-1 încearcă.
Cel ce se pocăieşte tânjeşte nem ângâiat după Dumnezeu
şi tânjirea aceasta îi cuprinde întreaga fiinţă, îm părtăşind
m inţii şi inimii o sete arzătoare de Dum nezeu, şi omul pur
cede în căutarea Sfântului Sfinţilor.20 D orinţa aceasta neos
toită de a se apropia de Dum nezeu, prin puterea şi înflăcă
rarea ei, curăţă inima de tot ce-i este străin şi o face să râv
nească num ai după Dom nul, Cela C e este „m arginea doriri
lo r"21. Părintele Sofronie vorbeşte despre „un avânt nestă
vilit către D um nezeu şi un zbucium de m oarte după E l."22
Cu cât omul petrece m ai m ult în rugăciune, cu atât mai
mult puterea şi râvna pocăinţei sale atrag harul îm belşugat
al Duhului Sfânt. I laru l îi întăreşte trupul ca să poate duce
o şi mai aspră nevoinţa, în vrem e ce energia rugăciunii îi
deschide larg inim a aşa încât toate cele ascunse şi întunecate
ale ei să iasă la lum ină şi să se cureţe. în cele din urm ă toate
ungherele sufletului său vor fi lum inate şi el va vedea în
taina învăţăturii lui H ristos calea care duce la desăvârşita sa
reînnoire. A cestea poate îi vor descuraja pe cei m ândri şi
străini de har, însă în ele îşi vor afla m ângâiere şi insufla re
toţi cei care s-au încredinţat pe sine cu totul lui D um nezeu,
19 Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,

p. 365.
21 Paraclisul Preasfiutei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei
M aria.
- Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe D um nezeu precum este, p. 253.
OMUL CEI. TAINIC AL INIMII 109
căci El le cunoaşte adânca şi nespusa dorinţă de a se uni cu

El. A tunci însuşi Duhul Sfânt „Se roagă pentru sfin ţi" cu
„suspine negrăite" (Rom . 8, 26-27).
Om ul cu cât petrece mai m ult în lucrarea rugăciunii de
pocăinţă, cu atât dobândeşte mai m are har şi inima lui nu
conteneşte să se cureţe şi să se lum ineze. Fără să-şi dea
seama, în să în chip neîndoielnic, cuvântul lui Hristos devine
pentru cel ce se pocăieşte singura lege a întregii sale fiinţe.23
Paza poruncilor lui D um nezeu, potrivit experienţei Părin
telui Sofronie, are ca urm are firească „extrem a m icşorare a
sinelui, adică deşertarea de sin e "24. Cu alte cuvinte, om ul se
goleşte de grija pentru sine cea plină de iubire de sine p en
tru ca să reînnoiască legăm ântul făcut cu H ristos la Botez,
acela „de a nu mai fi rob p ăcatu lu i" (cf. Rom. 6, 6), însă,
„viind, să nu m ai vieze sieşi, ci Aceluia C are pentru noi a
m urit şi a în v iat" (cf. 2 Cor. 5, 15). Rugăciunea fierbinte de
pocăinţă, grijin d u -se num ai de u nirea cu H ristos, C are
„până la sfârşit ne-a iubit" (cf. Ioan 13,1), îm preunează toate
puterile sufletului, m işcările minţii şi ale inim ii, aşa încât ele
să răspundă după cuviinţă iubirii M ântuitorului.
Când rugăciunea de pocăinţă ajunge la plinirea dorită
şi poruncită de D um nezeu, atunci „vrem ea este să lucreze
D om nul" (Ps. 118,126). Cel ce se pocăieşte L-a convins acum
pe Dum nezeu că îi aparţine, potrivit spuselor Psalm istului:
„Al Iau sunt eu, m ântuieşte-m ă" (Ps. 118, 94). Iar Domnul
îi răspunde: „Fiul M eu eşti tu, Eu astăzi te-am născu t" (Ps.
2, 7). Răspunsul lui Dum nezeu este asem enea unui trăsnet
coborât din cer, care clatină din tem elii inim a om ului şi îi
23 Cf. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,

p. 375.
:4 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea p e D um nezeu precum este, p. 211.
străfulgerează conştiinţa. La început, cuvântul lui Dumnezeu

a adus lum ea din nefiinţă la fiinţă, iar acum glasul Său îm
părtăşeşte o putere dumnezeiască ce deschide şi reînvie inima
om ului. D eschiderea inim ii înseam nă vindecarea omului ca
persoană, căci, duhovniceşte, el s-a născut acum a doua oară
şi a fost înfiat de Tatăl cel fără de-nceput.
Părintele Sofronie şi-a exprim at în repetate rânduri u i
m irea plină de evlavie în faţa acestei „prealum inate clip e "25
în care lucrarea lui Dum nezeu vine în întâm pinarea pocă
inţei desăvârşite a om ului.26 Este o m inune neaşteptată şi
necăutată.27 Această clipă poate fi asem ănată cu Big Bang-ul
despre care vorbesc astronom ii zilelor noastre, sau, poate şi
mai potrivit, cu momentul descris la începutul Cărţii Facerii:
„Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină" (Fac. 1,3).
în clipa aceea om ul este adum brit de Lumina nezidită, adică
pătrunde în veşnicia cea vie a îm părăţiei lui Dum nezeu.
Om ul rabdă văpaia ispitelor prin care se face părtaş p a
tim ilor lui H ristos (cf. 1 Petru 4, 12-13), străbătând pustia
acestui veac „până când ", după cuvântul Sfântului Apostol
Petru, „va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inim a lui"
(cf. 2 Petru 1 ,19). O m ul devine adevărat şi pentru tot restul
vieţii lucrează la reînnoirea sa. Viaţa lui devine expresia cu
vântului proorocesc al Psalm istulu i: „R ăsărit-a so a re le ...
leşi-va om ul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara" (Ps.
103, 23-24). Cuvântul Părintelui Sofronie despre criza du
hovnicească din zilele noastre este dătător de nădejde: s-ar
putea ca toată pustiirea şi suferinţa tragică a om ului să con

26 Arhimandritul Sofroiiie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 60*61.
27 Cf. Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, p. 115; Vom vedea pe
Dumnezeu precum este, pp. 92, 234.
OMUL CEL TAINIC Al INIMII 111
tribuie de fapt la o m are şi adâncă renaştere duhovnicească

a m u ltor suflete. Lum ina acestei nădejdi strălu ceşte cu şi
mai m are putere pentru că suferinţa deschide calea spre o
rugăciune ce trece dincolo de hotarele lumii zidite. O ase
m enea rugăciune I se cuvine D om nului, căci ea îl îm b o l
deşte pe om la o cunoaştere şi m ai adâncă a lui Dum nezeu
şi a lucrării Sale în inim a om ului: „Ziua zilei spune cuvânt,
şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă" (Ps. 18, 2). O asem enea ru
găciu ne d evine un m ijloc de transm itere a d escoperirii
dum nezeieşti, rascum părând viaţa cea vrem elnică a omului
şi îndreptăţind existenţa lum ii. „începutul acestei rugăciuni
se găseşte la m arginea cerurilor şi m işcarea ei ajunge până
la m arginea lor şi nim ic nu se ascunde de căldura ei. Ea ne
încălzeşte şi ne bucură. Ea este un canal prin care ne vine
de Sus descoperirea d u m n ezeiască."2*
R ăsărirea Soarelui d u hovn icesc în inim a om ului este
m inunea naşterii sale duhovniceşti, Big Bang-ul reînnoirii
sale. Ea dăruieşte om ului desăvârşita cunoştinţă a luminii
raiului şi a m ăsurii om ului adevărat, a cărui inim ă se lăr
geşte atât de m ult în cât poate cup rind e în ru găciunea sa
m arginile păm ântului şi toate generaţiile ce s-au perindat
de-a lungul vrem ii. învrednicindu-se de darul vederii Lu
minii dum nezeieşti şi de experienţa veşniciei, el se îm bracă
cu ch ip u l „om ului ce resc", „al om ului celui de-al doilea,
Care este Dumnezeu din ce r" (cf. 1 Cor. 1 5 ,4 9 ,4 7 ). în acelaşi
timp îşi dă seam a că trebuie să lepede chipul om ului pă
m ântesc, de vrem e ce scopul său adevărat este acela de „a
fi cu D um nezeu, în El, în veşnicia L u i"*29. De aceea Părintele
29 Fericitul Arliimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 117. Cf. Ps. 18,7.

Sofronie spune că: „Eu trebuie să văd pe H ristos «precum

este», pentru a m ă cum păni faţă de El, şi din această com
paraţie să îmi sim t propria «neasem ănare» - urâciune. Eu
nu mă pot cunoaşte pe m ine însum i dacă nu se află înaintea
m ea Sfânt Chipul S ă u ."3031
Mai în ainte ca Soarele duhovnicesc sa răsară în inimă şi
câtă vrem e om ul se luptă să-şi supună duhul judecăţii cu
vântului lui D um nezeu, în viaţa lui trebuie să precum pă
nească pocăinţa in chipul nevoinţei. N eînduplecata şi aspra
cercetare a m işcărilor inimii nu îi îngăduie să uite nicio clipă
că vieţuirea sa nu se ridică la înălţim ea celor două mari po
runci d u m n ezeieşti şi aceasta îl îm bold eşte spre o şi mai
m are zdrobire a inimii şi căinţă. Su fletu l om ului care se
predă pe sine pocăinţei este chinuit de recunoaşterea greşe
lilor, neajunsurilor, eşecurilor şi neştiinţei sa le ." însă odată
ce răsare în inim ă Soarele duhovnicesc, pocăinţa credincio
sului dobândeşte mai multă statornicie şi devine harică. De
acum în colo stăpâniile şi rânduielile lum ii acesteia nu mai
sunt pentru el un punct de referinţă, căci acum pentru toate
caută spre Dom nul Cerului şi al Păm ântului, alipindu-se de
chipul Lui pe care-1 vede în inim ă. în pocăinţa harică, ele
mentul dum nezeiesc precum păneşte, căci duhul om ului se
ridică din planul su fletesc în planul on tologic al lucrării
du m nezeieşti. Nu mai este om ul cel care se osteneşte, ci
harul lui D um nezeu care este în el (cf. 1 Cor. 15, 10).
Odată ajuns pe această treaptă, omul dobândeşte ca în
văţător pe însuşi D um nezeu. C onştiinţa păcătoşeniei i se
adânceşte din ce în ce mai m ult, pentru că acum el nu se
30Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 80.

OMUL CEI. TAINIC AI. INIMII 113
com pară cu un om sau cu un înger, ci cu însuşi Ziditorul şi

A totputernicul D um nezeu. Fiecare m işcare a inim ii care
m icşorează sau slăbeşte acest sim ţăm ânt al harului este
lraită ca o cădere de la iubirea lui Dum nezeu pe care a cu
noscut-o. în strădania sa de a nu pierde harul, pocăinţa lui
dobândeşte un caracter ascetic aparte, în care lucrarea sm e
reniei ascetice precum păneşte, atingând punctul cel m ai
înalt atunci când nevoitorul se vede pe sine ca cel mai păcă
tos dintre oam eni. Sm erenia care îl insuflă pe om în această
pocăinţă harică este mai presus de cuvinte, fiind asem eni
sm ereniei lui D um nezeu. Om ul vede în inim a sa chipul
blând şi sm erit al lui Iisus şi se predă pe sine iubirii dum
nezeieşti, şi în tânjirea sa plină de duh proorocesc dă glas
cuvintelor Sfântului loan Botezătorul: „A cela trebuie să
crească, iar eu să m ă m icşorez" (loan 3, 30). Aşa o uim ire îl
cuprinde la vederea chipului D om nului, încât îşi dă seama
că este cu totul nevrednic de un asem enea Dum nezeu, Care
este neasem uit de sm erit şi C are ne-a iubit pana la sfârşit
(cf. loan 13,1).
Trecerea din planul sufletesc în planul ontologic al fiin
ţării, care este urm area firească a rugăciunii de pocăinţă, se
în soţeşte nu doar de o revărsare a Lum inii dum nezeieşti,
dar şi de un şuvoi de iubire dum nezeiască, ce deschide şi
lărgeşte inima pentru a îm brăţişa cerul şi pământul. îm boldit
de iubirea dum nezeiască, om ul se adresează lui Dum nezeu
în calitatea sa de ipostas. LI aduce în ain tea D om nului în
treaga zidire şi m ijloceşte pentru tot sufletul om enesc. E ca
şi cum înlăuntrul lui ar fi instalat un fel de „transform ator"
pe care iubirea dum nezeiască îl pune în m işcare şi care îl
ajută pe om să prefacă toată energia zidită într-una duhov
nicească. în felul acesta, el se nevoieşte m ai întâi pentru
114 Arhimandritul ZAHAR1AZAHAROU
m ântuirea sa personala şi mai apoi pentru m ântuirea între

gii lum i. A tunci se îm p lin esc în el cuvintele A postolului:
„toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe D um nezeu"
(Rom . 8, 28). O rice energie, fie că este vorba de bucurie sau
de întristare, este transform ată în energie de pocăinţă, iar
suferinţa devine „m ateria prim ă" a rugăciunii şi o expresie
a iubirii (cf. 2 Cor. 7, 10; lac. 5, 13).
Potrivit Părintelui Sofronie, dacă om ul nu se întâlneşte
cu D um nezeul cel viu, nu poate să dobândească acea cu
noaştere trebuincioasă prefacerii stărilor sale sufleteşti în
trăiri du hovniceşti, cel puţin nu în sens on tolog ic adânc.
N um ai iubirea are puterea să prefacă orice stare pe care o
trăieşte om ul în viaţa aceasta, fie ea plăcută sau pricinui
toare de în tristare şi suferinţă, în ceva folositor şi uşor de
purtat. Fiecare prefacere de felul acesta înlesneşte redobân
direa veşniciei, care devine conţinutul real şi viu al omului
pe m ăsură ce acesta se desăvârşeşte ca ipostas. Potrivit Pă
rintelui Sofronie, „Toată felurim ea experienţei vieţii, toate
procesele cosm ice care pătrund în conştiinţa noastră trebuie
să slujească pregătirii întâlnirii noastre personale cu F I."32
Aceeaşi învăţătură o aflăm în germ ene la Părinţii Pustiei. Ei
ne explică cum se înfăptuieşte această prefacere prin folosirea
oricărei trăiri sau energii pe care o prim im din lum ea zidită
pentru a ne îndrepta atenţia spre pom enirea lui Dum nezeu.
Dacă om ul prim eşte acea cunoaştere care se dăruieşte tutu
ror celor ce dobândesc cugetul lui H ristos, el preface măr-
ginitele energii păm ânteşti care dau năvală asupra lui într-o
energie pe care o poate folosi pentru a adânci dialogul său
cu D um nezeu: „tot gândul îl robeşte, spre ascultarea [şi iu-
52 Arhimandritul Sofronie, Vom v ed ea p e D u m n ezeu p recu m e s te ,

pp. 312-313.
birea] lui H ristos" (2 Cor. 10, 5). Dar atâta vrem e cât nu este
învăţat de harul lui Dum nezeu, om ul nu se poate hrăni cu
„hrana cea tare" a suferinţelor bineplăcute lui D um nezeu,
nici sim ţu rile lui nu su n t în văţate să discearnă dreptatea
Crucii, singura care ne poate duce la îm părăţia Cerurilor (cf.
Evr. 5, 14). Hristos însuşi ne învaţă aceasta, El Care a primit
prigoana şi m oartea ca pe paharul Tatălui, şi S-a rugat Lui
fără a lua am inte la cei ce-L răstigneau. încredinţându-Se cu
totul C elui C e jud ecă cu dreptate, El S-a rugat: „Părinte,
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
în pocăinţa trăită în plan sufletesc, om ul îi aduce jertfă
lui D um nezeu libertatea şi voia lui. D um nezeu prim eşte
această jertfă şi îi răsplăteşte om ului cu har, care îl ajută să
treacă dincolo de hotarele acestei vieţi păm ânteşti şi să pă
trundă în şuvoiul veşniciei lui D um nezeu/' Această prefa
cere ontologică este o descoperire dată om ului: noi adâncuri
şe deschid duhului în rugăciune, care îl slobozesc din tem
niţa strâm tă a acestei lumi, îngăduindu-i să se bucure d e ji-
bertatea nem ărginirii lui D u m nezeu.3334 în ultim a pagină a
scrierilor sale Sfântul Siluan înfăţişează urm ările acestei des
coperiri cu sim plitatea lui obişnuită, care este şi sem nul au
tenticităţii lui. Potrivit Sfântului Siluan, om ul este robit de
iubirea lui Dum nezeu: „Sufletul m eu, D oam ne, cu T ine se
indeletniceşte ziua întreagă şi toată n o ap tea... de nim ic pă
mântesc m ă grijesc, şi sufletul doreşte num ai pe D om nu l."35
Faptul că Lum ina dum nezeiască îl reînnoieşte pe om şi
il străm ută din planul sufletesc al fiinţării în cel duhovnicesc
nu înseam nă însă că el a dobândit şi o stare neschim bătoare

MCf. Arhimandritul Sofronie ,Vo»t mieii pe Dumnezeu precum este, p. 282.
55 Arhim andritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 535.
116 Arhimandritul ZAHARIA ZA1IA ROL
încă din această viaţă. Deşi, pe de-o parte, om ul ajunge să

cunoască m ilostivirea lui Dum nezeu, pe de altă parte, se în
rădăcinează în el sim ţăm ântul urâciunii propriei nimicnicii.
Vederea sfinţeniei veşnice a lui Dum nezeu îi um ple sufletul
de o recunoştinţă şi de o putere până atunci necunoscute,
dar şi de o silă cum plită la vederea sărăciei sale duhovni
ceşti, căci ştie cât de groaznic ar fi să nu izbutească a îm plini
m enirea pentru care a fost zidit, aceea de a se uni pe veci cu
D um nezeul dragostei. Sim ţirea iubirii curate a lui Ilristos,
care i se îm părtăşeşte odată cu vederea Feţei Sale, naşte o
cu totul altă pocăinţă, o pocăinţă mai adâncă, ce pune stă
pânire pe toată fiinţa sa. Lum ina harului îl ajută pe om să
pătrundă m ai adânc în taina sărăciei lui du hovniceşti, să
iasă din sine şi să verse lacrim i am are pentru netrebnicia sa.
Om ul deznădăjduieşte cu lotul de sine, dar în acelaşi timp
îşi pune toată încrederea în Dum nezeu, „Cel Ce înviazâ pe
cei m orţi" (2 Cor. 1,9). A ceastă deznădejde este harică pen
tru că ea dă energie şi aripi rugăciunii aşa încât străm ută în
treaga fiinţă a om ului în sfera D uhului veşnic. Până şi trupul
se îm părtăşeşte de avântul duhului spre cele înalte, căci şi
el însetează după D um nezeul cel viu. Astfel şi trupul este
sfinţit, căci harul îl întăreşte pentru a putea purta iubirea
dum nezeiască.
A lternarea acestor două privelişti despre care tocm ai
am vorbit îl îm boldeşte pe om să-şi ducă pocăinţa până la
capăt. El pătrunde cu m intea în gândul cel veşnic al D um
nezeului şi M ântuitorului său pentru toate făpturile Sale cu
getătoare, şi aceasta naşte în el dorul m istuitor de a păşi
dincolo de hotarele strâm te ale firii sale căzute şi de a pă
trunde în adâncul fără de m argini al lumii duhovniceşti. în
această sferă du hovnicească „nu este nim ic şi nim eni în
afara D um nezeului iubirii şi a vederii neţărm uririi L u i".16

în lum ina sfinţeniei lui D um nezeu şi în focul curatei Lui iu
biri, omul îşi vede propriul iad lăuntric, şi aceasta naşte în
suflet o chinuitoare sete de a „se sm ulge din covârşitoarele
cătuşe ale căderii sale" şi de a se dărui cu totul lui Dumnezeu,
Care este Lum ina sfintei iubiri.*37
Puterea duhovnicească a acestei îndoite vederi da sta
tornicie şi însuflare pocăinţei sale, care dobândeşte acum di
mensiuni ontologice, adam ice. La început, el trăieşte „iadul"
pocăinţei sale personale pentru a îm plini prim a şi cea m ai
mare poruncă, aceea de a-L iubi pe D um nezeu. Pe m ăsură
ce dobândeşte chipul şi duhul celui de al Doilea Adam , el îşi
descoperă unitatea ontologică cu tot om ul muritor. Înţelege
acum dragostea „până la sfârşit" a lui H ristos pentru lum e
şi îşi dă seam a că nu-i stă în putinţă să îm plinească cea de-a
doua poruncă, aceea de a-şi iubi aproapele. Precum 1 lristos
Şi-a dat viaţa ca jertfă, tot aşa şi om ul, în duhul lui 1 lristos,
se pogoară într-un adevărat „iad al iubirii" şi aduce neşovăi-
loare pocăinţă în num ele întregului Adam. Potrivit Părintelui
Sofronie, treapta ultim ă a acestei pocăinţe, deşi de neatins
pe pământ, îl duce pe om la cunoştinţa deplină a Dumnezeu
lui celui Unu în Trei Ipostasuri şi a nem uririi sale.38
N um ai această în doită vedere are puterea de a-1 d eş
tepta pe om „din som nul cel de veacuri în păcat".39 Pa îl ţine
pe om în tensiune între „iad u l" cunoaşterii de sine şi adân
cul cunoaşterii iui D um nezeu, şi astfel îl aduce la cunoaşte
rea deplină în care sunt cuprinse toate dim ensiunile vieţii
v>Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 58.

37Arhim andritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 25.
118 Arhimandritul ZAH ARIA ZAHAROU
duhovniceşti. Avântul pocăinţei sale are atâta putere încât

îl poartă „în hotare nebănuite, unde i se îm părtăşeşte o îna-
inte-gustare a dum nezeieştii u n iv ersalităţi"40. Şi dacă u r
m ează calea pocăinţei până la capăt, duhul său va cunoaşte
toate cele ale om ului, iar Duhul Sfânt, C are Se sălăşluieşte
acum în el, îl va ajuta să cunoască cele adânci ale lui D um
nezeu (cf. 1 Cor. 2 ,1 1 ). Vederea sfinţeniei lui D um nezeu, pe
de o parte, şi a nimicniciei lui, pe de altă parte, îl fac pe om
asem enea lui Dum nezeu. Această asem ănare este nespus de
puternică şi nu are sfârşit nici pe păm ânt, nici în cer, de
vrem e ce desăvârşita iubire a lui H ristos este de neajuns,
întrebarea 1: Fxistă vreo diferenţă în tre a n e ruga şi a ne
închina? Cu alte cuvinte, atunci când ne rugăm lui Dumnezeu
ne şi în chin am Lui, iar atunci când ne închinăm lui D um
nezeu ne şi rugăm Lui, sau sunt două lucruri diferite? Aţi
amintit, de asemenea, ca prin suferinţă noi răspundem iubirii
lui Dum nezeu cu dragostea noastră. C a şi creştini ortodocşi
trebuie, oare, să în ţelegem prin aceasta ca nu putem răs
punde iubirii lui D um nezeu cu dragostea noastră sau că nu
ne trăim deplin credinţa, dacă nu suferim sau dacă uneori
ducem o viaţă îm belşugată şi lipsită de griji?
R ăspunsul 1: A cestea su n t două în treb ări com plexe şi
ne-ar m ai trebui încă o cuvântare pentru a răspunde la ele.
Haideţi să ne oprim asupra celei dintâi: rugăciunea şi în chi
narea. închinarea este un term en mai general, este o viaţă
atotcu prinzătoare, în vrem e ce rugăciunea este doar una
dintre m anifestările ei. în ch in area este mai cu seam ă un

schim b de vieţi între om şi Dum nezeu, schim b care se pe

trece, de pildă, în Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este în
chinare, în ca aflam şi rugăciune, şi o întreagă viaţă - viaţa lui
Hristos. în Sfânta îm părtăşanie se săvârşeşte acest schim b
de vieţi: îi dăm D om nului viaţa noastră m ărginită şi vre
m elnică pentru a prim i viaţa Lui nem ărginită şi veşnică. îi
oferim lui Dum nezeu o bucăţică de pâine şi puţin vin, dar
in acea pâine şi în acel vin ne punem toată credinţa, iubirea
şi sm erenia, toată aşteptarea noastră, întreaga noastră viaţă.
Şi zicem Dom nului : „A le Tale dintru ale Tale, Ţie îţi adu-
A
cern de toate şi pentru toate." Ii dăm lui Dum nezeu toată

viaţa noastră după ce m ai înainte ne-am pregătit ca să venim
şi să ne înfăţişăm înaintea Lui pentru a fi părtaşi la această
Taină. Şi Dum nezeu face la fel: F,1 prim eşte ofranda om ului
şi pune toată viaţa Lui - D uhul S fân t - în D aruri, prefă-
cându-le în Trupul şi Sângele Său, în care se cuprinde toată
plinătatea D um nezeirii Lui. Şi îi zice om ului: „Sfintele, sfin
ţilo r". D um nezeu ne prim eşte darurile, le um ple de viaţa
Lui şi ni le dă înapoi. Deşi acest schim b de vieţi se petrece
şi în rugăciune, închinarea presupune o mai m are plinătate.
A doua întrebare pe care mi-aţi pus-o este mai dificilă.
s. ’r+ r ri n
Dum nezeu Şi-a arătat dragostea pentru noi prin aceea că ă
suferit pentru noi m oartea şi ne-a dat putinţa ca prin sufe
rinţă să ne arătăm şi noi dragostea faţă de El. Sfântul Pa vel
spune că în această lum e H ristos pătim eşte (cf. Fapte 26, 23),
iar noi, dacă suntem cu adevărat mădulare ale Trupului Său,
nu putem să nu suferim atunci când Capul Trupului poartă
o cunună de spini. Dacă înţelegem aceasta, atunci pentru
noi suferinţa devine un privilegiu: privilegiul de a ne arăta
m ădulare ale Trupului. De aceea Sfântul Petru zice în epis
tola sa: „vrem ea este ca să înceapă jud ecata de la casa lui
D u m n ezeu ... Şi dacă dreptul abia se m ântuieşte, ce va fi cu

cel n ecred in cios şi p ăcătos?" (1 Petru 4, 17-18). A şa cum
Dum nezeu L-a dat m orţii pe U nul-N ăscut Fiul Său, tot aşa
LI dă suferinţei şi pe poporul Sau, pentru a-1 adeveri „casă
a Sa", adică sălaş al D iim nezeirii Lui, de vrem e ce vieţuieşte
în el. Din această perspectivă, suferinţa devine un privilegiu
şi o cinste. Este sem nul alegerii noastre de către lălăi Ceresc
pentru a pătim i şi noi aceeaşi ju d ecată pe care Fiul Lui a
purtat-o în această lum e şi pentru a fi daţi m orţii. A muri
pentru Dum nezeu, pentru poruncile Lui, este o m oarte care
osândeşte m oartea, la fel cum m oartea D om nului nostru a
osândit şi a nim icit m oartea. D um nezeu în găd u ie ca toţi
sfinţii Săi să treacă prin această suferinţă. De m ulte ori, în
pronia Sa, Domnul le îngăduie sfinţilor să sim tă gustul ia
dului, nu pentru a fi nim iciţi, ci pentru a pătrunde în taina
coborârii lui H ristos la iad, pentru a cunoaşte pe H ristos pe
deplin (totus Christus) şi calea Lui ce se întinde de la Cerul
C erurilor până la cele mai de jos ale păm ântului. „Iar aceea
că « S-a suit» - ce înseam nă decât că S-a pogorât în părţile
cele m ai de jos ale păm ântu lu i?" (Efes. 4, 9) glăsuieşte plin
de uim ire Sfântul Pavel. A ceasta este calea lui H ristos: mai
întâi S-a pogorât ca apoi să Se înalţe şi toţi sfinţii Lui dobân
desc prin suferinţă acest privilegiu de a se dovedi sălaş al
lui Dum nezeu şi de a dobândi cunoaşterea desăvârşită a căii
lui H ristos. Suferinţa astfel înţeleasă devine în chip m inunat
o m are cinste şi un dar m ai presus de fire. De aceea, nu ne
lăsăm im presionaţi de teoriile budiste care încearcă să născo
cească felurite căi de a ne sustrage suferinţei, pentru că noi
prin suferinţă avem putinţa să devenim fii ai lui Dum nezeu,
părtaşi la biruinţa Fiului lui Dum nezeu asupra m orţii. Căci,
precum spune Sfântul Petru, pentru noi, creştinii, este im
portant să suferim pe nedrept, iar nu din pricina păcatelor

săvârşite (cf. 1 Petru 2, 19-20). în N icom idia, douăzeci de
mii de suflete se în d rep tau spre locul m uceniciei lor. Toţi
urm au să-şi dea viaţa pentru H ristos, dar pe drum u nul
dintre ei a rupt în bucăţi portretul îm păratului şi din pricina
aceasta Biserica nu I-a trecut în rândul m ucenicilor. CI să
vârşise o nelegiuire care putea fi pedepsită de legea statului,
în vrem e ce toţi ceilalţi erau duşi ca m ieii la tăiere, iar m u
cenicia le-a fost recunoscută şi slăvită. Cel care a rupt portre
tul a fost om orât îm preună cu ceilalţi şi poate că Dumnezeu
i-a prim it m ucenicia, d ar pentru că în fapta pe care o săvâr
şise exista o anum ită îm potrivire la rău, Biserica nu l-a tre
cut şi pe el în rândul sfinţilor. I lristos a zis: „Nu vă îm po
triviţi celui rău " (M atei 5, 39), şi ne-a d at CI în su şi pildă:
„S-a adus ca un miel spre junghiere şi ca o oaie fără de glas
inaintea celor ce o tund" (Is. 5 3,7), după cum zice Proorocul
Isaia, şi a fost urât pe nedrept (cf. loan 15, 25). Pentru noi
este im portant să deprindem ethosul, felul de viaţă insuflat
de Sfânta Liturghie. Noi, preoţii, începem Proscom idia cu
cuvintele: „Ca un m iel nevinovat spre junghiere S-a adus şi
ca o oaie, fără de glas îm potriva celui ce-o tunde, aşa nu Şi-a
deschis gura Sa. Intru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat."
Acesta este ethosul pe care îl în su fiă Sfânta Liturghie şi
acesta este ethosul care biruieşte m oartea! Aşa a nim icit
Domnul m oartea în locul nostru şi a b iruit lum ea aceasta
căzută în păcat. Noi nu trebuie să ne lăsăm furaţi de duhul
acestei lum i şi să căutăm să ne facem singuri dreptate, să ne
luptăm pentru a ne îndreptăţi, ci mai degrabă să suferim
nedreptatea. „Pentru ce nu suferiţi mai bine strâm bătatea
decât să umblaţi prin tribunale?" (cf. 1 Cor. 6, 7), zice Sfântul
Pavel. El ar fi vrut mai degrabă ca ucenicii lui să sufere pe
122 Arhimandritul ZAHARJA ZAHAROU
nedrept decât să se lupte pentru îndreptăţirea lor, chiar şi

atunci când, om eneşte vorbind, dreptatea era de partea lor.
Acest principiu desăvârşit este insuflat de însăşi calea Dom
nului. Fireşte, câtă vrem e trăim în această lum e, se cade ca
pe toate să le facem potrivit m ăsurii la care a ajuns fiecare
dintre noi. D ar pentru noi pilda cea mai în altă şi punctul
ultim de referinţă este felul în care H ristos Şi-a trăit viaţa.
Ar mai fi m ulte de spus. De pilda, potrivit tradiţiei sfin
ţilor, Maica D om nului nu ar fi trebuit să m oară, pentru că
ea nu a păcătuit niciodată, nici m ăcar cu gândul, şi oricine
nu păcătuieşte nu m oare. Totuşi, ea a gustat m oartea, însă,
num ai pentru trei zile, apoi a înviat şi s-a m utat la cer. A tre
cut prin m oarte pentru a urm a pilda Fiului ei, pentru ca şi
m oartea ei să fie o osând ire a m orţii, fiind o m oarte nepri
hănită, adică fără de păcat. Sfântu l M axim M ărturisitorul
spune că cei care prim esc Botezul şi nu mai păcătuiesc după
aceea nu ar trebui să mai m oară, nici m ăcar de o m oarte tru
pească. însă Dum nezeu îngăduie ca ei să m oara, pentru că
m oartea lor este o osând ire a m orţii, după cum a fost şi
m oartea lui Hristos.
întrebarea 2: Trăim într-o lum e în care suferinţele om ului

se îm puţinează în funcţie de bunăstarea de care se bucură.
Ba mai mult, într-o cultură ca a noastră, ni se spune că sufe
rinţa trebuie ocolită, trebuie diminuată prin medicaţie ş.a.m.d.
Ne-aţi putea spune câteva cuvinte în legătură cu aceasta?
Răspunsul 2: C ultura acestei lumi îndeam nă la fuga de
suferinţă şi la confort. Cu toţii suntem od raslele acestei
lumi, însă Scriptura ne înfăţişează o p erspectivă inversă:
toate lucrurile pe care le preţuieşte omul sunt urâciune îna
intea lui Dum nezeu. îmi aduc am inte de un cuvânt al Sfântu
lui Isaac Şirul care spunea că nim eni niciodată nu s-a înălţat
la cor trăind în huzur. Toţi încercăm să scăpăm de durere şi

de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim ade
vărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem prim i cu curaj,
atunci când nu ne va fi cu putinţa să o ocolim. Dumnezeu ne
va da atunci harul de a ne ridica m ai presus de ea. Este bine
să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu.
S-ar putea ca în viaţa noastră să avem ocazia să punem în
practică această teorie şi atunci ne vom încredinţa de ade
vărul ei. Am citit la Sfinţii Părinţi că Dum nezeu preţuieşte
îndeosebi trei lucruri: rugăciunea curată, ascultarea m ona
hală şi aducerea de m ulţum ită atunci când suntem am enin
ţaţi de m oarte din pricina bolii, prigoanei sau năpastelor.
Odată am fost internat în spital pentru o operaţie. Trebuia
sa răm ân acolo o săptăm ână şi m -am gândit că aş putea să
încerc unul dintre aceste trei lucruri. Am luat hotărârea ca
in tot acest timp să nu spun altă rugăciune decât: „Slavă Ţie,
Doam ne, slavă Ţie! M ulţum esc Ţie, D oam ne, pentru toate."
Şi m -am rugat aşa tim p de m ai m ulte zile şi spre sfârşitul
săptăm ânii totul era atât de frum os, m ângâietor şi luminos
încât m -am întristat la gândul că trebuia să părăsesc spitalul.
Astfel, pentru m ine a avut m are însem nătate faptul că am
citit undeva că a da m ulţum ită lui Dum nezeu în boală e un
lucru bineplăcut Lui, pentru că atunci când am fost la anan
ghie, cunoşteam teoria, am pus-o în practică şi Dumnezeu
mi-a venit în ajutor. La vrem e de restrişte, tot adevărul pe
care l-am au zit sau citit din Scriptură ne va fi de folos şi ne
va m ântui.
D acă suferinţa este sem nul alegerii noastre de către
I )um nezeu, oare de ce II rugăm să ne izbăvească de suferinţă
şi să ne dea un sfârşit bun, fără durere? A celaşi lucru se în
tâmplă şi cu ispitele: în Rugăciunea D om nească îi cerem cu
stăruinţă lui Dum nezeu să nu ne ducă în ispită. însă Sfântul

A postol Iacov zice că se cade să ne bucurăm atunci când
suntem în ispită, pentru că avem prilejul să ne dovedim cre-
dincioşia faţă de D um nezeu (cf. Iacov 1, 2, 12). In ispite şi
în necazuri, nu noi suntem cei care întocm im planurile, nu
noi ne alegem crucea, ci prim im acea cruce pe care atotînţe-
leapta pronie a lui Dum nezeu a rânduit-o pentru noi. N u
mai Domnul ştie cât de mică sau de mare este crucea de care
avem nevoie. Şi ne va da tocm ai acea cruce care este cea mai
potrivită şi m ai trebuincioasă pentru a ne desprinde de toată
alipirea pătim aşă din viaţa aceasta trecătoare, ca să alergăm
după Hristos cu inim ă slobodă. Prin urm are, nu noi suntem
cei care alegem , ci pronia dum nezeiască în tocm eşte planul
pentru viaţa noastră. Fireşte, ne rugăm ca Dum nezeu să ne
izbăvească de suferinţă şi să ne dea un sfârşit cu pace şi fără
durere, pentru că nu ştim dacă vom fi în stare să îndurăm
suferinţele sau ne vom dovedi lipsiţi de curaj. în privinţa is
pitelor, ne rugăm ca să fim izbăviţi de necazuri, dar dacă ele
vin asupra noastră, atunci le vom duce pe toate cu puterea
D uhului lui D um nezeu. M ulţi oam eni îşi aleg singuri cru
cea, apoi îşi pierd curajul şi cad în ispită. N e am intim cum
a învăţat Sfântul Apostol Petru această lecţie. Dacă suntem
credincioşi în puţinul necaz care ne-a fost dat şi îl răbdăm
cum se cuvine, vom primi puterea să răbdăm altele şi mai
m ari, şi în felul acesta să ne dovedim şi m ai m ult credincio-
şia faţă de D um nezeu.
7
ZID IREA INIMII PRIN H A RUL POCĂIN ŢEI
Evanghelia lui H ristos începe cu un îndem n la pocăinţă:

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 4,17).
A ceste cuvinte reînnoadă dialogul dintre D um nezeu şi om,
dialog care se în treru p sese în rai d in pricina neascultării
protopărinţilor noştri.1 A cum aceste cuvinte vestesc o nouă
zidire, un neam nou, al cărui Cap este H ristos, Ziditorul în
suşi. Făcând ascultare de porunca M ântuitorului, noi înce
pem prin pocăinţă a ne îm potrivi păcatului, aşa încât să se
îm plinească gândul lui Dum nezeu pentru om şi zidirea lui
după chipul şi asem ănarea Sa.
în viaţa om ului vine o vrem e când el sim te că tot lucrul
m âinilor sale poartă ascunsă în sine săm ânţa stricăciunii şi
înaintea Feţei Judecătorului celui veşnic e ca pleava. Un ase
menea sim ţăm ânt îl aduce pe om la ceea ce Părintele Sofro-
nie num ea „binecuvântata deznădejde", care, la rândul ei,
îl aduce la pocăinţă. A ceastă deznădejde este aceeaşi cu „în
tristarea cea după D um nezeu [care] aduce pocăinţă spre
m ântuire" (2 Cor. 7, 10), despre care vorbea şi A postolul.
Din viaţa Sfântu lu i A m brozie de la O ptina aflăm că
Sfântul, în trebat fiind cu puţin tim p în ain te de a m uri ce
canon de rugăciune a avut, a răspuns: „Nu există canon mai
bun decât canonul pocăinţei pe care îl învăţăm de la vameş:
1 Cf. Fericitul Arhim andrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 120.

«D um nezeule, m ilostiv fii m ie, păcătosului!»" De m ulte ori,

sfinţi m ari precum Avva Sisoe T-au cerut lui Dum nezeu în a
inte de a m uri să le prelungească viaţa pentru a m ai căştiga
vrem e de pocăinţă. înţelegem astfel că avem nevoie de po
căinţă nu num ai la începutul vieţii noastre duhovniceşti, ci
pe toi p a ra irsu l ei, până la suflarea de pe urmă.
O m ul pune început pocăinţei prin tăierea legăturilor cu
lum ea din afară pentru a-şi îndrepta toată strădania spre
pogorârea în adâncul inim ii. M ai apoi, el caută să se stator
nicească în ad ân cu l inim ii pentru a putea fi tăm ăduit de
harul lui Dum nezeu şi a-şi descoperi unitatea lăuntrică pre
cum şi unitatea ontologică cu întreaga lume.
Viaţa creştină începe cu credinţa în Hristos şi cu pocăinţa
pe care Biserica le-a aşezat ca şi condiţii necesare pentru Botez.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, naşterea firească a om u
lui din părinţi trupeşti este urm ată de o a doua naştere, cea
duhovnicească, ce se săvârşeşte în Taina Botezului. Dar mai
există şi o a treia naştere, săvârşită prin lacrim ile pocăinţei.2
Viaţa creştină nu este statică, ea are o creştere şi o dina
m ică. C redinciosu l trebuie să păstreze duhul p ocăin ţei şi
după Botez, aşa încât să se dovedească vrednic de harul care
i-a fost încredinţat. Şi aceasta o face prin păzirea poruncilor
lui D um nezeu, căci, potrivit Sfântu lu i M arcu A scetul,
„D om nul e ascuns în poruncile S a le "3. Prin urm are, păzind
poruncile, credinciosul se face bineplăcut D um nezeului şi
Părintelui său. Se arată a fi fiu al Lui născut a doua oară, îi
îm plineşte voia şi petrece în casa Părintelui său.
7 Vezi Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită,

trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba-lulia, 2003, pp. 206-207.
’ Sfântul M arcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în două sute de
capete, în Filocalia, voi. 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 288.
OMUL CFX TAINIC AL INIMII 127
Potrivit Proorocului isaia, există două nivele de viaţă şi

cugetare: unul dum nezeiesc şi altul om enesc. Şi ele sunt atât
de departe unul de altul precum cerurile de păm ânt (cf. Is.
5 5 ,9 ). Prin harul pocăinţei, omul se m enţine în planul dum
nezeiesc, neabătându-se de la viziunea insuflată de porun
cile dum nezeieşti şi astfel este ocrotit şi creşte ca şi fiu al lui
D um nezeu.
Pocăinţa este un dar atotcuprinzător pentru că în ea se
adună toate virtu ţile. Avva A m m ona aseam ănă pocăinţa
m onahului cu un cerc de foc care îl înconjoară şi îl fereşte
de păcat. Prin pocăinţă om ul dobândeşte o dreaptă judecată
şi o d reaptă înţelegere, pentru că ea îl slobozeşte de felul
om enesc de a cugeta, care este urâciune înaintea lui D um
nezeu, şi îi d eschide în ain te o perspectivă dum nezeiască.
Imboldul spre o pocăinţă adâncă vine fie din conştientizarea
păcătoşeniei noastre, fie din sim ţăm ântul că nu suntem în
stare să ne ridicăm la m ăsura chem ării lui D um nezeu. Să
luăm am inte la pilda de pocăinţă pe care ne-o dau Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel. A m intindu-şi de păcatul lor, ei s-au
căit am arnic, iar haru l pocăinţei le-a dezvăluit gândul de
mai înainte de veci al lui Dum nezeu pentru om , precum şi
înfricoşata cădere a întregului Adam , şi în felul acesta pocă
inţa lor personală s-a preschim bat în chip firesc într-o pocă
inţă universală.
în că dintru în ceput pocăinţa se însoţeşte de multă m ân
gâiere. Fiind îm plinirea unei porunci dumnezeieşti, ea aduce
cu sine şi o răsplată de la D um nezeu. Pocăinţa este înfrâna-
rea de la faptele cele m oarte ale păcatului şi alipirea de
Dum nezeul cel Viu. Este insuflată de credinţa care dă viaţă,
şi viaţă din belşug (cf. loan 10, 10). Ea vindecă înstrăinarea
om ului de D um nezeu şi-l uneşte din nou cu A rhetipul său.
Pocăinţa săvârşită în duh de credinţă şi sm erenie îi dă

omului nădejdea că nu va muri în păcatele sale (ci. Ioan 8,24).
Cel ce se pocăieşte cu adevărat nu este chin uit de o deznă
dejde m orbidă, căci în pocăinţă el află m ângâiere. El poate
să deznădăjduiască doar de sărăcia sa duhovnicească şi tră
ieşte harul acestei deznădejdi singur cu Unul D um nezeu.
Dimpotrivă, cel ce se arată ursuz în tovărăşia aproapelui său
dovedeşte ca nu şi-a trăit deznădejdea singur cu Dum nezeu.
Le este povară fraţilor, deşi a prim it poruncă să le fie bine-
plăcut (cf. Col. 3 ,1 5 ).
Părintele Sofronie a stăruit mult asupra pocăinţei, văzând
în ea m odul de viaţă prin care omul îşi poate afla adâncul
inim ii, adică locul întâlnirii sale cu D um nezeu. Pocăinţa
surpă zidurile dim prejurul inim ii şi în găd u ie m inţii să se
coboare în inim ă. Deşi la început lacrim ile pe care le varsă
om ul sunt m ai degrabă de natură sufletească, ele se cuvin
preţuite de vrem e ce au o anum ită legătură cu Dum nezeu
A
şi antrenează toate pu terile du hovniceşti ale om ului. Îmi

aduc am inte că o tânără grecoaică i-a spus odată Părintelui
Sofronie: „Părinte, îm i vine foarte uşor să plâng, poate că e
ceva psihologic, poate că nu e bine." La care Părintele i-a răs
puns: „Lasă lacrimile să vină şi prefă-le în rugăciune." Cu alte
cuvinte, nu contează că lacrim ile sunt sufleteşti, căci dacă
le îm preunăm cu rugăciunea, ele devin duhovniceşti. însă
când inima se deschide, ne încearcă un alt fel de plâns, ase
m eni cutrem urului despre care vorbeşte Proorocu l ilie. E
nevoie să se producă mai întâi acest cutrem ur pentru ca să
urm eze mai apoi adierea de vânt lin (3 Regi 19,12). Mai întâi
se stârneşte vijelia năprasnică ce pregăteşte venirea M ângâie
torului. Cutrem urul şi vijelia sunt truda pocăinţei care cu-
răţă inim a om ului de întinăciunea şi stricăciunea m orţii, ca

să poată prim i m ângâierea cea nestricăcioasă a Duhului.
Pocăinţa deschide adâncul inimii omului către Dumnezeu
aşa în cât harul Duhului Sfânt să se poată sălăşlui în el. Pri
mirea acestui har este începutul celei de-a treia naşteri a lui,
când el lucrează îm preu nă cu D um nezeu la reînnoirea sa.
Om ul dobândeşte atunci starea lui H ristos. îl prim eşte în
inim ă pe H ristos, C are Se face El însuşi slujitorul m ântuirii
sale. A tunci i se deschid ochii sufletului şi îl vede pe D um
nezeu şi pe aproapele său într-o cu totul altă lumină.
Prin pocăinţă om ul îm plineşte prim a poruncă a iubirii
pentru că toată dorirea şi-o îndreaptă acum spre D om nul.
Pocăinţa îi unifică toate puterile aşa în cât este în stare să se
întoarcă spre Dum nezeu cu toată fiinţa sa, ajungând să se
ridice la m ăsura înaltă a poruncii dumnezeieşti, aceea de a-L
iubi pe Dum nezeu cu tot sufletul, cu toată m intea şi cu toată
inima. Om ul încep e să-şi vadă sem enii şi întreaga lum e aşa
cum îi vede Dumnezeu şi de acum încolo singura lui dorinţă
este ca toţi să fie mântuiţi de HI, precum se ruga Sfântul Siluan.
HI tânjeşte şi se roagă ca întreaga om enire să aibă parte de
aceeaşi m ilostivire şi har de la Dom nul ca şi el. Astfel omul
devine universal şi ajunge „la m ăsura vârstei deplinătăţii
lui H ristos" (Efes. 4 ,1 3 ).
De asem enea, prin pocăinţă om ul devine adevărat, căci
acum îşi recunoaşte pe deplin păcătoşenia firii sale căzute.
D upă cum spune A postolul şi Evanghelistul loan: „D acă
zicem că păcat nu avem, ne am ăgim pe noi înşine şi adevă
rul nu este întru n o i" (1 loan 1, 8). însă păcatul, din pricina
urmărilor sale de dimensiuni cosmice, este moştenirea şi trista
„contribuţie" a fiecărui om (cf. Rom. 3, 23). De îndată ce cre
dinciosul devine conştient de păcatul său, el nu m ai caută
să-l tăinuiască, ci îşi spovedeşte căderea înaintea Feţei lui

D um nezeu. îşi scoate păcatul la lumină şi păcatul se şterge.
Toată puterea Tainei Spovedaniei stă în aceea că tot cel ce
se pocăieşte şi îşi spovedeşte căderea înaintea lui Dumnezeu
recun oaşte un adevăr u niversal, şi dacă e vreodată om ul
fără greşeală înaintea D om nului, este num ai atunci când îşi
m ărturiseşte păcătoşenia. A tunci mai m ult decât oricând
om ul este adevărat şi prin aceasta atrage la sine Duhul
Adevărului, C are îi tăm ăduieşte întreaga fiinţă prin harul
pocăinţei. Toate acestea îl aduc pe om la conştientizarea să
răciei sale duhovniceşti şi, ca răspuns la pocăinţa sa, Duhul
Sfânt îi dăruieşte vindecare şi îndreptăţire (cf. Rom . 4, 25)'1.
Mai m ult chiar, prin pocăinţă şi spovedanie creştinul îşi
arată credinţa în puterea m ântuitoare a lui Dum nezeu şi do
vedeşte că nu-şi pune nădejdea nici în om , nici în înger, ci
doar în Hristos Care ne-a răscum părat cu Sângele jertfei Sale.
în cele din urmă, pocăinţa şi spovedania sunt crucea pe
care o ia asupră-şi credinciosul spre m ântuirea şi îndreptă
ţirea sa. Această cruce este ruşinea suferită atunci când îşi
dezvăluie păcatele înaintea lui D um nezeu, în prezenţa unui
slujitor al Bisericii. Prin aceasta el purcede pe calea D om nu
lui, iar Dom nul îi prim eşte ruşinea, fie ea m ai mică sau mai
m are, ca pe o jertfă de m ulţum ită şi, la rândul Lui, îi dăru
ieşte har tăm ăduitor. Tot cel ce purcede pe calea D om nului
prin prim irea ruşinii de bunăvoie îl va avea pe Dom nul
tovarăş de drum , de vrem e ce H ristos a zis că LI însuşi este
Calea, atât a Vieţii cât şi a A devărului. Prin urm are, credin
ciosul care tânjeşte sm erit după Dom nul se face părtaş atât
la harul cât şi la viaţa m arelui Îm preună-Călător. Pe scurt, *
4 Ed. Jubiliară, 2001.

primind de bunăvoie ruşinea în spovedanie eJ nu num ai că

scapă de ruşinea cea fără de voie la Judecata de apoi, ci şi
I )um nezeu îl recunoaşte în veşnicie ca fiind al Lui.
A
Insă desăvârşirea harului omul o dobândeşte numai

atunci când aduce D om nului pocăinţă pentru întreaga
lume. De în d ată ce pocăinţa personală a om ului dă roadă,
D um nezeu îi arată acestu ia căderea în tregu lu i A dam şi
atunci om ul face din rugăciunea şi pocăinţa sa strigătul în
tregului păm ânt. A ceasta se adevereşte în m ulte din vieţile
d rep ţilo r V echiului şi N oului Testam ent. Ne su n t pildă,
bunăoară, cei trei sfinţi tineri care, aruncaţi fiind în cuptorul
cu foc, petreceau nevătăm aţi, pocăindu-se de apostazia lui
Israel în Babilon, luând toată vina asupra lor şi prim ind vă
paia de iad a cuptoru lui ca pe o plată binem eritată de la
Domnul pentru păcatul neam ului lor (Cântarea celor trei
tineri, 5-7)5. La fel şi M oise s-a rugat pentru popor şi l-a cerut
lui Dumnezeu să-l şteargă şi pe el din Cartea Sa de nu-i va
mântui pe toţi din neam ul său (cf. leş. 3 2 ,3 2 ); Sfântul A pos
tol Pavel a dorit să fie el însuşi anatem a pentru cei de un
neam cu el (cf. Rom. 9, 3). Iar în vrem urile noastre, Sfântul
Siluan a înălţat la Dom nul o rugăciune de pocăinţă pentru
întreaga lum e.6

6 Vezi Tânguirea lui Aâattt, la Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan
Athonitul, pp. 477-483.
8
D ESPRE POCĂINŢĂ
Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem

cu începutul, şi anum e a i zidirea omului de către Dumnezeu,
în rai, A dam se bucura de m are cinste, vieţuia asem enea în
gerilor, e raîn tr-o nem ijlocită legătură cu Dum nezeu şi trăia
în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Vorbea cu Dum nezeu
faţă către Faţă, II slăvea îm preună cu cetele îngereşti şi hrană
îi era tot cuvântul ce ieşea din gura lui D um nezeu. însă
după cum bine ştim , în pofida cinstei d e care se bucura,
Adam s-a lăsat înşelat de şarpe şi a urm at pornirii diavoleşti
de a se ridica îm potriva lui Dum nezeu pentru a-I lua locul.
Şi la fel cum vrăjmaşul a căzut din cer ca un fulger, din cauza
dorinţei lui pline de în d răzn eală de a-şi aşeza tronul mai
presus de tronul lui D um nezeu, tot aşa şi Adam a căzut fără
zăbavă. „Om ul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a do
bitoacelor celor fără de m inte şi s-a asem ănat lo r" (Ps. 48,21),
zice Psalmistul.
Izgonirea lui Adam din rai a avut urm ări dezastruoase,
căci a deschis o prăpastie între lumea văzută şi cea nevăzută.
Adam a căzut în pofida faptului că D um nezeu l-a prevenit
şi m are a fost căderea lui. In să noi ar trebui să ne gândim la
propria noastră cădere ca fiind chiar mai m are decât cea a
lui Adam , pentru că deşi ştim ce i s-a întâm plat acestuia, nu
contenim să repetăm iară şi iară aceeaşi greşeală.
Om ul a fost zidit după chipul şi asem ănarea lui D um

nezeu, o „oglindă" menită să reflecte virtuţile lui Dumnezeu.
Aceste virtuţi nu trebuie înţelese în sens m oral, ci ca însuşiri
sau energii dumnezeieşti precum înţelepciunea, lumina şi fru
museţea. In rai, omul prim ea nem ijlocit harul lui Dumnezeu,
însă, căzând, oglinda sufletului său s-a întunecat şi nu a mai
putut răsfrânge nici m ăcar câteva raze din lum ina cea plină
de slavă a lui D um nezeu. Cu toate acestea, darul pe care
Dum nezeu l-a încredinţat om ului a fost atât de m are încât
unii dintre drepţii V echiului Testam ent au în trezărit din
când în când câte o licărire a Lum inii dum nezeieşti. Ei s-au
învrednicit de vederea lumii duhovniceşti şi au dat m ărturie
despre ea. N e aducem am inte de Proorocul Isaia care, vă
zând slava D om nului, a fost chem at de D um nezeu la po
căinţă cu cuvintele: „G ândurile Mele nu sunt ca gândurile
voastre şi căile M ele ca ale v oastre... Şi cât de departe sunt
cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile
voastre şi cugetele M ele de cugetele voastre" (Is. 55, 8-9).
Dum nezeu i-a dezvăluit Proorocului Său contrastul uriaş
care există între lum ea căzută şi „păm ântul celor vii" (Is.
38,11), precum şi prăpastia adâncă ce le desparte. Din clipa
aceea, Isaia a privit lu m ina lum ii acesteia ca pe întu neric
faţă de Lum ina lumii duhovniceşti care i se d ezvălu ise1 şi
s-a tânguit am arnic: „Om ticălos ce sun t!".
Un alt Prooroc s-a rugat în acelaşi duh şi rugăciunea lui
dă glas strigării stăru itoare a tuturor d repţilor Vechiului *
: Cf. The Ascerision oflsaiah 8,21, un document iudeo-creştin din secolul

al doilea, care descrie călătoria Proorocului prin cele şapte ceruri după
ce pătimise moarte de mucenic. Vezi The Letters o f Ammonas, trad. Dervvas
|. Chitty, revizuită şi cu o introducere de Sebastinn Brock (Fairacres,
Oxford: SLG Press, Convent of the Incam ation, 1995), pp. 13-14.
134 Arhimandritul ZAMARIA ZAHAROU
Testam ent: „D um nezeule, m ilostiveşte-Te spre noi şi ne

binecuvintează, lum inează Faţa Ta spre noi şi ne m iluieşte!
Ca să cunoaştem pe păm ânt calea Ta, în toate neam urile
m ântuirea Ta" (Ps. 66, 1-2).
Şi când a venit în cele din urm ă plinirea vrem ii, precum
citim în Scriptură (cf. Gal. 4, 4), şi Dum nezeu a văzut că se
află pe păm ânt o făptură care um blă întru dreptate şi este
vrednică de El, a plecat cerurile (cf. Ps. 143, 5) şi S-a pogorât,
născându-Se din Fecioară. Iată cum ne în făţişează eveni
mentul Evanghelia după M atei: „Poporul care stătea în întu
neric a văzut lum ină m are şi celor ce şedeau în latura şi în
umbra m orţii lum ină le-a răsărit" (M atei 4 ,1 6 ) . Şi această
„lumină m are" a început să-i vorbească iarăşi omului, reînno-
dând astfel dialogul care se întrerupsese atât de brusc în rai.
Lum ina îi întrebase în rai pe protopărinţii noştri care îi
nesocotiseră porunca: „A dam e, unde eşti? Eva, unde eşti?
Ce aţi făcut?" Dar niciunul dintre ei nu l-a răspuns: „Aici
sunt, Doam ne. Mă ascund, căci de bunăvoie am greşit Ţie,
dar iată că acum m ă pocăiesc. Ci Tu, ca un bun, iartă-m ă."
N iciunul dintre ei nu a vorbit astfel, ci dim potrivă, Adam a
dat vina pe Eva, iar Eva la rândul ei a dat vina pe şarpe. Adam
a m ers până acolo încât L-a învinu it pe însuşi Dum nezeu.
„Fem eia pe care Tu m i-ai dat-o să fie cu m ine, aceea mi-a
dat din pom şi am m ân cat", a zis el (Fac. 3, 12), vrând să
spună prin aceasta că vina îi aparţine de fapt lui Dumnezeu.
Şi D om nul, Care niciodată nu sileşte pe nim eni şi nu Se im
pune niciodată, i-a părăsit. I-a lăsat să sufere urm ările neas
cultării lor, să se ostenească m uncind păm ântul până când
îşi vor „veni în fire", asem eni fiului risipitor.
Insă acum această „lumină m are" străluceşte din Fecioară
şi vine să reia dialogul lui Dum nezeu cu om ul. însă de data
OMUL CEL TAIN IC. AL INIMII 135
aceasta, Dum nezeu nu mai întreabă: „U nde eşti, A dam e?",

ci zice: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (M arcu 1, 15).
în Noul Testam ent Dum nezeu ne cheam ă la pocăinţă în re
petate rânduri. Prin cuvântul Său El lum inează lum ea, ară-
tându-ne că nu se cade ca om ul să se m ulţum ească doar cu
ordinea văzuta a lucrurilor, pentru ca, în starea lor căzută, ele
sunt urâciune înaintea D om nului. El ne învaţă mai degrabă
că viaţa, mai cu seam ă „viaţa din belşu g" (cf. ioan 10, 10),
se dobând eşte printr-o cu totul altă purtare decât aceea a
cârm uitorilor lumii acesteia, care stăpânesc cu autoritate şi
sunt num iţi binefăcători (cf. Luca 22, 25). Dom nul vine să
răstoarne ordinea văzută a lucrurilor şi zice: „Care dintre
voi va vrea să fie cel dintâi, să fie cel de pe urm ă" (cf. Matei
19, 30; 20, 26-27). El ne cheam ă la pocăinţă: „N-am venit să
chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă" (M atei 9 ,13), căci
ştie că num ai pocăinţa p oate tăm ădui firea cea rănită de
păcat a om ului. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi" (M atei 9 ,1 2 ), zice Dom nul. A dică, H ristos vine nu
pentru cei ce se cred sănătoşi şi drepţi, ci pentru cei păcătoşi
care au nevoie de tăm ăduire. El vine să-i m ântuiască şi să-i
aşeze iarăşi în cinstea cea dintâi.
Şi chem area lui H ristos la pocăinţă nu a răm as fără răs
puns: chiar m ai înainte ca Dom nul să învie din m orţi, tâlha
rul cel bun s-a pocăit pe cruce. El s-a în tors la D um nezeu şi
spre deosebire de Adam a ales să se sm erească pe sine şi de
aceea Domnul l-a luat cu Sine în rai chiar în ziua aceea. Astfel,
D um nezeu ne arată că tot cel ce vrea să se înalţe îm preună
cu El trebuie să cuteze mai întâi să se pogoare, căci aceasta
este adevărata cale, pe care El în su şi a străbătut-o, slobo-
zindu-ne din legăturile păcatului şi ale morţii.
Tot om ul care L-a întâlnit pe D um nezeu, atât înainte cât

şi după întruparea lui H ristos - fie că l-a auzit cuvântul, fie
că I-a văzut slava, fie că a prim it şi num ai o descoperire n e
gativa sub form a conştientizării adâncim ii căderii sale - a
fost îm boldit spre pocăinţă. Iar în ziua Cincizecim ii, imediat
după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru a în ceput a
glăsui, propovăduind Evanghelia lui H ristos, cea a pocăin
ţei spre iertarea păcatelor.
O m inunată definiţie a p ocăin ţei o aflăm în Epistola
Sfântului Iacov. Iată ce zice A postolul: „Lepădând toată
sp u rcăciu nea şi prisosinţa răutăţii, prim iţi cu blând eţe
cuvântul sădit în voi, care poate să m ântu iască sufletele
voastre" (iacov 1, 21). Din cuvintele A postolului înţelegem
că pocăinţa p resup un e o în toarcere la ceea ce D um nezeu
ne-a dăruit la început: pocăindu-ne, primim încă o dată „su
flarea de viaţă" a D om nului, tocm ai acea suflare prin care
om ul a fost zidit după chipul şi asem ănarea lui Dum nezeu.
Când spunem că om ul a fost zidit după chipul şi asem ăna
rea lui D um nezeu, înţelegem prin aceasta că a fost făcut
după chipul şi asem ănarea energiilor dum nezeieşti: a iubirii,
a harului şi a înţelepciunii Lui. Dar ca să putem primi „su
flarea de viaţă", Cuvântul sădit înlăuntrul nostru, şi să de
venim părtaşi ai energiilor dum nezeieşti, trebuie mai întâi
să ne curăţim , lepădând toată răutatea şi alungând din su
fletul nostru tot ceea ce este străin de Dum nezeu.
Ori de câte ori omul prim eşte acest Cuvânt, ceva prinde
viaţă înlăuntrul lui şi darul cel dintâi, prim it în clipa zidirii
lui, se reînnoieşte. Om ul îşi dă seam a de toată urâciunea sa
şi înţelege că, lipsindu-se de harul lui Dum nezeu, el se asea
m ănă dobitoacelor fără de m inte; atunci începe în el lucrarea
pocăinţei. Cu alte cuvinte, om ul poate să ajungă la adevă
rata pocăinţă num ai dacă mai întâi a întrezărit o licărire ve

nită din lum ea cealaltă; abia atunci poate să-şi vadă păcăto
şenia în lum ina stării în care înţelege că s-ar cuveni să fie.
Iar pe H ristos izbutim să-L în tâln im m ai cu seam ă în
această „cealaltă lum e" a Dum nezeieştii Liturghii. în Sfânta
îm părtăşanie suntem cu totul răpiţi de vederea Celui Care,
bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi ca prin sărăcia Lui noi
toţi să devenim bogaţi (cf. 2 Cor. 8, 9), a C elui C are Şi-a dat
viaţa pentru ca noi să trăim veşnic (cf. loan 10, 15; 1 Ioan
4 ,9 ). Toate cele ce le rostim , pentru care ne rugăm şi pe care
le săvârşim în Sfânta Liturghie fac să sporească în suflet ura
faţă de păcătoşenia noastră, faţă de starea noastră căzută şi
simţim nevoia să ne sm erim în faţa desăvârşitului Chip al
blândeţii şi al dragostei care este zugrăvit în Sfânta Euha
ristie. Cu adevărat, Sfânta Liturghie ar trebui să stârnească
în noi dorinţa de a ne pocăi şi de a ne îndrepta viaţa.
Pe H ristos îl întâlnim şi atunci când prim im cuvântul
Lui în inim ile noastre. Atunci când citim Sfânta Scriptură,
de m ulte ori se întâm plă ca o frază scurtă să prindă viaţă în
noi şi să odrăslească înlău ntru l nostru dorinţa de pocăinţă.
Ştim din Vieţile sfinţilor că este de ajuns un singur cuvânt ca
o persoană să ia calea pustiei şi, întărit în lucrarea pocăinţei,
să ajungă m are înaintea lui D um nezeu. Aşa s-a întâm plat
cu Sfântul A ntonie, care, auzind în tim pul Sfintei Liturghii
cuvântul acesta din Evanghelie: „Dacă voieşti să fii desăvâr
şit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea com oară
în cer; după aceea, vino şi u rm ează-M i" (M atei 19, 21), a şi
plecat la pustie ca să-l îm plinească şi a ajuns să fie asem eni
unui dum nezeu printre Părinţii Pustiei.
Adevărata pocăinţă este de fapt un dar de la Dum nezeu.
Darul p ocăin ţei se n aşte în noi când vedem b lân d eţea şi
138 Arhimandritul ZAI1AR1A ZA11AROU
dragostea lui H ristos; tot atunci creşte în noi şi dorinţa arză

toare de a-I. cunoaşte şi m ai deplin. A tânji după Ziditorul
nostru este o trăire mai degrabă în plan ontologic, decât în
plan sufletesc, psihologic. Prin urm are, se cuvine ca şi vede
rea noastră să sufere o prefacere ontologică, aşa în cât să nu
ne mai com parăm cu sem enii noştri, ci să ne vedem pe noi
înşine în lum ina Ziditorului nostru. Şi precum Dum nezeu
întru pat are o îndoită fire, la fel şi om ul trebuie să capete o
îndoită fire: el trebuie să dobândească firea dum nezeiască
a Ziditorului său, nu ca esenţă, căci aceasta îi este proprie
num ai lui D um nezeu, ci ca energii. Şi când încep e să tră
iască în chip ontologic, omul îşi dă seam a că pocăinţa nu are
hotar. Părintele Sofronie spunea că pocăinţa nu are sfârşit
atâta vrem e cât vedem în noi chiar şi cea mai m ică umbră,
pentru că Dum nezeu este lum ină şi noi trebuie să devenim
la fel de transparenţi ca şi El. „Cu cât mai m ult văd pe Dum
n ezeu ", spune Părintele Sofronie, „cu atât m ai înflăcărată
mi se face pocăinţa, căci cu atât m ai lim pede îm i conştien
tizez nevrednicia înaintea L u i."2
Când ne pocăim , ne întoarcem cu toată fiinţa către
Dum nezeu, deşi suntem copleşiţi de durere. La început du
rerea aceasta este am ară, căci purtăm în noi rănile păcatului,
dar odată ce ni se tăm ăduiesc rănile, pocăinţa devine dulce.
Un sfânt spunea că m ierea este dulce lim bii, dar dacă limba
are vreo rană, în loc să sim tă dulceaţă, va simţi durere. La fel
se întâm plă şi cu pocăinţa. Când ne vedem propria sărăcie,
ne tânguim din pricina ei până când tânguirea noastră se
preface în lacrimi de iubire pentru acest m inunat Dumnezeu
al nostru.

D upă cum spuneam , niciod ată nu ajungem să ne po-

căim îndeajuns pentru felul în care ne vedem pe noi înşine
în lum ina îm părăţiei C erurilor; din aceeaşi pricină nici nu
putem să-I m ulţum im lui Dum nezeu îndeajuns. Părintele
Sofronie adevereşte că orice form ă de m ulţum ire de sine
este o în şelare care paralizează sufletu l. Sfântul Pavel îi
m ustra pe C orinteni cu cuvintele: „Şi ce ai, pe care să nu-1 fi
prim it? Iar dacă l-ai prim it, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai
fi prim it? Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îm bogăţit; fără de noi
aţi dom nit, şi m ăcar de aţi dom ni, ca şi noi să dom nim îm
preună cu voi" (1 Cor. 4, 7-8). Apostolul îi ceartă pentru că
au căzut în aceeaşi înşelare ca şi străm oşul nostru Adam ,
care a vru t să îm părăţească fără D um nezeu, vădind în felul
acesta, în mod indirect, însem nătatea darului sărăciei du-
A
hovniceşti. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu precum este,

Părintele Sofronie descrie acest dar după cum urm ează:
"Acel cuvânt al Psalm ului 33 s-a adeverit şi în

cazul m eu, şi nu o dată: «Săracul acesta a strigat, şi
Dom nul au auzit pre d ânsu l»... «Temeţi-vă de Dom
n u l... că nu este lipsă celor ce se tem de D ânsul.»
De departe nu este o fericire a se vedea «sărac», a
conştientiza propria orbire. N espus de dureros şi în
fricoşat lucru este a-ţi auzi osândirea la m oarte pen
tru că eşti aşa cum eşti. însă în ochii Ziditorului meu
- su n t fericit anum e pentru această cunoaştere a
propriei mele sărăcii (cf. M atei 5 ,3 ). A ceastă viziune
du hovn icească ţine d e faptul că ni s-a d escoperit
«îm părăţia cerurilor». Eu trebuie să văd pe Hristos
«precum este», pentru a mă cumpăni faţă de El, şi din
această com paraţie să îm i simt propria «neasem ă-
nare» - urâciune. Eu nu mă pot cunoaşte pe m ine
însum i dacă nu se află în ain tea mea Sfânt Chipul

Său. Puternică îm i era, şi încă îm i m ai este, respin
gerea faţă de sine-mi. Insă tocmai din această groază
s-a născut înlăuntrul m eu o rugăciune de o anum ită
deznădejde care mă afundă într-o m are de lacrimi.
Eu nu vedeam atunci nicio cale spre vindecarea mea;
îm i părea că urâciunea-m i nu se poate preschim ba
întru asem ănarea frum useţii Lui.»3
Cu alte cuvinte, tânguirea noastră purcede dintr-o con

ştientizare a sărăciei noastre şi ia chipul plânsului duhov
nicesc. Plânsul este un dar de la Dum nezeu care ne uneşte
toate puterile sufleteşti şi ne în alţă la m ăsura poruncilor
dum nezeieşti, care ne cer să-L. iubim pe Dum nezeu cu toată
inima, cu tot cugetul, cu întreaga noastră fiinţă. Şi încercând
să plinim poruncile, ne dăm seam a că nu noi suntem cei
care le păzim , ci mai degrabă D um nezeu ne păzeşte prin
poruncile Lui şi reînnoieşte chipul Său în noi.
în rai, Adam a trăit la m ăsura poruncilor dum nezeieşti,
dar num ai atâta vrem e cât a făcut ascultare şi nu a m âncat
din pomul cunoaşterii binelui şi răului. A fost dăruit de
D um nezeu cu în săşi suflarea Sa şi s-a b u cu rat de m ultă
ocrotire, pentru că era adânc înrădăcinat în tot binele. Dar
prin neascultare a pierdui toată această binecuvântare. însă
D um nezeu, în nespusa Lui m ilostivire, a sădit un alt pom
- nu în rai, ci în inim a om ului - şi acest pom trebuie ţinut
în viaţă de „izvoarele de apă ce se coboară din ochii om ului"
(Ps. 118,136). Or, aceste izvoare de lacrim i nu su n t altceva
decât d aru l plânsulu i du hovn icesc, rana in im ii, cea mai
înaltă expresie a pocăinţei. Căci atunci când om ul prim eşte
'Arhimandritul Sofrome, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 79-80.

OMUL CEL TAINIC AI INIMII 141
de bunăvoie această rană în inima lui, el află vindecare; fiinţa

lui îşi redobândeşte în tregia şi în felul acesta izbuteşte să
îm plinească poruncile lui Dum nezeu atât cât îi stă în putinţă.
Potrivit Părintelui Sofronie, omul, deşi nu poate niciodată să
îm plinească desăvârşit poruncile lui D um nezeu, poate to
tuşi să sporească în îm plinirea lor şi astfel să afle tăm ăduire.
Părinţii dau m are însem nătate plânsului duhovnicesc.
Vedem aceasta, de pildă, în scrierile Sfântului Sim eon Noul
Teolog sau în scrisoarea Sfântului G rigorie Palama către mo
nahia Xenia. Dar nu este uşor a învăţa să plângem cum se
cuvine. Dacă plânsul nostru este de natură sufletească, ne
vom veşteji şi vom stinge în noi orice licărire de viaţă. însă
dacă plânsul nostru este unul duhovnicesc, nu doar că nu
vom suferi nicio vătăm are, ci vom afla şi reînnoire. în cartea
sa Vom vedea p e Dumnezeu precum este, Părintele Sofronie ex
plică diferenţa dintre plânsul sufletesc şi cel duhovnicesc.4
Potrivit lui, prin plânsul sufletesc ne îngrădim viaţa în h o
tarele lumii văzute. Plânsul duhovnicesc apare atunci când
fiecare trăire a noastră o aducem înaintea lui D um nezeu, de
Care depindem în toate, căci singurul lucru pentru care m e
rită cu adevărat să plângem este înstrăinarea de El.
De m ulte ori suntem răniţi sufleteşte şi suferim durere
atunci când ne confruntăm cu energii care ne zdrobesc
inima. Noi însă trebuie să ne ridicăm deasupra acestor expe
rienţe negative şi izbutim să o facem dacă "exp lo atam " su
ferinţa pricinuită în inimă de o anum ită îm prejurare neplă
cută şi o prefacem în energie duhovnicească. Părintele Sofro- '
nie a insistat de m ulte ori asupra faptului că trebuie să învă
ţăm să străm utăm orice stare sufletească - fie ea pricinuită
4 Vezi cap. 4.
1
de boală, de dispreţul celorlalţi, de prigoană sau de n ep u

tinţa firii noastre - pe un nivel du hovn icesc, cu ajutorul
u nui gând pozitiv. Şi izbutim să facem aceasta dacă ne în
dreptăm cugetul spre locul în care se află Fiul lui Dumnezeu.
Să ne fie gândul doar la cele de Sus, după cum i-a îndem nat
Sfântul Pavel pe Filipeni (cf. Filip. 4, 8).
Unul dintre Părinţii Pustiei a fost întrebat de tânărul său
ucenic cum să înveţe să plângă la rugăciune. Şi Bătrânul a
răspuns: „Plânsul este o deprindere, însă om ul trebuie să
stăruie în d elu ng că să o dobândească, luând pururi am inte
la păcatele săvârşite şi la iad. îi este de folos să cugete neîn
cetat la m orm ânt, la felul cum străm oşii săi au plecat din
lum ea aceasta şi la locul unde se află ei acu m ." U cenicul,
vrând să afle mai m ulte, l-a iscodit din nou: „A r trebui, oare,
ca m onahul să-şi aducă am inte de părinţii săi răposaţi şi de
alte asemenea lucruri?" Bătrânul i-a răspuns: „Stăruie asupra
oricărei am intiri care aduce străpungere în suflet. Şi dacă vin
lacrim ile, poţi să-ţi muţi cugetul de la cele ce te-au făcut să
plângi la păcatele talc sau la oricare alt gând de p ocăin ţă."'
Prefacerea stărilor sufleteşti în stări duhovniceşti con
stituie m area cultură a m onahism ului şi num ai dacă m ona
hul va învăţa să facă aceasta, se va îm p lini cu adevărat în
chem area sa m onahală, pentru că tot m ereu se va confrunta
cu aceste stări sufleteşti. De pildă, un frate îm i spune o
vorbă grea şi mă răneşte. Sunt două feluri de a reacţiona la
această energie care îm i zdrobeşte atât de m ult inim a. Aş
putea să reacţionez cu am ărăciune şi să zic: „Ce nerecunos
cător e! Atâţia ani de zile m -am purtat frum os cu el, m-am
■' Cf. Ei'crghelinosul, voi. II, 32-VI, Ed. Cartea Ortodoxă, Egumeniţa,
2006, p. 338. "
rugat pentru el, rn-am îngrijit de el şi uite acum ce nedrept

se poartă cu mine! E un om rău." A ceasta este reacţia sufle
tească firească a omului lumesc. Dar mai există şi o altă reacţie.
D urerea este reală şi m ă loveşte direct în inimă, însă fără
m ăcar să mă gândesc de unde vine ea, îm i schim b direcţia
gândului şi zic: „D oam ne, Tu m i-ai văzut nepăsarea şi delă
sarea şi ai trim is pe îngerul Tău ca să m ă trezească. M ilu-
ieşte-ne pe noi!" Mă folosesc de energia trăirii mele şi îmi
îndrept gândul la D um nezeu şi mă rog pentru cele de care
am trebuinţă. Putem întotdeauna să ne folosim de energia
stării noastre de am ărăciune lăuntrică pentru ca să ne ru
găm pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel prefacem ener
gia sufletească în energie duhovnicească, intrăm în dialog
cu D um nezeu şi în cele din urm ă ne sim ţim prim eniţi lăun
tric şi nici m ăcar nu ne m ai aducem am inte de unde a înce
put totul sau cine anum e a fost cel care ne-a rănit. în felul
acesta, tot ceea ce ne răneşte inim a ne este de folos în m ă
sura în care ne aduce la zdrobirea inim ii. Părintele Sofronie
încuraja în noi această dispoziţie am intindu-ne că Hristos,
ori de câte ori a fost am eninţat a i m oartea, nu S-a gândii
nicio clipă că am eninţarea aceasta venea de la soldaţii ro
mani, de la evrei sau de la greci, ci a prim it-o ca pe Paharul
pe care l l-a dat Tatăl. M intea îi era într-un neîncetat dialog
cu Tatăl şi nu lua seam a la felu l în care m oartea îl am eninţa,
lată că în Persoana lui H ristos găsim din nou pilda de urm at
în orice situaţie am avea de înfruntat.
C ineva ar putea obiecta: „în să ce fac dacă nu îm i este
dat acest dar al D uhului S fân t?" A m intiţi-vă de cuvântul
Domnului: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1,15).
Credinţa naşte în noi dorinţa de a împlini cuvântul lui Hristos,
a-1 cerceta şi a-i dovedi Adevărul viu. Punându-L pe H ristos
la încercare, noi ajungem să-L cunoaştem . Este bineprim it,

chiar bineplăcu t D om nului ca noi să facem „experim entul”
nostru cu D um nezeu, să-L punem la încercare. însuşi D um
nezeu ne îndeamnă la aceasta: „Veniţi şi veţi vedea", le spune
Sfin ţilor A ndrei şi loan (Ioan 1, 39). „Vino şi v ezi", îi zice
A postolul Filip lui N atanael, care se îndoia (loan 1, 46); şi,
prin ei, aceeaşi chem are ne este adresată şi nouă, tuturor,
celor care şovăim . în Epistola sa către Rom ani, Sfântul Pavel
aminteşte de acei oameni care nu L-au încercat pe Dumnezeu,
care nu au făcut „experim entul" lor cu D um nezeu, şi care,
prin urm are, nu ajung să-L cunoască6 (cf. Rom . 1 ,28). Astfel,
m istuiţi de dorinţa de a-L cunoaşte, Ii cerem cu credinţă lui
D um nezeu să ne „deschidă uşile p ocăin ţei” şi să ne dea
darul lacrimilor.
Plânsul duhovnicesc se hrăneşte din osândirea de sine
şi este tocmai opusul răspunsului pe care Adam 1 l-a dat lui
Dum nezeu atunci când a căzut din rai. Adam nu a fost în
stare să se osândească pe sine, ci a pus toată răspunderea
greşelii sale pe seam a lui D um nezeu. A stfel s-a făcut n e
vrednic de darul pocăinţei şi Dum nezeu a în găd u it ca el să
cunoască suferinţa surghiunului pentru ca să-şi dea seama
de aceasta. De aceea se cuvine să urm ăm cu credincioşie
pilda lui 1 Iristos, a N oului A dam , şi prin osândirea de sine
să luăm de bunăvoie asupra noastră vina pentru toate. în
felu l acesta ne unim cu în săşi C ru cea lui H ristos, căci
Dom nul a luat Crucea de bunăvoie, nu pentru vreun folos
personal - de vrem e ce El a fost „nevinovat şi neprihănit"
(1 Petru 1 ,1 9 ) şi de aceea nu a avut nevoie de pocăinţă - ci
pentru m ântuirea noastră.
6 în greacă o ex â&oidpacrav to v 0 e6 v, „nu L-au pus pe Dumnezeu

la încercare".
OMUL CEL TAINIC Al. INIMII 145
O sândirea de sine preîntâm pină şi îm blânzeşte judecata

lui D um nezeu, Care în m area Sa m ilostivire binevoieşte să
ne cruţe de pedeapsa cea dreaptă ce va să fie. Ba mai mult,
prin osândirea de sine şi m ângâierea plânsului duhovnicesc
dobândim m ultă nădejde şi „lărgirea" duhovnicească a ini
mii; şi chiar dacă harul pocăinţei vădeşte cât de adâncă ne
este căderea, nu deznădăjduim , căci acelaşi har ne şi m ân
gâie. Cel ce ia asupra sa în chip sănătos pocăinţa îşi înteţeşte
strigarea către Dum nezeu, C ăruia îi stă în putinţă să-l m ân
tuiască din m oartea care încă dintru încep ui a am eninţat să
distrugă viaţa om ului. Potrivit Sfântului Pavel, frica de
m oarte îi ţine pe toţi în robia păcatului (cf. Evr. 2, 15). Frica
de m oarte îi face pe oam eni egoişti şi în egoism ul nostru pă
cătuim prin aceea că încercăm să supravieţuim fără D um
nezeu, urm ând căilor noastre strâm be şi sam avolnice.
După cum spuneam mai devrem e, înaintea noastră se
cască două prăpăstii: cea a adâncului m ilostivirii şi iubirii
lui Dum nezeu, vădită de Crucea Sa cu care ne unim atunci
când de bunăvoie ne plângem păcatele, şi cea a adâncului
căderii noastre. A m ândouă ne fac să ne înteţim şi m ai m ult
strigarea către D um nezeu, aşa cum au făcut toate sufletele
drepţilor, şi harul ne vine în ajutor şi ne întăreşte, pentru că
el poartă în sine săm ânţa vieţii veşnice. Săm ânţa aceasta şi
m ângâierea care o în so ţeşte ne însuflă să purcedem la o
luptă crâncenă cu întunericul pe care îl descoperim înlăun-
trul nostru până când acesta este „înghiţit de viaţă" (2 Cor.
5, 4). Suntem constrânşi, pe de o parte, de adâncul iubirii
lui H ristos, al Crucii şi al harului învierii Lui, iar pe de altă
parte, de adâncul căderii noastre. A dâncul căderii noastre
cheam ă adâncul m ilostivirii iubirii lui 1 Iristos (cf. l ’s. 41, 9)
şi, de vom dobândi această îndoită viziune în viaţa noastră,
atunci, zi şi noapte, în su flarea nu se va m ai depărta de la

noi. Şi pentru a ne întări în această îndoită vedere, nu vom
m ai căuta să ne com parăm cu nim ic păm ântesc: dacă vrem
să plângem din tot cugetul şi din toată inim a, atunci avem
trebuinţă să ne alipim statornic num ai de în cepătorul şi Pli-
nitorul credinţei noastre (cf. Evr. 12, 2), de Dom nul nostru
Iisus Hristos.
Aşa cum raiul a fost păzit de porunca lui D um nezeu,
tot aşa şi firea noastră căzută este reînnoită neîncetat prin
pocăinţă. Pocăinţa nu se sfârşeşte niciod ată pe păm ânt.
Dacă s-ar sfârşi, ar însem na că s-ar fi desăvârşit deja asem ă
narea noastră cu I Iristos-D um nezeu, C are este lum ină în
care nu este nici urm ă de întuneric. A devărul este că avem
nevoie de pocăinţă atâta vrem e cât trăim şi ne îndestulăm
cu hrană stricăcioasă, căci trupul ne este sup us m orţii. In
m ăsura în care ne pocăim aici pe păm ânt, devenim asem e
nea lui H ristos; însă, prin harul dum nezeiesc, asem ănarea
cu El va fi deplină abia în viaţa ce va să fie.
Spre sfârşitul celui de-al şaptelea capitol al Scării, Sfân
tul loan Sinaitul ne spu ne că vom fi osândiţi nu pentru că
în viaţa aceasta nu am făcut m inuni sau pentru că nu am
fost m ari teologi sau văzători cu duhul. însă, va trebui să
dăm seam ă de faptul că nu ne-am plâns îndeajuns păcăto
şenia, stricăciunea şi nedesăvârşirea. Căci ştim foarte bine
(şi rugăciunile Bisericii o adeveresc) că n iciu n om nu poate
să trăiască pe păm ânt, fie şi num ai o zi, şi să nu păcătuiască.
A şa stând lucrurile, se cuvine să facem tot ceea ce depinde
de noi ca să ne păzim sufletul de păcat şi să cultivăm noul
pom al raiului duhovnicesc care a prins rădăcini înlăuntrul
nostru, udându-1 cu izvoarele lacrim ilor noastre. Şi Cel Ce
va dom ni în inim ile noastre Se va dovedi m ai puternic decât
cel ce stăpâneşte lum ea (cf. 1 Ioan 4 ,4 ). Cu alte cuvinte, pre

zenţa lui D um nezeu în inim ile noastre trebuie să devină lu
crătoare, aşa încât vrăjm aşul, stăpânitorul lumii acesteia şi
călăul sufletelor noastre, să fie biruit. Atunci, încetul cu în
cetul, ne va fi mai uşor să răm ânem în starea de trezvie şi
să ne păzim inim a de gândurile rele ce vor să ne prindă în
cursa lor. Cu adevărat, trezvia este rodul pocăinţei: atunci
când focul pocăinţei şi al plânsului duhovnicesc începe să
ardă cu putere în om , trezvia îi devine atât de firească încât
niciun gând rău nu poate să se apropie de el, iar dacă în
drăzneşte să-i dea târcoale, neputând suferi văpaia acestui
foc lăuntric, se îndepărtează cu repeziciune. Odată, un călugăr
din Sfântul M unte mi-a zis: „Avem pace lăuntrică atâta vreme
cât avem în inim ă durerea pocăin ţei." Voia să spună prin
aceasta că durerea pocăinţei este cea care face uşor jugul lui
Hristos, precum şi scrie în Scriptură (cf. Matei 11, 29-30).
Cei care au cunoscut Lumina nezidită, precum Isaia şi
toţi proorocii îm preună cu sfinţii, au suferit atunci când au
trebuit să se întoarcă la realitatea acestei lumi, fiind gala de
orice jertfă pentru a dobândi iarăşi binecuvântata stare de
răpire în D um nezeu. A ceasta o vedem lim pede în viaţa
Sfântului Siluan. După ce L-a văzut pe H ristos viu, el nu a
mai fost în stare să se dedea som nului şi aceasta timp de mai
bine de patruzeci de ani. A avut pururi înaintea lui Chipul
cel blând şi sm erit al lui H ristos, care până la sfârşitul vieţii
nu i-a îngăduit odihnă. Sfântul m ărturisea că, dacă nu ar fi
văzut C hipul cel sm erit al M ântuitoru lui, i-ar fi fost cu
neputinţă să rabde chiar şi num ai una din nesfârşitele nopţi
de priveghere şi luptă; şi, totuşi, a răbdat nenum ărate ase
menea nopţi pentru că ştia ce căuta. N em aipom enita lui
însuflare nu i-a îngăduit să caute m ângâiere în nim ic altceva
148 Arhimandritul ZAH ARI A ZAHAROU
decât în D um nezeu, după cum aflăm din poem ul său în

proză, Tânguirea lui Adam .
La fel cum rugăciunea naşte rugăciune, tot aşa şi plân
sul duhovnicesc naşte şi m ai m ult plâns, şi vine o vrem e,
spune Sfântul ioan Scărarul, când om ul poartă acest plâns
înlăuntrul lui întotd eauna şi pretutindeni. D e câte ori ră
m âne singur, lasă lacrim ile să se reverse şi ele îi prim enesc
întreaga fiinţă. în dragostea sa de D um nezeu, om ul devine
tot o pară de foc, în vrem e ce ura de sine îi înteţeşte şi mai
tare plânsul, iar Dom nul vine să-l reîn noiască deplin a i
harul care se revarsă din belşug din Crucea Sa.
îngăduiţi-m i să închei cu un fragm ent din Tânguirea lui
Adam , care este de fapt plângerea m inunată a Sfântului Si-
luan însuşi:
Plânge Adam: „Nu-m i este dorită pustia. Nu-mi
sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici
cântul păsărilor; n im ica îm i este drag. Sufletu-m i
zace în mare durere: scârbit-am pre D om nul. Şi de
m -ar lua Domnul din nou în rai, încă şi acolo mă voi
m âhni şi voi plânge: Pentru ce pre D um nezeul cel
iubit am în trista t... Pentru ce nu îl văd în sufletul
m eu? Ce îl opreşte a viia întru m ine? Nu este dară
întru m ine a lui H ristos sm erenie şi iubirea pentru
vrăjm aşi?... Adam a pierdut păm ântescul rai, şi
plângând îl căuta: „Raiul meu, raiule, preafrum osul
m eu rai". Dom nul însă, prin dragostea Sa, i-au dat
pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dinainte, în ce
ruri, unde este lu m ina Sfintei Treim i. C e vom da
D om nului pentru dragostea Sa către noi?7
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Silunn Athomtul, pp. 478-479,483.

întrebarea 1: N e-aţi vorbit mai devrem e despre p refa
cerea energiei sufleteşti în contem plaţie duhovnicească şi
ne-aţi dat ca pildă cuvântul aspru spus între fraţi într-o
obşte m onahală. A ţi pu tea să m ai zăboviţi puţin asupra
acestui lucru şi să ne ajutaţi să înţelegem cum am putea noi,
preoţii de mir, care avem de-a face cu atâta am ar de oam eni
pentru care trebuie să m ijlocim înaintea Domnului, să facem
acelaşi lucru în lum e atunci când ne întâlnim , de pildă, cu
tinerii din parohie sau în relaţiile noastre cu credincioşii?
Răspunsul i : Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti
singuri, ci ar trebui să le îm părtăşim cu D um nezeu, cu
Dom nul şi M ântuitorul nostru lisu s H ristos. Tocm ai la
aceasta ne îndeam nă A postolul când zice: „D e este cineva
bucuros, să cânte. De este cineva trist, să se pocăiască" (cf.
lacov 5 ,1 3 ). Adică, putem să prefacem o energie sufletească
într-una du hovn icească - nu doar energia tristeţii, ci şi a
b ucu riei. D acă suntem bucuroşi, să nu ne trăim bucuria
doar la nivel om enesc, ci să ne ridicăm m intea la Dumnezeu
şi să dăm slavă M arelui nostru Binefăcător, aducându-1
m ulţum ită. Dacă ni se um ple inim a de uim ire, iarăşi să lău
dăm pe atotînţeleptul nostru Ziditor. N eîncetat să ne adre
săm Lui şi aceasta atitudine ne va fi de m are folos atunci
când vom primi „grelele lovituri" ale vieţii, pentru că în ase
menea m om ente de răscruce vom găsi o ieşire şi Dumnezeu
ne va m ângâia. De m ulte ori ne rugăm şi Dum nezeu nu ne
ascultă rugăciunea, iar ispita sau greutatea nu se depărtează
de Ia noi. Dar se în tâm plă un lucru care este mult mai în
semnat decât izbăvirea de ispită: aflăm puterea de a ne ridica
deasupra ei. Aceasta este o m inune şi mai mare! Toţi vom
ajunge în cele din urmă în pragul m orţii, căci m oartea este
de neocolit, şi atunci va trebui să facem o alegere cât se
poate de hotărâtă. Dacă atunci când n e confruntăm cu

m oartea răm ânem credincioşi lui llristo s şi Ii urm ăm Lui,
punându-ne toată în cred erea în cuvântul Său, aceasta în
seam nă că credinţa noastră este m ai puternică decât m oar
tea care ne am eninţă, şi credinţa noastră biru ieşte, prin
urmare, m oartea. „A ceasta este biruinţa care a biruit lumea:
credinţa n o astră" (1 Ioan 5, 4), zice Sfântul A postol Ioan.
Mai devrem e sau m ai târziu vom fi puşi în faţa unor situaţii
lim ită care ne vor pune la încercare şi va trebui să luăm o
hotărâre care va răm âne neschim bată în veşnicie. O asem e
nea hotărâre a fost reacţia îngerilor care nu i-au urm at lui
Lucifer, ci au zis: „Să stăm bine. Să stăm cu frică." Ei au
răm as credincioşi lui D um nezeu, în vrem e ce îngerii cei răi
au căzut. Totul s-a decis o dată pentru totdeauna, pentru că
acest evenim ent s-a petrecut în veşnicie. In vrem e ce pentru
noi, făpturi ce vieţuim în timp, totul este relativ. Noi suntem
puşi la încercare cu adevărat num ai atunci când ne confrun
tăm cu m oartea. Dacă în clipa aceea ne hotărâm să-L urmăm
pe 1 lristos fără şovăială, atunci hotărârea noastră va rămâne
în veşnicie şi vom prim i ca m oştenire „o îm părăţie neclin
tită", precum citim în Epistola către Evrei (Evr. 12, 28).
A
întrebarea 2: Aţi citat m ai devrem e un pasaj din scrierile

Stareţului Sofronie unde acesta spune că după o perioadă
de pocăinţă a cunoscut harul dum nezeiesc şi pocăinţei i-a
urm at m ângâierea. Cum a recunoscut harul şi cum putem
şi noi să recunoaştem harul în pocăinţa noastră sau atunci
când încercăm să ne pocăim ? Şi dacă nu sim ţim că am pri
m it această m ângâiere, este acesta un sem n că pocăinţa
noastră nu este sinceră?
Răspunsul 2: Ne dăm seam a că am dobândit har dacă,
de pildă, devenim mai pu ternici în a ţine p iep t ispitelor.
D acă vigoarea noastră în lupta îm potriva păcatului spo-
O M U L CEL TAINIC AL INIMII 151
reşte, acesta este un sem n că am aflat har. Dacă ne vine mai

uşor să ne sm erim înaintea fratelui nostru, să-i dăm lui în
tâietate şi să ne punem pe noi pe locul doi, din nou acesta
este un sem n că am aflat har. Dacă putem să ne rugăm mai
uşor, m ai curat şi cu m ai m ultă evlavie, acesta este din nou
un indiciu că starea noastră nu este una pur sufletească, ci
îm preunată a i har. Sunt şi feluri practice de a ne pune la în
cercare. Când Sfântul Ioan Scărarul ne înfăţişează anum ite
criterii prin care să ne cercetăm sporirea duhovnicească, el
nu spune că cel ce priveghează trei ore se află pe prim a
treaptă a scării u rcuşului du hovnicesc, iar cel ce prive
ghează cinci ore pe cea de a doua şi aşa m ai departe. Pentru
el, criteriul care nu dă greş este reacţia pe care o avem atunci
când cineva ne m ustră sau ne corectează. El spune că dacă
ne silim să nu-i întoarcem vorba, atunci ne aflăm pe prim a
treaptă a scării desăvârşirii. Iar dacă nu num ai că tăcem şi
nu răspundem a i răutate, ci ne şi dăm seam a că greşim şi
ne osândim pe noi înşine pentru greşeala noastră, atunci ne
găsim pe cea de-a doua treaptă. Dacă dăm slavă lui D um
nezeu pentru că am fost m ustraţi spre folosul şi îndreptarea
noastră, atunci suntem pe cea de-a treia treaptă. Iar dacă ne
rugăm pentru cel ce ne-a greşit şi-l considerăm binefăcăto
rul nostru, atunci suntem cu un pas mai sus pe scara spre
desăvârşire. Ba mai m ult, Sfântul Ioan spune că atunci când
cineva ne face o observaţie şi noi îi în toarcem vorba, ne
urâm propriul suflet. Nu noi trebu ie să avem ultim ul cu
vânt. Sau dacă e să avem ultim ul cuvânt acesta trebuie să
fie în totd eau na „A m in " sau „Să fie b inecu vân tat" fără să
mai adăugăm nim ic altceva.
întrebarea 3: A scultându-vă cuvântările m -am luptat cu

acest gând al „venirii în fire". Trăim într-o societate aparent
prosperă, care din punct de vedere lum esc cunoaşte o bună-
stare cum nu s-a mai pom enit până acum în istorie, dar care,
de fapt, şi-a pierdut com plet m inţile. A scultându-vă, în ce
pem să vedem nebunia peste tot în ju ru l nostru şi eu mă
lupt cu o aparentă tensiune între bunătatea lum ii zidite, b u
nătate care încă m ai există în ciuda căderii ei, şi alipirea
noastră pătim aşă de cele zidite. C uvintele dum neavoastră
despre pocăinţă şi despre lucrarea lăuntrică pe care se cuvine
sa o săvârşim sunt greu de prim it pentru cei care trăiesc în
lume. Ne-aţi putea spune câteva cuvinte de încurajare des
pre cum am putea înfăţişa Evanghelia lum ii din juru l nostru
în aşa fel încât să-i ajute pe oam eni să în ţeleagă că avem ne
voie de o nouă ierarhie a priorităţilor aşa în cât să trecem de
la o concepţie despre lum e întem eiată pe cele vrem elnice la
una întem eiată pe veşnicie şi să dobândim astfel îm părăţia?
Răspunsul 3: Aţi pus întrebarea şi aţi dat şi răspunsul!
Este im portant să-i înveţi pe oam eni să-şi stabilească corect
priorităţile. în Evanghelie citim că tot cărturarul cu învăţătură
despre îm părăţia Cerurilor scoate din vistieria sa lucruri noi
şi vechi (cf. Matei 13,52). D acă suntem cu adevărat cărturari
cunoscători ai îm părăţiei D om nului, atunci vom şti care ne
sunt priorităţile şi vom face ca toate să îm preună-lucreze la
îm plinirea celui m ai însem nat scop al vieţii noastre - slujirea
lui D um nezeu. Deşi se întâm plă să trăim în această lume,
nu trebuie să fim ai lumii acesteia, ci să avem mintea aţintită
la cele de sus. Ne folosim de această lum e şi îi suntem recu
noscători lui D um nezeu pentru ea, dar inim a nu ne este în
această lum e pentru că „viaţa noastră este ascunsă cu I Iristos
întru D um nezeu", după cum spune Sfântul Pavel (Col. 3,3).
Toate din lum ea aceasta ar trebui să le folosim cu m ăsură şi
discernăm ânt, fără să ne înrobim la nim ic, pentru că inima
noastră tinde a i tot dinadinsul spre cele veşnice şi nevăzute,
care sunt m ai adevărate decât cele văzute.
9
D ESPRE POCĂINŢĂ ŞI LUPTA CU PATIMILE
In cuvântarea anterioară spuneam că pocăinţa este o po

runcă atotcuprinzătoare, care îm brăţişează toate celelalte
porunci evanghelice. Ea presupune lepădarea de toată spur
căciunea şi răutatea, şi prim irea cu sm erenie a cuvântului
lui Dum nezeu sădit în noi (cf. lacov 1, 21), cel care ne-a adus
la fiinţă şi care are şi puterea să ne m ântuiască. Spuneam ,
de asem enea, că această chem are la pocăinţă pe care D um
nezeu i-o adresează om ului nu este decât continuarea dia
logului Său cu Adam din rai. A tun ci când D um nezeu l-a
întrebat pe Adam : „U nde eşti? C e ai făcu t?", el nu l-a răs
puns, ci a căutat să se ascundă. Dum nezeu aşteaptă ca noi
să ne venim în fire şi ne cheam ă să răspundem în locul lui
A dam : „D oam ne, am păcătuit, mă pocăiesc, iartă-m ă."
Dum nezeu S-a întrupat ca să reia dialogul cu omul şi ne-a
în d em n at să ne pocăim şi să credem în Evanghelie. Sp u
neam, de asem enea, că la pocăinţă ajungem prin harul lui
Dum nezeu, tocm ai prin acel har care s-a revărsat din Cruce
prin învierea lui H ristos şi pe care A postolii au fost chem aţi
să îl propovăduiască.
O rice contact cu lum ea de dincolo ne apropie şi mai
mult de pocăinţă, şi atunci când degetul lui Dum nezeu se
atinge de inim a noastră, chiar în această atingere începem
a întrevedea chipul vieţii dum nezeieşti; cunoaştem virtuţile
şi energiile lui Dum nezeu. Sufletul este lum inat de o dreaptă
înţelegere, iar pocăinţa urm ează în chip firesc. Ne aducem

am inte de femeia din Evanghelie care, pierzându-şi drahma,
a aprins o făclie şi a curăţat întreaga casă pentru ca să o afle
(cf. Luca 15,8-10). Intr-una din omiliile sale, Sfântului Macarie
cel M are tâlcuieşte cu m ultă iscusinţă această pericopă:
„[Sufletul] are nevoie de făclia divină, de Duhul

Sfânt, pentru a pune ordine în casa sa cea în tu ne
cată; are nevoie de lum ina Soarelui dreptăţii, care
răsare în inim ă şi o lum inează; are nevoie de armă
ca să învingă în război. (Se spune) că o văduvă, pier
zând o drahmă, a aprins mai întâi o făclie, apoi a făcut
ordine în casă. Fiind ordine în casă şi făclia fiind
aprinsă, s-a găsit şi drahma, care era acoperită de pă
mânt, de praf şi m urdărie. (Tot aşa) şi acum sufletul
nu poate, singur, să găsească şi să deosebească gân
durile proprii (de cele insuflate de cel-rău). Abia atunci
când este aprinsă lum ina divină, care lum inează
casa cea întunecată, abia atunci vede cum gândurile
sale sunt îngropate în noroiul şi murdăria păcatului."'
Cu alte cuvinte, sim ţirea pocăinţei o dobândim numai

atunci când această făclie este aprinsă în inim a noastră prin
lucrarea Duhului Sfânt, Care începe astfel să ne zidească din
nou. D um nezeu ne-a făcut dintru în cep ut după chipul şi
asem ănarea Sa, şi a suflat în nările noastre suflare de viaţă
iar noi am devenit duh viu (nu duh dătător de viaţă, pentru
că num ai D um nezeu este duh dătător de viaţă). Şi această
nouă suflare în inima noastră se face începutul unei noi zi- 1
1 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, trad. de Pr. Prof.

Dr. Constantin C om iţescu, Ed. IBM BOR, Bucureşti, 1992, p. 136.
diri, începutul reînnoirii noastre ca persoană. însă pentru

ca om ul să păstreze harul dum nezeiesc al pocăinţei trebuie
ca puterile sufletului său să fie curăţite şi întărite de Duhul
Sfânt. Pe de altă parte, odată ce a cunoscut felul în care lu
crează harul, el va şti ce să caute. Şi cu toate că cei mai mulţi
dintre noi pierdem harul, se cuvine să ne aducem am inte
de cuvântul D om nului care răm âne adevărat în veac. De
pildă, D om nul a zis: „Luaţi, m âncaţi, acesta este Trupul
M e u ... Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele M eu"
(M atei 26, 26-28). De fiecare dată când pom enim şi repetăm
aceste cuvinte în rugăciune în timpul Sfintei Liturghii, pă
trundem în realitatea lor veşnică prin chem area D uhului
Sfânt. Şi îndem nul la pocăinţă pe care ni-1 adresează D om
nul aparţine, de asem enea, veşniciei. La fel cum în Sfânta
Liturghie ne aducem am inte de anu m ite evenim ente din
viaţa M ântuitorului şi îi cerem lui Dum nezeu să le facă din
nou prezente în viaţa noastră, tot aşa ar trebui să ne am in
tim şi de chemarea cea dintâi, de râvna şi de fierbinţeala inimii
cea dintru în ceput şi cu sm erenie să-I cerem lui Dum nezeu
să le reînnoiască în noi.
Aşijderea şi Sfântul Pavel le am intea ucenicilor de în flă
cărarea duhului lor de m ai-nainte, încercând în felul acesta
să reaprindă în ei râvna pocăinţei. El le scria, de pildă, Gala-
tenilor: „U nde este, deci, fericirea voastră? Căci vă m ărturi
sesc că, de ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi
i-aţi fi dat m ie" (Gal. 4 ,1 5 ). Apostolul îi m ustră doar pentru
a-i ajuta să-şi vin ă în fire. A celaşi lucru îl face şi în Epistola
către Evrei. Ştim că evreii pătim eau atunci o în d oită p ri
goană, atât din partea rom anilor cât şi din partea com pa
trioţilor lor. Erau în m are suferinţă şi necaz, şi, pentru a-i
întări în încercările grele prin care treceau, le-a am intit de
râvna lor de m ai-nainte: „Căci Dum nezeu nu este nedrept,

ca să uite lucrul vostru şi dragostea pe care aţi arătat-o pen
tru num ele Lui, voi, care aţi slujit şi slujiţi sfinţilor. Dorim,
dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeveri
rea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu fiţi trândavi, ci următori
ai celor ce, prin credinţă şi în d elu ngă-răbd are, m oştenesc
făgădu inţele" (Evr. 6, 10-12). Sfântul Ioan Scărarul îl sfătu
ieşte pe Păstor ca, din când în când, să-i am intească turmei
sale de harul ei dintâi şi să stârnească în ea dorinţa de a-1
redobândi.
Şi în C artea A pocalipsei D om nul vorbeşte despre po
căinţă prin gura A postolului Său. La în cep u tu l epistolei
către Episcopul Efesului, Sfântul Ioan îl laudă pentru lucra
rea cea bună, pentru prigoana pe care a pătim it-o pentru
N um ele lui H ristos şi pentru ortodoxia învăţăturii sale, însă
adaugă: „D ar am îm potriva ta faptul că ai părăsit dragostea
ta cea dintâi. D rept aceea, adu-ţi am inte de unde ai căzut şi
te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine
curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei
pocăi" (Apoc. 2 ,4-5). Sfântul Apostol Ioan, sau mai degrabă
Dum nezeu prin el, spune că trebuie să ne aducem am inte
de iubirea noastră cea dintâi pentru ca să se reînsufleţească
în noi darul cel atotcuprinzător al pocăinţei.
Unul dintre sfinţii egipteni din secolul al patrulea, Avva
A m m ona, îl îndeam nă pe m onah să se roage zi şi noapte ca
Dum nezeu să-i dăruiască duhul pocăinţei. Căci atunci când
rugăciunea îi va fi ascultată şi va dobândi duhul pocăinţei,
un cerc de foc îl va străjui, împiedicându-1 să cadă în păcat.:
2 Cf. Avva Ammona, A w a Zositna. Mireasma Pustiei, trad. de Ieromo

nahul Evloghie M unteanu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2(XM, p. 18.
Pocăinţa este m ijlocul prin care se curăţeşte oglinda su

fletului şi se reînnoieşte chipul lui Dum nezeu în noi. în cele
din urm ă, pocăinţa ne aduce la asem ănarea cu Dum nezeu.
D upă cum bine ştim din Cartea Facerii, om ul a fost făcut
după chipul şi asem ănarea lui D um nezeu: chipul este ceea
ce Dum nezeu a pus în om , ceea ce a suflat înlăuntrul lui, în
vrem e ce asem ănarea este potenţialul om ului care se îm pli
neşte prin vieţuirea potrivit poruncilor dum nezeieşti. O m u
lui îi stă în putinţă să se pocăiască tocm ai pentru că a fost
zidit după chipul şi asem ănarea lui Dum nezeu. D acă nu am
avea în noi această înrudire cu D um nezeu, ar fi cu neputinţă
să luăm asupra noastră nevoinţa pocăinţei şi sa purcedem pe
calea D om nului. Dar pentru că aşa a hotărât şi a lăsat să fie
Dum nezeu (căci cuvântul Său este faptă: „Că lil a zis şi s-au
făcu t" (Ps. 32, 9)), om ul poate lua asupra sa nevoinţa desă
vârşirii asemănării sale cu Dumnezeu. Aşijderea, dacă Dumne
zeu nu ar fi zis: „I.uaţi, m âncaţi, acesta este Trupul Meu. Beţi
dintru acesta toţi, ca acesta este Sângele M eu ", evenim entul
acesta nu ar fi devenit punctul central al Sfintei Liturghii.
Cuvântul D om nului este tem elia a toată fiinţarea şi aceasta
se vădeşte în rugăciunea Bisericii făcută în Duhul Sfânt.
Prin urm are, se cuvine să ştim că D um nezeu ne-a dat
să fim „ch ip " al Său, în vrem e ce la „asem ăn area" cu Bl
ajungem doar prin nevoinţa de bunăvoie a pocăinţei. Sfinţii
Părinţi au tâlcu it în m od d iferit chipul şi asem ănarea lui
D um nezeu; unii au identificat chipul lui D um nezeu în om
cu caracterul său de fiinţă înţelegătoare, alţii cu libertatea lui.
Insă, potrivit Sfântului G rigorie Palam a, întreaga fiinţă a
omului este zidită după chipul şi asem ănarea lui Dumnezeu,
nu doar sufletul, ci şi trupul, pentru că şi trupul prim eşte
158 Arhimandritul ZAHAR1AZAHAROU
suflarea lui Dum nezeu şi se sfinţeşte, după cum neobosit ne

am inteşte Sfântul Siluan.
Am fost zid iţi pentru scopul unic de a vădi în viaţa
noastră virtu ţile lui D um nezeu: „Iar voi su n teţi sem inţie
aleasă, preoţie îm părătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dum nezeu, ca să vestiţi în lum e bunătăţile Celui Ce v-a che
m at din întuneric la lum ina Sa cea m inu nată" (1 Petru 2, 9).
Şi, iarăşi, Evanghelia ne spune într-un fel chiar m ai simplu
că lu m ina lui D um nezeu ar trebui să se rev erse din noi,
ca oamenii văzând aceasta să laude pe Dum nezeu (cf. Matei
5 ,16). Din păcate, chipul lui Dum nezeu în noi e atât de sluţit
încât a devenit aproape de nerecunoscut, însă cu toate aces
tea suntem chem aţi să dobândim adevărata asem ănare cu
D um nezeu, num ită şi îndum nezeire.
Pentru a înţelege m ai bine căderea om ului şi, prin ur
m are, nevoia de a dobândi acea pocăinţă care să refacă în
noi chipul lui D um nezeu şi să desăvârşească asem ănarea
noastră cu Ziditorul, îngădu iţi-m i să vă am intesc pe scurt
de învăţătu ra Sfântu lu i G rigorie Palania d espre energiile
dum nezeieşti. El identifică patru categorii de energii. Prim a
categorie cuprinde energiile lui D um nezeu care dau su b
stanţă sau fiinţă lucrurilor. Zidirea neînsufleţită prim eşte de
la D um nezeu doar acest fel de energii. Plantele, anim alele
şi fiinţele om eneşti posedă un al doilea fel de energie, ener
gia dătătoare de viaţă a lui Dum nezeu. Ele posedă şi energia
care dă substanţă, şi cea care dă viaţă, dar num ai om ul po
sedă un al treilea fel de energie, care îl face să fie o fiinţă în
ţelegătoare. în cele din urm ă, cea de-a patra şi cea mai înaltă
form a de energie este energia îndum nezeitoare care le este
dată num ai creştinilor, ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos,
care îşi lucrează m ântuirea, asem ănarea lor cu Dum nezeu şi
care se fac părtaşi la firea Sa dumnezeiască. îngerii şi oamenii

care se m ântuiesc participă la acest al patrulea fel de energie.
Folosindu-ne de term inologia Sfântului Grigorie Pal ama,
am putea spune că atunci când Adam a căzut, el a pierdut
energia îndum nezeitoare dar nu şi chipul, pentru că acesta
este nepieritor şi nu poate fi nim icit. C hiar dacă chipul lui
D um nezeu în om s-a în tu necat, om ul încă m ai deţine cea
de-a treia formă de energie atâta vrem e cât continuă să fie
o fiinţă înţelegătoare. Rostul pocăinţei este acela de a redo
bândi cea de-a patra formă de energie, şi anum e cea care îl
îndum nezeieşte pe om şi-l face asem eni îngerilor.
Cu alte cuvinte, când om ul a căzut din rai prin neascul
tare, păm ântul a fost blestem at şi a început să rodească spini
şi pălăm idă (cf. Fac. 3, 18). O m ul, care a fost plăm ădit din
ţărână (Fac. 2, 7), a suferit şi el aceeaşi soartă, adică sufletul
său a fost năpădit de spinii şi mărăcinii patimilor. Prin pocă
inţă om ul îşi regăseşte starea de nepătim ire dintru început,
nevoindu-se pentru a dobândi asem ănarea cu D um nezeu.
Din pricina căderii din har, om ul devine slab şi nu izbu
teşte să îm plinească poruncile lui D um nezeu. însă pocăinţa
întăreşte puterile sufletului pentru a putea face voia D om u
lui. La început, el prim eşte destul har pentru a-şi „veni în
fire". însă adevărata pocăinţă harică este un dar de la Duhul
Sfânt, C are vine să aprindă candela sufletului. Dar ce se în
tâm plă cu cei ale căror candele nu au fost aprinse de Duhul
Sfânt? Potrivit Sfântului Grigorie Palama, acestora le este de
folos să urm eze cu credinţă calea plânsului duhovnicesc cel
de bunăvoie. Sim ţim din nou nevoia să subliniem că plânsul
duhovnicesc nu este totuna cu introspecţia m orbidă a plân
sului su fletesc care poate să distrugă o persoană. P lânsul
d u h o v n icesc este o n evoin ţă asu m ată de b u n ă v o ie şi se
întem eiază pe nădejdea că chem area Celui C are pe toate le-a

zidit ne va aduce m ângâiere în suflet, după cum şi scrie în
Evanghelie: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor m ângâia"
(M atei 5, 4). Plângem pentru că ne-am venit în fire, pentru
că ne-am văzut starea căzută şi prim im m ângâiere de la
M ângâietorul, Cel Care dă har biruitor a toată deznădejdea
şi ne întoarce la aşa o neclintită nădejde, în cât ne apropiem
tot m ai m ult de m inunata iubire a lui D um nezeu.
Dom nul zice în Evanghelie: „Dar, mai înainte de toate
acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă
în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la îm păraţi şi la dregă
tori, pentru num ele Meu. Şi va fi vouă spre m ărturie. Puneţi
deci în inim ile voastre să nu gândiţi de m ai înainte ce veţi
răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i
vor putea sta îm potrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii
voştri" (Luca 2 1,12-15). A ceste îndem nuri le erau adresate
creştinilor care urmau să fie prigoniţi, însă noi acum suferim
foarte puţin, ba m ai mult, aşteptăm chiar să fim lăudaţi pen
tru aceasta. Atunci cum răm âne adevărat în veac cuvântul
acesta al D om nului (cf. 1 Petru 1, 23)? El răm âne adevărat
atunci când prim im a ne osândi pe noi înşine, când ne în
toarcem spre Dum nezeu şi ne înfăţişăm de bunăvoie în ain
tea scaunului Său de judecată, luând asupra noastră toată
vina pentru slăbiciunea şi păcatul nostru. Atunci Dumnezeu
ne dă gură şi înţelepciune pentru că rugăciunea noastră de
pocăinţă ne îndreptăţeşte înaintea Lui. El este Cel Ce ne dă
cuvânt de rugăciune şi tot El ne şi îndreptăţeşte; şi suntem
cu adevărat m ângâiaţi. Ba mai m ult, ne statornicim în cre
dinţă pentru că devenim părtaşi la C rucea şi învierea lui
I Iristos, precum şi la harul şi m ântuirea care izvorăsc din
ele. însă aceasta nu se în tâm plă în tr-o clipă, ci este vorba
mai degrabă de un proces, de o perioadă din viaţa noastră

duhovnicească pe care Sfinţii Părinţi o num esc catharsis sau
curăţirea de patimi, de spinii şi pălăm ida care au năpădit
ţarina sufletului nostru după nesocotirea poruncii lui Dum
nezeu (cf. Matei 13,7,22). La fel cum nesiliţi de nimeni ne-am
lăsat duşi în ispită, tot aşa şi acum , prin pocăinţă, ne întoar
cem de bu n ăvoie la D um nezeu . în tr-ad evăr, catharsi$-u\,
curăţirea de patimi, nu poate fi decât un act voluntar.
Cuvântul catharsis ne trim ite cu gândul la un proces mai
degrabă negativ de lepădare de ceva, după cum citim în
Epistola către Coloseni: „V-aţi dezbrăcat de om ul cel vechi,
dim preună cu faptele lui" (Col. 3, 9). De fapt, procesul nu
se lim itează la a ne curaţi casa sufletului de duhurile răutăţii
care s-au cuibărit în ea, precum ne zice D om nul. Pentru că,
dacă num ai ne războim cu patim ile, sfârşim prin a ne m ă
tura casa fără însă a îngădu i harului du m nezeiesc să pă
trundă înlău ntru , iar uşa casei răm ânând deschisă, există
prim ejdia ca un num ăr şi mai m are de duhuri rele să intre
şi să se sălăşluiască într-însa (cf. Luca 11, 24-26). Trebuie mai
degrabă să „sporim în creşterea lui D um nezeu" (Col. 2 ,1 9 )
şi să începem , încetul cu încetul, a ne îm podobi casa sufle
tului cu lucrurile cele bune ale lui Dum nezeu.
Lepădarea de om ul cel vechi dim preună cu faptele lui,
adică lupta cu patim ile este fără îndoială un aspect negativ
al procesului de curăţire, însă noi suntem chem aţi să facem
şi ceva pozitiv: „să ne îm brăcăm cu om ul cel nou, care se în
noieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui C e l-a
zidit" (cf. Col. 3 ,1 0 ). începem să înţelegem că Hristos, Noul
Adam , este adevăratul chip al lui Dum nezeu în om. H ristos
Se descoperă pe Sine ca însuşi Chipul lui Dum nezeu şi pen
tru că Dum nezeu ni Se arată în trup, ne dăm seam a că omul
162 Arhimandritul ZAHARIA ZA11AROU
a fost plăm ădit după chipul lui Hristos. Om ul este zidit după
chipul Chipului, precum spun Părinţii; noi nu suntem chipul
lui D um nezeu, pentru că atunci am fi de o fiinţă cu D um
nezeu, d ar suntem zidiţi du pă chip ul Lui, adică suntem
oglindiri ale lui Dum nezeu produse de energiile Lui.
Ba mai mult, atunci când se curăţă chipul lui Dumnezeu
în noi, om ul biruie toată d ezbinarea pricinuită de cădere,
aşa încât pentru el „nu m ai este elin şi iudeu, tăiere îm prejur
şi netăiere îm prejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru
toţi H ristos" (Col. 3, II). C u alte cuvinte, H ristos devine
viaţa noastră şi, după cum spune Sfântu l Pavel, nu mai
trăim noi, ci H ristos trăieşte în noi (cf. Gal. 2 ,2 0 ). In Epistola
către Coloseni, A postolul vorbeşte despre H ristos ca fiind
Capul Trupului de la C are toate „încheieturile şi legăturile"
(Col. 2 ,1 9 ) îşi prim esc hrana. Trebuie să răm ânem alipiţi de
H ristos C are este Capul Trupului, C apul Bisericii, aşa încât
viaţa şi energia Lui să curgă fără oprelişti prin m ădularele
Bisericii Sale, ca să ne um plem încetul cu încetul de curăţia
Lui dum nezeiască. Şi atunci când vom prim i darul curăţiei
d u m n ezeieşti vom ajun ge şi la starea de n ep ătim ire. în
Epistola către Efeseni, A postolul îşi exprim ă dorinţa ca noi
să nu mai fim asem eni pru ncilor care se lasă „purtaţi în
coace şi în co lo de orice vânt al în v ăţătu rii", ci ca „ţinând
adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, C are
este capul - H ristos", până „vom ajunge toţi la unitatea cre
dinţei şi a cunoaşterii Fiului lui D um nezeu, la starea bărba
tului desăvârşit, la m ăsura vârstei deplinătăţii lui H ristos"
(Efes. 4 ,1 4 -1 5 ; 4 ,1 3 ). A ceastă creştere ontologică este u rm a
rea firească a curăţirii şi restaurării noastre ca şi chipuri ale
lui Dum nezeu, Care ne dăruieşte plinătatea, înălţim ea, chiar
m ăsura lui H ristos însuşi.
OM UI. CF.I. TAINIC AL INIMII 163
Sfinţii Părinţi, m ai cu seam ă Sfântul G rigorie Palam a,

vorbesc despre două cruci. Prim a cruce este nevoinţa pe
care o luăm asupra noastră de bunăvoie, precum postul, plân
sul duhovnicesc, m etaniile, rugăciunea; aceasta este crucea
praxis-ului, a făptuirii. în troparul Sfinţilor Sfinţiţilor M u
cenici spunem : „Sfinte, de D um nezeu insuflate, tu ai aflat
în făptuire scara spre contem plaţie/'3 Crucea făptuirii este
strădania noastră personală de a om orî păcătoşenia trupului;
dacă vom vieţui după trup, vom m uri, zice Sfântul Pa vel,
dar dacă vom ucide cu duhul cele ale trupului, atunci vom
trăi veşnic (cf. Rom. 8 ,1 3 ). Prin purtarea acestei prim e cruci
noi încercăm să biruim patim ile, căci încă nu am ajuns la
desăvârşita nepătimire. Când omul ia asupră-şi de bunăvoie
crucea curăţirii de toată lucrarea şi pofta trupului, o nouă
vedere se naşte înlăuntrul lui: Hristos i Se descoperă în toată
frum useţea Lui şi om ul I se dă cu totul. Tocmai la aceasta
se gândea Sfântul Pa vel când ne îndem na ca „tot gândul [să|
îl robim spre ascultarea lui H ristos" (2 Cor. 10, 5). Cu alte
cuvinte, trebuie să ne lăsăm răpiţi de frum useţea, curăţia,
sm erenia şi blândeţea lui Hristos, a A rhetipului nostru.
Cea de-a doua cruce despre care vorbesc Sfinţii Părinţi este
crucea nepătim irii, când nu mai suntem noi cei care trudim ,
căci toate faptele noastre sunt călăuzite acum de Duhul Sfânt.
Omul devine „roibuT lui Dumnezeu, după cum spunea odată
un preot grec, adică este răpit de vederea lui Dum nezeu, este
m ânat de Duhul Sfânt precum un cal de călăreţul lui şi începe
să guste din nepătim irea cea desăvârşită şi dum nezeiască.
3 Am preferat o traducere mai apropiată de textul troparului în limbile

greacă şi engleză celei existente în limba română: „Şi părtaş obiceiurilor
şi urm ător scaunelor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre
suirea privirii la cele înalte." [n. trad.]
Câtă vrem e ne aflăm încă în perioada de curăţire a primei

cruci, nu vom fi statornici în niciuna din stările de despăti-
mire pe care ne este dat să le trăim, căci duhul nostru suferă
m ulte schim bări întru cât puterile sufletului nu sunt încă pe
deplin curăţite şi tăm ăduite. De pildă, la început, când sun
tem plini de har, înclinăm să ne rugăm m u lt şi pentru o
vrem e ni se pare că m intea s-a curăţit şi trăim parcă într-o
altă lum e. Insă nu trebuie să ne am ăgim că am ajuns deja la
lim anul nepătim irii. S-ar putea să fi dobândit o oarecare cu
răţie a facultăţilor noastre înţelegătoare datorită rugăciunii
neîncetate, dar nici dorinţele şi nici trupul nostru nu au fost
încă pe deplin curăţite. Dacă credem că am ajuns la nepăti-
m ire, atunci riscăm să cădem în înşelare. Potrivit Sfântului
Sim eon N oul Teolog, noi izbutim să păstrăm harul şi rugă
ciunea neîncetată, şi să în aintăm cu hotărâre pe calea D om
nului, num ai atunci când Lum ina dum nezeiască vine şi ne
tăm ăduieşte sufletul de toată rana.
Din viaţa Sfântului G rigorie Sinaitul aflăm că acesta a
trăit m ulţi ani fără să fi avut vreun povăţuitor în lucrarea
duhovnicească a rugăciunii inim ii, însă a avut m ultă râvnă
şi în fiecare noapte citea toată Psaltirea şi făcea nenum ărate
metanii. Se ruga neîncetat, însă nu cunoştea meşteşugul rugă
ciunii isihaste, aşa cum a fost el învăţat de Sfântul Grigorie
Palama, de Sfântul Paisie Velicicovschi, de Sfântul N icodim
Aghioritul şi de Stareţii ruşi din secolul al XTX-lea. Insă el
se dăruise cu totul nevoinţei şi postului, virtuţi despre care
se spune că valorează cât ju m ătate de rugăciune. Sfântul
G rigorie Sinaitul a excelat în virtute, însă chiar şi în m ănăs
tiri astfel de oam eni sunt o m ustrare tacită la adresa celor
delăsători. A stfel, unii din tre fraţi au în cep u t să se sim tă
stânjeniţi de prezenţa lui, aşa încât, în cele din urmă, a trebuit
să părăsească Sinaiul. A plecat în Creta unde a întâlnit nişte

Bătrâni iscusiţi în viaţa isihastă, de la care a învăţat R ugă
ciunea lui Iisus. în biografia sa se spune că, în ciuda neştiinţei
sale, î n doar două săptăm âni rugăciunea i-a int rat în inim ă,
pentru că inim a îi era pregătită şi toate puterile sufletului i
se curăţiseră prin nevoinţa din perioada prim ei cruci, a făp
tuirii. Citim la Sfântul Teofan Zăvorâtul şi la alţi Părinţi ai
Bisericii că unii oam eni prim esc im ediat darul rugăciunii,
datorită curăţiei inim ii lor. Astfel, im portant este să fim cu
raţi cu inima, căci chiar dacă vom plânge de dim ineaţa până
seara, rugăciunea nu va prinde rădăcini în noi dacă sufletul
nostru nu va fi pe deplin curăţit. Sfântul G rigorie Sinaitul a
dobândit şi a stăpânit m eşteşugul acestei mari arte în doar
două săptăm âni, pentru că îm plinise m ai înainte lucrarea
pocăinţei. în cele din urm ă, el a părăsit C reta pentru a se
stabili în Sfântul M unte, unde a în su flat un întreg „n o r" de
lucrători ai ru găciunii inim ii. D atorită lui R ugăciunea lui
lisus s-a răspândit pretutindeni în Balcani, reînnoind viaţa
întregii Biserici.
Dar să revenim la strădaniile prim ei cruci, cea a făptuirii.
Rugăciunea singură nu poate să cureţe sufletul, ea trebuie
îm preunată cu plânsul duhovnicesc, căci plânsul duhovni
cesc zdrobeşte toate patimile şi vindecă puterile fiinţei noastre.
Când om ul plânge de bunăvoie, chem ând harul Dom nului,
m intea şi inim a sa devin una. Fiinţa lui îşi redobândeşte în-
tregia şi astfel izbuteşte să îm plinească poruncile lui Hristos.
De pildă, cel ce plânge devine capabil să iubească, de vreme
ce plânsul duhovnicesc este felul în care răspundem cu iu
birea noastră la atingerea iubirii d u m n ezeieşti. Potrivit
Sfântului G rigorie Palam a, când om ul află calea plânsului
duhovnicesc, până şi trupul lui, sfinţindu-se, devine uşor.
A tunci om ul izbuteşte să îm plinească poruncile lui Hristos,

care îl învaţă să-L iubească pe Dum nezeu cu tot cugetul, cu
toată inima şi cu toată puterea lui (cf. Matei 22 ,3 7 ). Dar cum
putem să-L iubim pe D um nezeu cu toată inim a şi cu tot cu
getul nostru câtă vrem e m intea şi inim a noastră sunt dez
binate, iar puterile sufletului îm prăştiate? D oar în lucrarea
plânsului duhovnicesc poate m intea să se coboare şi să afle
locul inim ii şi în treaga noastră fiinţă să d evină una. De
aceea Sfinţii Părinţi consideră plânsul duhovnicesc o virtute
atotcuprinzătoare.
A ceastă luptă a curăţirii de patim i este o perioadă du
hovnicească foarte bogată. în cartea Părintelui Sofronie des
pre Sfântul Siluan citim că atunci când Sfântul loan Colov
(cel m ic de stat) a ajuns la nepătim ire, el s-a rugat să se în
toarcă iarăşi asupra lui războiul patim ilor, pentru că înţele
sese că lupta lui fusese o jertfă bineplăcută D om nului.4 îm i
vin în minte cuvintele Sfântului Pavel: „Vă îndem n, deci, fra
ţilor, pentru îndurările lui Dum nezeu, să înfăţişaţi trupurile
voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dum nezeu,
ca închinarea voastră cea duhovnicească, şi să nu vă potri
viţi cu acest veac, ci să vă schim baţi prin înnoirea m inţii, ca
să deosebiţi care este voia lui D um nezeu, ce este bun şi plă
cut şi desăvârşit" (Rom. 12,1 -2 ).
Astfel nevoinţa curăţirii de patimi este închinarea noastră
înţelegătoare înaintea lui Dum nezeu; este jertfa de pocăinţă
pe care zi de zi I-o aducem lui Dum nezeu în rugăciune; este
în cep utu l preoţiei îm părăteşti care se desăvârşeşte în noi
atunci când ajungem la acea stare duhovnicească ce a născut
rugăciunea scrisă pe sulul din icoana Sfântu lu i Siluan:
4 Cf. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Alhonitul, p. 75.

„Rogu-Te, m ilostive Doamne, să Te cunoască în Duhul Sfânt

toate noroadele păm ântului/'5 Adică, noi Ii aducem ofrandă
lui Dum nezeu pocăinţa noastră şi când Dum nezeu, cu harul
Său, face ca ea să rodească, atunci ne deschide ochii să ve
dem că întreaga lum e are m are trebuinţă de harul Duhului
Sfânt, căci voia D om nului este ca întreaga lum e să se m ân
tuiască. Şi atunci o suferinţă uriaşă pentru întreaga lum e
pune stăpân ire pe inim a noastră, asem enea suferinţei pe
care a trăit-o H ristos. De adâncim ea suferinţei Lui ne dăm
seam a din cuvintele pe care le-a rostit în timpul Cinei celei
de Taină: „Părinte drepte, lum ea pe Tine nu le-a cunoscut"
(Ioan 17, 25).
A şadar, atunci când om ul află har în ain tea lui D um
nezeu datorită jertfei pe care o face pentru a dobândi cură
ţia, D um nezeu îl cheam ă la cea mai înaltă jertfă, aceea de a
se ruga pentru m ântuirea întregii lumi, asem enea sfinţilor.
Aceasta este desăvârşirea în noi a asem ănării cu Dumnezeu.
A ceasta este desăvârşirea preoţiei îm părăteşti.
5 Arhim andritul Sofronic, Cuviosul Silwm Athonitul, p. 2% .

10
D ESPRE POCĂIN ŢA
ÎN LĂ U N TRU L TR U PU LU I BISERICII
Am vorbit despre pocăinţa şi plânsul duhovnicesc, de

spre curăţirea de patimi şi lupta pentru a le birui. Am spus
că în pocăinţă şi în lupta duhovnicească pentru a dobândi
curăţia nu urm ărim d ecât să „d ezg ro p ăm " d aru rile care
ne-au fost încredinţate în Taina Sfântului Botez. Toate stră
daniile noastre nu sunt decât o încercare de a regăsi pecetea
Sfântului Duh pe care am prim it-o în Taina Botezului, când
ne-au fost date toate darurile Duhului Sfânt. în această pri
vinţă, nu ne deosebim cu nim ic nici m ăcar de cei mai mari
sfinţi, căci am prim it aceleaşi daruri ca şi ei.
Prin Botez noi devenim m ădulare vii ale Trupului lui
Hristos, pentru că devenim părtaşi la viaţa Capului Trupu
lui, viaţă care curge prin toate m ădularele lui. Ne unim cu
H ristos, ne „îm brăcăm în H ristos" (cf. Gal. 3, 27). însă, din
păcate, mai devrem e sau mai târziu, noi îngropăm acest har
înlău ntru l nostru pentru că ne folosim greşit libertatea voii
noastre. De aceea, trebuie să ne luptăm din toate puterile ca
să curăţim şi să îndepărtăm stratul de tină care ne-a acoperit
inim a du hovnicească. A ceastă luptă a curăţirii de patim i
deschide treptat în inimă un loc unde omul îşi poate îm plini
lucrarea duhovnicească şi în care fiecare dintre noi poate să
cultive darul preoţiei îm părăteşti - unul dintre m ultele şi
nepreţuitele daruri prim ite la Sfântul Botez.
Un prieten m i-a m ărturisit odată cum a descoperit ce

com oară se ascunde în preoţia îm părătească, descoperire
care I-a izbăvit de orice gând, de orice dorinţă de a deveni
preot. Prin pocăinţă ei a aflat înţelesul adevăratei Liturghii,
iar pocăinţa sa a devenit Liturghia sa. Lacrim ile vărsate în
fiecare noapte în chilie i-au devenit slavoslovie înflăcărată
şi rugăciune de cerere înaintea lui Dumnezeu. Cred că atunci
când ne pocăim , atunci când plângem şi luptăm să ne cură
ţim de întinăciunea patim ilor, aducem cu adevărat o jertfă
bineplăcu tă D om nului. Potrivit Sfântu lu i A postol Pavel
aceasta este în ch in area noastră d u h ovn icească (cf. Rom.
12, 1), ce nu se supune firii m aterialnice a lumii văzute, ci
lucrează, prin strădania pocăinţei, reînnoirea vieţii noastre,
reînnoirea noastră ca şi chipuri ale Ziditorului. Să ne oprim
în treacăt asupra diferenţei dintre pocăinţă şi plânsul duhov
nicesc. Pocăinţa este atotcuprinzătoare, ea include plânsul
duhovnicesc şi lacrim ile. Sfinţii Părinţi definesc în general
pocăinţa ca pe depărtarea pentru totdeauna de păcat. Felu
rite sunt lucrările pocăinţei, iar plânsul duhovnicesc nu este
decât una dintre ele, însă una cu adevărat bineplăcută D om
nului. Lacrim ile duhovniceşti pe care El ni le dăruieşte sunt
sem nul neîndoielnic al lucrării iubirii dum nezeieşti în om,
căci, după cum ne încredinţează Părintele Sofronie, iubire
fără lacrim i nu există.
A tunci când omul răspunde iubirii lui Dum nezeu cu iu
bire, el îşi dă seama că este mai presus de toate o fiinţă ru
gătoare. H arul lui D um nezeu se atinge de inim a sa şi îl face
să descopere C hipul lui D um nezeu, adevăratul m odel al
vieţii sale, Care naşte în el dorinţa de a trăi din nou la m ă
sura m enirii pentru care a fost zidit. Harul începe această
prefacere în noi, dar pentru ca el să aducă roadă, trebuie să
vieţuim ca m ădulare ale Trupului rugător care este Biserica.

Biserica este soborul sfin ţilor prin care D um nezeu glăsu-
ieşte şi în care Se oglindeşte. C om uniunea noastră cu acest
Trup ne uneşte cu fraţii noştri care stau neîncetat înaintea
Feţei lui Dum nezeu şi aceasta ne îngăduie să ne cercetăm
pe noi în şine fără a ne prim ejdui în vreun fel, căci îi avem
drept pildă pe sfinţii care m ai înainte de noi au um blat pe
calea despătim irii. Ca şi m ădulare ale Trupului rugător al
Bisericii, noi devenim părtaşi la curăţia dum nezeiască ce nu
poate fi aflată nicăieri în afara acestui Trup şi în felul acesta
suntem şi noi curăţiţi.
Curăţirea de patimi nu se produce în chip mecanic, ci este
o îm preu nă-lucrare a voii om ului cu harul lui D um nezeu.
Atunci când cineva devine m em bru al unui club (iertată-mi
fie analogia!) trebuie mai întâi să vorbească cu u nul dintre
secretarii clubului. La fel şi noi, când vrem să punem în ce
put pocăinţei, ne adresăm unuia dintre „secretarii" Bisericii,
adică încercăm să găsim un preot care poate săvârşi Taina
Spovedaniei. A tunci putem să dezvăluim şi să m ărturisim
adevărul despre păcatele noastre şi, făcând aceasta, apucăm
plugul care ară ţarina sufletului, care ne brăzdează adânc
păm ântul inim ii. Trudind, sm ulgem spinii şi m ărăcinii care
ne-au năpădit inima şi ne pregătim ogorul sufletului să pri
m ească săm ânţa harului. Şi dacă vom trăi după rânduiala
Bisericii, această săm ânţă va da rod la vrem ea cuvenită, iar
acest rod nu este altul decât m ântuirea cea veşnică.
Prin urmare, fără pocăinţă nu putem fi părtaşi la Tainele
Bisericii, pentru ca Tainele sunt „locul" duhovnicesc unde
voia om ului se întâlneşte şi se uneşte cu voia lui Dum nezeu.
M ântuirea noastră constă tocmai în această sinergie. Spu
neam mai devrem e că pocăinţa cuprinde în ea toate virtuţile
OMUL CUL TAINIC AL INIMII 171
şi de aceea este tem elia sigură a vieţii noastre în Biserică. în

Taina Botezului, de pildă, prin coborârea în apă, noi îi făgă
duim lui Dum nezeu - şi acesta este legăm ântul nostru cu
El - că de acum înainte vom fi „morţi păcatului" (Rom. 6,11).
în Botez, suferim o m oarte adevărată, m urim vechiului fel
de a trăi, m urim poftelor trupului, patim ilor şi înţelegerii
trupeşti a vieţii. Le lăsăm pe toate în urm ă, o dată pentru
totdeauna, iar actul sim bolic al coborârii în apă reprezintă
tocm ai această lepădare a noastră. Şi pentru că am m urit pă
catului cu m oarte adevărată, când ieşim din apă prim im
adevărata viaţă a învierii. Cu adevărat, m urim pentru toate
cele vrem elnice şi neînsem nate ca să înviem pentru toate
cele veşnice şi de m are preţ. întreaga noastră viaţă creştină
constă în a ne dovedi credincioşia faţă de acest legăm ânt pe
care l-am făcut cu Dum nezeu în Taina Sfântului Botez şi în
strădania de a vieţui în chip vrednic de înalta cinste pe care
ne-a dat-o D um nezeu.
Legăm ântul Botezului este reînnoit în Iaina Spoveda
niei. în spovedanie, ne întoarcem în Biserică aducând cu noi
toată m urdăria, toate eşecurile şi neajunsurile noastre. Cu
m ultă sm erenie, ne înfăţişăm goi în aintea Bisericii şi ea ne
dăruieşte ceea ce noi singuri n-am fi putut niciodată să do
bândim . Spun că Biserica ne dăruieşte, căci fiind Trupul lui
H ristos, ea îm parte cu dărnicie m ădularelor ei, atât pe pă
m ânt cât şi în cer, com oara-i de sfinţenie şi curăţie. în Taina
Spovedaniei, prim im harul lui H ristos în sânul com uniunii
noastre cu sfinţii Lui.
Sfânta îm p ărtăşan ie este încununarea legăm ântului
nostru cu Dum nezeu şi se întem eiază de fapt pe cuvântul lui
Dumnezeu. Iar plinătatea cuvântului Său o aflăm fără îndoială
în Rugăciunea Sa Arhierească, în capitolul al şaptesprezecelea
172 Arhimandritul ZAH ARIA ZAHAROU
al Evangheliei după Ioan, rugăciune care a fost pecetluită

cu Sângele Său. In capitolul al şaselea al Evangheliei Sfântu
lui Ioan, Dom nul vorbeşte despre cuvântul cel viu al legă
m ântului Sau şi despre prezenţa lui veşnică în Taina Sfintei
îm părtăşanii: „Precum M -a trim is pre M ine Tatăl cel viu, şi
Eu viez prin Tatăl, şi acela ce M ă m ănâncă pre M ine va fi
viu prin M in e" (Ioan 6, 57)1. Insă A postolii fuseseră curăţiţi
de D om nul chiar mai în ainte de a se fi îm părtăşit la Cina
cea de Taină. D om nul Se gândea la Noul Legăm ânt atunci
când S-a ap rop iat de Petru ca să-i spele picioarele. Petru,
iute din fire, I-a zis D om nului: „Nu-m i vei spăla picioarele
în veac". Iar Iisus i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu ai
parte de M in e". Petru, înfricoşându -se, I-a zis: „D oam ne,
spală-m i nu num ai picioarele, ci şi m âinile şi capul" (Ioan
13, 8-9). în aceeaşi Evanghelie, Iisus îi în cred inţează pe
Apostoli: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care
vi l-am sp u s" (Ioan 15, 3).
Vedem deci că nu suntem în stare să pătrundem cu ade
vărat în Tainele Bisericii dacă nu ne pregătim mai în ainte
cum se cuvine. De aceea, rugăciunile dinainte de Sfânta îm
părtăşanie sunt pline de sm erită pocăinţă, căci niciodată nu
putem fi cu adevărat vrednici de m arele dar al vieţii celei veş
nice. Putem doar să-L rugăm stăruitor pe Dum nezeu să ne
cureţe de toată întinăciunea ca să putem reînnoi legăm ântul
nostru cu El şi să ne facem pe deplin părtaşi la sfinţenia Lui.
De fiecare data când ne reînnoim făgăduinţa făcută lui
Dum nezeu, El ne întăreşte ca să um blăm cu vrednicie po
trivit chem ării noastre la viaţa cea veşnică (cf. Efes. 4, 1).
Sunt clipe când chiar şi o făgăduinţă deznădăjduită pe care
' Ed. Bucureşti, 1914.

I-o facem Dom nului în rugăciune este îndeajuns să săvâr

şească în noi o asem enea înnoire: „Doam ne, ajută-m ă să pun
început b u n " sau „Doam ne, ajută-m ă în necazul m eu şi de
acum înainte o să fac tot ce-m i stă în putinţă." Neîndoielnic,
înaintea lui Dum nezeu om ul se dovedeşte a fi întotdeauna
m incinos (cf. Ps. 115, 2), însă aplecarea sm erită a inim ii va
izbuti să în d u ioşeze pe D um nezeu ca să ne dăruiască tot
harul de care avem trebuinţă pentru a pune un nou început.
Vedem cum unii oameni primesc mare har de la Domnul
pentru cel mai sm erit gând sau pentru cea mai săracă rugă
ciune - har care îi ajută să biruie o anum ită patimă o dată
pentru totdeauna. Cum se face că Dom nul răspunde atât de
„disproporţionat" la asem enea înclinări sm erite ale inimii?
Adevărul este că El nu îşi calcă niciodată făgăduinţele, ci ră
mâne credincios legăm ântului făcut cu noi, căci „nu poate
să Se tăgăduiască pe Sin e" (2 Tim . 2, 13). N um ele lui este
„Cel credincios". In Cartea A pocalipsei este num it „M arto
rul cel credincios" (Apoc. 1, 5). El este credincios pentru că
„ieri şi azi şi în veci, este A celaşi" (cf. Evr. 13,8) şi făgăduin
ţele I.ui răm ân în veac, îm plinindu-se iară şi iară. însuşi cu
vântul lui Dumnezeu către străm oşul nostru Avraam adeve
reşte aceasta: „Voi pune legăm ântul Meu în tre M ine şi între
tine şi urm aşii tăi, din neam în neam , să fie legăm ânt veşnic,
aşa că Eu voi fi D um nezeul tău şi al urm aşilor tăi de după
tin e" (Fac. 17, 7). Dacă nu izbutim să dobândim har este
pentru că suntem făţarnici şi necredincioşi, şi nu îm plinim
partea noastră de legăm ânt. însă Dom nul răm âne cred in
cios şi adevărat. De vrem e ce legăm ântul D om nului cu po
porul Său răm âne în veac, fiecare zi pe care o trăim este un
har, pentru că ne-a fost dată spre pocăinţă, ca prin ea să p ă
trundem în plinătatea vieţii.
11
ZID IREA IN IM II PRIN R Ă STIG N IREA MINŢII
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, înţelepciunea lui D um

nezeu este nebunie pentru lum e (cf. 1 Cor. 1 ,1 8 ). Lum ea nu
vede decât nebunie în Crucea lui I Iristos, dar cel ce a gustat
din m ântuirea pe care C rucea lui H ristos a adus-o pe p ă
m ânt cunoaşte că înţelepciunea lui D um nezeu este mai pre
sus de toată înţelepciunea şi că înţelepciunea şi puterea lui
Dum nezeu pot să-l m ântuiască pe om.
H ristos a m urit pe C ruce în ascultare faţă de Tatăl C e
resc, iar credinciosul îşi ia crucea sa în ascultare de porunca
lui D um nezeu. Om ul nu se poate mântui dacă fuge de cruce
şi de m oarte, căci m ântu irea lui se săvârşeşte tocm ai prin
cruce şi prin m oarte. H ristos a m urit pe C ruce pentru m ân
tuirea oam enilor şi cei ce voiesc să urm eze căii Sale, calea
ce duce la viaţă, trebuie să-şi ia crucea de bunăvoie, îm p li
nind astfel porunca dum nezeiască. Păzind poruncile, el va
face voia D om nului, iar m intea îi va fi răstign ită ca să se
nască în el un cuget nou - cugetul lui Hristos. D e voieşte ci
neva să devină înţelept, acela trebuie m ai în tâ i să se facă
nebun, precum zice A postolul (1 Cor. 3 ,1 8 ). El trebuie sa-şi
robească m intea voii lui Dum nezeu printr-o neobosită cău
tare a gândurilor sm erite. Astfel m intea va răm âne în bine
cuvântata robie a lui Hristos. M ult folos aduce şi cercetarea
Sfintelor Scripturi, căci ea sm ereşte cugetul omului, de vreme
ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel sm erit al lui
D um nezeu. Când aceste cuvinte se sălăşluiesc din belşug în

inim a credinciosului, atunci mintea lui începe să se asem ene
M inţii lui D um nezeu.
Calea lui H ristos şi prezenţa Lui în lum e răstoarnă cri
teriile şi valorile om eneşti, de aceea Scriptura pare străină
lumii. Dom nul însuşi zice: „Spre judecată am venit în lumea
aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie
orbi" (loan 9, 39). Lum ina pe care H ristos a adus-o în lume
este de aşa natură încât cei ce cred că văd şi că sunt înţelepţi
„cu de la sine pu tere" rămân pe veci orbi, iar cei ce nu văd
şi înţeleg că sunt orbi, aceia văd cu adevărat.
Tainele şi slujbele Bisericii ne ajută să înţelegem şi să pă
trundem tot mai adânc în taina Crucii şi învierii lui Hristos.
La Botez, credinciosu l m oare păcatu lu i şi lum ii acesteia,
ridicându-se la „înnoirea vieţii" (Rom . 6 ,4 ), potrivit duhului
p oru ncilor du m n ezeieşti. C rucea ne d eschide calea către
taina vieţii dum nezeieşti, iar în Sfânta îm părtăşanie se reîn
n o ieşte legăm ântu l C ru cii: tot cel ce se îm p ărtăşeşte din
de-viaţă-dătătorul Trup şi Sânge al lui I Iristos ar trebui să
m oară sieşi şi să vieze num ai lui D um nezeu. A sum area de
bu n ăvoie a m orţii prin credinţă şi pocăinţă este cea mai
bună pregătire pentru Sfânta îm părtăşanie, în care om ul îi
dăruieşte toată viaţa lui D um nezeu, prim ind în schim bul
existenţei sale vrem elnice şi stricăcioase viaţa dum nezeiască
cea nestricăcioasă.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, există două etape în
răstignirea om ului. în prim a etapă, om ul se ciepărtează de
lum e şi de patim i, iar în cea de-a doua, care este mai înaltă,
patim ile şi alipirile de cele lum eşti sunt dezrădăcinate din
însăşi inim a lui. Dacă în prim a perioadă credinciosul d o
b ând eşte o oarecare libertate, el devine cu adevărat liber
abia în cea de-a doua. în prim a etapă, credinciosul biruieşte
dorinţa de stăpânire asupra aproapelui. în cea de-a doua,

el însuşi nu se mai află sub stăpânirea nim ănui, căci acum
este răstignit pentru toţi: „Iar mie, să nu-m i fie a m ă lăuda,
decât num ai în crucea D om nului nostru Iisus H ristos, prin
care lum ea este răstignită pentru m ine, şi eu pentru lum e"
(Gal. 6 , 14)1.
Dacă ne lăsam ispitiţi de lum ea văzută, ajungem să fim
duşm ani ai Crucii pentru că ne facem robi lum ii. Dar dacă
singura noastră dorire este paza poruncilor, căutarea şi pli
nirea voii lui D um nezeu şi săvârşirea doar a ceea ce este
bineplăcut Lui, chiar dacă aceasta este îm potriva firii noas
tre căzute, atunci suntem „prieten i" ai Crucii, căci ştim că
„Dumnezeu este mai mare decât inima noastră" (1 loan 3,20).
Ştim că dum nezeiasca şi desăvârşita dragoste, de care su
fletul se sim te atras, ne-a fost dată ca poruncă. însă sufletul
se chinuie am arnic fiindcă nu poate să o îm plinească şi de
aceea petrece toţi anii vieţii lui pe păm ânt ca un răstignit.
Dacă m intea om ului, care a fost pângărită de căderea
lui Lucifer, nu se leapădă de înţelegerea ei firească şi nu pri
meşte nebunia Crucii, nu va fi în stare să se sm erească pe
sine şi să purceadă în călătoria către cele de jos. Atunci când
prim eşte să se răstignească, m intea coboară în inimă şi omul
trăieşte nebunia Crucii ca pe în ţelepciu nea şi puterea lui
Dum nezeu. Atunci îi este cu putinţă să petreacă în inim ă în
stare de trezvie, chem ând N um ele D om nului. De aceea în
tradiţia isihastă se pune accentul pe pocăinţă ca tem elie a
u rcuşului du hovnicesc al om ului. Urcuşul acesta este de
fapt u n drum al pogorârii, cu neputinţă de parcurs fără cre
dinţa în D um nezeirea lui H ristos şi conştiinţa păcătoşeniei
1 Vezi Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,

p. 169.
şi sărăciei noastre duhovniceşti. Pocăinţa este un dar însem

nat al Duhului Sfânt, care poate în aşa m ăsură să sporească
în om sim ţământul sărăciei sale duhovniceşti, încât el ajunge
să trăiască în lum e asem eni unui nebun.
Dar răstignirea m inţii se înfăptuieşte mai cu seam ă prin
ascultare - o virtute de căpătâi în m onahism , care duce la
cunoaşterea voii lui Dum nezeu şi la dobândirea cugetului
lui H ristos. Pentru că ascultarea presupune dependenţa de
o altă persoană, ea naşte în noi sm erenia care, la rândul ei,
ne întăreşte inima. Cugetul cel firesc este răstignit, iar adân
cul inim ii iese la iveală, gata să prim ească darul D uhului
Sfânt. A cest dar înseam nă, mai presus de orice, iertarea pă
catelor. Primind această iertare, inima este slobodă să chem e
N um ele D om nului spre m ântuire. Astfel ascultarea îl înalţă
pe om în planul vieţii şi libertăţii dum nezeieşti.
A scultarea nu este totuna cu disciplina. D isciplina este
proprie om ului căzut, supus stricăciunii, însă „ce este născut
din trup, trup este" şi „nu foloseşte la nim ic" (cf. Ioan 3, 36;
6 ,6 3 ). De aceea om ul trebuie să facă un „salt" de credinţă şi
să pătrundă în taina ascultării. Im punerea din afară a d isci
plinei duce la inegalitate, nedreptate şi dezbinare, şi se în so
ţeşte de o anum ită răceală a inimii atât a celui care im pune
disciplina, cât şi a celui care se supune ei. A scultarea, însă,
presupune o relaţie întem eiată pe rugăciune. Cuvântul lui
Dum nezeu poate atunci să se nască în inim a sm erită a celui
care îi prim eşte pe oam eni ca un părinte, precum şi în inima
celui care ascultă. în ascultare nu este nicio urmă de cruzime.
Disciplina presupune respectarea unor form e pur exterioare
şi a unui fel de a gândi pur om enesc, în vrem e ce ascultarea
caută în inim ă în ştiin ţare de la D um nezeu. D isciplin a le
îngăduie celor puternici să-şi m enţină stăpânirea supra ce
lorlalţi, iar cei slabi su n t daţi pierzării, însă acest proces al
„selecţiei naturale" nu are cum să reflecte adevărata biruinţă

a Crucii. Calea ascultării, însă, face ca fiecare credincios, ori
cât ar părea el de „neînsem nat", să se unească în chip desă
vârşit cu Trupul lui llristo s. Şi nu trebuie d ecât să-şi pună
toată nădejdea în C rucea D om nului pentru ca inim a lui să
dobândească plinătatea harului.
Tot om ul, fie el slab sau puternic, trebuie să-şi răstig
nească m intea dacă voieşte să se facă m ădular care să vie
ţuiască arm onios în lău n tru l Trupului lui H ristos. Să nu
uităm că H ristos, Capul Trupului, poartă cunună de spini
şi că în aceasta lum e lil pătim eşte. P rin urm are, orice m ă
dular care va fugi de durere se va afla în afara Trupului şi
despărţit de Capul lui. Insă de va îm brăţişa crucea ascultării
din iubire, inim a lui va fi tăiată îm prejur şi va purta înlău n
trul ei N um ele Dom nului.
Nevoinţa ţinerii minţii în inimă îl conduce pe om la sta
rea de feciorie duhovnicească. Sim ţurile noastre pot fi puse
în slu jba acestei feciorii, ceea ce constituie o răstignire în
plan duhovnicesc, fecioria fiind rodul unei vieţi răstignite.
Potrivit Sfântului A postol Pavel, adevăratul creştin nu este
preocupat de aspectele exterioare ale vieţii sale, ci de paza
poruncilor (cf. 1 Cor. 7 ,1 9 ).
însă răstignirea m inţii prin păzirea poruncilor este o sar
cină foarte grea pentru om ul m odern, care respiră şi cultivă
un duh de autonomie agresivă. Din punctul de vedere al lo
gicii independenţei, a-1 accepta pe celălalt, ba m ai mult, a te
supune în duh de ascultare voii celuilalt este curată nebunie.
Dar această logică egocentrică a vremii noastre este de fapt o
„fundătură" atât din punct de vedere social, cât şi din punctul
de vedere al vieţii personale a om ului. Răstignirea minţii îşi
vădeşte însem nătatea m ai ales în ziua de azi, pentru ca ea are
puterea să tămăduiască egocentrism ul omului contemporan.
Coborârea m inţii în inim ă
Om ul îşi îm plineşte adevărata m enire, cea hărăzită de

Dum nezeu mai înainte de toţi vecii, prin păzi rea poruncilor
Ziditorului său. însă această îm plinire presupune întoarce
rea m inţii în inim ă şi redobândirea întregiei dintru-nceput.
Căci num ai atunci îi este cu putinţă om ului să-L iubească
pe D um nezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe
sine însuşi, potrivit îndoitei porunci a dragostei. Aceasta era
starea om ului în rai, în sufletul lui el nu cunoştea nici dez
binare, nici luptă lăuntrică, ci îşi îndrepta neîncetat puterea
firească a m inţii, cu care îl în zestrase Z iditorul său, spre
Dom nul, iar desfătarea sa întru slava lui Dum nezeu nu cu
noştea m argini. însă acum om ul este o făptură căzută, cu
m intea risipită în lumea zidită; el trebuie să se întoarcă în
inim ă şi să-şi regăsească unitatea fiinţei.
Insă iubirea de sine se dovedeşte a fi o m are piedică, ce
nu-i îngăduie m inţii să se reîntoarcă în inimă şi să se stator
nicească în adâncul ei. Iubirea de sine naşte în om slava de
şartă, care îl îm piedică să se sm erească pe sine şi să creadă
în H ristos. Slava deşartă întunecă inim a, o îm pietreşte şi o
um ple de şinele cel pătim aş, nelăsând loc nici pentru D um
nezeu, nici pentru aproapele. Om ul nu mai este în stare să
intre într-o relaţie dătătoare de viaţă cu D um nezeu şi se lip
seşte de bucuria com uniunii cu sem enii săi. M intea îi este
îngreuiată de înstrăinarea de tainicele şi vastele întinderi ale
adâncului inimii. Omul se vădeşte incapabil de lucrarea zidi
toare a rugăciunii. Văduvit de m ângâierea rugăciunii şi în
străinat de Dum nezeu, om ul se înăspreşte şi se sălbăticeşte.
Străpungerea inimii şi pocăinţa sunt cele mai bune leacuri
pentru tăm ăduirea omului. Străpungerea inimii adună aten
ţia m inţii, iar zdrobirea inim ii pe care o resim te din pricină
că L-a trădat şi L-a mâniat pe Dumnezeu, M ântuitorul şi Bine

făcătorul său, îi alungă din m inte toate gândurile rele. Prin
harul Duhului Sfânt, străpungerea şi zdrobirea inimii îi sunt
îndeajuns creştinului pentru a birui toate duhurile răutăţii.
Sfinţii obişnuiau să se îm potrivească duhurilor necurate cu
o rugăciune de osândire de sine, mai degrabă decât cu un
cuvânt din Scriptură, osândirea de sine fiind un act de sm e
renie şi, prin urmare, unul mai sigur. Fireşte, H ristos, fiind
fără de păcat, a certai duhul vrăjm aş cu autoritate, invocând
Scriptura. însă omul rănit de păcat este chinuit de slăbiciuni
ascunse, de care duhul răutăţii se poate lesne folosi pentru
a-1 birui. De aceea îi va fi m ai uşor să alunge energia diavo
lească dacă va căuta adăpost în rugăciunea sm erită a osân
dirii de sine, consid erân d u-se vrednic de toată suferinţa,
chiar şi de iad.
N eîndoielnic, inim a înfrântă şi sm erită va fi cercetată de
har, iar m intea va coborî în chip firesc în inim ă şi se va uni
cu ea. Inim a lui va deveni o fortăreaţă du hovn icească şi
atunci om ul va prim i pu tere de la Dom nul ca să-l izgo
nească pe vrăjm aş cu rugăciunea. El va izbuti să alunge gân
durile rele printr-o singură chem are a N um elui lui 1 Iristos,
printr-o singură m işcare a duhului. în să unirea m inţii cu
inim a este mai cu seam ă rodul pocăinţei. Cu cât este mai
adâncă pocăinţa, cu atât mai m are este râvna inimii şi mai
tem einică statornicirea m inţii în inimă. Deşi durerea pocăin
ţei este cea care înlesneşte cel mai m ult coborârea m inţii în
inim ă, ne putem folosi de orice durere care ne încearcă în
această viaţă, câtă vrem e o prim im cu deplină încredere în
pronia lui D um nezeu. Boala, prigoana, sărăcia sau oricare
altă suferinţă se pot preface în energie care deschide calea
către inimă.
OMUL CEL TAINIC A !. INIMII 181
N enu m ăratele suferinţe ale om ului sunt urm area ne

contenitei lui înstrăinări de bunul D um nezeu. Din pricina
căderii om ului în păcat, întregul univers gem e de durere şi
necaz, şi Duhul cel sm erit al D om nului nu Se mai odihneşte
în el. Prim ind să pătim ească m oartea (Evr. 2, 9), H ristos a
slobozit lum ea din lanţul tragic, fără de noim ă şi fără de
sfârşit, al suferinţei. însă suferinţa lui Hristos, care I-a însoţit
d eşertarea de Sine din m om entul în care a luat asupră-Şi
firea noastră om enească şi până în clipa jertfei Sale în înfri
coşatul loc al Căpăţânii (cf. Matei 27,33), nu poate fi descrisă
în cuvinte, ea e de neînţeles şi de neatins pentru om. Ba mai
mult, suferinţa aceasta nu poate fi niciodată întrecută pen
tru că Dom nul este Iubire mai în ainte de veci. Deşi a fost
urât şi respins de oam eni, H ristos a fost pus de Dum nezeu
să fie piatra din capul unghiului a vieţii celei nepieritoare
şi începătorul m ântuirii veşnice.
Deşi suferinţa D om nului e mai presus de orice în ch i
puire, în ea nu este n id o urm ă de tragism .2 Tragedia este ca
racteristică suferinţei om ului căzut, însă H ristos nu S-a
despărţit nicio clipă de Tatăl şi, prin jertfa Sa de bunăvoie,
a îm p lin it în chip desăvârşit în d oita poruncă a dragostei,
fără a fi păcătuit vreodată. Iii a luat asupră-Şi tragedia în
tregii om eniri şi, prin patim ile Sale, Şi-a arătat dragostea
„până în sfârşit" şi aşa a m ântuit lumea. Din acel m om ent
noi am cunoscut care este calea, care este vieţuirea ce atrage
D uhul slavei lui Dum nezeu să-Şi afle odihna în chip m inu
nat în inima îndu rerată a om ului (cf. 1 Petru 4 ,1 4 ).
D um nezeu „ne-a iubit Cel d in tâi" (1 Ioan 4, 19) şi „pe
însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat m orţii, pentru noi

toţi" (Rom. 8, 32), iar credinciosul răspunde chem ării dum

nezeieşti prin îm brăţişarea suferinţei în pocăinţa sa, dove
di ndu-şi astfel m ăsura iubirii care l-o poartă lui Dum nezeu,
M ân tuitorului şi Binefăcătorului său. O m ul care se poca-
ieşte se cufundă într-o „m are de su ferin ţe"3*, şi potrivit m ăr
turiei Sfântului Siluan, „cel ce mai m ult iubeşte, mai mult
şi s u fe r ă "1. D ar aceste suferinţe nu sunt de natură sufle
tească. Ele nu sunt urm area u nor tulburări psihice, a unor
frustrări sau eşecuri.5 Om ul le ia asupră-şi de bunăvoie, în
strădania sa de a păzi poruncile dum nezeieşti.
O m ul suferă pentru că s-a desfătat de suflarea nem uri
toare a D uhului Sfânt C are i-a aprins sufletul de dorirea lui
D um nezeu. Şi pentru că acum tânjeşte după iubirea nem ăr
ginită a lui H ristos, viaţa păm ântească devine pentru el o
tem niţă strâm tă şi inim a lui plânge „cu suspine negrăite"
(Rom. 8, 26) pentru că nu poate ajunge la desăvârşirea dum
nezeiască a iubirii, care i-a fost poruncită (vezi M atei 5, 48).
E posibil ca el să sufere în toate planurile fiinţei sale6, însă
aceste su ferinţe nu-1 d istru g, căci ele su n t du hovniceşti.
Şi pentru că aceste suferinţe sunt urm area răspunsului
om ului la porunca dum nezeiască, ele se însoţesc în chip m i
nunat de o m ângâiere nestricăcioasă care dă viaţă inim ii şi
avânt m inţii.
A sem enea suferinţe nu fac decât să adeverească liberta
tea duhovnicească a omului, pe care el o dobândeşte prin as
cultarea de porunca dumnezeiască, arătându-şi astfel iubirea
pentru m area jertfă a U nuia-N ăscut Fiului lui D um nezeu.
3 Arhimandritul Sofronic, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 321.

* Arhimandritul Sofronic, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 363.
5 Arhimandritul Sofronic, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 130.
6Arhimandritul Sofronic, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 179.
Ele mai au şi o altă calitate care surprinde: sunt însoţite de

bucuria care biruieşte patim ile şi aboleşte „legea păcatului"
(Rom. 8, 26) din m ădularele om ului. Şi când suferinţele lui
ajung la o anumită m ăsură, ele II conving pe Dum nezeu să-i
dăruiască slugii Sale risipitoare focul Iubirii Părinteşti şi b o
găţiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16,10-11; loan 14, 23). Şi
credinciosul, pe m ăsură ce se descoperă pe sine ca persoană
conştientă de libertatea sa plină de slavă, priveşte cu uim ire
cum i se deschid în ain te adâncuri ale fiinţei până atunci
necunoscute7. Deşi nu poate să cuprindă în sine darul dum
nezeiesc, căci „D um nezeu este mai m are decât inim a noas
tră" (1 loan 3, 20), totuşi inim a lui se deschide deplin spre a
prim i „strălucirea cunoştinţei slavei lui D um nezeu pe faţa
lui Iisus H ristos" (cf. 2 Cor. 4, 6).
După cum spune Părintele Sofronie, coborârea m inţii în
inim ă nu se poate săvârşi fără suferinţă8, însă praznicul iu
birii dum nezeieşti care are loc în inimă face ca „pătim irile
vrem ii do acum " (Rom . 8 ,1 8 ) să pară m ici şi neînsem nate.
Căderi tragice se dovedesc folositoare atunci când sunt în
ţelese din perspectiva pocăinţei, căci ele vădesc pustiirea su
fletului şi îl rănesc cu tânjirea după D um nezeu. Ii încălzesc
inim a îm pietrită şi înlesnesc coborârea m inţii în inim ă.
întoarcerea m inţii în inim ă constituie cea de-a doua mîş^
care a m inţii. Prima m işcare este aceea a ieşirii în afară şi a
împrăştierii în cele zidite ale lumii, în vreme ce a treia mişcare
se înfăptuieşte atunci când mintea, întărită de harul dum ne
zeiesc, îndreaptă întreaga fiinţă a om ului spre D um nezeu.
7 A rhim andritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,

p p .1 7 9 ,132.
HArhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 123.
Odată sălăşluită în inim ă, m intea trebuie să răm ână în

chisă înlăuntrul ei şi să se înarm eze cu N um ele lui Hristos.
Puterea acestui N um e îi îngăduie om ului să devină stăpân
pe firea sa şi pe toate facultăţile sale. Astfel, harul principiu
lui ipostatic începe să se arate lucrător, desăvârşindu-se în
cele din urm ă prin lum inarea Luminii nezidite.
M intea s-a întors acum în inim ă şi Dum nezeu veghează
asupra ei. Ea se cufundă în văpaia inimii, curăţindu-se prin
botezul focului pe care D om nul l-a adus pe păm ânt (cf.
Luca 3 ,1 6 ; 12,49). Şi când m intea se curăţeşte desăvârşit, ea
devine precum fulgerul şi este gata să pătrundă în adâncul
inimii.
12
„IN TR Ă ÎN LĂ U N TRU ŞI VEI A FLA O D IH N Ă "
Am ascultat odată spovedania unei doam ne din Rusia,

o scriitoare celebră. Era uşor derutată şi i-am zis: „M intea
dum neavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo,
fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din
pricina aceasta." Doamna respectivă mi-a răspuns: „Un preot
bătrân din R usia mi-a spus acelaşi lucru. Cum şedea şi îmi
asculta spovedania, el mi-a lovit uşurel capul cu crucea pe
care o ţinea în m ână şi m i-a zis: «Fem eie nepricepută, intră
înlăuntru şi vei afla odihnă!»" Auzind acestea m -am m inu
nat de frum useţea cuvintelor bătrânului preot, căci, cu ade
vărat, până nu vom găsi locul inimii, m intea ne va fi pururi
risipită şi nu vom afla nicicând odihnă: întotdeauna vom fi
tulburaţi sau de una, sau de alta, vom fi exagerat de sensi
bili, gândind că nu le suntem pe plac oam enilor sau că ace
ştia au ceva îm potriva noastră ş.a.m .d.
La întrebarea „C e este om u l?" Vechiul Testam ent ne
oferă diferite răspunsuri. în Psalm i se spune că om ul este o
„inim ă adâncă" (cf. Ps. 6 3 ,7 ). Citim , de asem enea, că „inima
om ului caută o sim ţire du hovn icească şi d u m n ezeiască",
v oep â K«i Oeux atcjOrjcru; (cf. Pilde 15, 14). A dică om ul, în
dorinţa lui de a cunoaşte adevărul, caută m ereu această
„sim ţire duhovnicească şi dum nezeiască", căci num ai atunci
poate să sim tă prefacerile pe care le lucrează în el dreapta
Iui Dum nezeu. Fără conştiinţa adâncului inimii, fără această
sim ţire duhovnicească a lui Dum nezeu înlăuntrul lui, om ul

nu poate afla m ângâiere, iar fără m ângâiere nu-şi poate îm
plini rostul. Toţi avem nevoie de bucurie, pace şi m ângâiere
pentru a putea săvârşi lucrarea lui Dum nezeu în chip bine-
plăcut Lui.
Intr-una din epistolele Sfântu lu i A postol Pavel, aflăm
următorul pasaj: „Binecuvântat este Dum nezeu şi Tatăl Dom
nului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul
a toată m ângâierea, Cel Ce ne m ângâie pe noi în tot necazul
nostru, ca să putem să m ângâiem şi noi pe cei care se află în
tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem m ân
gâiaţi de D um nezeu. Că precum prisosesc pătim irile lui
H ristos întru noi, aşa prisoseşte prin 1 Iristos şi mângâierea
noastră. Deci fie că suntem strâm toraţi, este pentru a voastră
m ângâiere şi m ântuire, fie că suntem m ângâiaţi, este pentru
a voastră m ângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare
aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi" (2 Cor. 1, 3-6).
Cuvântul „m ângâiere" apare de multe ori în acest pasaj m i
nunat, şi pe drept cuvânt, căci fără m ângâierea, fără pacea
şi bucuria care izvorăsc din harul lui Dumnezeu, nu am putea
trăi cum se cuvine. Am fi m ereu nem ulţum iţi, am cleveti,
i-arn critica pe ceilalţi şi ne-arn plânge de una şi de alta: de ce
m âncarea nu este bine gătită, de ce nu cântă mai bine corul,
de ce asta e neagră şi nu albă, şi tot aşa. D ar dacă am fi m e
reu cu luare am inte la inimă şi ne-am strădui să descoperim
în noi acea „sim ţire duhovnicească şi dum nezeiască", atunci
nu am mai avea vrem e de pierdut cu nimicuri de felul acesta,
ba m ai m ult, toate aspectele negative ale vieţii noastre ar fi
adum brite de această lucrare duhovnicească pozitivă.
Intr-una din scrierile sale cuprinse în Filocalie, Sfântul
G rigorie Palam a spune că cei care îşi cultivă inim a nu au
tim p de discuţii, nici m ăcar cu cei apropiaţi ai lor. însă re

zerva lor nu se datorează dispreţului sau m ândriei, ci fap
tului că pur şi sim plu le vine greu să părăsească această
nepreţuită lucrare lăuntrică. Sunt oarecum robiţi de ea, căci
au înţeles că viaţa om ului se poate îm plini doar prin această
lucrare. De aceea trebuie să intrăm în lău ntru l nostru şi
num ai atunci ni se va adăuga nouă odihna.
Această „intrare înlăuntru şi aflare a od ihnei" cuprinde
în sine întreaga teologie şi tradiţie a isihasm ului. S-ar cuveni
ca tot creştinul, fie el călugăr sau m irean, să aibă m ăcar do
rinţa de a lua cunoştinţă de această tradiţie. Pe ea se întem e
iază tipicul m ănăstirii noastre aşa cum ni l-a lăsat Părintele
Sofronie, care considera că elem entele fundam entale ale tra
diţiei isihaste sunt Sfânta Liturghie şi Rugăciunea lui lisus.
A m ândouă ne su n t de m are folos pentru dobândirea rugă
ciunii prin care ni se descoperă „adâncul inim ii".
Potrivit Sfântu lu i G rigorie Palam a, risipirea m inţii în
lum ea zidită şi în patimi este născocirea diavolilor şi nebu
nia păgânilor. Iar Sfântul loan Scărarul spune că adevăratul
isihast este acela care se străduieşte neobosit să-şi zăvorască
m intea nem aterialnică în lău ntru l trupului m aterialnic. Se
cuvine să subliniem că trupul, care a fost zidit pentru a fi
sălaş D um nezeirii, nu este în sine rău sau de dispreţuit. însă
trebuie să ne luptăm să biruim m intea noastră cea m aterial-
nică, ce atât de m ult ne robeşte trupul, pentru ca astfel să
fim gata să prim im cercetarea D om nului. Dreptul Iov L-a
întrebat pe Dum nezeu: „C e este om ul că l-ai m ărit prc el?
Sau că iei am inte spre el?" (Iov 7 , 17)1. Iar Solom on, sfinţind
Templul lui Dumnezeu, a înălţat o rugăciune plină deînsuflare,

pentru care a şi prim it răspu ns de la D om nu l: „N um ele

Meu va fi peste Tem plul acesta şi ochii M ei vor fi aţintiţi
spre e l" (cf. 3 Regi 8, 29) şi „Voi locui în m ijlocul fiilor lui
Israel şi le voi fi lor D um nezeu şi nu voi părăsi pe poporul
Meu Israel" (cf. 3 Regi 6, 13). A ceste doua pasaje biblice ne
fac cunoscută în chip lim pede dorinţa lui D um nezeu, de
aceea se cuvine să lepădăm toată aplecarea m inţii spre cele
trupeşti, ca D um nezeu să ne cerceteze şi cugetul Lui să se
sălăşluiască în inim a noastră. însă, după cum bine ştim , nu
este deloc uşor să-ţi zăvorăşti m intea pentru ca ea să se să-
lăşluiască în inim ă. Ba m ai mult, mintea nu va afla locul ini
mii dacă nu va fi călăuzită de însuşi D uhul lui D um nezeu.
C ând toată fiinţa noastră se adună în locul spre care
Dumnezeu ia am inte, cu alte cuvinte, când stăm înaintea lui
Dum nezeu cu m intea adunată în inimă, atunci iese la iveală
adâncul inimii. Sfântul G rigorie Palam a spune că a te „adu
na în lău n tru " presupune o anum ită durere care încălzeşte
inima. Cu adevărat, m intea trebuie să urm eze calea pogorâ-
toare spre inim ă pentru a fi botezată în văpaia ei. Acesta este
botezul focului pe care ni l-a făgăduit D om nul: m intea se
coboară în inim ă pentru a fi botezată în văpaia ei şi curăţită
caîn tr-u n cuptor, că să-şi poată redobândi lucrarea firească.
Atunci om ul devine din nou stăpân pe firea sa şi îşi în
dreaptă toată fiinţa spre D um nezeu.
Sfântul G rigorie Palam a spune că m intea om ului cu
noaşte o întreită m işcare. Prim a m işcare este pricinuită de
căderea originară, când m intea se îm prăştie în lumea văzută
şi se alip eşte de ea, gustând astfel din pom ul cunoaşterii
binelui şi a răului. A doua m işcare constă în a readuce m in
tea de la cele din afară înapoi în inimă, care este centrul per
soanei. Odată ce mintea, prin harul Dom nului, este zăvorâtă
în inim ă - când om ul redevine stăpân pe firea sa, întărit

fiind de har - atunci are loc cea de-a treia m işcare: om ul îşi
întoarce întreaga fiinţă spre D um nezeu, M ântuitorul său,
Care în chip atât de m inunat uneşte din nou toate puterile
sufletului său.2
Scopul tuturor străd an iilor noastre ca şi creştini este
aflarea inimii. Trebuie ca inim a să iasă la iveală de sub stra
tul gros de noroi al patim ilor pentru ca m intea să poată să
o regăsească. O ricare ne este slujirea în Biserică, orice nevo-
inţe luăm asupra noastră din dragoste pentru Biserică, toate
acestea ar trebui să ne înlesnească aflarea inimii. M ult folos
aduce şi citirea Scriptu rii: nu trebuie decât să păstrăm în
m inte câteva cuvinte insuflate de Duhul Sfânt pentru ca în
noi să se aprindă o scânteie, care ne va ajuta să le pătrundem
înţelesul tainic şi va călăuzi, de asemenea, mintea spre inimă,
însă calea îm părătească spre inim ă este cea a ascultării. Cel
mai m are folos al ascultării este răstignirea m inţii, prin care
lepădăm orice în cred ere în cugetul nostru căzut şi ne
punem toată încrederea în cuvântul lui Dum nezeu şi în po
runcile Lui. Dacă vom izbuti aceasta, vom începe să cunoaş
tem înţelepciunea şi puterea Celui Care învie chiar şi morţii.
Aş dori sa subliniez faptul că tradiţia nu poate fi trans
misă cu credincioşie decât prin ascultare. în privinţa aceasta,
disciplina este cu totul neputincioasă. D isciplina şi auto-dis-
ciplina ţin de firea căzută a om ului şi tot ceea ce se naşte din
trup, trup răm âne şi nu ne aduce niciun folos. însă noi cău
tăm să ne naştem din nou, din Duh (cf. loan 3, 5), prin cre
dinţa adevăratei ascultări. Deşi disciplina îşi are rostul ei în
2 Cf. Pr. prof. D. Stăniloae, Via {a şi învăţătură Sfântului Grigorie Paianta,

Ed. Scriptn, Bucureşti, 1993, Tratatul II din Triada I, p. 169.
190 Arhimandritul ZA1IARIA ZAl 1AROU
organizarea p ractică a vieţii, ea nu izbuteşte să scoată la

iveală inim a. De ascultare, însă, avem nevoie pentru a ne
rândui viaţa duhovnicească după voia lui D um nezeu, aşa
încât toată viaţa noastră să devină o Sfântă Liturghie. Oricât
am fi de înţelepţi şi de puternici, fără ascultare nu ne vom
ajuta nici pe noi înşine, nici pe ceilalţi. Cei puternici s-ar
putea să se im pună prin disciplină, însă cei slabi vor pieri
şi aceasta nu va fi o biruinţă adevărată. însă, dacă ne punem
în cred erea în ascultare, sm erenia va îm p ărăţi şi în felul
acesta chiar şi cei slabi vor deveni m ădulare ale Trupului lui
Hristos, vieţuind potrivit voii lui Dum nezeu. Prin ascultare,
fiecare îşi află locul său în Trupul lui H ristos. Şi tot cel ce
pune ascultarea pe prim ul loc, răstignindu-şi astfel m intea,
îşi va afla negreşit inim a. Şi ch iar dacă nu se va num ăra
printre vasele de m are preţ, el nu se va lipsi de răsplată.
Chiar dacă nu toţi suntem în stare să devenim adevăraţi isi-
haşti, putem totuşi să facem ascultare şi să ne găsim locul,
în chip arm onios, în Trupul Bisericii, u nin d u -ne strâns şi
desăvârşii cu Capul Trupului C are este H ristos.
A suferi ruşine, mai cu seam ă în Taina Spovedaniei, este
o altă cale de a scoate inim a la iveală. De câte ori ruşinea
care ne în cearcă atunci când ne spovedim păcatele nu se
preschim bă într-o libertate plină de lum ină şi de pace! M in
tea devine liberă şi lum inoasă, rugăciunea curge frum os şi
firesc, iar in im a se desfată de o cu totul altă duioşie, o duio
şie pe care n-am putea-o dobândi nici m ăcar după ore în şir
de plâns în chilia noastră - pe când în spovedanie aceasta
ni se dăruieşte într-o clipă. H ristos, Care este Capul Trupu
lui, a pătim it C rucea ruşinii (cf. Evr. 12, 2) şi atunci când su
ferim şi noi puţină ruşine pentru El, ne înrudim cu Duhul
Său şi D om ul ne cercetează cu harul Lui, iar cercetarea
aceasta ne lărgeşte inim a. „Lărgiţi şi voi inim ile voastre!"

(2 Cor. 6 ,1 3 ) ne îndeam nă Sfântul Pa vel.
Câtă nevoie avem de această lărgire a inim ii care este
rodul Crucii şi al învierii lui Hristos! N e este de trebuinţă
să ne u nim cu 1 Iristos, Cel Ce pătim eşte în această lume,
dacă vrem să pătrundem în taina Crucii Lui şi să prim im
îm pătrita lărgire despre care scria Sfântul Apostol Pavel în
Epistola sa către Efeseni: lungim ea, lăţim ea, adâncim ea şi
înălţim ea tainei lui H ristos (cf. Efes. 3 ,1 8 ). Unul dintre m o
tivele pentru care prim im m ult har în sinaxele bisericeşti
este acela că noi toţi alcătuim îm preună Trupul lui Hristos.
H ristos, fiind Capul Trupului, este nevăzut prezent în m ijlo
cul nostru şi prezenţa Lui întotdeauna ne îm părtăşeşte har.
De fapt, în sinaxele noastre, nu contează atât de m ult conţi
nutul a ceea ce spunem cât prezenţa harică a D om nului în
m ijlocul nostru.
Pe scurt: ruşinea pe care o suferim în pocăinţă şi în spo
vedanie este unul dintre felurile în care putem urm a căii lui
Hristos, căci ea scoate inima la iveală. Deşi Trupul lui Hristos
a fost înălţat pe C ruce în ocară, în el s-a sălăşluit toată pli
nătatea D um nezeirii şi strălucirea ei cea plină de slavă. De
aceea, atunci când suferim chiar şi puţină ruşine pentru
H ristos, El ne recun oaşte ca sem eni ai Lui, ca în rud iţi cu
Duhul Său, şi chiar în clipa în care prim im m ângâierea Du
hului Său, C are este adevăratul M ângâietor, ne face părtaşi
la în săşi strălu cirea Lui. N oi, creştinii ortodocşi, preţuim
m ult du rerea, pentru că fără ea sun tem străini de Capul
Trupului, C are continuă să sufere pentru lumea care prin El
s-a făcut. Ba mai mult, o inim ă care nu cunoaşte durerea ră
m âne rece, „în g rop ată" în lău n tru l pieptului. Când m-am
dus prim a dată în pelerinaj la Sfântul M unte, ca rasofor, şi
am vizitat M ănăstirea Filotheu, am întâlnit acolo un călugăr

tân ăr cu un ch ip foarte lu m in o s care m i-a zis: „Su ntem
nespus de fericiţi atunci când avem durere în in im ă." Cu
a d e v ă ra t durerea inim ii ne aşaza pe calea lui H ristos, şi
D um nezeu, prin durere, ne subţiază inim a. Părintele Sofro-
nie spunea că dacă venim la biserică fără du rere în inim ă
suntem străini de Sfânta Liturghie. C reştinii ortodocşi se
silesc m ereu să îm brăţişeze durerea duhovnicească atât prin
nevoinţa lor personală cât, mai ales, prin sm eren ia unei
drepte în ţelegeri a tainei pocăinţei. însă de m ulte ori nici
m ăcar prin astfel de strădanii nu izbutim să aflăm adâncul
inim ii. A tunci D um nezeu poate îngădu i să vină asupra
noastră vreo boală, vreo defăim are sau vreo prigoană, după
cum citim în Vieţile sfinţilor. A sem enea încercări, prin dure
rea şi chinul pe care le aduc, ne ajută să ne aflăm adâncul
inimii şi să ne păstrăm inim a caldă în toată vrem ea.
C itind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom des
coperi că pentru el isih asm u l - strădania n eobosită de a
„intra înlăuntru şi a afla od ihnă" - este tem eiul fără de care
nu putem avea o dreaptă în ţelegere a Sfintei Liturghii. El
consideră, de asem enea, că isihasm ul este absolut necesar
în duhovnicie, căci num ai prin cultivarea inim ii poate du
hovnicul să devină un transm iţător al acelui har care le dă
ruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere. O am enii ne
num esc "P ărin ţi", dar, oare, suntem noi cu adevărat părinţi?
O are, cu vân tu l nostru p ricin u ieşte cu ad ev ărat în ei o
în noire, le dăruieşte el o nouă naştere? D acă da, atunci e
drept ca oam enii să ne num ească „Părinţi". Dacă nu, atunci
nu suntem vrednici de acest num e. Isihasm ul ne dezvăluie
şi în ţe le su l a d ân c al Scrip tu rilo r. Toate cu v in te le sfinte
din Scriptură purced din vârful piram idei răsturnate a lui
D um nezeu3 şi, dacă ne coborâm acolo unde Se află H ristos,

în noi se naşte o afinitate cu aceste cuvinte. Prin urm are,
dacă nu ne răstignim m intea prin poruncile evanghelice şi
nu coborâm în inimă, nu putem participa cum se cuvine la
Sfânta Liturghie, nu-i putem ajuta pe oam enii care vin la
spovedanie şi nu putem pricepe înţelesul deplin al cuvântu
lui lui Dum nezeu. Atunci scopul vieţuirii noastre pe păm ânt
răm âne neîm plinit.
în găd u iţi-m i să vă citesc un fragm en t din scrisoarea
Sfântului Grigorie Palam a către m onahia Xenia, scrisoare în
care ne înfăţişează pe scurt calea isihastă:
„Când «se luminează de ziuă şi Luceafărul răsare

în inim ile noastre» (cf. 2 Petru 1, 19) atunci adevă
ratul om - m intea - iese să-şi săvârşească lucrarea
adevărată (cf. Ps. 103, 24). [A devăratul om fiind
acela care îm plineşte lucrarea pocăinţei nu în plan
sufletesc, ci în plan ontologic, după cum spunea Pă
rintele Sofronie]. Şi călăuzit de această lumină, urcă
pe calea care duce la m unţii cei veşnici [cunoscând
îm pătrita lărgire a inimii]. în această lumină, în chip
m inunat, se face văzător celor m ai presus de lume,
fie că este încă legat de materia a i care dintm început
a fost unit, fie că este despărţit de ea, potrivit înălţimii
duhovniceşti la care a ajuns. Căci nu se înalţă cu ari
pile în chip u irii m inţii, care rătăceşte pretutindeni
de parcă ar fi oarbă, fără a avea o înţelegere lim pede
şi neîndoielnică a lucrurilor sensibile care n u sunt
im ediat prezente sim ţurilor sau a realităţilor inte- 1
1Pentru o expunere mai amplă a „piramidei răsturnate" a Părintelui

Sofronie, vezi Cuviosul Situau Athonitul, pp. 257-258.
j C r » rp. .ie, '#/ ►A i - V V f u'6 .
ligibile transcend ente. M ai degrabă, se în alţă cu

adevărat în nespusa putere a Duhului şi, cu o înţele
gere duhovnicească mai presus de cuvinte, aude ne
grăite graiuri (cf. 2 Cor. 1 2 ,4 ) şi vede cele nevăzute.
Şi este cu totul învăluit de această m inune, chiar şi
atunci când nu se mai află acolo, şi devenind cu ade
vărat în ger al lui D um nezeu pe păm ânt, se întrece
în cântări de laudă cu neobosita ceată îngerească. Şi
aduce înaintea lui Dum nezeu toată făptura, căci se
face părtaş nu num ai la cele zidite, ci şi la Acela
C are este mai presus de toate, de vrem e ce prin cre
dinţă s-a făcut asem enea chip ulu i d u m n ezeiesc."4
A cest pasaj ne am inteşte de capitolul d espre vederea

Lum inii N ezidite din cartea Părintelui Sofronie Vom vedea
p e Dumnezeu precum este. în acest capitol el descrie desăvâr
şirea chipului şi asem ănării dum nezeieşti în om şi calea
isihasm ului care duce la ea. Părintele spune că vederea Lu
minii N ezidite face să răsară în suflet o m inunată floare, al
cărei num e este Persoana - Ipostasul.5 Iar atunci când om ul
trăieşte lum inarea şi îm pătrita lărgire a inim ii, el aduce în
rugăciune toată zidirea înaintea lui D um nezeu. Aici aflăm
întreaga teorie despre persoană pe care Părintele dorea atât
de m ult să ne-o însuşim . D orinţa lui cea mai m are era să ne
ajute să coborâm în adâncul inimii şi, odată ajunşi acolo, să
ne ţinem m intea răstignită şi inim a tăiată îm prejur de n e
bunia C rucii lui H ristosşi de văpaia pocăinţei adevărate, ca
să ne în vred nicim de m ângâierea lui I lristos. El încerca
* Cf. Sfântul Grigoric Pnlama, Către Prea Cinstita între monahii Xenia,
în Filocalia de la Prodrotttul, voi. 2, ed. Universalia, New York, 2001, p. 238.
5 Cf. Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 265.
m ereu să ne ajute fie m ustrându-ne, fie sfătuindu-ne, m ân

gâind u-ne sau învăţând u-ne, aşa încât să ne urm ăm calea
cu bucurie. Ştia prea bine că nu vom fi în stare să ne îm p li
nim ascultările şi să ducem nenum ăratele lupte duhovni
ceşti care se cer de la noi dacă nu ne vom îm p ărtăşi de
m ângâierea dum nezeiască.
Părintele Sofronie a vorbit despre suferinţă şi mângâiere
şi într-o scrisoare adresată Părintelui B orisS tark şi Preotesei
sale N atalia, scrisă în 1954, cu ocazia praznicului înălţării
D om nului. (Fam ilia Stark se în torsese în Rusia în 1952 şi
era nevoită să în d u re realitatea am ară a situaţiei politice
de acolo.)
A
„D a, în ălţarea. U rcuşul pe M untele suferinţei

nevoitoare [al G olgoteiJ; dificil, însă crucial şi indis
pensabil în sporirea cunoaşterii şi în dobândirea
acelei stări lăuntrice m orale sau m ai degrabă d u
hovniceşti care îndreptăţeşte o persoană să le vor
bească celor îm povăraţi şi îndureraţi. Cât de necon
vingător este cuvântul de m ângâiere al celui care nu
a cunoscut niciodată suferinţa şi care nu s-a luptat
până la sudoare, ca să nu zic până la sânge. Insă
când cineva a cunoscut suferinţa, ce m are este b o
găţia şi puterea cuvântului său! Şi preotul, mai m ult
decât oricine altcineva, are nevoie de această expe
rienţă, adică trebuie să aibă o cunoaştere adâncă a
vieţii, chiar şi a străfundurilor iadului. Desigur, el
trebuie să cunoască şi învierea, altfel totul este lipsit
de n o im ă."6
ApxHMampHT Co4>pomifi (CaxapOB), IlucMta E w .t K u .s t /ltodx.u,

(Jl34aTeai> ciB O "O n m fi
a o m " , 1997), pp. 45-47 (doar în lb.rusă).
196 Arhimandritul ZA11ARIA ZAHAROU
într-un fel sau altul, noi toţi, şi eu în prim ul rând, sun

tem osândiţi de acest cuvânt al Părintelui Sofronie: dacă du
rerea nu ne înţelepţeşte inim a, nu vom putea să le îm păr
tăşim nim ic duhovnicesc celorlalţi. G ăsesc acest cuvânt cu
totul rem arcabil: cu cât este mai bogată experienţa unui om,
cu atât cuvântul său are m ai m are putere; şi câtă nevoie
avem noi, preoţii, de o asem enea experienţă! Când ajungem
să cunoaştem în profunzim e fiecare aspect al vieţii în Hristos,
chiar şi străfundul iadului, atunci învierea lui H ristos ne lăr
geşte cunoaşterea şi slu jirea noastră d obând eşte noim ă şi
aduce roadă.
însă mai există şi o a jţă cale de aflare a adâncului inimii,
şi anum e prin prim irea fără şovăială a îndreptării şi a m us
trării de la Bătrânii noştri, adică prin răstignirea m inţii şi a
voii proprii. A scultarea de Stareţ ne slobozeşte din capcana
planurilor urzite de m intea noastră, care duc la false izbânzi
ascetice sau la dobândirea vreunei virtuţi închipuite. Dacă
vom avea credinţa fiilor adevăraţi, atunci vom prim i m us
trarea cu recunoştinţă. Dacă, însă, pentru cel mai m ic reproş
ne vom depărta de Stareţ şi ne vom proclama independenţa,
atunci vom alege calea nebuniei, care se îm potriveşte căii
inim ii, şi vom răm âne pururi străini de m ângâierea dum
nezeiască. Ba m ai mult, fără încred erea în Bătrânii noştri şi
fără cred ind oşia faţă de ei, nu vom izbuti să ne unim deplin
cu Trupul lui H ristos, iar strâm ba noastră în ţelegere tru
pească nu ne va fi de niciun folos. Pe de altă parte, dacă tân
jim după naşterea în duh, atunci suferinţa lăuntrică şi
osteneala sunt absolut necesare.
Aş dori să subliniez de asem enea şi m area însem nătate
pe care o au tradiţiile întem eiate de şi în Duhul Sfânt. Se cu
vine să le cinstim cu însăşi viaţa noastră şi să ne ferim să
punem logica noastră căzută mai presus de ele. De cele mai
multe ori, nepăsarea faţă de Duhul Sfânt este cea care ne îm

piedică să sporim în viaţa duhovnicească şi să păstrăm tra
diţia. Dar noi să nu răm ânem robi cugetului nostru căzut!
Biserica ne îndeam nă să punem tem elie solidă vieţii noastre
duhovniceşti aşa încât să dobândim un cuget drept înlăun-
trul nostru; însă, în loc să facem aceasta, de multe ori „ne
m uşcăm unii pe alţii şi ne m âncăm, şi în cele din urm ă ne
nim icim noi între n o i" (cf. Gal. 5 ,1 5 ), precum spune Sfântul
Pavel. Sfântu l loan Scărarul, în făţişând u -n e desăvârşirea
vieţuirii m onastice, îi îm parte pe m onahi în mai m ulte cate
gorii, după felul în care aceştia răspund la insulte, la repro
şuri şi la m ustrările Bătrânilor lor. Să luăm bine am inte:
acest criteriu nu are nim ic de a face cu buna purtare, cu pra
vila de ru găciu n e sau cu num ărul de m etanii pe care le
facem . Fireşte, toate acestea sun t bune, dar n im ic nu ne
pune m ai bine Ia în cercare in tenţiile decât un cuvânt de
m ustrare. Dacă la cel mai m ic reproş ne m ânîem , atunci este
lim pede că toate strădaniile noastre sunt în zadar. Adesea
uităm cât de im portant este să avem încredere. Părintele So-
fronie ne atrăgea atenţia asupra faptului că duhovnicii ra
reori îşi pun ucenicii la încercare, pentru că îşi cunosc prea
bine propria m ăsură şi se tem a fi prea îndrăzneţi. Puţini
sunt duhovnicii care au darul discernăm ântului şi pot să-şi
ducă ucenicii până în pragul morţii, fără a le pricinui vreo
vătăm are. Bineînţeles, ei nu urm ăresc m oartea ucenicilor, ci
mai degrabă renaşterea lor ca fii ai lui Dumnezeu, prin om o
rârea vechilor obiceiuri, a om ului celui vechi din ei. C unos
când care sunt foloasele răbdării unui „cuvânt greu ", să fim
cu luare am inte ca să nu scăpăm prim ul prilej ce se iveşte,
pentru ca atunci când prim im un astfel de cuvânt, să-l încu
nunăm cu tăcere, mai degrabă decât să-l acoperim cu alte
zece cuvinte de-ale noastre.
Dacă nu vom da instituţiei Bisericii dragostea şi respec

tul cuvenite, atunci Tradiţia ei se va pierde, Tradiţie care în
chip m inunat s-a păstrat vie în persoana Sfântului Siluan şi
în cea a Părintelui Sofronie (care la rândul lui a făcut tot ce
i-a stat în putinţă să ne-o transm ită şi nouă). D acă nu vom
cinsti instituţia Bisericii, nu vom fi în stare să ne însuşim
T rad iţia, cu atât m ai puţin să o tran sm item g en eraţiilo r
viitoare. Nu vom fi decât o m ână de oam eni de treabă, care
- D oam ne fereşte! - vor fi lăsat să m oară odată cu ei Tradiţia
vieţii celei adevărate. Calea este deja bătută şi regulile sta
bilite, nu c nevoie să inventăm nimic. Iertaţi-mi îndrăzneala,
dar nim ic nu i se pare prea anevoios celui dornic să urmeze
această cale, celui care ia am inte la în v ăţătu rile Tradiţiei
noastre şi îm brăţişează toate cele care îl pu n negreşit pe
calea lui H ristos, care este şi calea P ărinţilor noştri întru
Domnul.
în tr e b ă r i ş i răsp u n su ri
întrebarea 1: A ţi vorbit d espre greu tăţile pe care le în

tâm pinăm în călătoria noastră spre aflarea locului inimii,
despre neputinţele trupului şi ale minţii. Aţi am intit, de ase
m enea, că una dintre dificultăţi este faptul că trăim într-o
societate în tem eiată pe m ândrie. Intr-o altă cuvântare aţi
am intit cât de folositor este să ne îndepărtăm de această în
ţelegere a vieţii pentru a ne afla inim a. Aţi putea să ne daţi
câteva lăm u riri asup ra fen om en u lu i „n eb u n iei pentru
H ristos", care să ne ajute să înţelegem cum să ne raportăm
la lumea aceasta care ne înconjoară şi ne robeşte cu totul şi
să aflăm mai uşor locul inimii?
Răspunsul t: Nebunia pentru Hristos este un dar cu totul
aparte în Biserică. Cei care şi-au asum at o astfel de viaţă
OMUL CEL TAINIC AL INLMII 199
sunt oam eni care au prim it m ari binecuvântări şi, vrând să

le ascundă, au născocit felurite chipuri de a stârni dispreţul
sem enilor lor, şi aceasta pentru a-şi păstra sm erenia fără de
care ar fi pierdut aceste m ari daruri. Părintele Sofronie spu
nea că oam enii care devin nebuni pentru H ristos au ceva în
firea lor care se potriveşte cu acest fel de viaţă. însă această
nevoinţă nu este pentru oricine. Tot el ne-a povestit că cineva
a m ers odată la un m are Stareţ din Sfântul M unte ca să-i
ceară binecuvântare să devină nebun pentru H ristos, dar
Stareţul i-a zis: „Nu! Acum nu e vrem ea de aşa ceva. în ziua
de azi fie şi numai păstrând credinţa în lum e suntem nebuni
pentru H ristos." Răspunsul Stareţului îm i am inteşte de spu
sele unuia dintre Părinţii veacului al patrulea, care întrebat
fiind de ucenicii săi: „Ce am făcut noi în această viaţă?", a
zis: „Am făcut jum ătate din ceea ce au făcut Părinţii noştri."
Şi când a fost întrebat: „Ce vor face cei care vor veni după
n o i?", a spus: „Vor face jum ătate din ceea ce am făcut noi."
Iar la în trebarea: „C e vor face creştinii veacurilor de pe
u rm ă?", a răspuns: „Nu vor fi în stare de m ari izbânzi du
hovniceşti, dar cei ce vor păstra credinţa vor fi proslăviţi în
ceruri mai m ult decât Părinţii noştri care inviau m o rţii."7
Cred că, în general, calea Scripturii este nebunie pentru
lum e. D upă cum spune Sfântul Pavel, dacă vrei să devii în
ţelept, trebuie m ai întâi să devii nebun (vezi 1 Cor. 3 ,1 8 ).
întrebarea 2: Citind viaţa Sfântului Siluan m -a im presio

nat faptul că după ce L-a văzut pe H ristos, Sfântul aproape
cu tristeţe a început a înseta după El. Cred că deşi nu putem
7 Vezi Pentru Avva Ishirion în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte

folositoare ale Sfinţilor Bătrâni, Editura Episcopiei Ortodoxe Române do
Alba-Iulia, 1990, p. 119.
înţelege pe deplin ce s-a întâm plat atunci cu Sfântul Siluan,

ştim totuşi că în anum ite m om ente din viaţa noastră, fie în
Sfânta Liturghie, fie atunci când citim Biblia, D um nezeu Se
atinge de inim a noastră în chip sim ţit. Poate că nu II vedem,
d ar Ii sim ţim prezenţa şi aceasta ne aduce m are m ângâiere,
însă aceste clipe sunt rare. Este, oare, greşit să tânjim după
ele? V-aţi în trebat vreodată de ce Dum nezeu nu Se atinge
de inim ile noastre mai des? O are, Dum nezeu Se atinge de
inim a noastră pentru că am făcut un lucru bun, iar atunci
când nu o face înseam nă ca am greşit cu ceva?
Răspunsul 2: Acestea sunt clipele însem nate ale cercetării
dum nezeieşti. în Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel
îi îndeam nă pe ucenicii săi să-şi aducă am inte de zilele în
care erau plini de har şi aveau m ultă râvnă, fiind gata de
orice suferinţă (vezi Evr. 10 ,3 2 ). A ceste m om ente dau m are
putere vieţii noastre, căci ştim că ne este întotdeauna cu pu
tinţă ca, prin harul lui D um nezeu, să intrăm în legătură cu
El, pentru că El este D um nezeul cel viu, Care a în viat din
morţi, El este viu şi îm părăţeşte în veac. Avem această posi
bilitate să intrăm în com uniune cu El şi să-I sim ţim prezenţa
de-viaţă-dătătoare. A m intirea acestor m om ente ar trebui să
reînnoiască în noi setea după Dum nezeu şi chiar să ne ajute
să biruim ispitele. Trebuie să căutăm întotdeauna ajutor de
la Dum nezeu, să batem la poartă şi să cerem, însă Dumnezeu
hotărăşte când anum e să ne dea har. Uneori întârzie să ne
dea har, nu pentru că ar fi lipsit de m ărinim ie, ci pentru că
ştie dinainte că nu vom fi în stare să-l păstrăm şi nu vrea să
ne facă viaţa şi mai grea. D um nezeu aşteaptă să sporim du-
hovniceşte ca să ne încredinţeze darurile Sale într-un m o
m ent în care suntem în stare să le păstrăm . Ştim din Vieţile
sfinţilor că existenţa noastră devine im chin odată ce am cu
noscu t m area m ilostivire a lui D um nezeu şi m ai apoi am
pierdut-o, pentru că nim ic altceva nu n e mai bucura, după

cum citim în scrierile Sfântului Siluan, m ai cu seamă în Tân
guirea lu i Adam.
Întrebarea 3: Aţi sch iţat o dihotom ie între term enul de

disciplină şi cel de ascultare. Sfântul Pavel pare să vorbească
despre ceea ce eu aş num i autodisciplină atunci când spune:
„îm i chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cum va,
altora propovăduind, eu însum i să mă fac netrebnic" (1 Cor.
9 ,27). Aţi putea să ne vorbiţi mai pe larg despre această deo
sebire dintre disciplină şi ascultare şi în ce fel autodisciplina
este necesară ascultării?
Răspunsul 3: Eu vorbeam despre disciplină aşa cum o
înţelegem în lume. întreaga organizare a lum ii se în tem e
iază pe disciplină şi de obicei această disciplină ne este im
pusă din afară. A scultarea, însă, este un act liber datorat
credinţei şi încred erii noastre în D um nezeu şi faptului că
voim să urmăm pildei pe care El ne-a dat-o. A utodisciplina
are şi ea o anum ită valoare. Toţi ne străduim ca zi de zi să
ne însuşim o anum ită autodisciplină şi lucrul acesta nu este
de dispreţuit, însă nu este la fel de folositor şi de însem nat
ca şi ascultarea. A u tod iscip lin a este o nevoinţă pe care o
luăm asupra noastră de bunăvoie. Şi, dacă o facem pentru
D um nezeu, ea are m are valoare, însă ascultarea este o jertfă
deplină pentru că voia liberă a om ului este ceea ce are el
mai de preţ şi pe aceasta o aşază de bunăvoie la picioarele
lui ITristos. De aceea şi are atâta putere.
întrebarea 4: Părinte, aţi putea să ne m ai spu neţi ceva

despre aflarea inim ii?
Răspunsul 4: Când ne aflăm inima, primul lucru pe care il
înţelegem este că-1 aparţinem cu totul lui Hristos, că suntem
ai Lui, că avem o anum ită putere şi că fiecare chem are a N u

m elui Său se săvârşeşte în tăria Duhului Său. Este un lucru
greu de descris în cuvinte. M ereu ne rugăm , însă de fiecare
dată este altfel. Uneori ne rugăm chinuit şi cu m are greutate,
însă altă dată rugăciunea este cea care ne poartă şi nu ne în
găduie să ne oprim . Uneori facem un efort şi Dum nezeu ne
vine de-îndată în ajutor. De fiecare dată e altfel. însă atunci
când ne descoperim cu adevărat adâncul inim ii este ca şi
cum am fi aruncat o ancoră, nu în m are, ci în cer, şi această
ancoră ne trage toată fiinţa la H ristos şi ştim că suntem ai Lui.
întrebarea 5: Cum am putea noi, care nu suntem monahi,

să aflăm calea ascultării în lum e, aşa încât să fim încredinţaţi
că facem adevărată şi sm erită ascultare de D um nezeu şi de
voia Lui?
Răspunsul 5: Strict vorbind, ascultarea este doar pentru
m onahi, pentru că în m ănăstiri totul este rând uit în juru l
Sfintei Liturghii, toate se săvârşesc cu scopul de a îm plini
voia lui D um nezeu. Cu toate acestea, ascultarea îşi are în
sem nătatea ei pentru preot, ca de altfel şi p entru fiecare
creştin. Mai întâi, preotul este în ascultare faţă de episcopul
său şi aceasta m ult îl păzeşte. Dacă legătura cu episcopul
său este dreaptă, aşa cum se şi cade să fie, aceasta îi dă preo
tului o m are putere. Cu siguranţă că preotul are un duhov
nic şi atunci când îi cere acestuia un cuvânt, se cuvine să îl
ia în serios. Când avem acest duh de ascu ltare putem fi
lesne ajutaţi. Pentru a face ascultare, nu avem nevoie de du
hovnici făcători de m inuni, avem nevoie de cineva care să
fie hirotonit şi hirotesit, care să fie gata să ne asculte şi să ne
ajute. Pentru aceia dintre dum neavoastră care sunteţi căsă
toriţi, chiar şi ascultarea faţă de soţie este de folos. E bine să
ascultaţi de soţiile dumneavoastră pentru că uneori ele pot să
r
intuiască şi să vadă lucrurile mai bine decât Sfinţiile Voastre.

A m cunoscut un preot care fiind într-o m are ispită nu avea
un duhovnic în apropiere la care să se spovedească, aşa că
i-a vorbit soţiei despre problem a lui. Din fericire, soţia lui
era un om duhovnicesc; l-a ascultat cu discernăm ânt şi i-a
dat sfatul cel bun. Şi urm ându-i sfatul, preotul respectiv a
biruit o m are ispită. Dacă nu ar fi făcut aceasta, ar fi pierit.
In terven ţia E piscopului Vasile: în cartea sa Psihoterapia

ortodoxă, M itropolitul I lierotheos V lachos include o rugă
ciune a Sfântului Sim eon Noul Teolog în care acesta îi cere
lui Dum nezeu să-l ajute să afle un Bătrân sfânt: „D oam ne,
Tu careT e-ai pogorât pe pământ, tocm ai ca să înviezi pe cei
ce suspină şi care sunt m orţi prin păcat şi spre a-i face vred
nici să Te vadă, Tu, Lumina cea adevărată, trim ite-mi un om
care să Te cunoască, atât pe cât este cu putinţă om ului, pen
tru ca, slujindu-1 şi supunându-m ă lui din toate puterile
mele, ca şi Ţie, şi îm plinind voia Ta în a lui, bine să-Ţi plac
Ţie, singurului Dum nezeu, şi să mă învrednicesc şi eu păcă
tosul, de îm părăţia T a."8
8 M itropolitul H ierothcos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă - Ştiinţa

Sfinţilor Părinţi, Ed. învierea. Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.112.
13
A D Â N C U L IN IM II,
N OI EN ERGII ŞI ADEVĂRATA SM ER EN IE
Duhul Sfânt a fost dăruit întregului Trup al Bisericii în

ziua C incizecim ii, când toţi A postolii erau adunaţi laolaltă,
în lim ba greacă avem term enul synchorisis, care înseam nă a
afla choros-ul, „ lo cu l" în care suntem cu toţii îm preună,
adică Duhul lui Dum nezeu C are pe toţi ne cuprinde. Syn
chorisis m ai înseam nă şi a-i purta pe toţi în inim ă, a face tu
turor loc în inima noastră, căci, dacă excludem pe cineva,
înseam nă că nu ne aflăm cu adevărat în acel choros care este
îm p ărăţia lui D um nezeu. D in punct de vedere istoric,
Duhul Sfânt S-a pogorât peste soborul u cen icilor în ziua
C incizecim ii, când se adunaseră „toţi îm preu nă în acelaşi
loc" (Fapte 2, l), însă în cu n u n area acestui m are praznic
dum nezeiesc va fi în ceruri, unde într-o bună zi ne vom uni
deplin cu toţi sem enii noştri.
C itim în C artea A pocalipsei că sfinţii aşteaptă sub jert
felnicul lui Dum nezeu cu năd ejde şi poate cu o umbră de
nem ulţum ire: „Am văzut, sub jertfeln ic sufletele celor în
junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia
pe care au dat-o. Şi strigau cu glas m are şi ziceau: Până
când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răz
buna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe păm ânt?"
(Apoc. 6, 9-10). însă, spre folosul nostru, Dum nezeu a rân
duit un sfârşit mai bun decât acesta, după cum vedem în
Epistola către Evrei: „Şi toţi aceştia [toţi cei m ântuiţi de la

întem eierea lum ii], m ărturisiţi fiind prin credinţă, n-au pri
m it făgăduinţa, pentru ca Dum nezeu rânduise pentru noi
ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea" (Evr. 11,
39-40). Apostolul ne dă de înţeles că deşi sfinţii au săvârşit
dreptate şi au dobândit biruinţa, iar m ucenicii şi-au vărsat
sângele, ei nu au aflat încă desăvârşirea. E ca şi cum ei nu
ar fi luat decât o „gustare", fără a se fi ospătat însă din cina
cea din îm părăţia Cerurilor. Dum nezeu a rânduit, cu ade
vărat, lucruri încă şi mai m inunate, căci voieşte ca toţi oa
m enii să fie părtaşi la m arele praznic al iubirii dumnezeieşti,
după în vierea cea de obşte. Şi tocm ai de aceea Duhul lui
D um nezeu a fost dăruit Trupului ca întreg. „Trup ai în toc
m it" (Evr. 10, 5), zice Scriptura; într-adevăr, H ristos a desă
vârşit Trupul Bisericii Sale în istorie, iar în îm părăţia Sa El
va îm brăca întregul Trup în desăvârşită slavă. S-ar putea ca
noi să fim doar nişte m ădulare neînsem nate ale acestui
Trup, însă cu toate acestea El ne va face şi pe noi părtaşi la
m arele praznic al iubirii dum nezeieşti. De aceea nu putem
fi invidioşi unii pe alţii, căci Capul îm parte tot ce are fiecărui
m ădular al Trupului Său, de la cel mai însem nat până la cel
mai m ic dintre ele. Părintele Sofronie ne vorbea despre o în
trecere dum nezeiască ce are loc în ceruri: sfinţii vieţuiesc
într-o stare de sm erenie aşa de binecuvântată încât se bucură
să-şi vadă semenii îm brăcaţi într-o slavă mai mare decât a lor.1
A şadar, sfinţii încă aşteaptă plinătatea harului. în v eş
m ântaţi fiind în straie albe, în tr-un fel ei prăznuiesc deja,
dar sărbătoarea va fi deplină abia atunci când lor li se vor
alătura şi toţi ceilalţi aleşi. Cei care vor mai fi încă în viaţă
1 Vezi Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluau Athonitul, p. 323.

206 Arhimandritul ZAHARIA ZAt1AROU
se vor preschim ba îm preună cu cei deja înviaţi din m orţi şi

toţi vor afla desăvârşirea îm preună.
A ceasta este iconom ia lui D um nezeu. A stfel rânduind
lucrurile, El nu îi nedreptăţeşte pe sfinţi, ci m ai degrabă îi
cinsteşte. Recunoaştem felul în care D um nezeu lucrează, în
pilda stăpânului care a ieşit dis-de-dim ineaţă să tocm ească
lucrători pentru via sa şi la sfârşitul zilei le-a dat aceeaşi sim
brie celor care au venit în ultim ul ceas ca şi celor care au
venit la prim a oră (vezi M atei 20, 1-15). Aşa cum stăpânul
viei nu a fost nicidecum nedrept când s-a arătat darnic cu
ultim ul venit, tot aşa nici D um nezeu nu îi nedreptăţeşte pe
cei care se află deja în îm p ărăţie, ci voieşte pur şi sim plu să
ne cinstească pe toţi. Sfinţii, pe care D um nezeu i-a în cu n u
nat şi care sunt însufleţiţi de acelaşi duh al iubirii de oameni
ca şi Stăpânul lor, aşteaptă să se bucure îm preună cu noi de
slava care se cuvine întregului Trup. Cu alte cuvinte, încu
nunarea a tot lucrul bun va fi această desăvârşire pe care cu
toţii o aşteptăm răbdători.
D um nezeu a dat m are cinste trupului om enesc căci a
făcut din el templul Duhului Său, iar trupul cel mai dinlăun
tru al trupului, precum num eşte Sfântul G rigorie Balama
inim a2, este locul în care se descoperă îm părăţia lui D um
nezeu. Prin urm are, nu e puţin luciii să avem pururi mintea
la D um nezeu şi să ne plecăm în aintea aşternutului picioa
relor m arelui îm părat.
Bine vom face de ne vom îndrepta toate strădaniile spre
aflarea om ului lăuntric şi de ne vom statornici în adâncul
inimii, căci acolo se ascunde un uriaş potenţial de energie.
2 Cf. Sfântul G rigorie Palama, Tratatul II din Triada l în Via(a şi în

văţătură Sfântului Grigorie Talanul, studiu introductiv şi traducere de
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 267.
Dacă în rugăciune ne apasă gândul: „Vai ce istovit sunt, nu

mă mai pot ru ga" şi ne întoarcem spre Dom nul cu inima în
durerată şi zicem: „Doam ne, vezi cât sunt de ostenit. Tu m e
riţi m ult m ai m ult decât pot eu să-Ţi dau. Iartă-m ă.", atunci
acest firav gând de sm erenie descătuşează num aidecât în-
lăuntrul nostru o nouă energie şi rugăciunea poate să con
tinue. D acă din nou ne copleşeşte oboseala şi zicem :
„D oam ne, nu vreau să în cetez a vorbi cu Tine, dar vezi că
nu mai am nicio v lagă", această sm erire de sine produce o
nouă explozie de energie care ne prim eneşte şi ne întăreşte
fiinţa. Insă nu vom izbuti să descătuşăm aceste energii care
ne ajută să îm plinim lucrarea D om nului, dacă nu ne vom
descoperi m ai în tâi adâncul inimii.
Creat fiind după chipul şi asem ănarea lui Dum nezeu,
om ul a fost înzestrat de Ziditorul lui cu un potenţial uriaş.
Dacă ne gândim că toate au fost aduse dintru nefiinţă la
fiinţă prin cuvântul lui D um nezeu şi că acest cuvânt are pu
terea să reînnoiască întreaga zidire, ce putem spune despre
cuvântul om ului? Scriptura ne învaţă că niciun cuvânt rostit
de om nu piere, ci răm âne până la Judecata de Apoi, când
iarăşi îi va sta om ului dinainte. Luând asupra Sa firea om e
nească, Dum nezeu a înzestrat şi cuvântul om ului cu putere,
făcând din el o unealtă a descoperirii dum nezeieşti. Ba mai
m ult, m ăreţia cuvântului om enesc constă în calitatea lui veş
nică, pentru că D um nezeu a săvârşit m inunea reînnoirii uni
versale în H ristos prin cuvântul lui H ristos, C are este C u
vântul lui D um nezeu întrupat. In cartea sa D espre rugăciune
Părintele Sofronie arată că deşi H ristos a rostit cuvinte om e
neşti, prin ele ne-a descoperit taine dum nezeieşti.
U na din tainele pe care ni le-a dezvăluit cuvântul lui
I Iristos este aceea a afinităţii care există între inim a om ului
şi prezenţa lui Dum nezeu. A stfel, o cale sigură de a desco

peri şi de a ne statornici în adâncul inimii este cercetarea cu
vântului lui D um nezeu şi chem area N um elui lui Hristos.
Prin m ărturia D uhului Sfânt prim it la C incizecim e, aflăm
că „nu este sub cer niciun alt num e, dat între oam eni, în care
trebuie să ne m ântuim n o i" (Fapte 4, 12). D e asem enea,
citim în a doua Epistolă către Corinteni despre cuvântul lui
Dum nezeu care trebuie să se sălăşluiască îm belşugat întru
inim ile noastre şi despre faptul că tot gândul trebuie să îl
robim spre ascultarea lui H ristos (cf. 2 Cor. 10, 5). A tât cer
cetarea cuvântului lui H ristos cât şi chem area N um elui Său
îşi afla desăvârşirea în îm părtăşirea cu Trupul şi Sângele lui
H ristos. In Evanghelia Sfântu lu i loan citim că de nu vom
m ânca Trupul Fiului lui Dum nezeu şi nu vom bea Sângele
Lui, nu vom avea viaţă în noi (Cf. Ioan 6, 53).
Rezum ând, am putea spune că trei sunt cheile care des
chid uşa adâncului inim ii: cercetarea învăţăturii Evanghe
liei, chem area N um elui D om nului şi Sfânta îm părtăşanie.
Acestea trei descătuşează energia ferecată în adâncul inimii.
Cu această energie suntem înzestraţi la Botez, însă o în gro
păm prin viaţa noastră păcătoasă, prin nepriceperea şi delă
sarea noastră. D ar să scoatem la lum ină com oara dum neze
iască tăinuită înlăuntrul nostru, prin întipărirea în m inte a
câtorva cuvinte dum nezeieşti care ne insuflă în chip deose
bit şi printr-o mai arzătoare râvnă pentru Sfânta îm părtăşire
cu Trupul şi Sângele lui H ristos. Şi să nu încetăm a chem a
N um ele D om nului nostru lisu s H ristos, N um e care ne-a
fost dat prin d escoperire de Sus, care este ned esp ărţit de
Persoana lui H ristos şi care poate, prin urm are, să ne îm păr
tăşească energia Lui m ântuitoare.
OMUL CEI. TAINIC Al INIMII 209
Tot în cartea sa D espre rugăciune, Părintele Sofronie

adaugă că atunci când ne adunăm toată fiinţa şi ne statorni
cim m intea în adâncul inimii, intrările sufletului sunt păzite
de ispitele celui-rău şi abia atunci în cetăm a mai păcătui.
N um ai atunci devenim cu adevărat sm eriţi. Sfinţii ne-au
lăsat m ulte definiţii ale sm ereniei, însă eu, personal, prefer
definiţia Sfântului M axim M ărturisitorul. Pentru el, sm ere
nia înseam nă a şti că ne-am prim it fiinţa „cu îm prum ut" de
la D um nezeu3, înţelegere care ne um ple inim a de recunoş
tinţă. Sfântul M axim subliniază şi însem nătatea aducerii de
m ulţum ită, spunând că ea este egală sm ereniei.
Există d iferite trepte_ale sm ereniei. Potrivit Părintelui
Sofronie, om ul dobând eşte adevărata sm erenie du hovn i
cească atunci când ajunge să îşi dea seama că nu este vrednic
de un asem enea D um nezeu precum H ristos. Sm erenia îl
ajută să prim ească adevărul descoperit de H ristos şi, accep
tând u-1, el dobândeşte har. A cest har d evine o călăuză în
inim a noastră, îngăduindu-ne să ne vedem toată necurăţia
şi spurcăciunea, dându-ne de asem enea şi curajul să m ăr
turisim : „D oam ne, sunt o lepădătură, sun t praf şi tină. Sunt
vierm e şi nu om (cf. Ps. 21, 6). Sunt cel m ai m are păcătos",
pentru a îm prum uta cuvinte din rugăciunile Proorocilor şi
ale Apostolilor. Adevărata sm erenie înseam nă a privi în faţă
adevărul descoperit în H ristos şi a m ărturisi toată necurăţia
şi spurcăciunea pe care fără să ne dăm seam a le purtăm as
cunse în noi. Harul lui D um nezeu face lum ină în sufletul
nostru în tu necat şi în lum ina Lui ne vedem propria lumină,
„întru lum ina Ta vom vedea lu m ină", cântăm în D oxologie
3 Cf. Sfântul Maxim M ărturisitorul, Scurtă lâlcuirc a rugăciunii Tatăl

nostru, în voi. II din Tilocalia, Fd. Harisma, Bucureşti 1993, p. 276.
(Ps. 35, 9). N um ai atunci când Dum nezeu ne lum inează cu

harul Său izbutim să vedem adevărata lum ină a propriei
noastre existenţe.
Pentru Părintele Sofronie nu este pe lum e m inune mai
m are d ecât clipa în care N eziditul se uneşte cu ziditul. Şi
m ereu s-a străduit ca această m inune să se în tâm p le atât în
viaţa lui, cât şi în viaţa celor care îi cereau ajutorul. Nu a
voit niciodată să fie făcător de m inuni, nici nu dădea vreo
însem nătate m inunilor care se săvârşeau prin m ijlocirea ru
găciunilor lui. însă când ziditul se unea cu Neziditul în viaţa
unui om, Părintele se bucura, chiar dacă, trupeşte, persoana
respectivă avea să moară în curând.
A ceastă m inune se aseam ănă Big Bang-ului astronom i
lor şi cuvintelor din Cartea Facerii: „Să fie lumină! Şi a fost
lu m ină". Când se săvârşeşte în inim a om ului, ea vădeşte pe
„om ul cel ad evărat". Ne aducem am inte de cuvintele Sfân
tului Grigorie Palama din scrisoarea sa către M onahia Xenia,
în tem eiate pe învăţătu ra Sfântu lu i Petru şi a Psalm ilor:
„Când «se lum inează de ziuă şi Luceafărul răsare în inimile
noastre», atunci adevăratul om iese să-şi săvârşească lucra
rea adevărată"4. Sfântul Grigorie Palam a descrie într-un lim
baj teologic plin de poezie şi frum useţe acest evenim ent care
se petrece atunci când razele Luminii nezidite ne pătrund
fiinţa, când „adâncul inim ii" se deschide şi om ul îşi începe
„lucrarea ontologică".
Aş dori să mă opresc puţin asupra câtorva pasaje din
scrierile Părintelui Sofronie care sunt sim ilare citatului din
Sfântul G rigorie Palama. Prim ul text este din cartea Despre
4Cf. Sfântul Grigorie Palama, Către Prea Ciuntita între monahii Xenia,
în Pilocalia de la Prodromul, voi. 2, ed. Universalia, New York, 2001, p. 238.
rugăciune şi începe cu acest îndem n: „Stai cu m intea aţintită

la D um nezeu [sau cum ar zice P salm istul, „O chii noştri
către D om nul D um nezeul n o stru " (Ps. 122, 2)] şi va veni
clipa când Duhul cel fără de m oarte Se va atinge de inima
ta. O, această atingere a Sfântului Sfinţilor! [Acesta este Big
Bang-ul duhovnicesc.] Ea nu se aseam ănă cu nim ic de pe
păm ânt - ea ne răpeşte duhul pe tărâm ul Fiinţei nezidite.
Ea străpunge inim a cu o dragoste cu totul diferită de ceea
ce se înţelege de obicei în lume prin acest cuvânt. Lum ina
ei se revarsă peste întreaga făptură, peste întreaga om enire.
Această iubire o resim te şi inima fizică, deşi, prin firea ei,
ea este duhovnicească şi nezid ită".5 Cu alte cuvinte, când în
viaţa om ului are loc această m are m inune şi el „se lărgeşte"
prin d ragostea lui D um nezeu , atunci inim a lui cuprinde
toate veacurile şi toată zidirea. Nu este nevoie să fim mari
nevoitori ca să vedem petrecându-se cu noi cele descrise de
Părintele Sofronie. Nu trebuie decât să păstrăm cu străşnicie
darul pe care ni l-a încred inţat H ristos. Sfântul Pavel zice:
„M -am ostenit mai m ult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui
Dum nezeu care este cu m ine" (1 Cor. 15,10). Dacă păstrăm
cu sm eren ie şi seriozitate daru rile lui D um nezeu, atu nci
harul şi mângâierea Sa vor îm plini în noi lucrarea Domnului.
Trebuie să păstrăm cu sfinţenie m ângâierea lui D um nezeu,
căci ea va înlesni chem area N um elui Său şi ne va da puterea
lăuntrică de care avem nevoie. A ceastă putere lăuntrică tre
buie să se adune în noi pentru a ne întări toate facultăţile
sufletului aşa încât să putem îndura acea clipă înfricoşată,
acel Big Bang al naşterii noastre întru îm părăţia cea veşnică.
' Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 10.

212 Arhimandritul ZAHAR1A ZAHAROL'
Cum altfel ne putem aţinti m intea la D um nezeu decât

prin chem area Num elui lui lisus H ristos? N um ele D om nu
lui este nedespărţit de Persoana Lui şi, aţintindu-ne m intea
la N um ele lui D um nezeu, petrecem în aintea Eeţei Sale. De
aceea Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătu ieşte în scrisorile
sale: „Im ediat ce te-ai trezit dim ineaţa, statorniceşte-ţi m in
tea în inim ă, în prezenţa lui Dum nezeu, şi întoarce-ţi ceasul
[duhovnicesc] ca să funcţioneze toată ziu a!" Este foarte im
portant să punem în cep u t bun, coborându -ne m intea în
inimă şi petrecând în prezenţa lui Dum nezeu prin chemarea
N um elui. Spre sfârşitul vieţii, într-una din întâlnirile cu ob
ştea, Părintele Sofronie ne-a îndem nat: „Nu veniţi la slujbă
fără ca mai înainte să vă fi în călzit inim ile cu ru găciu nea,
înainte de a veni la slujbă, rugaţi-vă cel puţin zece minute.
Veniţi pregătiţi să staţi înaintea lui Dumnezeu chem ând N u
m ele Său! Cei care aveţi tăria rugaţi-vă o oră, două, însă nu
mai puţin de zece m inute. Să nu neglijaţi aceasta, altm interi
vă veţi usca duhovniceşte!"
C hem area neîncetată a N um elui este o poruncă primită
de la Domnul. în pilda judecătorului netemător de Dumnezeu,
văduva a stăruit atât de m ult în cererea sa în cât în cele din
urm ă judecătorul i-a făcut dreptate (vezi Luca 18,2-7). Dacă
acest judecător nedrept s-a lăsat înduplecat de stăruinţele
ei, a i atât mai m ult Domnul, Care este un Dum nezeu al dra
gostei şi al dreptăţii, va căuta la cel ce zi şi noapte strigă
către El în rugăciune. De aceea este bine să sporim în în
drăzneala noastră înaintea lui Dum nezeu şi să ne rugăm ne
în cetat, căci îi este bineplăcu t D om nului să Se lase silit:
„îm părăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc
pun m âna pe e a ", zice Scriptura (Matei 11, 12). Cunoaştem
slăbiciunea Dum nezeului nostru: El Se lasă lesne înduplecat
de ru găciunea făcută cu osârd ie şi sm erenie. R ugăciunea
aceasta îi este bineplăcută, căci Dom nul recunoaşte putinţa

noastră de a ne asem ăna Lui. Rugăciunea inimii este o po
runcă du m nezeiască, pe care îm plinind-o, purcedem pe
calea lui H rislos şi El ne devine tovarăş de drum.
C itind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie, ne dăm
seam a că pentru el rugăciunea inim ii este o condiţie nece
sară atât pentru pregătirea cuvenită Sfintei Liturghii, cât şi
pentru îm plinirea lucrării de îm păcare a om ului cu D um
nezeu săvârşită de duhovnic. Dacă nu n e pregătim inim a
prin neîncetata chem are a Numelui D om nului, ea nu va iz
buti să „înhaţe" cuvântul lui Dum nezeu şi să fie reînnoită
de către acesta, lucru care se adevereşte mai cu seam ă în
Taina Spovedaniei.
Părintele Sofronie scrie de asem enea: „Este necesar să
stăruim în rugăciune pe cât de m ult cu putinţă pentru ca
puterea Lui nebiruită să pătrundă în noi şi să fim în stare să
ne îm p otrivim tu tu ror in flu enţelor care ne-ar putea d is
truge. Şi o dată cu sporirea acestei puteri în noi va veni şi
bucuria nădejdii în biruinţa de pe urm ă. [Cu alte cuvinte,
harul naşte har: Dum nezeu este «Cel Ce dă rugăciune celui
ce se roagă şi binecuvintează anii dreptului» (1 Im p. 2, 9)'1,
după cum citim în Vechiul Testam ent.] Rugăciunea reînvie
în noi acea suflare dum nezeiască pe care Dum nezeu a su
flat-o în nările lui Adam şi prin puterea căreia Adam a de
venit duh viu. [De aceea dacă stăruim în rugăciunea aceasta
de un singur gând, care este Rugăciunea lui Iisus, redobân
dim acea suflare dum nezeiască dintru început.] Duhul nos
tru reînviat prin rugăciune în cep e a se m inu na de marea
taină a fiin ţei."67

Când se săvârşeşte această m are m inune, toate în noi

lucrează spre o şi mai mare plinătate a iubirii de D um nezeu.
„Şi ştim că D um nezeu toate le lucrează spre binele celor ce
iubesc pe El" (Rom . 8, 28), zice Sfântul Pavel. D ar aceasta se
întâm plă num ai atunci când suflarea dum nezeiască ne în
tăreşte toate puterile sufletului ca ele să lucreze după voia
lui D um nezeu. Atunci tot ce vedem , tot ce auzim şi atingem
naşte în noi sm erenie, zdrobire a inim ii, dragoste şi recu
noştinţă faţă de D um nezeu. Se poate întâm pla, de pildă, să
auzi o m elodie pop în autobuz şi, în loc să te tulburi, să afli
în ea ceva bun care să-ţi ţină fiinţa cufundată în iubirea lui
Dum nezeu. Astfel, atunci când ne naştem a doua oară de
Sus, harul dum nezeiesc izbuteşte să prefacă chiar şi lucru
rile cele mai m ărunte şi negative în ceva pozitiv şi ziditor.
Să ne întoarcem , însă, la textul Părintelui Sofronie care
descrie acest eveniment duhovnicesc. „O încântare deosebită,
asem enea unui şuvoi puternic ne inundă m intea: Fiinţa! Ce
taină m in u n ată... Cum este cu putinţă aceasta?"8 Ne adu
cem am inte de cuvintele Psalm istului: „C erurile spun slava
lui D um nezeu şi facerea m âinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps.
18, 1). Ne dăm seam a că în tregu l univers proslăveşte dra
gostea Ziditorului într-o m ăreaţă liturghie, iar noi intrăm în
această doxologie cosm ică, aşa cum au intrat şi m aicile din
Eghina, la rugăciunea Sfântului Nectarie. „Trăim", continuă
Părintele Sofronie, „sensul cuvintelor lui H ristos: «Eu am
venit ca [oam enii] viaţă să aibă şi din belşug să aibă» (loan
10 ,1 0 ). «Din belşug» - într-adevăr aşa şi e ste ."9
s Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 6.

în cartea D espre rugăciune aflăm încă un pasaj asem ă

nător cu cel pe care tocm ai l-am citat. „C ât de radical se
schim bă totul, când deodată ni se deschide inim a pentru a
prim i chem area lui H ristos. Fiecare clipă devine preţioasă,
plină de un înţeles adânc. Iar suferinţa şi bucuria se îm bină
în chip m inunat cu noua noastră luptă. Scara care urcă la
cer se află în ain tea och ilor noştri. «D e acum nu îţi va mai
fi num ele Iacov, ci Israel te vei num i, că te-ai luptat cu Dum
nezeu şi cu oam enii şi ai ieşit b iru ito r» (Fac. 32, 2 8 ) ." 10
Pentru tâlcuitorii evreieşti ai Legii, „Israel" este un term en
tehnic desem nând „m intea care îl vede pe D um nezeu". Şi
noi trebuie să dobândim această m inte care îl vede pe D um
nezeu, pentru că atunci toate vor fi mai uşor de îm plinit, iar
poruncile lui Dum nezeu nu ni se vor m ai părea un m unte
uriaş, prea greu de urcat.
Din pricina firii noastre căzute, când suntem în necaz
ne răzvrătim , ne plângem şi ne văităm , iar atunci când sun
tem bucuroşi, în loc să ne deschidem larg inima, ne deschi
dem larg gura şi risipim în felul acesta toată puterea pe care
această bucurie o cuprinde în sine. Pentru a deveni isihaşti
desăvârşiţi trebuie să fim asem eni M aicii Dom nului; trebuie
să învăţăm să ne lărgim inima, sa păstrăm şi să cum pănim
toate în inimă şi să tăcem . în Acatistul Buneivestiri, M aica
Domnului este numită „vas pecetluit cu Duhul Sfânt", pentru
că a păstrat toate în inim a sa (vezi Luca 2, 19). A vorbit o
singură dată, atunci când s-a întâlnit cu Sfânta Flisabeta,
care prin cuvântul său insuflat de Duhul Sfânt a întărit adevă
rul acestui m ăreţ evenim ent care avea să se întâm ple - naş
terea lui H ristos. în acea clipă, proorocească înainte-vedere
10 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pp. 115-116.

a M aicii D om nului a cup rins până şi sfârşitul veacurilor,

când a zis: „lată, de acum m ă vor ferici toate neam u rile"
(Luca 1, 48). Din clipa aceea ea a trăit lăsându-se deplin în
voia Celui pe C are L-a zăm islit prin Duhul Sfânt şi nu a ros
tit niciun cuvânt, nici m ăcar atunci când viaţa i-a fost în
m are prim ejdie. Şi cu adevărat, din m om entul acela o nu
mim binecuvântată, îm plinindu-i astfel proorocia.
Părintele Sofronie ne-a vorbit de m ulte ori despre pri
m ejdiile pe care le-a întâm pinat M aica D om nului şi cum nu
a în găd u it să se risipească n im ic din m ireasm a Duhului
Sfânt încred inţată inimii ei, fie că s-a aflat în m are bucurie
sau în suferinţă cum plită. Nu se m ai pom enise ca o fecioară
să nască prunc, de aceea chiar dacă losif era un om drept
(ceea ce în lim bajul Scripturii înseam nă că se ridicase dea
supra legilor trupului şi era călăuzit de Duhul Sfânt), el a
fost totuşi cuprins de tulburare şi s-a îndoit. Cu toate aces
tea, sfinţenia vădită a Fecioarei nu-i îngăduia să o dea în vi
leag; potrivit legii evreieşti ea ar fi trebuit să fie ucisă cu
pietre. Soluţia pe care a găsit-o losif a fost sa o lase în ascuns.
Dar chiar şi atunci când primejdia m orţii creştea a i fiecare zi,
credinţa ei desăvârşită, nădejdea ei şi dragostea pentru Cel
pe C are II purta în pântece erau mai puternice decât orice
prim ejdie. Inim a îi era pecetluită. Iar când a văzut mai apoi
îngerii lui Dum nezeu pogorându-se şi suindu-se deasupra
peşterii din Betleem , şi magii glăsuind cu înfricoşare şi păs
torii m ărturisind m inunea, a păstrat toate acestea în inima
ei, în tăcere, după cum citim în Scriptură (vezi Luca 2, 51).
La fel, nu a spus nim ic atunci când Dreptul Sim eon L-a luat
pe H ristos în braţe şi L-a num it „lum ină spre descoperirea
neam urilor şi slava poporului Tău Israel" (Luca 2 ,32). A ceş
tia erau term eni „teh n ici" folosiţi pentru a-L desem na pe
OMUL CEI. TAINIC AL INIMII 217
d u m nezeiescul M esia. A stfel, prin cuvintele sale Dreptul

Sim eon II vestea de fapt pe H ristos poporului evreu ca fiind
M esia, Em anuel, M ântuitorul lumii pe C are top 11 aşteptau.
A dresându-i-se apoi M aicii Dom nului, i-a spus că o sabie îi
va străpu nge sufletu l (cf. Luca 2, 35), proorocind în felul
acesta Răstignirea lui H ristos, când ea avea sa vadă, răstig
nită pe Cruce, Viaţa lum ii întregi. Şi iarăşi, la vrem ea Răs
tignirii, când durerea ei întrecea orice suferinţă om enească,
de pe buzele ei nu a ieşit niciun cuvânt, pe când toţi cei de
faţă „se întorceau bătându-şi pieptul" (I.uca 23 ,4 8 ). Felul în
care M aica D om nului a stat lângă C ruce a fost cu adevărat
dum nezeiesc, purtând o suferinţă mai adâncă decât toată
durerea om enească, dragostea pentru Fiul şi D um nezeul ei
fiind mai m are decât dragostea oricărei alte fiinţe om eneşti.
M aica D om nului era cu totul desăvârşită, şi nici în bucurie,
nici în suferinţă nu a rostit o vorbă, îm plinind în felul acesta
cuvintele din înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah: „Nouă cu
getări am fericit în inim a mea şi a zecea o voi grăi cu lim ba"
(Isus Sirah 25, 9). Căci dacă fiind în bucurie vom vorbi, vom
fi în prim ejdia de a cădea în slavă deşartă, de a stârni invidia
celorlalţi şi a pierde harul; iar dacă fiind în suferinţă vom
vorbi, riscăm să cădem în răzvrătire, în am ărăciune şi ne
m ulţum ire.
Având în vedere cele spuse mai sus, am putea adăuga că
slujirea celor aleşi de Biserică să înveţe cuvântul lui Dumnezeu
este plină de primejdii. Sfântul Apostol lacov ne avertizează:
„Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi,
învăţătorii) mai m are osândă vom lu a" (lacov 3, 1). Se în
tâm plă de multe ori ca un învăţător care află doar un cuvânt
în inima sa să rostească zece. Şi ceea ce este şi m ai grav, s-ar
putea ca uneori să rostească zece cuvinte fără să fi prim it
218 Arhimandritul ZAHARIA 7.AHAROL’
nici m ăcar unul în inim ă. însă este adevărat că de m ulte ori

facem aceasta de nevoie, din pricina naturii slujirii noastre
ca duhovnici. Cel care vorbeşte s-ar putea să fie sau să nu
fie insuflat de Dum nezeu, dar lucrul acesta are mai puţină
însem nătate decât faptul că el are o deplină şi neabătută în
credere în Cel C e pe toate le săvârşeşte.
însă, în cele din urm ă, num ai noi suntem vinovaţi dacă
nu trăim la m ăsura duhovnicească a cuvintelor din înţelep
ciunea lui Isus, fiul lui Sirah, şi nu urmăm pilda isihasm ului
desăvârşit al M aicii D om nului. Dar când o facem , începem
să gustăm din dulceaţa roadelor ru găciunii isihaste şi nu
mai vrem să ne mai ocupăm cu nim ic altceva decât cu che
m area N um elui lui H ristos. N um ele Lui devine răsuflarea
noastră; într-adevăr, ne devine mai necesar decât însăşi res
piraţia, după cum spune Sfântul Ioan G ură-de-A ur: pentru
a ne m enţine în viaţă din punct de vedere fizic avem nevoie
să respirăm , însă avem m ult m ai m are nevoie să chem ăm
Num ele lui lisus pentru a dobândi viaţa cea veşnică.
Mi-am în ceput cuvântul spunând că Dum nezeu a întoc
mit un Trup în istorie. Şi trebuie să ne investim toată fiinţa
în acest Trup, în Biserica Lui; cei care sunt în stare, să o facă
prin rugăciunea lăuntrică, pentru că aceasta este de mare
preţ în ochii D om nului; celor cărora le stă în putinţă, să o
facă prin osteneala trupului, fără să se cruţe pe sine. Aceştia
din urmă s-ar putea să facă mai puţin decât cei dintâi, însă
şi lucrarea lor este de folos pentru zidirea Trupului Bisericii
şi este bineplăcută Domnului. Tot ceea ce investim în zidirea
şi desăvârşirea acestui Trup ne face părtaşi la slava care se
va descoperi la sfârşitul veacurilor; tot ceea ce săvârşim este
o investiţie pe care o facem în îm părăţia cea veşnică şi inves
tiţia unui m ădular al Trupului devine m oştenirea com ună
OMUL CEI . TAINIC AL INIMII 219
a tuturor celorlalte mădulare. După cum spune Sfântul Vasile

cel M are, darurile unuia devin com oara tuturor.11 Iar în Fap
tele A postolilor citim: „inim a şi sufletul m ulţim ii celor ce au
crezut erau una şi niciunul nu zicea că este al său ceva din
averea sa, ci toate le erau de obşte" (Fapte 4 ,32). Apostolii au
investit tot ce au avut în acest Trup, până şi puterea lor fizica,
dorinţa lor fiind ca „stăruind într-un cu g et" (opoGupa&ov)
să aştepte venirea D om nului, chem ându-I N um ele şi frân-
gând pâinea (cf. Fapte 2, 42, 46), adică săvârşind Sfânta Li
turghie. 'OpoGupa&dv înseam nă cu un singur Gupe*;, adică
cu o singură dorinţă, a i o singură voinţă, cu o singură inimă.
îngăduiţi-m i să închei citând încă un pasaj din cartea
Părintelui Sofronie, Vom vedea p e Dumnezeu precum este, în
care arată că viaţa duhovnicească este lucrarea harului în
noi, mai degrabă decât rezultatul strădaniilor noastre care
sunt urâciune înaintea D om nului atunci când ne punem în
crederea în ele.
„Dacă este să înţelegem nevoinţa ca o volnică

biruinţă a diferitelor înclinări pătim aşe ale noastre,
atunci într-o viaţă cu adevărat harică nevoinţa nu
existfi. Venirea dum nezeieştii puteri înlăuntru duce
la aceea că toate m anifestările vieţii om ului prim esc
caracteru l unui act pozitiv, slobod de îm potriviri
lăuntrice. Nici m intea, nici inima m işcate de dragos
tea lui H ristos nu cunosc îndoială. Când însă dra
gostea lui Dum nezeu se revarsă ca un şuvoi îm bel
şugat, atunci ea se preschim bă în vederea Lum inii
11 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari 7-11, în Scrieri (Partea a
dom ). Asceticele, trad. Prof. Iorgu D. Ivan, Ed. IBM BOR, Bucuroşii, 1989,
pp. 230-231.
N efăcu te care îm p ărtăşeşte nepătim irea, care dă

nespusa bucurie a libertăţii duhului, deoarece om ul
se află în afara m orţii şi a fric ii."12
Scopul luptei noastre duhovniceşti este acela de a birui

m oartea, vrăjm aşul nostru de ob şte,13 ca prin aceasta să do
bândim viaţa veşnică. Potrivit Părintelui Sofron ie, când
om ul devine vas al însuflării dum nezeieşti, fiecare făptuire
a lui dă rod bogat la vrem ea sa (vezi Ps. 1, 3) şi este lipsită
de orice dezacord lăuntric pentru ca harul dum nezeiesc a
înghiţit tot răul. Sa luăm aşadar am inte la cuvintele A pos
tolului: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele"
(Rom. 12, 21).
u Arhimandritul Sofronie, Vom vedea p e D um nezeu precum este, p. 231.

13Arhimandritul Sofronie, Yîwi vedea p e D um nezeu precum este, p. 140.
14
CUVÂN TU L LUI D U M N EZEU , ÎN SU FLA REA

D U M N EZEIA SCĂ ŞI VIAŢA PRO O RO CEA SCĂ
Zidit după chipul şi asem ănarea lui D um nezeu, om ul

nu este o fiinţă statică, ci una dinam ică şi personală a cărei
m enire este să sporească necontenit, potrivit „creşterii lui
D um nezeu" (Col. 2, 19). El dobândeşte însuflare pentru îm
plinirea acestei înalte chem ări din întâlnirea cu cuvântul viu
al lui Dum nezeu şi din prim irea acestuia.
Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin Fiul Său şi în puterea
Duhului Său, este „neatinsa, neţărm urita putere ce a chem at
dintru întunerecul nefiinţei către lum ina vieţii tot ce fiin
ţează. Toate nenum ăratele lumi, toată felurimea de nesocotit
a făpturilor înţelegătoare şi neînţelegătoare."1 In rai, acelaşi
cuvânt a cercetat inim a lui Adam şi a Evei în chip nemijlocit,
dân du-le pildă de viaţă şi o viziune a veşniciei care să le
arate calea şi să-i îndrum e în tot adevărul.
După căderea protopărinţilor, în vrem ea Vechiului Tes
tam ent, ori de câte ori cuvântul lui D um nezeu le-a fost dat
Proorocilor, el a pricinuit o prefacere în inim ile lor şi a făcut
cunoscute pe păm ânt căile C elui Preaînalt, pregătindu-I în
truparea.
Iar când în cele din urm ă Dum nezeu a luat chip de om,
Fiul şi C uvântul lui D um nezeu a arătat că El în su şi ne-a
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 233.

plăm ădit inim ile dintru început (cf. Ps. 32, 15) în vederea
venirii Lui pe păm ânt şi ne-a zidit potrivit învăţăturii Evan
gheliei Sale prin care ne-a oferit îndreptare şi reînnoire.
Părintele Sofronie are un cuvânt foarte frum os la praz
nicul Schim bării la Faţă. El ne am inteşte că D om nul, înainte
de a le arăta ucenicilor slava Sa, tim p de o săptăm ână nu a
rostit niciun cuvân t şi nici nu a făcut vreo m inune, ci a
răm as în rugăciune îm preună cu aceştia.2 Şi aceasta ca să le
arate că Dumnezeu i Se descoperă omului numai atunci când,
în rugăciune, duhul lui se linişteşte în Duhul lui Dum nezeu.
Sfinţii Părinţi spun că H ristos însuşi S-a născut din tăcerea
Tatălui celui fără de început. Maica Domnului a primit desco
perirea Scripturii pe când petrecea în isihie în Sfânta Sfinte
lor, îndeletnicindu-se cu R ugăciunea inim ii.3 M oise a postit
patruzeci de zile în ainte de a intra în norul lui D um nezeu,
adică în slava lui D um nezeu. C ând losua, fiul lui N avi, a
îm presurat cetatea Ierihonului, le-a poruncit israeliţilor să
nu facă nim ic, să nu rostească vreun cuvânt, ci să răm ână
în isihie tim p de şapte zile, iar în ziua a şaptea trâm biţele
au răsunat şi zidurile Ierihonului s-au prăbuşit de la sine
(vezi losua 6). în Scriptură sunt m ulte pilde care ne arată că
fiecărui cuvânt ziditor îi prem erge isihia. în ţelegem aşadar
că m ai întâi trebuie să ne aflăm adâncul inim ii prin isihie
pentru ca să se poată zăm isli în ea cuvântul lui Dum nezeu.
Ori de câte ori Dom nul a vorbit inimii om ului, în vre
m urile de dem ult, m ai în ainte de întruparea Lui, cât şi în
2 Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea Nechitită, trad.

Ierom. Rafail N oica, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2(X)3, p. 274.
' Vezi Sfântul Grigorie Pa lama, Omilia 53: In intrarea în Sfânta Sfintelor
şi despre viafa după chipul Iui Dumnezeu petrecută acolo a Preacuratei Stăpânei
noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria, cap. 49 şi 53, în
Omilii, voi. 3, trad. dc Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2(X)7.
tim pul vieţii Sale pe păm ânt, oricât de scurt l-a fost cuvân
tul, el a fost sfânt şi m ântuitor, căci taina Crucii era lucră
toare în chip proorocesc înlău ntru l lui. Prin cuvântul Lui,
D um nezeu ne-a dezvălu it atât îm p ărăţia Sa cât şi starea
lum ii căzute, care sunt atât de departe una de alta ca răsă
ritul de apus şi precum cerul de păm ânt.
Deşi negrăit de m are, cuvântul lui D um nezeu nu se
arată niciodată în sp ăim ântător atunci când ne cercetează.
Fiind ascuns sub valul smereniei, el nu se lasă lesne priceput,
îl înţelegem doar în m ăsura propriei noastre sm erenii care
ne deschide inim a. N eputincioase ne sunt cuvintele atunci
când încercăm să vorbim despre el, căci adevărata sa natură
răm âne de netâlcuit. Cu toate acestea, când inim a se des
chide larg ca să-l prim ească şi să-l zăm islească în chinuri şi
în durere, atunci are loc un eveniment proorocesc: Dumnezeu
însuşi face u n legământ pe viaţă cu sufletul şi acesta se umple
de m ângâiere (cf. Ps. 125, 1), iar paharul lui se revarsă de
preaplinul harului dum nezeiesc (cf. Ps. 22, 5). Dom nul ia în
stăpânire sufletul şi-l face „sa se nască din nou nu din să
m ânţă stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dum
nezeu cel viu, care răm âne în veac" (1 Petru 1, 23). Această
renaştere a sufletului prin „cuvântul adevărului" (Efes. 1,13),
pe care om ul o trăieşte ca pe atingerea de veşnicia cea vie,
devine m ai apoi izvorul a toată însuflarea dum nezeiască.
lată, aşadar, în ce fel şi prin ce m ijloace Se descoperă
D um nezeu om ului. După cum spunea Părintele Sofronie,
Dum nezeu „vorbeşte în fraze scurte, dar viaţa nu este destul
de lungă pentru a ne însuşi întregul lor conţinut."4 Cuvântul
viu al lui D um nezeu, care doar pentru o clipită îl cercetează
* Fericitul Arhimandrit Sofronie, D espre rugăciune, p. 34.

pe om, e încărcat de veşnicie şi îi dezvăluie om ului caracte

rul absolut al cunoaşterii dum nezeieşti. Dar să ne întoarcem
din nou la spusele Părintelui Sofronie: „Cuvântul lui D um
nezeu aduce în su flet o nouă şi cu totul ap arte sim ţire a
fiinţei: inim a sim te revărsarea vieţii purtătoare de lumină;
m intea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. A tinge
rea acestei energii dum nezeieşti creatoare ne naşte din nou.
C unoaşterea pe care o prim im pe această cale nu se asea
m ănă cugetării filosofice: îm preună cu sim ţirea realităţilor
din planul duhovnicesc i se com unică întregii fiinţe omeneşti
un alt mod de fiinţare - asem ănătoare poate cu aceea a celui
dintâi zidit. A ceastă cunoaştere ontologică a lui Dum nezeu
devine una cu şuvoiul acestei iubiri de Dum nezeu pline de
rugăciune/'5
A ceastă nouă cun oaştere ontologică a lui Dum nezeu
este „lum ina vieţii" despre care se vorbeşte la începutul
Evangheliei după Ioan. Experienţa şi gustul ei înzestrează
sufletul cu înţelepciunea de a discerne între energia nezidită
sau harul nestricăcios al lui D um nezeu şi firea zidită, m uri
toare şi stricăcioasă a om ului. Această cunoaştere naşte în
noi dorirea fierbinte a celei dintâi şi dezlipirea dureroasă de
cea de a doua, iar inim a, plină de rugăciune, se topeşte în
iubirea de D um nezeu. Acestea două - înţelepciunea discer
năm ântului care lum inează m intea, pe de o parte, şi dragos
tea de D um nezeu cea fără de saţ care înflăcărează inim a, pe
de altă parte - alcătuiesc ceea ce s-ar putea num i însuflarea
dum nezeiască. Altfel spus, iubirea îm preunată cu înţelep
ciunea m istuie duhul om ului devenit sălaş al însuflării
dum nezeieşti.
s Fericitul Arhimandrit Sofronie, D espre rugăciune, p. 31.

însuflarea dumnezeiască naşte în om o anum ită înclinare

a duhului. Potrivit definiţiei Părintelui Sofronie, „prin însu-
flare înţelegem a purta în sine puterea Duhului Sfân t."6 Pre
zenţa harică a lui H ristos în noi călău zeşte tot ce aducem
înaintea Lui spre un ţel sfânt, şi anum e îndum nezeirea în
tregii noastre fiinţe. Cu alte cuvinte, însuflarea curăţeşte toate
cele ce pot fi curăţite - trupul şi puterile sufleteşti ale om u
lui. Pa mistuie necurăţia m inţii şi alungă tot lucrul potrivnic
suflării Duhului Sfânt. Uneori, spune Sfântul Apostol Pavel,
ia chipul „unei în fricoşate aşteptări a judecăţii şi a văpăii
focului ce va să m istuie pe cei potrivnici" (cf. Evr. 10, 27).
D ar în su flarea este şi o dorinţă fierbinte care în clin ă
inim a să lupte cu hotărâre pentru păstrarea acelei credinţe
vii despre care Sfântul Pavel spunea că „este lucrătoare prin
iu bire" (Gal. 5, 6). în Viaţa Sfântului A ntonie cel M are, scrisă
de Sfântul A tanasie cel Mare, aflăm că Sfântul nu îşi m ăsura
sporirea duhovnicească după num ărul anilor petrecuţi în
pustie, ci după intensitatea acestei dorinţe. Sfântul îşi păstra
vie râvna lăsând în urm ă trecutul şi punând în fiecare zi un
nou început, îm plinind astfel spusele Sfântului Pavel: „D ar
una fac: uitând cele ce su n t în urma m ea, şi tinzând către
cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chem ării de Sus, a lui
D um nezeu, întru H ristos Iisu s"( Filip. 3, 14). El îşi am intea
şi de cuvintele Proorocului Ilie care a zis: „Viu este Domnul
Savaot înaintea Căruia m ă voi arăta astăzi!"( cf. 3 Regi 18,15).
Aceste cuvinte ne arată dorinţa şi hotărârea grabnică a Proo
rocului de a face în fiecare clipă voia D om nului. însă dacă
omului îi va lipsi această râvnă şi însuflare, va ajunge negreşit
robul „religiei propriei sale v o i", în greacă £0eAo0grjcrKia

(vezi Col. 2, 23)/ Căci atunci, bogat şi îndestulat (cf. 1 Cor.

4, 8), va trăi în deşarta înşelăciune cea „din predania om e
nească, după în ţelesu rile cele slabe ale lumii şi nu după
H ristos" (Col. 2, 8).
După cum spuneam la început, om ul este o fiinţă dina
mică. Atunci când este însuflat de Dum nezeu, el este stăpâ
nit de un avânt binecuvântat, precum adevereşte Psalmistul:
„Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima m ea"
(Ps. 118, 32). A ceastă lărgire a inimii naşte în el o foam e şi o
sete după dreptatea lui Dum nezeu (vezi M atei 5, 6). Inim a
om ului devine un „păm ânt pustiu, neum blat şi fără de apă"
(Ps. 6 2 ,3 ) şi setea ei nu poate fi astâm părată decât de Duhul
Sfânt, „izvorul de apă curgătoare spre viaţa veşnică" (Ioan
4, 14), precum zice D om nul.
în flăcărat de dum nezeiasca însuflare, om ul petrece ne
încetat înaintea lui Dum nezeu şi tânjeşte după o şi mai mare
plinătate a prezenţei Lui, care îi inundă fiinţa. E stăpânit de
aceeaşi hotărâre precum odinioară Proorocul David când a
zis: „Nu voi da som n ochilor mei şi genelor m ele dorm itare
şi odihnă tâm plelor mele, până ce nu voi afla loc D om nului,
locaş D um nezeului lui Iacob" (Ps. 131, 4-5). O astfel de în
suflare desăvârşită se poate asem ăna cu starea îngerilor care
„odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Dom nul D um nezeu, Atotţiitorul, C el Ce era şi Cel Ce este
şi Cel Ce vine" (Apoc. 4, 8).
însă în starea noastră de acum , însuflarea presupune şi
o anum ită „asprim e", căci dragostea, com ponenta ei prin
cipală, este foarte exigentă, revendicân du-şi cu stricteţe
drepturile. Solom on a exprim at acest adevăr în chip m inu-
Ed. Bucureşti, 1914.

OM UL CEL TAINIC AL INIMII 227
nat atunci când a zis: „Iubirea ca m oartea e de ta re ... Marea

nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar
da cineva pentru iubire toate com orile casei sale, cu dispreţ
ar fi respins acela" (Cântarea C ântărilor 8, 6-7). Sâ nu uităm
însă că Solom on a trăit într-o vrem e când m oartea avea încă
stăpânire asupra vieţii, dar potrivit Noului Testam ent, d ra
gostea este m ai puternică decât m oartea.
C itim în Faptele A postolilor că 1 Iristos în lumea aceasta
„avea să pătim ească" (Fapte 26, 23). El este într-adevăr Cel
Ce „pătim eşte" (rra0r|T6s), căci dragostea Lui e una pătim i-
toare. Dum nezeu îi dăruieşte om ului dragostea Sa nem ăr
ginita - „partea cea bu n ă" şi m are de care are atâta nevoie
şi despre care Domnul îi vorbise M ăriei (vezi Luca 10, 42);
iar om ul, la rândul lui, îi dăruieşte D om nului o „părticică
infim ă" - inim a sa. Om ul suferă căci căm ara inimii sale e
atât de strâm tă, în vrem e ce „D um nezeu este m ult mai m are
decât inim a lu i" (1 Ioan 3 ,2 0 ). Om ul este osândit de propria
lui inim ă, care nu izbuteşte să cuprindă în sine plinătatea
iubirii dumnezeieşti. Om ul care doreşte să-şi unească deplin
„părticica lui infim ă" cu „partea cea m are a lui D um nezeu"
trăieşte într-o m are tensiune lăuntrică. Şi prooroc este acela
care, fiind insuflat şi m ânat de D uhul Sfânt, rabdă chinul
acestei tensiuni lăuntrice până în clipa în care devine „tem
plu al D um nezeului celui V iu" (2 Cor. 6, 16). El pătim eşte
pentru D um nezeu: nu este în stare să-L cuprindă şi în ace
laşi tim p nu-şi află odihna până nu-I devine lăcaş. El suferă
şi pentru sem enii săi, dorind să-i vadă pe toţi m irese curate
şi fără prihană ale lui H ristos, pentru ca H ristos să ia chip
în inim ile lor (cf. 2 Cor. 11, 2, cf. Gal. 4 ,1 9 ).
însuflarea dum nezeiască naşte în noi dorinţa de a ne cu-
răţi inima de toată întinăciunea, ca ea să poate fi adum brită
de lum ina M arelui Oaspete. A ceastă dorinţă este plină de

râvnă dum nezeiască, căci Dom nul însuşi a fost m istuit de
această râvnă atunci când a urcat la Ierusalim ca să cureţe
templul lui D um nezeu (vezi Ioan 2, 13-17), iar noi suntem
chem aţi să-I urm ăm pilda. El Însuşi m ărturiseşte: „Foc am
venit să arunc p e păm ânt şi cât aş vrea să fie acum aprins!"
(Luca 12, 49).
Sfântul Petru spunea că „oam enii sfinţi ai lui Dumnezeu
au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfân t" (2 Petru 1, 21). Prin
urm are, viaţa proorocească înseam nă a fi purtători ai însu-
flării dum nezeieşti şi a fi călăuziţi de Duhul Sfânt. Dar să
nu uităm că „învăţătorul nostru este u nul: H risto s" (cf.
Matei 2 3,8). El este Proorocul desăvârşit, căci El S-a întrupat
ca „înaintem ergător" al celei de-a doua veniri a Lui în slavă.
Prin cuvânt şi faptă El ne-a arătat calea prin care să ne ridi
căm de la cele trupeşti la cele duhovniceşti. M area Lui do
rinţă a fost să ne pregătească spre a deveni vrednici de
vederea D um nezeirii Lui, care ni se va descoperi pe deplin
abia la sfârşitul veacurilor.
Sfântul Pavel ne vorbeşte despre calea proorocească a
lui Hristos: „Suindu-Se la înălţim e, a robit robim e şi a dat
daruri oam enilor. Iar aceea că «S-a suit» - ce înseam nă decât
că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale păm ântului? Cel
Ce S-a pogorât, A cela este C are S-a suit mai presus de toate
cerurile, ca pe toate să le u m ple" (Efes. 4, 8-10). Pogorârea
lui H ristos în părţile cele mai de jos ale păm ântului, adică
la iad, este de fapt izvorul a tot darul duhovnicesc. Şi noi
trebuie să ne plecăm dacă vrem să dobândim adevărata
viaţă proorocească şi să fim m ânaţi de Duhul Sfânt. O am e
nii lumeşti râvnesc la tronuri, vor doar să se înalţe. Acesta
este cugetul şi înclinaţia lumii căzute, însă calea D om nului

este una pogorâtoare.
în cartea sa despre Sfântul Siluan, Părintele Sofronie ne
lăm ureşte această m işcare pogorâtoare. El spune că întreaga
om enire este asem enea unei piram ide, in vârful ei se află
îm păraţii acestei lumi care stăpânesc neam urile cu autori
tate (vezi Matei 20 ,2 5 ); însă duhul om ului năzuieşte de fapt
la egalitatea şi dreptatea care dom neau în rai mai înainte de
cădere. Iar D um nezeu, cinstind această năzuinţă a om ului,
a răsturnat piram ida cu vârful în jos şi S-a aşezat pe Sine în
vârful ei, vârf care a devenit atunci punctul ei cel mai de jos.
Prin urm are, El a luat asupra Sa păcatele şi povara întregii
lum i, şi făcând aceasta, pe toate le-a reînnoit şi ne-a dăruit
cea m ai desăvârşită cale prin care să dobândim toate câte
sunt adevărate, câte sun t de cinste, câte sunt drepte, câte
sunt curate, câte sunt vrednice de iubit (cf. Filip. 4 ,8 ) şi, prin
urm are, m ântuitoare. A stfel, H ristos a deschis calea spre
desăvârşirea absolută la care îl cheam ă pe om . Pogorârea
este m işcarea esenţială a Duhului Său, căci „Fiul O m ului
n-a venit să 1 se slujească, ci ca să slu jească El şi să-Şi dea
sufletu l răscum părare p entru m u lţi" (M atei 20, 28). A ră-
tându-ne calea, H ristos S-a pogorât mai jos decât a făcut-o
oricine altcineva şi „S-a făcut pentru noi blestem " (Gal. 3,13).
Şi toţi cei ce urm ează Lui purced pe aceeaşi cale; se pogoară
pentru a afla Capul piram idei răsturnate, căci nu pot afla
odihnă până când nu se unesc cu El. Iată ce zice Părintele
Sofronie: „în adâncul piram idei răsturnate, în vârful ei cel
mai adânc, C are este Cel Ce a luat asupră-Şi păcatul şi po
vara întregii lumi din iubire pentru lum e, H ristos cel răstig
nit, se descoperă o cu totul altă viaţă, o cu totul altă lum ină,
altă m ireasm ă. într-acolo dragostea trage pe nevoitorul lui
230 Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROL'
H ristos."8 Iar sem nul unei vieţi prooroceşti este tocm ai pre
zenţa în noi a acestei dorinţe de pogorâre.
Tot cel ce urm ează căii pogorâtoare a lui 1 Iristos dobân
deşte o îndoită vedere şi conştiinţă. M ai în tâi sufletul ia
am inte la pilda lui 1 Iristos, despre care Dom nul le vorbise
u cenicilor la C ina cea de Taină. El contem plă u rcu şul lui
H ristos pe Golgota, jertfa Lui de Sine şi prim irea m orţii care
lovise în treaga om enire, pentru a dărui lum ii darul vieţii
du m nezeieşti, potrivit cuvântu lui Său: „A ceasta este po
runca Mea: să vă iubiţi u nul pe altul, precum v -am iubit
E u ... căci toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut
cunoscute" (Ioan 15, 12,15). D in cuvintele Scripturii în ţele
gem că în toată această vrem e cugetul lui Hristos era în chip
desăvârşit unit cu Tatăl. In G hetsim ani, Dom nul S-a rugat
pentru întregu l Adam . A urcat singur pe Golgota, purtând
în inimă întreaga om enire şi a luat asupra Sa păcatul întregii
lum i. S-a predat pe Sine unei cum plite suferinţe ca să ne slo-
bozească de sub tirania vrăjm aşului, care apăsa greu asupra
în tregii om eniri din pricina păcatului originar. H ristos a
purtat înlău ntru l Său întregul Adam , toate noroadele din
toate tim purile şi a prim it să moară pentru ele. Fără în d o
ială, niciun m uritor nu ar fi fost în stare sâ-L ajute. Iar atunci
când S-a sculat din morţi, a în v iat purtând în Sine întregul
conţinut al rugăciunii, al iubirii şi al doririi Sale, căci odată
cu El a înviat întregul Adam.
C o n tem p la re a sfin ţe n iei şi a iu b irii sm e rite a lui
H ristos-D um nezeu într-atât uim eşte sufletul şi înflăcărează
inima încât în adânca sa evlavie om ul nu poate decât să I se
închine cu recunoştinţă şi dragoste. însă în lum ina acestei
8 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluntt Athonitul, pp. 259-260.

OMUL CF.L TAINIC AL INIMII 231
contem plaţii şi experienţe duhovniceşti, om ul îşi vede p ro

priul neadevăr. Potrivit Părintelui Sofronie, „in im ii... îi este
dat să cunoască... dragostea lui H ristos, care îm brăţişează
în treaga zidire într-o nesfârşită com pasiune faţă de toată
făp tu ra... Această vedere ne mişcă sufletul, ne uluieşte min
tea şi vrând-nevrând ne plecăm genunchii înaintea Lui. Şi
oricât ne-am strădui să ne asem ănăm Lui în sm erenie, LI e
de neaju ns."9
Fără această îndoită vedere a nesfârşitei şi sm eritei iu
biri a lui D um nezeu pe de o parte, şi a nevredniciei şi nepu
tinţei noastre de a ajunge la ea pe de altă parte, om ul nu îşi
poate îm plini m enirea, aceea a necontenitei sporiri în D um
nezeu. Cu adevărat, această îndoită vedere este o stare proo
rocească, o m inune du hovnicească. P ărintele Solro n ie a
descris această stare în repetate rânduri. „Cu cât mai mult
vad pe D um nezeu, cu atât mai în flăcărată ini se face po
căinţa, căci cu atât mai lim pede îmi conştientizez nevredni
cia înaintea L u i."10*Iar în alt loc, subliniază câtă nevoie avem
de această în doită vedere: „Eu trebuie să văd pe H ristos
«precum este», pentru a m ă cumpăni faţă de F.l, şi din această
com paraţie să-m i sim t propria «neasem ănare» - urâciune.
Eu nu mă pot cunoaşte pe m ine însum i dacă nu se află în a
intea mea Sfânt Chipul S ă u ."11 Părintele spune, de asemenea,
ca această îndoită conştiinţă naşte în noi însuflarea şi recu
noştinţa faţă de Dum nezeu, Binefăcătorul nostru. „D ar iată
un paradox: eu însum i trăiesc o stare îndoită - pe de o parte,
9 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, pp. 10-11.

10Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe. Dumnezeu precum este, p. 220.
232 Arhimandritul ZAI1AR1AZAHAROU
propria-mi nim icnicie, m ie însum i respingătoare, pe de alta,

pogorăm ântul plin de com pătim ire al lui D um nezeu/'12
Aceeaşi tensiune o regăsim şi în atitudinea prooro
cească a Sfântu lu i lo an Botezătorul faţă de Stăpânul său:
„Acela trebuie să crească, iar eu să m ă m icşorez" (loan 3,30).
înaintem ergătoru l vorbeşte aici despre o creştere a slavei
care se cuvine lui H ristos şi o m icşorare a slavei care i se cu
vine lui. Să luăm am inte şi la felul în care Proorocul Isaia ne
înfăţişează vedenia du m nezeiască de care s-a învrednicit:
„Am văzut pe Dom nul stând pe un scaun înalt şi m ăreţ...
Serafim i stăteau în aintea L u i... Şi strigau unul către altul,
zicând: «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot
păm ântul de slava L u i!»... Şi am zis: «Vai mie, că sunt pier
dut! Sunt om cu buze sp u rcate... Şi pe Domnul Savaot L-am
văzut cu ochii mei!» Atunci unul dintre serafim i a zburat
spre m ine, având în m âna sa un cărbune, pe care îl luase cu
cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura m ea şi a zis:
«Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale,
şi fărădelegile tale le va cu răţi.»" (Îs. 6, 1-7).
Această îndoită vedere şi conştiinţă face ca viaţa om ului
să devină proorocească şi, de aceea, adevărată. Şi abia atunci
când o d obând eşte, om ul este fără de greşeală în aintea
Dom nului. A scultaţi ce spune Sfântul loan Teologul: „Dacă
zicem că păcat nu avem, ne am ăgim pe noi în şine şi adevă
rul nu este întru noi. Dacă m ărturisim păcatele noastre, El
este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cură-
ţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am pă
cătuit, II facem m incinos şi cuvântul Lui nu este întru noi"
(1 loan 1, 8-10). Fireşte, atunci când devenim adevăraţi, atra-

gem asupra noastră Duhul Adevărului, Duhul lui H ristos.

M ărturisim adevărul evenim entului cosm ic al căderii lui
A dam şi recunoaştem , de asem enea, evenim entul supra-
cosm ic al m ântuirii lui H ristos. Dăm m ărturie de adevărul
veşnic al prim ei Sale veniri în trup şi în acelaşi tim p m ărtu
risim şi anticipăm şi cea de-a doua venire a Lui, în slavă.
D evenim proorocii Lui, căci cuvântul D om nului s-a născut
în inim ile noastre, mai întâi pentru m ântuirea noastră, iar
m ai apoi pentru m ântuirea întregii lumi prin harul şi m ilos
tivirea lui D um nezeu. „D um nezeu se vădeşte în adevărul
Său, pe când tot om ul întru m inciună, precum este scris:
«Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca
Tu.»" (Rom . 3, 4).
15
D ESPRE DARU L VO RBIRII ÎN LIM BI1
La zece zile după înălţarea la cer a D om nului, în ziua

Cincizecim ii, s-au arătat darurile Duhului Sfânt ca sem n al
îm păcării om ului cu Dum nezeu. Unul dintre aceste daruri,
acela al vorbirii în lim bi, ne atrage atenţia în mod deosebit,
datorită caracterului său aparte. Darul acesta este greu de
înţeles, în parte pentru că deşi la în cep u t avusese o largă
răspândire, spre sfârşitul vieţii Sfântului Apostol Pavel dis
păruse aproape cu desăvârşire. Ba m ai mult, este lim pede
că, încă din tim pul vieţii A postolului, îşi pierduse din în
sem nătate căci în înşiruirea darurilor D uhului Sfânt pe care
o face Sfântul Pavel în ultim ele sale epistole, el este am intit
abia la urm ă. Cum să înţelegem aceasta?
Ştim că darul vorbirii în limbi (glossolalia) a fost în cre
dinţat Bisericii prim are cu un scop precis. întru cât Vechiul
Israel se deprinsese a se ruga şi a se închina lui Dumnezeu
într-un chip mai degrabă exterior, Duhul Sfânt S-a pogorât în
ziua Cincizecim ii ca să-i înveţe pe oam eni să se roage în duh,
adică înlăuntrul „omului celui tainic al inim ii" (1 Petru 3 ,4 ).
1Felul în care înţeleg darul vorbirii în limbi se întemeiază pe scrierile

Părintelui Sofronie şi pe ideile exprim ate de Sfântul Filaret al Moscovei
în predica sa la 1 Cor. 14, 15 - „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga
şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu m intea" - în Clioix
de Sermons et Discours, Voi. D, trad. A. Perpinet. (Paris: E. Dentu, 1866),
pp. 435-445.
OMUL CEL TAINIC Al. INIMII 235
Vedem, aşadar, că în ziua C incizecim ii oam enii încep să ves

tească m inunile săvârşite de Dum nezeu în graiuri străine.
Darul s-a răspândit cu repeziciune, căci cuvântul lui D um
nezeu era m enit să ajungă până „la m arginile lum ii" (Rom.
1 0 ,1 8 ), iar noua credinţă să aducă m ântuire tuturor noroa
delor. -Mulţi erau încurajaţi să vorbească în limbi şi Duhul
lui D um nezeu a făcut pogorăm ânt. Cei care se rugau în
lim bi erau plini de b u cu rie căci erau siguri de un lucru:
Dum nezeu „dăduse năvală" înlăuntrul lor şi îşi săvârşea lu
crarea în ei.
însă, încetul cu încetul, acest dar a început să dispară,
căci nu mai era de folos sau de ajutor la zidirea Trupului Bi
sericii. Se întâm pla adesea că se rosteau cuvinte sau doxo-
logii pe care cei prezenţi în biserică nu le puteau pricepe şi
era nevoie de ajutorul u nui tălm aci insuflat de Duhul Sfânt.
Deşi unii dintre credincioşi au continuat să se folosească de
darul vorbirii în lim bi, la un m om ent dat a devenit lim pede
că rugăciunea celor care îi ascultau nu m ai era la fel de plină
de însuflare ca m ai înainte. De aceea Sfântul Pavel în Epis
tola sa către Corinteni spune urm ătoarele: „M ă voi ruga cu
duhul, dar mă voi ruga şi a i m intea; voi cânta cu duhul, dar
voi cânta şi cu m intea" (1 Cor. 14, 15). A stfel, el face o deo
sebire între rugăciunea făcută cu duhul şi rugăciunea făcută
cu m intea şi identifică rugăciunea în duh cu rugăciunea în
lim bi necu noscu te. Cu u n verset m ai su s spu nea: „Căci,
dacă m ă rog într-o lim bă străină, duhul m eu se roagă, dar
m intea mea este neroditoare" (1 Cor. 14, 14).
Este adevărat că pentru Sfântul Pavel duhul şi mintea sunt
aproape sinonim e: u neori el spune că scopul cel mai înalt
al creştinismului este reînnoirea duhului, iar alteori reînnoirea
«ows-ului, a m inţii. însă, dacă e să le deosebim , aş spune că
236 Arhimandritul ZAHARTA ZAHAROU
duhul este prezent în m inte drept ceva mai înalt şi m ai adânc

decât m intea, însă se vădeşte prin m inte, la fel cum despre
suflet se poate spune că se dezvăluie prin sim ţăm inte.
Insă când Sfântul Apostol spune: „Mă voi ruga cu duhul,
dar mă voi ruga şi cu m intea; voi cânta cu duhul, dar voi
cânta şi cu m in tea" observăm că el introduce o anum ită
opoziţie. Rugăciunea cu duhul se identifică cu rugăciunea
în lim bi, atunci când duhul om ului este conştient de „năvă
lirea" lui Dum nezeu în viaţa sa. H arul i-a învăţat pe oameni
să I se închine lui Dumnezeu „în duh şi în adevăr" (loan 4,23)
- adică cu fiinţa lor lăuntrică - şi au fost m om ente când
harul acesta era atât de îm belşugat încât se revărsa înlăun-
trul lor în şuvoaie de puternică însufleţire. In acest fel de ru
găciune cea m ai înaltă dintre facultăţile om ului duhovnicesc
îşi prim eşte însuflarea de la D um nezeu, îm părtăşindu-se de
energia Lui. Om ul se predă atunci lucrării D uhului Sfânt,
Care „suflă unde voieşte" (loan 4, 23), iar Duhul m ijloceşte
„cu suspine negrăite" (Rom . 8, 26) pentru cei în care Se să
lăşluieşte, uneori cu cuvinte care sunt m ai presus de înţele
gerea om ului sufletesc.
în ru găciunea m inţii, din contră, m intea se ridică la
Dum nezeu prin cugete pline de evlavie şi năzuinţe dum ne
zeieşti. O astfel de rugăciune se caracterizează printr-o
sfântă zdrobire a inimii şi bucurie, însă fără a se preda acelui
imbold uriaş şi exaltării duhovniceşti fără de margini despre
care tocm ai am vorbit. Cel ce se roagă cu m intea exercită o
anum ită stăpânire de sine: este în stare să-şi strunească gân
durile, dorinţele şi sim ţăm intele. Facultăţile sale duhovni
ceşti lucrează potrivit firii, iar credinciosul îşi rosteşte
rugăciunile şi doxologiile în chip înţelegător, aşa încât ele
izbutesc să stârnească în cei care le ascultă dorinţa de a fi şi ei
părtaşi la rugăciune. Fireşte, inim a participă şi ea la această

rugăciune a m inţii, însă este lim pede că ea nu se predă pe
sin e cu totul suflării D uhului. Sfântul Pavel recom andă
am ândouă felurile de rugăciune. Ne sfătuieşte să nu ne folo
sim doar de una şi să o abandonăm pe cealaltă, arătând că
uneori e mai bine să ne rugăm în lim bi, iar alteori cu mintea.
Cel ce se roagă cu duhul vorbeşte num ai cu Dum nezeu şi
„pe sine singur se zid eşte", însă cel ce se roagă cu m intea le
vorbeşte şi oam enilor, iar rugăciunea lui este şi spre zidirea
aproapelui, a Bisericii (1 Cor. 14, 4).
Este surprinzător să vedem că Sfântul Pavel dă m ai de
grabă întâietate rugăciunii m inţii, lucrare în care iniţiativa
şi strădania îi aparţin om ului, decât rugăciunii duhului, care
este pur şi sim plu un dar al Duhului Sfânt. Şi alegerea sa
este în acord cu restul Epistolei către Corinteni. Bunăoară,
el spune că adevăratul prooroc este stăpân pe duhul său:
„duhurile proorocilor se supun p roorocilor" (1 Cor. 14,32).
A ne preda cu totul glossolaliei presupune o anum ită pier
dere a stăpânirii de sine: este o explozie de har şi bucurie,
şi deşi suntem pe deplin conştienţi că D um nezeu este în-
lău ntru l nostru, uităm oarecum de existenţa sem enilor
noştri, a celorlalte m ădulare ale Trupului.
în Biserica prim ară m ulţi au prim it darul vorbirii în
lim bi, însă cu tim pul el a devenit din ce în ce mai rar. Şi
aceasta, pentru că s-a ivit următoarea problemă: când cineva
vorbea în lim bi, uzurpa pu r şi sim plu spaţiul duhovnicesc
al în tregii adunări, care nu mai trăgea n iciu n folos de pe
urm a acestui dar. Cea mai bună explicaţie care se poate da
prezenţei darului vorbirii în limbi în Biserica prim ară este
n ecesitatea de a-i în văţa pe cei proaspăt convertiţi să se
roage mai degrabă cu inima şi nu în chip exterior, după cum
238 Arhimandritul 7.AHARI A ZA1IAROU
erau probabil obişnuiţi să o facă. D ar curând Biserica a des

coperit o cale şi mai potrivită de a educa inima, căci grija sa
era să cultive om ul lăuntric. Biserica a descoperit chem area
N um elui D om nului nostru lisu s H ristos şi, în cetu l cu în ce
tul, Rugăciunea Inim ii a înlocuit darul vorbirii în lim bi. Ru
găciunea lui lisus este un fel de a ne ruga în duh prin care
nu ne pierdem însă controlul asupra duhului şi nici nu ne
aflam în primejdia de a uzurpa spaţiul duhovnicesc al celor
lalte m ădulare ale Trupului Bisericii. Toate câte le facem în
Biserică trebuie să le săvârşim în aşa fel în cât să respectăm
spaţiul d u h ovn icesc al sem en ilor noştri. Pe vrem ea când
studiam teologia la Paris, am învăţat de la profesorii m ei
m ai în vârstă că există o regulă nescrisă potrivit căreia în
tim pul Sfintei Liturghii nu se cuvine ca preotul să ridice
m âinile mai sus de nivelul urechilor. La fel şi cu Evanghelia
şi cădelniţa, sau când zicem : „Sfintele, sfin ţilo r" suntem
atenţi ca nu cum va să facem vreo m işcare exagerată; se cade
să fim sm eriţi şi reţinuţi, aşa în cât purtarea noastră să nu
atragă atenţia celorlalţi.
In concluzie, a vorbi în lim bi sau a te ruga cu duhul în
seam nă într-adevăr a-ţi cufunda mintea în oceanul Duhului,
însă A postolul în su şi preferă să ne tragă la m al pentru a
înlătura orice pricină de neorânduială în Trupul Bisericii,
pentru ca totul să se facă spre zidirea credincioşilor.
De departe, cea mai bună cale de a aborda şi de a în ţe
lege fenom enul glossolaliei în zilele noastre, potrivit Tradi
ţiei, adică, fără să condam năm şi fără să criticăm , este să
considerăm că dacă oam enii nu mai ştiu să se închine lui
Dum nezeu cu inim a, A cesta poate să le dea din nou darul
vorbirii în lim bi. Faptul că acest dar a reapărut în O ccident
în vrem urile noastre, când calea inimii a fost uitată sau nu
este cunoscută, nu poate fi înţeles d ecât în felul urm ător:

este lim pede că Duhul lui D um nezeu tânjeşte să-i aducă pe
oam eni în apoi acasă, în Biserică, şi să-i înveţe acest chip
nobil de închinăciune care de atâtea veacuri a fost practicat
de creştini, pentru ca inim ile lor să fie din nou cultivate prin
chem area Numelui D om nului nostru lisus Ilristo s. Şi ştim
că tot cel ce-l poartă Num ele, îl poartă spre m ântuirea lui,
„căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care
trebuie să ne m ântuim n o i" (Fapte 4 ,1 2 ). D acă, într-adevăr,
unii oam eni prim esc acest dar pentru o vrem e, poate că
aceasta îi va ajuta să descopere adevărata şi neîntrerupta
Tradiţie a Bisericii, Tradiţia Rugăciunii Inimii, care este cea
mai sigură şi mai sm erită rugăciune pentru zidirea, însufla-
rea şi m ântuirea om ului. Prin această rugăciune noi primim
cel m ai de seam ă dintre darurile D uhului Sfânt, darul care
ne va tăm ădui şi ne va întări fiinţa, „călăuzindu-ne la tot ade
vărul" (Ioan 16 ,1 3 ). El ne va ajuta să purtăm în noi plinăta
tea iubirii dum nezeieşti. A cest dar nu va înceta niciodată să
fie lucrător în noi, ci ne va însoţi şi dincolo de m orm ânt.
Este important să înţelegem acest fenom en al glossolaliei,
dar să nu ne lăsăm seduşi de el. Mai presus de toate să fim
binevoitori cu cei care cred că au dobândit acest dar şi cu
delicateţe să Ie atragem atenţia că acesta nu este decât în ce
putul a ceva şi mai m ăreţ care îi va călăuzi în cele din urm ă
în inim a Tradiţiei. D acă vrem să-i convertim pe oam eni,
atunci să nu-i respingem , să nu-i tratăm ca fiind „eretici", ci
să încercăm mai degrabă să aflăm un element pozitiv de care
să ne folosim pentru a-i conduce la plinătatea adevărului,
aşa cum a făcut Sfântul Pavel când le-a vorbit atenienilor. S-a
folosit de „Dumnezeul fior] necunoscut" (Fapte 17,23) pentru
a-i călăuzi la D um nezeul cel Unu şi A devărat, Dum nezeul
cel cunoscu t şi iubit.
întrebarea 1: C are ar fi legătura dintre lim bă şi darul vor
birii în lim bi prim it la Rusalii, când Duhul Sfânt S-a pogorât
peste Apostoli?
Răspunsul 1: în ziua de Rusalii, A postolii au vorbit în
limbi diferite. La sărbătoare erau de faţă părţi, m ezi, elam iţi
etc., şi cei care au prim it darul au vorbit în aceste limbi, însă
în înflăcărarea lor, au vorbit şi în limbi necunoscute. A pos
tolul Pavel spune că ei înşişi nu înţelegeau ce ziceau şi aveau
nevoie de un tălm aci. Dar ce folos era în aceasta? Cei care
vorbeau în limbi ştiau că se închină lui D um nezeu, însă cei
lalţi nu se foloseau. Fireşte, au existat m om ente în istoria
Bisericii când oam eni sfinţi au prim it acest dar atunci când
era de neapărată trebuinţă ca ei să com unice cu sem enii lor.
Bunăoară, când Sfântul Vasile cel M are s-a întâlnit cu Sfân
tul Efrem Şirul, niciunul dintre ei nu cunoştea lim ba pe care
o vorbea celălalt, cu toate acestea au izbutit să se înţeleagă.
întrebarea 2: Există acum în A m erica printre penticostali

şi harism atici un anum it subiect de dispută privitor la faptul
că vorbirea în lim bi ar fi un fel de lim baj-rugăciune secret,
pe care-1 prim esc de la Dum nezeu prin m ijlocirea Duhului
Sfânt pentru ca diavolul să nu le poată fura rugăciunile. Aţi
putea să com entaţi aceasta?
Răspunsul 2: Poate că ceea ce sim t aceşti oam eni este
adevărat, dar ceea ce spun este greşit. Uneori oam enii nu
înţeleg experienţele prin care trec. Se poate să fi prim it atin
gerea D uhului, căci Dum nezeu caută la inim a om ului, însă,
când încep sa vorbească, fac greşeli, căci nu deţin cheia pen
tru a tălm ăci drept aceste experienţe, cheia aceasta fiind Tra
diţia. în O ccid ent am văzut m ulţi oam eni care au prim it
m ari daruri. într-un oraş din sudul Londrei era un pastor

protestant care atunci când vorbea ţi se părea că din gura
lui curge m iere. Am ascultat câteva în registrări audio cu
cuvântările lui şi m -a u im it ce m are dar avea şi ce m inte
pentru a pătrunde Scriptura. Avea o nem aipom enită u şu
rinţă în a îm bina diferite citate din Biblie, folosindu-se de
un pasaj pentru a lăm uri un altul, încât era o desfătare şi o
bucurie să-l asculţi. Şi pentru o bună bucată de vrem e a păs
trat acest dar în parohia sa evanghelică unde slujea, însă la
un m om ent dat i-a venit gândul că ar trebui să-şi părăsească
parohia şi să prop ovădu iască cuvântul lui D um nezeu în
întreaga lume. Din păcate, el nu avea nici un punct de refe
rinţă în biserica sa, nim eni care să discearnă voia lui D um
nezeu pentru el şi să-i spună: „Nu, D um nezeu te-a pus în
acest loc. Rămâi aici! Se pare că Duhul dă mărturie că aici este
locul tău ." în orice caz, a îm brăţişat cu totul ideea aceasta
de a pleca să propovăduiască cuvântul lui D um nezeu în
lum ea largă şi după câţiva ani am auzit, întâm plător, că era
în Elveţia, în stare de depresie, şi că nu m ai voia să săvâr
şească Cina Dom nului. îi cerea unui laic să slujească în locul
lui, iar el stătea abătut într-un colţ. C red că omul acesta,
pentru o vrem e, a avut un m are dar de la Dum nezeu, însă
nu exista nicio tradiţie care să-l sprijine şi să-l ajute să dis
cearnă căile Duhului şi ale m ântuirii. De aceea când a venit
clipa încercării, s-a pierdut. Problem a cu care se confruntă
aceşti oameni este aceea că nu au o instituţie a Bisericii, pen
tru că nu au Tradiţie. Există persoane care, uneori, datorită
iubirii lor faţă de D um nezeu şi de Scriptură, au o anum ită
însufleţire şi izbutesc să facă lucruri m ari, însă toată agoni
seala lor se risipeşte m ult prea uşor, pentru că nu există niciun
vas în care să aşeze şi să păstreze harul pe care l-au prim it.
242 Arhimandritul ZAl IARIA ZAHAROU
Pentru noi, acest vas este instituţia Bisericii care este vehicu
lul ce ne poartă. Nu-i jud ec pe aceşti oam eni - unii dintre ei
sunt oam eni foarte înzestraţi - dar sunt victim ele propriilor
lor tradiţii. în ei nu este nicio statornicie pentru că nu ştiu
ce înseam nă a aparţine Bisericii care are o Tradiţie apostolică
neîntreruptă. Auzim tot m ereu de la preoţii anglicani care
ne vizitează m ănăstirea: „D oar voi, ortodocşii, aveţi o Tra
diţie neîntreru ptă." Dar se opresc aici şi nu m erg mai de
parte, iar eu, fireşte, păstrez tăcerea. Şi ce ai putea de fapt
să le spui?
întrebarea 3: Acum câţiva ani am auzit o teologum enă

despre darul vorbirii în limbi şi aş vrea să ştiu care este pă
rerea dum neavoastră. Se spu nea că darul prim ar a conti
nuat C incizecim ea şi a folosit lim bile om enirii, iar nu limbi
necunoscute, şi atunci când Evanghelia a fost propovăduită
în toate lim bile păm ântului, darul s-a luat de la noi.
Răspunsul 3: Da, aici se presupune că darul glossolaliei a
fost dat doar pentru a binecuvânta toate limbile. Cred că am
citit ceva asem ănător la Sfântul Ioan G ură-de-Aur. în orice
caz, cine trăieşte înlău ntru l Tradiţiei adevărate a Bisericii
O rtodoxe nu duce lipsă de nim ic. Toate denom inaţiile creş
tine contem porane reflectă num ai anum ite aspecte ale Tra
diţiei noastre. De pildă, unii se nu m esc evangh elici, însă
Biserica O rtodoxă este prin excelenţă evanghelică, deoarece
în sânul ei putem trăi adevăratele dim ensiuni ale descope
ririi evanghelice.
întrebarea 4: în cartea N e vorbeşte Părintele Porfir ie, Părin

tele descrie cum a primit de la Duhul Sfânt darul străvederii.
Se ruga în pronaos când a intrat în biserică un pustnic bătrân.
Crezând că e singur, pustnicul şi-a desfăcut braţele în formă
OMUL CF.r. TAINIC AL INIMII 243
de cruce şi a scos nişte sunete care ar putea fi considerate

ca glossolalie, în tot acest tim p strălucind de lumina dum ne
zeiască. Din clipa aceea Părintele Porfirie a fost convins că
a prim it darul străvederii prin m ijlocirea rugăciunii bătrâ
nului pustnic. Felul în care a prim it acest dar a fost foarte
tainic. întrebarea mea este dacă mai putem afla şi alte lu
cruri asem ănătoare în Tradiţia noastră.
Răspunsul 4: Mai toţi ştim câte ceva despre darul vorbirii
în lim bi sau al rugăciunii cu duhul. C ând suntem singuri în
cam era noastră ne rugăm într-un fel în care nu o putem face
în biserică, în prezenţa celorlalţi. Ne cufundăm în Duhul lui
Dum nezeu şi-I vorbim fără oprelişti. îi putem spune: ,„Mul-
ţum escu-Ţi, Doam ne, că eşti aşa cum eşti şi că nu este ni
meni asem enea Ţ ie " sau „D oam ne, m ai bine să nu trăiesc
nici m ăcar o zi pe păm ânt decât să fiu lipsit de dragostea
Ta." Când Duhul ne poartă în felul acesta, rostim rugăciuni
care sunt foarte personale şi sim ţim p u terea D uhului în-
lău ntru l nostru, însă cu niciun chip nu ne vom ruga în felul
acesta atunci când suntem îm preună cu sem enii noştri. De
aceea, în biserică se cuvine să citim pe un ton neutru, pentru
ca cei care sunt de faţă să poată urm ări citirea dacă vor, iar
dacă nu, să-şi poată urm a propriul ritm lăuntric de rugă
ciune fără a fi stânjeniţi. Este inadm isibil să citim pe un ton
sentim ental şi personal în biserică, pentru că îi facem pe cei
lalţi să-şi piardă pacea. Am auzit pe unii citind atât de în
grozitor încât îţi venea pur şi sim plu să fugi din biserică. De
m ulte ori, în m ănăstiri, m onahii par să citească pe un ton
foarte anost şi m onoton, aproape lipsit de evlavie, pentru
că ei ştiu că poate ceilalţi m onahi şi-au petrecut întreaga
noapte în rugăciune în chiliile lor şi că au venit la biserică
cu m intea adunată în inim ă, dorind să păstreze acelaşi ritm
de rugăciune. Şi aceasta este cu putinţă atâta vrem e cât în

biserică toate se săvârşesc în duh de nepătim aşă neutralitate.
Chiar şi darul vorbirii în lim bi încercăm să-l înţelegem
în acelaşi duh. Poate că D um nezeu dă acest dar pentru a-i
ajuta pe oam eni să în veţe să se roage cu inim a, pentru a
trece de la cele dinafară la cele dinlăuntru. Su nt sigu r că
mulţi dintre dum neavoastră cu n oaşteţi acest fel de ru gă
ciune. De m ulte ori, când eşti în cam era ta, şi D um nezeu îţi
dă har şi în su flare, poţi sa îngenu nchezi, să te loveşti cu
fruntea de podea sau să te baţi cu pum nii în piept, poţi să
faci orice doreşti, însă atunci când eşti în biserică, nu se cade
să încâlci spaţiul duhovnicesc al sem enilor tăi. C e cultură
m inunată! îm i am intesc de o în tâm p lare din Pateric. Un
m are ascet bătrân din pustia Egiptului a intrat în biserică şi,
crezând că era singur, a lăsat să-i scape un suspin adânc.
Dintr-o dată a auzit o oarecare m işcare într-un colţ şi şi-a dat
seam a că în b iserică era ascuns un frate în cep ător care se
ruga. îndată s-a dus şi i-a făcut metanie, zicându-i: „lartă-mă,
frate, căci eu încă nu am pus început/'2 Mulţi dintre Părinţii
Pustiei şi-au însuşit această cultură a tăinuirii harism elor.
Un m are nevoitor a găzduit în chilia lui peste noapte trei
m onahi. Voind să le cunoască nevoinţa, s-a prefăcut că
doarm e. Cei trei călugări, crezând că gazda lor a adorm it,
s-au îm boldit unul pe altul şi au inceput să se roage. N evoi
torul a văzut atunci cum rugăciunea a doi dintre ei ieşea ca
o pară de foc din gura lor, în vrem e ce al treilea se ruga cu
greutate. Vedem cum cei trei călugări au aşteptat mai întâi
ca gazda lor să adoarm ă, ei înşişi prefăcându-se că dorm,
2 Pentru Avva Tithoe, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare

ale Sflnfilor Bătrâni, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române de Alba-Iulia, 1990,
p. 229.
aşa încât totul să se facă în ascuns, ca să nu piardă răsplata

Tatălui, C are vede în taină şi răsplăteşte pe faţă. Şi noi tre
b u ie să ne luăm toate m ăsu rile de precauţie pentru a nu
pierde duhul sm ereniei. A ceasta este m area cultură a Bise
ricii O rtodoxe şi nu trebuie să o pierdem !
întrebarea 5: Sunt trei locuri în Noul Testam ent în care

se păstrează spu sele lui Iisus în aram aică: „Eli, Eli, lama
sabah tani", „Talita ku m i" şi „Avva (Părinte)". De ce autorii
N oului Testam ent nu au tradus în greacă sau în ebraică
aceste cuvinte? Există vreun com entariu sau explicaţii cu
privire la folosirea limbii aram aice?
Răspunsul 5: Sincer să fiu nu ştiu cum să vă răspund la
întrebare, dar poate că faptul că aceste cuvinte au fost con
sem nate în aram aică le-a păstrat întreaga putere şi întregul
înţeles. Văzând traducerile Noului Testam ent din originalul
grec, îm i dau seam a ca de m ulte ori textul tradus e lipsit de
sens, deşi cei care au tradus în engleză sau în franceză au fost
m ari cărturari. M ă gândesc, de pildă, la 2 Corinteni 5, 8-10;
până acum nu am găsit nicio traducere care să redea înţele
sul din greacă. O ccidentul este victim a traducerilor proaste.
Poate că atunci când Evangheliştii au vrut ca cele spuse să
aibă un im pact mai puternic au folosit aram aica, dar nu au
putut să se folosească de ea prea m ult pentru că atunci ar fi
trebuit să scrie întreaga Scriptură în acel dialect. S-ar putea
să existe şi alte motive. Iertaţi-m ă, mi se pare că răspunsul
pe care vi l-am dat reflectă m ai degrabă frăm ântarea m ea -
lipsa m ea de îngăduinţă faţă de traducerile proaste.
întrebarea 6: Felul în care a fost form ulată întrebarea an

terioară sugera că textul original ar fi fost scris în greacă. El
nu a fost scris în greacă; toate Evangheliile au circulat m ai
întâi în aram aică şi abia mai târziu au fost traduse în lim ba

greacă. Expresia „Eli, Eli, lama sabah tani" a fost păstrată în
aram aică pentru a fi şi m ai lim ped e sensul cuvintelor lui
lisus, faptul că Se adresa D um nezeului Său. Dacă traduci
aceste cuvinte în greacă sau în oricare altă limbă, nu poţi reda
acelaşi înţeles; odată ce le-ai tradus, nu mai au nicio noimă.
Răspunsul 6: însă în acest caz Evanghelia ne dă şi tradu
cerea în greacă. Ea păstrează originalul, dar im ediat ne oferă
şi traducerea, poate tocmai pentru a evita confuzia care se
iscase atunci între oam eni. C ând au auzit aceste cuvinte,
mulţi s-au gândit că lisus îl chem a pe Ilie. Nu sunt cărturar
şi nu ştiu prea multe, dar îm i vine greu să cred că Evanghelia
Sfântului Luca a fost scrisă în aram aică.
întrebarea 7: Pe parcursul în tâln irilor noastre aţi spus de

m ai multe ori că se cuvine să folosim Rugăciunea lui lisus
pentru a ne întări duhovniceşte. Dar la un m om ent dat în
Rusia, Rugăciunea lui lisus a fost interzisă pentru că oamenii
o foloseau ca pe un fel de incan taţie m agică. Puteţi sa ne
spuneţi cum se poate întâm pla aşa ceva?
Răspunsul 7: Am auzit despre această problem ă, însă nu
am cercetat-o. Ceea ce ştiu este că atunci când j i u există de
viaţii nu este nevoie de lege. Eegea apare num ai atunci când
sunt abateri. De aceea, atâta vrem e cât folosim cum se cu
vine ceea ce îie oferă Biserica, nu este nevoie de niciun fel
de interdicţie, însă atunci când apar deviaţii, Biserica trebuie
să ia măsuri.
întrebarea 8: De mai m ulte ori aţi făcut deosebirea între

planul duhovnicesc şi cel sufletesc: între lacrim i duhovni
ceşti şi lacrimi sufleteşti, între suferinţa şi ruşinea duhovni
cească şi suferinţa şi ruşinea sufletească. M ie, personal,
această distincţie m i-a fost de m are folos şi cred ca şi celor

lalţi. Consideraţi că există şi un folos sufletesc al Rugăciunii
Iui lisus spre deosebire de unul adânc duhovnicesc?
Răspunsul 8: Cu siguranţa, Rugăciunea lui lisus poate
să cuprindă toate planurile vieţii om eneşti. Energia care în
soţeşte N um ele lui Hristos, atunci când acesta este pomenit
cu evlavie, sm erenie şi luare am inte, este întotdeauna du
hovnicească şi, fireşte, va satisface toate nevoile om ului.
Dacă ea satisface nevoile duhovniceşti ale unei persoane, cu
siguranţă le va satisface şi pe cele sufleteşti, şi pacea pe care
o aduce cu sine se va face sim ţită şi în trup. Există trei nivele
ale existenţei: cel trupesc, cel sufletesc şi cel duhovnicesc.
Distanţa de la nivelul trupesc la cel duhovnicesc este aceeaşi
pentru toţi oam enii, însă la fem ei nivelul sufletesc este mai
aproape de cel duhovnicesc, în vrem e ce la bărbaţi el este
mai aproape de cel trupesc, de aceea fem eile pot să con
funde uneori stările sufleteşti cu cele duhovniceşti. Bărba
ţilor le este m ai greu să facă această confuzie, însă ei sunt
m ai vulnerabili în plan trupesc. Fem eilor le vine mai greu
să se ridice din planul sufletesc in planul duhovnicesc, în
vrem e ce bărbaţii cad mult prea uşor în planul trupesc. Pă
rintele Sofronie ne-a explicat lucrurile acestea şi ele ne sunt
de folos mai cu seam ă nouă, preoţilor, în slujirea pastorală.
Este bine să ştim unde anum e suntem vulnerabili aşa încât
să fim cu băgare de seamă.
întrebarea 9: întrebarea mea este legată de ultim ul cu

vânt pe care l-a rostit H ristos pe cruce: „Săvârşitu -s-a".
Aceasta înseam nă că totul a fost îm plinit chiar m ai înainte
ca El să fi m urit? Este lucrarea săvârşită despărţită de m oar
tea şi în vierea Sa? Cum să în ţelegem m ântuirea în cazul
acesta şi cum în ţelegeţi anularea a ceea ce s-a întâm plat în
grădina raiului, a urm ărilor păcatului protopărinţilor noştri,

a izgonirii lor din rai şi a căderii om enirii sub blestem ? A
fost acest blestem ridicat?
Răspunsul 9: „Săvârşitu-s-a" înseam nă „îm p linitu -s-a",
pentru că jertfa a fost îm plinită de m oartea lui H ristos. In
acea clipă se petrecea m oartea nedreaptă a D om nului, care
era o osândire a morţii drepte care se abătuse asupra noas
tră datorită căderii în păcat. In grădina G hetsim ani, Domnul
S-a rugat cu sud oare de sânge pentru m ântuirea întregii
lum i. Jertfa în duh era deja săvârşită, dar ea urm a să fie pe
cetluită cu m oartea trupească a lui H ristos pe C ruce. M oar
tea noastră este dreaptă pentru că este urm area păcatelor
noastre, însă m oartea lui H ristos este nedreaptă pentru că
El a losl fără de păcat, dar S-a dat pe Sine de bunăvoie morţii,
în locul nostru, pentru a nim ici m oartea. Şi, desigur, odată
ce jertfa a fost adusă, toate s-au în noit şi noi am prim it m ân
tuirea. Nu ştiu d acă am înţeles exact în treb area d u m n ea
voastră.
întrebarea 10: M ântuirea a venit prin Crucea şi învierea

lui Hristos, dar avem noi în Biserică această experienţă?
Răspunsul 1 0 : 0 avem în parte, iar sfinţii într-o m ăsură
m ai m are. în această viaţă, toate su n t dobândite în parte,
dar aceasta nu este decât chezăşia plinătăţii care va să fie
după în vierea cea de obşte. A cum am prim it arvuna D uhu
lui, o părticică din bogăţia care ne va fi pe deplin în cred in
ţată în ziua aceea. Pentru m om ent este im portant să avem
în ştiin ţarea şi încred inţarea în inim ă că această în noire a
avut deja loc. Fie că sim ţim puţină căldură în inim ă când
chem ăm pe Dom nul cel înviat, fie o mai m are răpire în Duh,
este acelaşi lucru: am ândouă adeveresc aceeaşi realitate - că
Dom nul a înviat şi că m oartea nu mai are stăpânire asupra
noastră. H ristos a biruit m oartea şi lum ea. Chiar şi atunci

când avem doar o mică m ărturie a plinătăţii vieţii care va
să vină în acea zi înfricoşată, aceasta ne este de ajuns pentru
a ne încred inţa de adevărul căii pe care o urm ăm . Căci „cel
ce este credincios în foarte puţin şi în m ult este credincios;
şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în m ult este nedrept"
(Luca 16, 10). Vedem aceasta în viaţa Sfântului Petru: deşi
Dom nul l-a avertizat că se va lepăda de El de trei ori, Petru
a vru t să se arate curajos şi nu şi-a m ăsurat puterile. Când a
intrat în pretoriu ca să vadă ce avea să se întâm ple, o fetiş
cană s-a apropiat de el şi i-a zis: „Şi tu eşti din Galileea. Şi
tu eşti dintre ucenicii lui Iisu s." Nu era nici un pericol, dar
poate că Sfântul Petru a privit-o pe slujnică cu un oarecare
dispreţ, gândind că nu era vrednică să audă despre Prooro
cul din Galileea, şi nebăgând de seamă i-a răspuns: „Nu ştiu
despre ce vorbeşti." A alunecat, şi vrăjm aşul a câştigat în el
puţin teren de unde putea să-i întindă o cursă. La puţină
vrem e după aceea i s-a făcut din nou aceeaşi observaţie: „A,
şi tu eşti dintre ucen icii G alileian u lu i." De data aceasta a
alunecat şi mai jos, răspunzând: „Nu cunosc pe omul acesta."
Vrăjm aşul a dobândit atunci o şi m ai m are pu tere asupra
lui. A treia oară a ajun s să se lepede cu totul de H ristos,
adică a pierdut de tot harul, în străinân d u -se de H ristos.
Slavă D om nului că H ristos Se rugase mai înainte şi energia
rugăciunii Lui l-a m ântuit. Iar când a cântat cocoşul şi D om
nul Şi-a în tors faţa către el, privirea Lui i-a rănit inim a şi,
ieşind afară, Petru a plâns cu am ar (vezi M atei 26, 69-75).
Vedeţi, pentru că nu a fost cu băgare de seam ă într-un lucru
m ărunt, în cele din urm ă ispita s-a dovedit mai puternică
decât el. Şi cu noi se întâm plă la fel: dacă nu luăm am inte la
lucrurile m ici, cădem în ispite m ari. De pildă, dacă cineva
250 Arhimandritul ZAl 1ARIA ZAHAROU
ne propune să jefuim o bancă, cu siguranţă că îl vom mustra

şi-i vom spune: „Vezi-ţi de treabă! Ce vorbeşti?" însă, poate
că vom băga cu uşurinţă în buzunar cinci dolari care nu ne
aparţin nouă, ci Bisericii. In felul acesta alunecăm puţin şi
atunci vrăjm aşul dobândeşte putere asupra noastră, şi s-ar
putea să cădem din ce în ce m ai jos şi să ajungem să săvâr
şim lucruri m ult m ai rele. Un alt exem plu: dacă cineva ne
îndeam nă să păcătuim trupeşte, îi vom răspunde hotărât:
„Fugi de aici! Cum să spurc tem plul lui D um nezeu şi să fac
din el o unealtă a nccu răţiei?" însă, dacă ne îngăduim chiar
şi o m ică fam iliaritate cu o alta persoană, atunci vrăjm aşul
dobândeşte putere asupra noastră şi m ergem mai departe,
şi de fiecare dată continuăm de unde ne-am oprit data tre
cută şi în cele din urm ă ne afundăm în tina păcatului. C u
vintele Scriptu rii sunt valabile în am bele sensuri: cel ce este
credincios în cele mici va prim i putere de Ia D um nezeu să
dobândească şi cele m ari; cel care nu este credincios şi cu
băgare de seam ă la cele m ici şi îngăduie fam iliarităţii, ne
dreptăţii sau altor patimi să se strecoare în viaţa lui, va fi
necredincios şi în cele m ari, şi se va pierde cu totul. Vedem
că asem enea lucruri se întâm plă destul de des în viaţa Bise
ricii; de aceea este mai bine să fim cu luare-am inte şi să îm
plinim cuvântul Dom nului.
16
PR ED IC Ă LA ODOVAN IA PRA ZN IC U LU I
ÎN TÂ M PIN Ă RII D O M N U LU I1
Este o m are bucurie pentru m ine să m ă aflu din nou în

m ijlocul dum neavoastră. Nu este lipsii de însem nătate fap
tul ca astăzi, de odovania praznicului întâm pinării D om nu
lui, slujim îm preună Sfânta Liturghie, pentru că acesta este
de fapt şi praznicul preoţiei îm părăteşti a lui l Iristos.
Data trecută când rn-aţi invitat la întrunirea frăţiei cleri
cilor Bisericii Creştin-Ortodoxe A ntiohiene am vorbit despre
în d oita în făţişare a Iui H ristos, în aintea Iui Dum nezeu şi
înaintea oam enilor.2 Am spus că H ristos l-a îndreptăţit pe
om în aintea lui Dum nezeu prin pilda Sa adevărată şi desă
vârşită, şi că, dacă vom urm a pildei Lui, nu vom fi ruşinaţi,
ci vom fi prim iţi de Tatăl şi de Duhul Sfânt ca fii ai lui D um
nezeu. De asemenea, H ristos L-a îndreptăţit şi pe Dumnezeu
înaintea oam enilor pentru că ne-a iubit până Ia capăt, până
la m oarte, lucrând în felul acesta m ântuirea noastră. Dar în
făţişarea Lui este şi începutul vădirii preoţiei Sale, care are
m are însem nătate pentru noi, căci toţi suntem chem aţi să
fim părtaşi la ea. Nu există decât o singură preoţie, preoţia
'•Predică rostită în tim pul Sfintei Liturghii care a încheiat întrunirea

frăţiei clericilor Bisericii Creştin-Ortodoxe Antiohiene.
2 Vezi Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimiie voastre, Ed. Reîn
tregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 237-241.
îm părătească a lui Hristos de care toţi creştinii au parte, însă

noi, ca preoţi hirotoniţi, suntem în d oit părtaşi la ea.
Aş vrea să m ă op resc puţin asupra celor două persoane
care L-au întâm pinat pe H ristos în tem plu: Sfântul Sim eon,
om „drept şi tem ător de D um nezeu", după cum zice Scrip
tura, şi Proorociţa Ana. A m ândoi erau înaintaţi în zile, însă
amândoi purtau în inimă nădejdea mântuirii ce avea să vină
şi aşteptau nestricăcioasa „mângâiere a lui Israel" (Luca 2,25),
adică pe H ristos. Aceasta înseam nă că se îm părtăşiseră de
Duhul p roorocesc al lui D um nezeu şi ţineau ap rin s în ei
darul acesta al proorociei.
Preoţia este şi ea un dar proorocesc pe care trebuie să-l
păstrăm viu şi însufleţit până la sfârşit. Şi vom izbuti să-l păs
trăm dacă vom avea m ereu în inim ă m ângâierea cea nestri-
căcioasă a lui D um nezeu, iar când această m ângâiere va
prisosi în inim a noastră, vom fi în stare să-i m ângâiem şi pe
ceilalţi, pe poporul lui Dum nezeu care caută ajutor de la noi.
Drepţii Sim eon şi A na ne sunt pilde de viaţă, ei sim t oam eni
care în chip proorocesc s-au făcut părtaşi la preoţia îm p ără
tească a lui Hristos. Plini de nădejde, ei aşteptau mângâierea
lui Israel la fel cum noi, poporul N oului Israel, aşteptăm
ziua cea înfricoşată a celei de-a doua veniri a D om nului.
Domnul a „plecat cerurile şi S-a pogorât" (cf. Ps. 143,5),
iar întruparea Sa este în acelaşi tim p şi proorocia celei de-a
doua veniri a Lui. De aceea, cei care au iubit venirea D om
nului în trup tânjesc şi după cea de-a doua venire a Lui, în
slavă. Insă ei nu trăiesc într-o aşteptare pasivă, ci m ai de
grabă aleargă spre cea de-a doua venire a Lui, atât de mare
le este dorinţa de a-L vedea pe Dom nul.
Când S-a întrupat, H ristos a devenit „sem nul" lui D um
nezeu pentru toate generaţiile, sem n care avea să stârnească
îm potriviri, după cum citim în Evanghelia de astăzi (Luca

2, 34). Aceasta înseam nă că nu putem avea o atitudine n eu
tră faţă de H ristos. Dacă ne predăm D om nului cu dragoste
smerită, El ne va adum bri cu puterea Sa mântuitoare. Atunci
îl vom purta în inim ile noastre şi, asem enea Dreptului Si-
m eon, vom cân ta o cântare de biruinţă. însă de vom lăsa
anii îndelungaţi ai vieţii să stingă în inim ile noastre nădej
dea m ântuirii, aceasta ne va duce la pierzanie. Dacă veşnicia
va în ceta să mai fie pentru noi în suflarea fără de care nu
putem trăi şi prin care se îm plineşte cu adevărat fiinţarea
noastră pe păm ânt, atunci inevitabil ne vom face robi rea
lităţii în tu necate a lum ii căzu te care ne înconjoară. Şi în
aceasta constă toată tragedia om enirii.
D om nul ne-a în cred in ţat spre păstrare o m oştenire
sfântă şi aşteaptă ca noi să l-o înfăţişăm neîntinată în ziua
aceea în care va veni să jud ece iarăşi lum ea cu dreptate şi
m are milă. După cum spuneam , o atitudine neutră nu este
cu putinţă. Nu este zi m ai m ăreaţă decât aceea în care ne
vom întâlni cu D om nul, Ziditorul şi M ântuitorul nostru.
A ceasta este nădejdea cea m are care ne ţine vii inim ile în
ciuda greutăţilor preoţiei. Trebuie să ne aducem am inte că
suntem p ărtaşi la preoţia lui H ristos, iar preoţia Lui în
această lum e este una a suferinţei. De aceea, în încercări şi
în năpaste să nu ne lăsăm pradă descurajării, ci să păstrăm
vie în noi această aşteptare plină de nădejde prin rugăciune
şi slujire. A tunci darul pe care Dom nul ni l-a dat la hirotonie
se va reînnoi pururi în inima noastră, statornicind-o în nă
dejdea bunătăţilor viitoare.
Lumea în care trăim, oricât ar fi ea de frumoasă, este ca iui
văl care ne desparte atât de îm părăţia lui Dum nezeu cât şi
de îm părăţia întunericului. U neori îm părăţia întunericului
îşi întinde bezna ei peste noi, alteori ajung până la noi razele
strălucitoare ale îm părăţiei lum inii, care ne m ângâie şi ne
întăresc. însă noi să păstrăm darul lui Dum nezeu în inimă
aşa încât să putem sta înaintea Dom nului în ziua aceea când
El va clătina cerurile şi păm ântul. Atunci toate cele zidite
vor pieri şi num ai cele pecetluite cu harul nezid it al Crucii
şi al învierii Lui vor dăinui veşnic.
C hiar înainte de Patima Sa, D om nul a zis: „A cum este
jud ecata acestei lu m i" (Ioan 12, 31) şi, cu adevărat, când
H ristos atârna pironit pe C ruce, lum ea era ju d ecată. El
tăcea, dar întreaga zidire vorbea în locul Lui. Ştim că soarele
s-a întunecat, pietrele s-au despicat, m orm intele s-au deschis
şi alte lucruri m inunate s-au petrecut. Iar cei care nu purtau
în inim ile lor lum ina harului Său „se întorceau bătându-şi
pieptul" (Luca 23, 48), căci nu puteau să rabde priveliştea
răstignirii Lui. Singurii care au fost în stare să răm ână la
picioarele C rucii au fost M aica D om nului şi Sfântul loan
Teologul. Căci Cel Ce era mort pe Cruce era viu în inimile
lor şi El îi ajuta să rămână neclintiţi în ceasul acela înfricoşat,
deşi erau copleşiţi de durere.
Dacă şi noi iubim întâia venire a Dom nului şi dacă păs
trăm cu sfinţenie darul care ne-a fost dat, atunci o lum ină
m inunată va străluci în inim ile noastre, însuflând în noi aş
teptarea şi nădejdea celei de-a doua veniri a Lui. Şi această
lum ină, oricât de plăpândă ar fi ea, va fi o deschidere spre
îm părăţia cea veşnică a lum inii, când Dom nul va veni iarăşi
cu slavă; şi atunci, îm preună cu toţi sfinţii vom cânta precum
Dreptul Sim eon cântarea de biruinţă: „Binecuvântat este Cel
C e a venit şi iarăşi va să vină în tru N um ele D om n u lu i."
Amin.
CU PRIN S
Cuvânt înainte
t D a n ie l, Patriarhul României .................................. 5
Prefaţă (la ediţia în limba e n g le z ă )......................................... 7
Taina inimii omului (Introducere)..................................... 9
1. Trezirea inimii prin harul pomenirii m orţii................... 32
2. Ceasul morţii .......................................................................... 41
3. Trezirea inimii prin frica lui Dum nezeu......................... 67
4. Trezirea inimii prin primirea ruşinii
în Taina Spovedaniei............................................................. 73
5. Zidirea inimii prin trezvie şi ru găciu n e.......................... 91
6. Rugăciunea - o nesfârşită creaţie....................................... 97
7. Zidirea inimii prin harul p o căin ţei.................................... 125
8. Despre p ocăin ţă....................................................................... 132
9. Despre pocăinţă şi lupta a i patim ile..................................153
10. Despre pocăinţa înlăuntrul Trupului Bisericii................ 168
11. Zidirea inimii prin răstignirea minţii ................................174
12. „Intră înlăuntru şi vei afla o d ih n ă ".................................... 185
13. Adâncul inimii, noi energii şi adevărata smerenie ......... 204
14. Cuvântul lui Dumnezeu, însuflarea dumnezeiască
şi viaţa proorocească.............................................................. 221
15. Despre darul vorbirii în limbi .............................................234
16. Predică la odovania praznicului
întâmpinării Domnului ........................................................ 251
<s>*
O i
A» 05
O X-Afc
- V C'<?U i£ r h
ht b i s ’ Jk f 4 ( kr» i'« w
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞ TI

Intr. Miron Cri stea nr. 6, sector 4, Bucureşti, 040162
Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00
www.editurapalriarhiei.ro
tipografia#pa triarhia.ro
J
„ S u fe r in ţa c u m p lită p ric in u ită de s im ţă m â n tu l p ăcatu lu i îi adu nă
a cu m a te n ţia m in ţii în in im ă . Ş i cu cât m in te a ră m â n e m a i m u lt în
in im ă , în ru g ă c iu n e d e p o căin ţă, cu atât haru l D u h u lu i S f â n t
în te ţe ş te î n om văp aia iu b i r ii p en tru H ristos, lu m in â n d u -i m in te a
cu vederea Feţei S a le . Ş i c h ip u l cel b lâ n d şi s m e rit al lu i H ristos
într-atât îi u lu ie ş te su fletu l, în c â t se n a şte în lă u n tru l lui o b u cu rie
A
fără m argin i şi n ă d e jd e a că m oartea poate fi n im icită, in felu l
acesta om u l se u m p le de în s u fla re , iar d u h u l său se ridică de la
starea de z d ro b ire a in im ii d e m a i- n a in t e ."
„ R e z u m â n d , am putea s p u n e că trei sun t c h e ile care d e sch id uşa

a d ân cu lu i in im ii: c ercetarea în v ă ţă tu rii E v a n g h e lie i, ch em area
A
N u m e lu i D o m n u lu i şi S f â n t a î m p ă r t ă ş a n i e . A c e s t e a tre i
d e s c ă tu ş e a z ă e n e r g ia fe re c a tă în a d â n c u l in im ii. C u a c e a stă
e n e rg ie s u n te m în zestraţi la Botez, în s ă o în g ro p ă m p rin viaţa
noastră p ăcătoasă, prin n e p rice p e re a şi d e lă s a re a noastră. D ar să
scoatem la lu m in ă com oara d u m n e z e ia s c ă tăin u ită în lău n tru l
nostru, prin în tip ă rire a în m in te a câtorva c u v in te d u m n e z e ie ş ti
care ne in su flă în c h ip d e o s e b it şi p rin tr-o mai arzăto are râvnă
A
pentru S f â n ta Îm p ă rtă ş ire cu Trupul şi S â n g e l e lui H ristos. Ş i să

nu în cetăm a ch e m a N u m e le D o m n u lu i nostru lis u s H ristos,
N u m e care ne-a fost dat p rin d e s c o p e r ir e d e S u s , care este
n e d e sp ă rţit de P erso an a lui H risto s şi care poate, prin urm are, să
n e îm p ărtăşe ască e n e rg ia Lui m â n tu ito a re ."
A rh im a n d ritu l Z A H A R IA Z A H A R O U
*•*>* nltiiim|urn«liicl m
IS H N W K Mjr.ţt4‘W-M-X

Arhim. Zaharia Zaharou - Omul Cel Tainic Al Inimii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhim. Zaharia Zaharou - Omul Cel Tainic Al Inimii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU

OMUL CEL TAINIC AL INIMII

OMUL CEL TAINIC AL INIMII

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Descrierea O P a Bibliotecii Naţionale a României

Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou, vieţuitor şi slujitor

lucrării morţii noastre spirituale şi ca lucrare prin dumneze­

„Ci st7 fie omul cel tainic al inimii, întru

învăţătura sa - dc care lumea s-a putut bucura mai întâi prin

Ib a te rând uielile pe care Sfânta noastră Biserică ni le

1 Ed. Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.

Iar Dumnezeu, Care este un „D um nezeu gelos" (leş. 34, 14)',

1Ed. Jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti, 2001.

însă câtă vrem e suntem robi patim ilor care izgonesc

nesim ţitoare şi în vârtoşate, care nu mai ştie să distingă

cate ale lumii acesteia. Insă, de-a lungul istoriei, au fost şi

5 Ed. Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.

ne avertizează Proorocul Ieremia. Atunci când paştem porcii

de El. In felul acesta II îndreptăţim sa desăvârşească reîn­

ridice din îm părăţia întunericului la lum ina şi la viaţa îm ­

6 Ed. Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.

om să priveascăînlăuntru l său. O singură m işcare a harului

La în c e p u t om ul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în

7 Ed. Bucureşti, 1914.

sine şi descoperire a inimii sunt lucrarea harului du m ne­

10 Cf. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad.

cum un câine prim eşte m âncarea de la stăpânul său, şi L-a

11 Ed. Bucureşti, 1914.

După cum spunea Sfântul Siluan, Duhul Sfânt m ărturiseşte

12 Cf. Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athouitul, trad. Ierom.

Cu alte cu vin te, cru cea m ica pe care o purtăm pentru a

13 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 296.

„Ieşi-va om ul adevărat la lucrul său şi la lucrarea sa adevă­

este m ai cu seam ă una pozitivă, având rareori un caracter

15 Ed. Bucureşti, 1914.

om ului şi singura care dă valoare vieţii sale este strădania

că suntem despărţiţi de D um nezeu, că „departe de păcătoşi

întrebarea 2: Dacă om ul ajunge să dobândească o inimă

din Sfânta Scriptură, în su fleţit fiind de har; poate veni în

din aintea Tainei Botezului, Ii m ulţum im D om nului că a

întrebarea 3: în călătoria noastră spre inimă ajungem să-L

folositoare, pentru că mi s-a cerut să studiez şi am făcut-o, şi

întrebarea 4: în cultura noastră m odernă care este atât de

slujirea preoţească constă în a-i învăţa pe oam eni această

întrebarea 5: în viaţa m onahală este u şor să-ţi dai seama

înaintea Lui cu lacrimi, şi însuşi Dum nezeu va fi Învăţătorul

spuneţi-m i ce sa fac." Şi i-am zis: „M ulţum eşte-I Dom nului

TREZIREA IN IM II PRIN H A R U L PO M EN IR II M ORŢII

O m ul şi soarta lui s-au aflat în cugetul lui D um nezeu

Scriptura, omul a căzut cu înfricoşată cădere, iar căderea lui

Când om ul alungă d in inim a sa pe D um nezeu şi pe

deşertăciunii din care scăpare nu mai este. Sufletul primeşte

: Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum cslc, trad.

' Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Ed. Schitul Lacu,

toată desfăşu rarea istoriei, întreg Păm ântul, şi Soarele, şi

4 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp. 11-12.

Această unire a puterilor sufletului este primul pas spre

griji pe păm ânt, el va alege pătim irea C rucii prin care au

5 Arhim. Sofronie, Vom vedea pc Dumnezeii precum este, pp. 12-13,16-17.

Când om ul îşi identifică propria m oarte cu nim icirea a tot ce

''N u vă în tristaţi, noroade, că este greu de trăit", în ­

1Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 370.

Intr-una dintre cărţile sale, Părintele Sofronie povesteşte

lucrării morţii noastre spirituale şi ca lucrare prin dumneze

de El. In felul acesta II îndreptăţim sa desăvârşească reîn

ridice din îm părăţia întunericului la lum ina şi la viaţa îm

sine şi descoperire a inimii sunt lucrarea harului du m ne

„Ieşi-va om ul adevărat la lucrul său şi la lucrarea sa adevă

''N u vă în tristaţi, noroade, că este greu de trăit", în

ajuta atunci va fi atitudinea duhovnicească pe care am cul

cu iubirea Lui la m ântuirea întregii lumi. Preotul, ca de alt

ne supărăm atu nci când suntem rugaţi ca în ultim ul m o

să m ângâi pe cineva dacă tu însuţi nu ai trecut printr-o sufe

evanghelice şi înălţim ea de neajuns a poruncilor lui D um

iască, aşa în cât să poată prim i nepreţuita com oară a cunoaş

pietreşte inim a şi slăbeşte vederea duhovnicească a sufletu

ceruri" (M atei 10, 32), zice D om nul. însă tot El ne şi înştiin

întrebarea 3: M ulţi oam eni vin m ereu la preot, m ărturi

noi vrem să ne îm păcăm cu însuşi D um nezeu; vrem să sur

întrebarea 6: Aţi vorbit despre preoţie ca slujire aducă