Reflexii teologice la Duminica XXVIII-a după Rusalii.

Pilda celor poftiţi la Cină

( Luca 14, 16-24 )

Pentru a transmite învăţătura şi Adevărul divin, Mântuitorul Hristos a ales ca mod de

expunere vorbirea în parabole. Aceasta înseamnă că parabola I s-a părut, structural, în perfect
acord cu El Însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de receptivitate al
ascultătorilor. Cu alte cuvinte, date fiind contextul în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea
pe care o avea de îndeplinit, parabola I s-a impus drept procedeul optim. Aşadar, parabolele
sunt gândite pentru a livra o comuniune integrală a "celor ascunse", având o dimensiune
apofatică.
În Postul Naşterii Domnului, Sfânta Biserică a rânduit o preafrumoasă pildă cu un
înţeles duhovnicesc adânc şi sugestiv pentru această perioadă, şi anume, "cina cea mare" sau
"pilda celor poftiţi la cină". Această parabolă are două planuri: unul este istoric, contemporan
cu Hristos şi altul, eshatologic, în perspectiva venirii viitoare a Domnului.
Într-o primă instanţă, gazda petrecerii pare să se adreseze unei categorii umane pre-
definite, celor apropiaţi, celor aleşi, care nu se conformează apelului şi astfel sunt lăsaţi "în
afară". Numai că, după refuzul lor, parabola abia începe. Invitaţia se amplifică, include
cercuri tot mai largi de convivi, iar casa trebuie umplută. Accentul cade pe această deschidere
atotcuprinzătoare, iar nu pe aparenta excludere a celor chemaţi.
Hristos, Care este prin excelenţă gazdă primitoare, şi care invită fără deosebire pe toţi
la Cina Sa, adică la Sfânta Euharistie, nu pune nicio "etichetă" exterioară, chemarea Lui fiind
totală, nediscriminatorie, de o generozitate fără breşă.
Prin această sugestivă parabolă, Iisus şterge practic, linia de demarcaţie între cei
"apropiaţi", care se cred înăuntrul Împărăţiei cerurilor, dar refuză, şi cei din "afară" care, deşi
nu sunt apropiaţi, răspund pozitiv la invitaţia hristică, arătând prin aceasta veridicitatea
cuvintelor Evangheliei: "mulţi chemaţi, puţini aleşi" ( Matei 20, 16 ) sau "nu tot cel ce-Mi
zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care
este în ceruri" ( Matei 7, 21 ). Ceea ce este interesant la această invitaţie, e faptul că Hristos
nu este o gazdă pasivă care le cere doar să se pregătească, ci El Însuşi Se pregăteşte,
participând simetric la pregătirea pe care o solicită oaspeţilor: "iată, Mi-am pregătit ospăţul,
toate sunt gata". După grandioasa pregătire şi invitaţie, au loc banalele şi infantilele scuze a
celor invitaţi care nu dau un răspuns brutal, ci mai degrabă evaziv, preferând să lase ospăţul
pe altă dată.
Sfinţii Părinţi ne tâlcuiesc foarte frumos că nu poţi deveni discipol, nu poţi lua parte la
însoţirea finală cu Împărăţia, dacă eşti prizonier în "aici" şi "acum", dacă eşti preocupat
obsesiv de rezolvarea treburilor curente, oricât de imperative ar fi acestea în aparenţă. Ceea ce
Dumnezeu ne propune nu este o dezumanizare, o depersonalizare, sau a renunţa la ceva firesc,
omenesc, propriu, ci doar ne atrage atenţia că eul propriu, cutumele, cei apropiaţi, averea,
afacerile şi totalitatea ocupaţiilor cotidiene îşi pierd înţelesul şi aura dacă devin închisori ale
sufletelor noastre. Cu alte cuvinte, oferta Cinei este invitaţia ieşirii din timpul cronologic
lumesc şi regăsirea timpului euharistic, care reaşează lucrurile în ierarhia lor adevărată. E
timpul depăşirii imediatului imperativ, timpul în care se redescoperă experienţa bucuriei, a
libertăţii şi a întâlnirii cu divina gazdă.
Pentru că, în mod paradoxal, cei care refuză invitaţia aleg lucrurile periferice ale vieţii,
în detrimentul esenţialului, neputând a se bucura nici chiar de aceste alegeri aparent fireşti,
pentru că Evanghelia subliniază următorul aspect: "căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi
toate celelalte vi se vor adăuga vouă" ( Matei 6, 33 ).
Nu întâmplător este aşezată această parabolă în Postul Naşterii Domnului, tocmai
pentru faptul că această invitaţie a lui Hristos la Cina Sa euharistică este perpetuă şi mereu
adresată tuturor creştinilor, fără deosebire, până la sfârşitul veacurilor.
De aceea, pentru ca un creştin să se poată bucura de roadele venirii lui Hristos în
această lume, trebuie să răspundă afirmativ în virtutea libertăţii sale chemării lui Dumnezeu
de a-L primi şi de a-L naşte în sufletul Său, chemare ce se realizează la fiecare Liturghie, prin
comuniunea euharistică.

BIBLIOGRAFIE

1. Andrei PLEŞU, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2012.
2. Sf. Nicolae VELIMIROVICI, Predici, traducere de Anca Sârbulescu,
Editura Ileana, Bucureşti, 2006.
3. Stelian TOFANĂ, Evanghelia lui Iisus. Misiunea Cuvântului, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2015.