Predică la Duminica Vameșului și a Fariseului

„Ușile pocăinței deschide-mi mie, deschide-mi mie Dătătorule de viață”

Student: Gurău Andrei

Anul IV Teologie Pastorală

Frați creștini,
Aceste versuri care au fost cântatate pentru prima dată în anul acesta la utrenie, și vor
continua să fie cântate până la Duminica Floriilor, ne atrage atenția că astăzi începe perioada
Triodului, adică perioada pregătitoare pentru marea Sărbătoare a Învierii Domnului.
Nu postul începe acum, acesta începe abia pe 7 martie dar perioada pregătitoare și
cântările specifice pentru perioada postului încep astăzi, iar Biserica a rânduit ca în această
Duminică să se citească în Biserici Evanghelia de la Sf. Luca, și anume cea referitoare la
parabola Vameșului și a Fariseului care ne învață una dintre virtuțile cardinale și anume
smerenia..
Ca orice parabolă este simplă de tot și este preluată din viața cotidiană, dar care are un
înțeles adânc. Ne spune Sf. Ev. Luca, în introducerea acestei parabole „ Că Iisus, pentru cei
care credeau că sunt drepți în fața lui Dumnezeu și îi disprețuiau pe alții, a spus această
parabolă: Doi oameni s-au suit în templu să se roage. Unul era fariseu și altul vameș. Fariseul
stând drept cu fruntea sus, rostea aceste cuvinte: Doamne, îți mulțumesc pentru că eu nu sunt
ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați sau ca acest vameș. Postesc de 2 ori pe
săptămână și dau zeciuială din toate câte câștig....
Iar undeva mai către ușă, vameșul ședea îngenucheat, cu fața la pământ și îți bătea
pieptul cu pumnii zicând doar atât: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul. Și conchide
Mântuitorul spunând: Adevăr vă spun vouă, că vameșul s-a întors la casa lui mai îndreptățit
decât celălalt.
Cu alte cuvinte, mai bine plăcut lui Dumnezeu. Mai pregătit pentru a fi primit în
împărăția lui Dumnezeu decât celălalt, decât fariseul. Și până la urmoă, concluzia finală a
parabolei este: Fiindcă tot cel ce se înalță pe sine, va fi umilit sau va fi smerit, iar cel ce se
smerește pe sine, acela se va înălța.”

Desigur ca acest final al parabolei este învățătura principală pe care o reținem noi:
despre smerenie și despre trufie. Cu alte cuvinte, cel care se trufește , se înalță pe sine, se
mândrește, disprețuindu-i pe ceilalți, acesta va fi în cele din urmă umilit sau smerit de către
Dumnezeu.
Iar cele care se smerește , fără să-i disprețuiască pe ceilalți, ci mai degrabă
disprețuindu-se pe el, pe acela Dumnezeu îl va înălța. O treaptă mai sus decât ceilalți în
împărăția lui Dumnezeu. Mai știm din alte cuvinte ale Mântuitorului că atunci când va fi
dreptatea finală a lui Dumnezeu, foarte mulți din cei care sunt întâi, vor fi la urmă, iar din cei
care sunt acum la urmă, atunci vor fi cei dintâi.
Atunci se vor cumpăni fapele fiecăruia și mai cu seamă se va cumpăni și cugetul
fiecăruia. Adică, nu putem judeca omul doar după faptele din afară. Mai cu seamă, când este
vorba de această ființă rațională, înzestrată cu conștiință de sine, care este omul.
 Există în toată lumea legi.... și judecătorii sunt obligați să judece după legi. Dar legile
nu privesc decât parte de din afară, manifestările omului. Legea pedepsește pe cel care fură, și
dacă este prins asupra furtului și este dus în fața judecătorului, judecătorul, în numele legii, îl
trimite la închisoare pentru furt.
Dar legea nu spune și de ce a furat. Dacă a fost cumva disperat, dacă i-a fost foame,
dacă a întins o mână pt o bucată de pâine, poate să o ducă la copiii lui. Dumnezeu cumpănește
lucrurile și pe dinăuntru, lucru pe care judecătorii acestei lumi nu îl pot face cu oamenii.
Pentru că numai El, numai Dumnezeu, știe adâncurile inimii omului și adâncurile cugetului
omenesc. Așadar, frați creștini, e ușor să spunem că fariseul din parabolă era stăpânit de
păcatul trufiei. În mare măsură așa este. Dar eu cred că nu este doar atât și nu trebuie să
mergem neapărat la trufie pentru că trufia este osândită de Dumnezeu. Mândria este izvorul
tuturor păcatelor, prin mândrie, prin înfruntarea lui Dumnezeu a căzut Adam din Rai.
Dar din parabola de astăzi, nu reiese că Dumnezeu l-ar fi osândit pe Fariseu pentru că
este vorba numai de o ierarhizare a celor doi. Spune doar în final că vameșul s-a întors la casa
sa mai îndreptățit decât fariseul. Dar și fariseul a avut îndreptățirea lui, el nu a fost aruncat în
afară, nu a fost osândit. Îi va osândi Iisus pe fariseii împietriți la inimă care vor refuza chiar în
fața evidențelor să recunoască Dumnezeirea și mesajul lui Iisus. Aceștia, da... au fost osândiți.
Dar cel din parabola de astăzi, nu. Ci doar că vameșul a fost mai bun decât el. După
mine, păcatul capital al fariseului nu a fost atât mândria, cât suficiența de sine. De aici
pornește trufia. Suficiența de sine este izvorul mândriei sau trufiei sau orgoliului sau vanității.
Vedeți câte nuanțe are acest păcat. Fiindcă mândria în înțelesul bun al cuvântului este
pozitivă. Un părinte poate fi mândru de copilul lui, un copil poate fi mândru de părinții lui, un
profesor poate fi mândru de elevii lui cei mai buni. După cum elevii pot fi mândri de
profesorii lor cei mai buni.
Iată deci, cuvântul mândrie nu este întotdeauna un cuvânt negativ, un cuvânt rău, un
cuvânt al ponosului. Dimpotrivă, este un cuvânt de noblețe . Ne aducem aminte din Istoria
Romei, de Cornelia mama Grahilor care era o nobilă și la o reunine de doamne, toate femeile
au venit împodobite de bijuterii care mai de care mai scumpe și mai strălucitoare. Dar ea a
venit fără niciun fel de bijuterie, ci cu doar cei 2 copilași ai ei, băieți amândoi. Și atunci când
a fost întrebată: „De ce nu ți-ai pus bijuteriile?”, a spus „bijuteriile mele sunt acești doi copii
ai mei.” Și iată deci era o mândrie bună, o mândrie nobilă acestei mame.
Mândria se degradează din clipa în care devine suficiență de sine. Suficiența de sine în
comparație cu ceilalți oameni. Suficiența de sine nu înseamnă inconștiența de sine, fiecare ins
este conștient de ceea ce poate, dar este foarte important să fie conștient și de ceea ce nu
poate. Altfel, un elev bun silitor, un student bun silitor, este conștient de sine, mai cu seamă
dacă, hărnicia, munca, priceperea și inteligența lui sunt răsplătite cu un premiu. Un premiant
este conștient de sine că este mai bun decât ceilalți. Dar această nu-l îndreptățește să-i
disprețuiască pe ceilalți șă să-i privească de sus, sau să-i umilească sau să spună altuia prost.
Aceasta nu este îngăduit; El trebuie să rămână pe mai departe colegul bun al celor din
aceeași clasă sau categorie cu el. Repet: Conștient că este bun și că trebuie să fie și mai bun.
Dar conștient că nu este poate cel mai bun, fie chiar dacă ia o olimpiadă mondială și devine
cel mai bun matematician, sau cel mai bun chimist specialist la vârsta lui. Totuși el este
obligat să se gândească că nu a ajuns la capătul drumului, nu ajunge nimeni niciodată. Uitați-
vă la știință.
Foarte trufași sunt oamenii de știință, mai cu seamă, cei din vremea noastră care nu
vor să mai știe de Dumnezeu, de suflet, de viața viitoare pentru că fac inginerie genetică și
promit să creeze ființe umane noi. Dar trebuie să înțelegem foarte bine fraților că omul lipsit
de suflet și viață spirituală, indiferent de credința lui, este doar o masă de carne. Sufletul este
partea permanentă din om.. carnea aceasta va îmbătrâni la un moment dat, se va usca și va
muri... dar sufletul rămâne veșnic.
Așadar, revenind la pilda noastră, suficiența de sine este sentimentul că îți ești destul
țieși și ești destul și pentru ceilalți, că ai ajuns la apogeul progresului și de acum nu mai poți
face nimic. Ce zicea fariseul? El era învățător de lege, Fariseul era un nobil, un om bogat,
făcea parte din clasa bună a societății iudaice; cunoștea bine legea veche a evreilor, ce scria în
lege? Asta: „ să nu fiu răpitor, să nu fiu nedrept, să nu fiu desfrânat, să postesc de 2 ori pe
săptămână și să dau a 10a parte din ce câștig la templu sau la săraci.
Era litera legii, am împlinit litera legii și cu aceasta sunt mulțumit. Pot să stau cu
fruntea sus și să-i mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni care sunt niște păcătoși. Fariseul nu
mințea, trebuie să credem că el postea de 2 ori pe săptămână, dădea zeciuaială, că nu era
răpitor, că nu era desfrânat așa încât el spunea adevărul. Dar a spune adevărul în felul acesta,
mai cu seama, adăugând și „nu sunt nici ca acest vameș.” Parcă îl și vedem pe fariseu,
uitându-se puțin peste umăr la vameșul care ședea alături. Ei bine, în aceasta constă păcatul
lui. Comparându-se cu ceilalți, el crede că este drept, iar toți ceilalți sunt păcătoși.

În ordinea morală, omul nu ajunge niciodată la perfecțiune. Nici atunci când devine
sfânt. Pe peretele exterior al mănăstirii Sucevița există o scenă imenasă picată, o frescă
imensă arătând Scara pe care urcă cei plăcuți lui Dumnezeu către cer. Deasupra sunt îngerii
care îi sprijină și îi încurajează, iar dedesubt sunt demonii care caută să-i atragă. Ei bine sunt
acolo trepte ale scării.
Dar vedem că este un sfânt, un îmbunătățit, un călugăr care se prăbușește chiar de pe
una de pe ultimile trepte ale scării. Un om care a dus o viață desăvârșită, un om care a postit,
care s-a rugat, care a privegheat, deci un călugăr desăvârșit. De ce cade de pe penultima
treaptă? În clipa aceea când a văzut că nu mai are decât o singură treaptă, i-a fulgerat prin
minte: „Sunt sfânt!” În clipa în care s-a gândit că este sfânt, în clipa ceea s-a prăbușit și au
căzut toate nevoințele lui pe care le dobândise până acolo. În clipa în care insul capătă
conștiința de sine că ar fi sfânt, drept, în clipa aceea încetează de a mai fi sfânt, chiar dacă în
urma lui are o viață de sfințenie.
De aceea, ordinea ,morală, realizarea morală, împlinirea morală, nu are niciodată
limite. Întodeauna trebuie să te gândești că ești păcătos și așa cum spunea să sfântul apostol
Pavel: „Dintre cei păcătoși de pe lume, eu sunt cel dintâi.” O spune și noi la rugăciune atunci
când ne împărtășim. Și dacă o spunea Pavel, marele Pavel, cu atât mai mult o putem spune și
noi.
În schimb, vameșul din urmă făcea parte din clasa păcătoșilor. Vameșii
eraunperceptorii de taxe și impozite, cei care colectau impozitele către stat de la cetățeni. Și în
cea mai mare parte, ca și astăzi, erau corupți pentru că luau mai mult de la cetățeni decât se
cuvenea să ia și dădeau mai puțin către stat, către Imperiul Roman. Adică ei furau de două ori:
și de la oameni și de la stat.. astfel ei deveneau cei mai bogați din societate.
Ei bine, trebuie să fi avut nu numai păcat dar și contiința păcatului. Pesemne,
năpăstuise pe cineva, poate luase bani de la vreo bătrână văduvă care era și așa săracă. Și ne
spune Evanghelia, ca acest vameș venise la templu, a îngenucheat și nu îndrăznea să-și ridice
privirea spre cer și privea în pământ și își bătea pieptul cu pumnii zicând odar atât:
„Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Ai milă de mine, Doamne. Îndură-te de mine.
Sunt păcătos, am greșit, dar am venit la tine în chip smerit ăpentru ca să te rog să ma ierți. ”
De aceea el s-a întors la casa sa mai îndreptățit decât fariseul.
 Frați creștini,
Aș încheia cu altceva. Fariseul era un om liniștit. În timp ce vameșul avea un suflet
zbuciumat; mai mult decât neliniștit.
Fariseul împlinise legea și cu aceasta, cugetul său nu avea niciun fel de problemă. Își
făcuse datoria. Vameșul păcătuise, iar inima se zbuciuma. De aceea, îl ruga pe Dumnezeu să-l
ierte.
E foarte important ca în ordinea morală, tu creștine să nu fii niciodată un om pasiv. Ci
să cauți întotdeauna să devii și mai bun după puterile tale. Aceasta îți întreține conștiința că nu
ai făcut îndeajuns, că nu ai suficientă credință, că nu ai destul de multă rugăciune, că
gândurile ți se risipesc în timpul rugăciunii. Că nu ai făcut destul bine pe măsura puterilor
tale, că ai trecut nepăsător pe lângă un sărac și foarte multe altele.
Niciunul dintre noi nu ajungem să facem atât pe cât am vrea și de aceea e bine ca
bunul creștin să păstreze o continuă căutare și trezvie în sufletul său. De aceea omul trebuie să
fie ca apa curgătoare, într-o continuă mișcare care o face să fie vie și curată.
Iată deci, nu numai că trebuie să fugim de păcatul trufiei, de păcatul autosuficienței de
sine, ci trebuie ca întotdeauna să ne păstrăm într-o continuă mișcare către Dumnezeu și să
avem conștiința că deși suntem buni, putem fi și mai buni. Pentru că asta înseamnă creștinism
și viață în Hristos și anume obligația de a fi astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai
bun decât ai fost astăzi.