PĂCATUL

În calitate de fiinţă liberă, omul poate să se orienteze atât pe drumul

virtuţii, împlinind exigenţele legii morale, ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, cât
şi în sens invers, încălcând atât exigenţele legii morale, cât şi pe cele ale
conştiinţei morale. Faptele, cuvintele şi gesturile omeneşti neconforme cu legea şi
conştiinţa morală se numesc fapte rele din punct de vedere moral sau păcate.
În limba română, cuvântul păcat vine din latinescul peccatum, unde sensul este
foarte larg, putând însemna orice greşeală. În limba ebraică şi în limba greacă,
păcatul este desemnat prin mai mulţi termeni, astfel, în limba ebraică: hattat
înseamnă eroare, îndepărtare de scop; awom - nedreptate; pesah – fărădelege;
sarah – revoltă.
Noţiunea de hattat este ceea ce în mod obişnuit înţelegem prin păcat, adică
eroarea ca îndepărtare de scopul suprem prin pervertirea minţii, încât omul devine
duşmanul lui Dumnezeu. Este ceea ce în greceşte se redă prin αμαρτία. Prin hattat
evreul înţelegea ceea ce grecul vedea prin cuvântul αδικία (nedreptate), iar prin
raşah evreul antic înţelegea a face rău, în greacă – κακοποιειν.
În greaca Noului Testament avem αμαρτία (Rom. 5, 12) cu sensul de îndepărtare
de scop, αμαρτημα – actul păcătos; ανομια sau παρανομια (încălcarea legii – I
Ioan 2, 4; II Petru 2, 6), παρακοή (neascultare – Rom. 5, 19; Evrei 2, 3),
παραπτωμα (căderea, delictul sau falsul moral – Marcu 11; 25-26), αγνοημα sau
αγνοία (ignoranţă – Evrei 2, 7; F.A. 17, 30). Există şi termenul de ασέβια – lipsa
de respect faţă de Dumnezeu sau faţă de legea Acestuia.
În Sfânta Scriptură, păcatul este văzut ca neascultare (Fac. 12, 16) ca idolatrie, ca
ofensă adusă lui Dumnezeu şi aproapelui, ca nebunie, infidelitate faţă de
Dumnezeu, sinonimă cu adulterul (Isaia 1, 2; Ierem. 3, 1-2)
În Noul Testament păcatul este văzut ca o ofensă împotriva lui Dumnezeu şi a
aproapelui (Lc. 15, 18) ca dezordine a voinţei omeneşti care duce la
autoproslăvirea omului în dauna proslăvirii lui Dumnezeu (In. 12, 43).
În scrierile Sfântului Pavel, păcatul este văzut ca înrobire, de
care ne eliberăm prin har (Rom. 6, 18), ca opoziţie faţă de legea lui Dumnezeu
(Rom. 3, 20; 7, 7), ca neascultare (Evrei 2, 2). În ceea ce priveşte provenienţa
păcatului, Mântuitorul va spune că el vine din inima omului (Matei 15, 19-20;
18, 7) şi din ispita celui rău (Matei 13, 39). Dumnezeu va pedepsi păcatul (Matei
15), dar va şi ierta păcatul datorită pocăinţei (Matei 3, 28). De reţinut faptul că
prin pocăinţă trebuie să înţelegem mai întâi schimbarea minţii, a puterii de
judecată în sensul normalităţii (comuniunea cu Dumnezeu fiind normalitate) şi
refacerea acestei normalităţi printr-un mod de viaţă conform cu gândirea normală,
întoarsă spre Dumnezeu, în calitate de origine și scop al omului. Gândirea
normală şi modul de viaţă normal sunt, de altfel, noţiuni corelative: una nu poate
exista fără celălalt, unul (una) condiţioneză pe celălalt (cealaltă).

1
După Sfântul Ioan Evanghelistul, păcatul este încălcarea legii, nedreptate,
lucrarea diavolului (I Ioan 3, 4; 1, 8-10).
Prin urmare, în Sfânta Scriptură, prin păcat se înţelege orice mod
de a gândi, a vorbi, şi a acţiona prin care omul se abate de la rânduiala lui
Dumnezeu, părăsind iubirea Acestuia, necinstind pe Hristos şi desconsiderând
harul Duhului Sfânt.
La Sfinţii Părinţi, păcatul este văzut în aceeaşi manieră în care este văzut în
Sfânta Scriptură. El este înțeles deopotrivă ca neascultare şi înstrăinare a omului
de Dumnezeu şi de propria sa natură.
De reţinut faptul că păcatul se deosebeşte de imperfecţiune (întrucât aceasta nu
este încălcarea liberă şi conştientă a legii), de neputinţă, de patimă (starea
sufletească încărcată de dorinţa de a păcătui, dar neconsumată în comiterea
concretă a păcatului), este însă produs al acțiunilor păcătoase și al stării pătimașe
a sufletului. Păcatul conduce însă la viciu (ca obişnuinţă cu păcatul).
Delictul (violarea externă a legii) este păcat, dar nu orice păcat este delict
deoarece putem păcătui şi cu gândul.
Păcatul are o arie mai restrânsă decât noţiunea de rău; orice păcat
este rău, uneori însă răul nu este neapărat păcatul persoanei care suferă în mod
efectiv răul făcut de cineva sau produs întâmplător de un accident sau ca
moștenire genetică.
Pentru ca o faptă să fie rea, din punct de vedere moral, deci, imputabilă celui care
a săvârșit-o, ea trebuie să constituie o abatere de la un scop moral bun şi să fie
voită. Răutatea faptei stă atunci când ea nu are un scop moral bun; vina pentru
păcat este impusă de faptul că fapta a fost săvârşită în mod liber şi conştient. Răul
fizic suportat de cineva, la un moment dat nu are întotdeauna drept cauză păcătul
acelei persoane, ci al alteia sau al societăţii (atunci când el nu este consecinţa
păcatului strămoşesc). Oricum, la baza răului fizic stă un rău moral mai apropiat
sau mai depărtat.
Răul fizic se constituie ca lipsă a binelui, dar nu al oricărui bine, ci a unui bine
care trebuia să fie prezent. Altfel spus, răul nu este o simplă absență a binelui, ci ,
rețineți, o lipsă( o absență care nu-mi este indiferentă, ci care-mi produce
indispoziție,frustrae, nefeicire, durere) a binelui care trebuia să fie prezent. El nu
are fundament ontologic, ci se enipostaziază în fiinţele raţionale (îngeri şi
oameni) care au refuzat şi refuză voit comuniunea cu Binele dumnezeiesc
tripersonal.
Păcatul este încălcarea liberă şi conştientă a legii morale sau împotrivirea
liberă şi conştientă la voia lui Dumnezeu, exprimată în legea morală (naturală şi
pozitivă). Ca o faptă să fie păcat ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1)fapta să fie îndreptată împotriva legii divine prin omitere sau comitere.
2)făptuitorul trebuie să fie conştient de răutatea faptei comise.
3)făptuitorul să fie în toate facultăţile mintale.
4)voinţa trebuie să-şi dea consimţământul în mod liber, nu prin constrângere.
5)fapta păcătoasă să fie evitabilă, adică să stea în puterea omului să nu o
săvârşească.
Trebuie reţinut că, morala creştină socoteşte păcat nu numai fapta ca
atare, ci şi gândurile şi cuvintele, adică tot ceea ce afectează fondul energetic
fundamental al omului. Ca şi virtutea, păcatul (ca faptă, gând, vorbe anormale)
afectează ontologic fiinţa umană. Pentru acest motiv întrega ascetică creştină
arată o grijă deosebită curăţirii gândurilor şi atrage atenţia asupra modului în care
oamenii comunică unii cu alţii prin cuvinte. Gândurile şi cuvintele pot deteriora
ontologic persoana care „se hrăneşte”, care se „îndulceşte” cu gânduri sau vorbe
deşarte sau care devine obiectul unor cuvinte deşarte. Gândurile necurate,
gândurile constituite în noţiuni necurate vatămă ontologia celui care face o fixație
asupra lor sau căruia îi face plăcere compania unor asemenea gânduri, unei
asemena imaginaţii sau unei asemenea noţiuni, după cum noţiunile, ideile
necurate (spurcate) formulate în cuvinte, pot afecta negativ, mai mult sau mai
puţin, viaţa altei persoane. Acestea sunt motivele pentru care nu numai fapta este
păcat, ci şi cuvintele şi gândurile, pentru care evitarea păcatului ca faptă trebuie
precedată de curăţirea limbajului, de disciplinarea minţii, a gândurilor şi a
imaginaţiei.

Împărţirea păcatului

Trebuie reţinut deopotrivă că păcatul (ca şi virtutea) este unul. Dar în

funcţie de obiectul la care se referă, al felului în care se săvârşeşte, al importanţei
legilor care sunt încălcate, păcatele sunt de mai multe feluri. Aşadar, în funcţie de
persoana care săvârşeşte, păcatul este de două feluri: păcatul strămoşesc
(originar) săvârşit de protopărinţii Adam şi Eva, transmis tuturor oamenilor prin
naştere (de acest păcat şi de consecinţele lui se ocupă Dogmatica) şi păcatul
personal (pe care îl săvârşeşte fiecare om în mod liber şi conştient).
Teologia morală se ocupă cu studiul păcatului personal (actual – când
încălcarea sau omiterea legii se face o singură dată; habitual – când este vorba de
repetarea păcatului până la obişnuinţa cu el). Aceasta ar fi o primă împărţire a
păcatului. Mai târziu vom vorbi mai amănunţit despre diverse tipuri de păcate.
Oricum ar fi săvârşit, păcatul nu ţine de fiinţa creaturii (înger sau om); nu ţine de
fiinţa omului, ci este un accident al fiinţei acestuia, o împotrivire la ceea ce este
necesar pentru existenţa binelui; este coruperea sau alterarea fiinţei, este absenţa
binelui, dar o absenţă care, în mod natural, n-ar trebui să fie. Păcătul este un
defect, o stare de anormalitate în activitatea liberă a omului, derivată dintr-o
cauzalitate deficientă, care constă în lipsa acordului cu voinţa lui Dumnezeu.
Autorul păcatului este persoana umană când acţionează în mod liber şi conştient.

Cauzele care prilejuiesc păcătul

 Cauza care produce păcatul este omul însuşi (sau îngerul) prin voinţa sa
liberă. Există şi cauze care ocazionează comiterea păcatului. Aceaste sunt :
-cauze interne, între care menţionăm ignoranţa, răutatea, pofta cea rea, la care se
adaugă ispita ;
-cauzele externe sunt ocaziile la păcat :
1. ocazia şi primejdia păcatului – prin ocazie sau prilej de a păcătui se înţelege
întrunirea acelor condiţii şi împrejurări externe care-l duc pe cineva la păcat. Prin
circumstanţele externe înţelegem: persoane, locuri, lucruri precum: o carte, o
imagine etc. Două sunt condiţiile necesare pentru constituirea ocaziei la păcat:
a) ca circumstanţa să fie în sine cauza păcatului, adică să cuprindă puterea care să
excite atât încât să stârnească pofta;
b) în subiect să fie prezentă cu adevărat pornirea sau înclinarea spre acel păcat la
care va induce circumstanţa produsă.
Primejdia păcatului este efectul produs în om de ocazia de a păcătui şi de
ispită.
Ocazia este totdeauna exterioară, ea se găseşte într-un raport pasiv cu omul:
nu îndeamnă la păcat, nu incită, ci sugerează păcatul şi creează condiţiile
prielnice de săvârşire a lui. Ea vine în întâmplinarea unor stări interioare ale
omului, unor înclinăr și predispoziții la a păcătui, cum ar fi : adicția față de un
anumit comportament, viciul, patima, conștiința laxă, voința slabă.
Ispita are un caracter dinamic în comiterea păcatului. Omul este îndemnat să
evite pe cât poate ocaziile la păcat („dacă ochiul tău te sminteşte...” Matei 5, 29;
„dacă mâna ta cea dreaptă...” Matei 5, 30).
2. ispita – în limba greacă ispitei i se spune πειρασμός = temptatio (lat) –
încercare experienţă, cercetare, îndemn. Iniţial este o încercare ce poate duce la
păcat. Încercarea aceasta se realizează prin plăcere sau durere. Prin plăcere,
voinţa este atrasă la păcat, prin durere voinţa este atrasă spre păcat tocmai prin
caracterul ei respingător. Izvoarele ispitei sunt: firea umană afectată de păcat,
diavolul şi lumea înconjurătoare
a) firea umană deteriorată de păcat pote fi cauza ispitei datorită slăbiciunilor ei
datorate consecinţelor păcatului strămoşesc, între care un loc important îl ocupă
pofta cea rea (επιθυμια - concupiscenţa). Pofta cea rea se manifestă ca pornire
dezordonată şi dorinţă de a poseda, de a domina orice. Ea se manifestă cu
deosebire ca poftă a trupului, poftă a ochilor, şi ca trufie a vieţii (I Ioan 2, 16)
b) diavolul. Faptul că diavolul ispiteşte este cunoscut din Sfânta Scriptură (I Ioan
3, 8; Luca 12, 37; F.A. 5, 3). El este numit ispititorul (I Tes. 3, 5). De
remarcat este că diavolul nu influenţează în mod direct voinţa noastră aşa cum
face Dumnezeu în vederea faptelor bune, ci numai în chip indirect, prin
întunecarea minţii amăgindu-ne imaginaţia cu închipuiri înşelătoare şi prezentând
răul într-o aparenţă de bine.
Diavolul atrage voinţa la păcat prin: aţâţarea poftei celei rele, intoxicând mintea
cu iluzii diverse, tulburând sufletele scrupuloase, aducând în minte gânduri de
ură, de desfrânare, de deznădejde etc. Diavolul îndeamnă la multe păcate
profitând de firea noastră slăbită, deteriorată de păcatul strămoşesc.
c) lumea, adică oamenii răi. Prin învăţăturile, faptele şi exemplul lor rău, oamenii
smintesc sau prigonesc pe cei buni; plăcerile pe care le incită în simţuri obiectele
din afară; toate relele fizice care aduc chinuri, griji şi supărări şi ne încearcă atât
de des şi de greu răbdarea.

Au ispitele vreun rol ?

Da. Ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru rolul lor pedagogic. Ele ne
ajută să ne cunoaştem mai bine puterile, scăderile şi neputinţele noastre,
intensitatea păcatelor şi nivelul luptei noastre pentru a le învinge. Ispitele au
scopul să ne smerească, să ne întărească curajul şi răbdarea. Ispita este o
primejdie, dar poate fi şi un prilej de victorie împotriva răului. Mântuitorul Însuşi
a fost ispitit ca din ispita Lui să învăţăm să ne ferim în orice clipă de solicitările
satanei şi să ne dea pildă de rezistenţă împotiva ispititorului.
Ispitele nu sunt încercări invincibile. Ele por fi biruite (I Cor. 10,13; Efeseni 6,
13-16). Biruitorii ispitelor vor lua cununa dreptăţii (II Tim. 4, 7-8).
Mijloacele prin care putem lupta împotriva ispitelor sunt:
-rugăciunea, smerenia şi evlavia, gândul cel bun;
-postul şi privegherea, disciplinarea simţurilor;
-evitarea ocaziilor de ispitire; gândul la suferințele Domnului Hristos şi la
sfârşitul vieţii noastre; voinţa de a nu păcătui; îndreptarea minţii spre cele sfinte,
pe de o parte, şi spre pedeapsa veşnică, pe de altă parte; neîncrederea exagerată în
puterile proprii şi chemarea în ajutor a lui Dumnezeu; evitarea micilor ispite şi
cultivarea gândurilor bune, etc.
Remediile împotriva ispitelor sunt două:
1. prevenirea ispitelor, alungând şi reducând cauzele ispitelor, întărind virtuţile,
împărtăşindu-ne mai des, respingând ispita chiar din primele momente în care
constatăm că au apărut, ba, mai mult, evitând ocaziile în care ispita s-ar putea
produce.
2.mărturisirea frecventă la duhovnic şi dezvăluirea ispitelor cu smerenie şi
sinceritate.
Duhovnicul, prin experienţa sa, poate administra mijloacele cele mai eficace şi
mai potrivite în vederea biruirii sau depăşirii stărilor de ispită. Rugăciunea
smerită este foarte eficientă în efortul în vederea biruirii ispitelor. Când ispita
vine din gândurile rele, va fi învinsă prin gânduri bune, când va porni din firea
cea rea, trebuie disciplinate manifestările acestei firi. Când vine de la diavol,
trebuie să alergăm la Dumnezeu, citind texte sacre şi rugându-ne.

Deosebirea păcatelor
 Păcatele au fost împărţite în mai multe categorii. Sunt diverse şi
complicate. Dar, decât să cunoaştem mulţimea sau felurimea împărţirii păcatelor,
este mai bine să nu avem experienţa lor ca să nu avem parte de urmările lor.
Cea mai generală împărţire este aceea în:
•păcate grele sau de moarte – sunt cele săvârşite din voinţa expresă şi rea.
•păcate uşoare, adică cele care se iartă – sunt cele care provin din slăbiciunea
voinţei care, deşi se îndreaptă şi ea spre scopul ultim, n-o face cu o încordare
morală suficientă încât să nu greşească.
Prin păcatele grele se afectează viaţa cea nouă primită prin botez şi
întreţinută prin harul lui Dumnezeu şi se întemeiază vina osândei veşnice. De
aceea ele se numesc păcate de moarte.

Criteriile păcatelor de moarte şi a celor care se iartă

Este păcat greu, de moarte, păcatul săvârșit împotriva iubirii față de

Dumnezeu și față de aproapele.
Păcatul de moarte constă în faptul că omul săvârşeşte fapte care sunt oprite în
mod expres de legea morală, care este expresia voinței lui Dumnezeu şi prin
aceasta voința lui Dumnezeu este lezată profund. In felul acesta, omul se separă
de Dumnezeu, ţinta sa firească şi se întoarce spre relitățile finite. Urmarea va fi
pierderea harului dumnezeiesc şi pedeapsa cu moartea veşnică (Rom. 1,29).
În cazul păcatului uşor, omul nu se manifestă ca potrivnic față de iubirea
de Dumnezeu și de aproapele, dar rătăcește și o cădere de la calea cea dreaptă,
fără să vadă în acea rătăcire scopul său ultim și fără să se îndepărteze de la
orientarea fundamentală spre Dumnezeu. Este rătăcirea care are originea în
slăbiciunea firii căzute; printr-un asemenea păcat nu pierdem întru totul harul
dumnezeiesc şi nici nu suntem supuşi morţii veşnice. De aceea, omul poate scăpa
de consecințele acestor păcate prin rugăciunea zilnică, prin pocăința zilnică, prin
eforturile sale zilnice de a se comporta creștinește, fără să solicite intervenția
iminentă a duhovnicului.

I. Criteriile obişnuite prin care distingem felul păcatelor sunt subiective şi

obiective.
a) criteriile subiective:
- o cunoaştere suficientă a păcatului greu prin actul respectiv. Lipsa acestei
cunoaşteri poate fi vinovată sau nevinovată; în consecinţă, actul respectiv va fi
păcat greu sau păcat uşor, sau chiar nu va fi deloc păcat. La păcatul de moarte,
îndoiala în această cunoaştere nu absolvă de la vina grea.
- învoirea liberă la păcat, amintirea desfătării cu el, care, deşi se bazează pe
cunoştinţă, depinde totuşi de voinţa noastră.
b) criteriile obiective – obişnuite ale păcatului de moarte sunt date de gravitatea
materială călcării poruncii morale, care este condiţionată de natura obiectului în
sine, de scop sau de circumstanţele în care fapta a fost săvârşită. Pentru a ţine
cont de aceste criterii, omul trebuie să cunoască învăţătura Bisericii cu privire la
modul de comportare a omului în lume.
În rezumat, trebuie reținut că : păcatele de moarte sunt cele
îndreptate direct împotriva lui Dumnezeu și a aproapelui, împotriva iubirii de
Dumnezeu și de aproapele, împotriva virtuţilor teologale, precum şi păcatele care
lezează sau nimicesc bunurile cele mai de preţ (ex. necredinţa, blasfemia,
omuciderea etc), adică acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului
suprem al existenței umane, adică cele care lezează: firea umană (prin
nesocotirea și încălcarea funcțiilor ei firești), viața aproapelui (cu tot ceea ce
presupune viața acestuia și bunurile sale), creația (mediul ambiant) şi pacea
lumii.
Atunci când păcatul nu este îndreptat împotriva iubirii față de Dumnezeu și față
de aproapele, este unul care se iartă, adică unul pentru care se poate dobândi
iertare şi în afara tainei mărturisirii, şi anume, prin diferte alte mijloace harice,
precum: rugăciunea, postul, milostenia, etc. Adică, aceste păcate sunt răni care se
vindecă în condiţii mai uşoare, altele însă presupun şi concursul altora
(duhovnicul, comunitatea eclesială etc.).

II. Criteriile accidentale ale păcatelor de moarte sau al celor care nu se iartă.

În cazuri speciale, se poate întâmpla ca păcatele grele, după felul lor, să

constituie într-un mod accidental doar o vină uşoară şi invers (păcatele uşoare să
fie socotite grele). Spre exemplu:
a) păcatul greu poate avea vina unui păcat uşor în următoarele cazuri:
- dacă păcătosul, din cauza unei rătăciri nevinovate, dar care nu poate fi
înlăturată, consideră legea călcată drept o lege uşor obligatorie;
- dacă depăşeşte conştiinţa morală a lucrului sau libera învoire la păcat;
- dacă se calcă o lege greu obligatorie cu privire la materie numai într-o măsură
neînsemnată. Această condiţie nu se poate invoca atunci când se încalcă în mod
grav ordinea morală prin blasfemie, simonie, necredinţă, etc.
b) un păcat uşor, după obiectul său, devine, raportat la subiect, un păcat greu în
următoarele cazuri:
- dacă păcătosul, în rătăcire, ţine încălcarea legii drept păcat greu sau dacă are
îndoială în această privinţă;
- dacă cauza faptei sau consecinţele ei (care au fost deja prevăzute) duc la o vină
grea (ex: dacă o anumită vorbă poate duce pe cineva la comiterea unui păcat grav;
dacă o glumă poate duce pe cineva la desfrânare, la furt, omor etc.);
- dacă fapta cuprinde în sine un dispreţ formal al legiuitorului sau al legii fie
dumnezeieşti fie omeneşti;
- dacă păcatul uşor este pentru păcătos prilejul cel mai apropiat şi prevăzut pentru
săvârşirea unui păcat greu;
- dacă păcatul uşor formează o verigă în lanţul altor păcate faţă de care omul are o
deosebită predilecţie;
- dacă prin păcatul uşor se ajunge la corupţia morală a altora, care trebuie evitată.
De reţinut, însă că orice păcat este deopotrivă încălcare de lege (I Ioan 3, 4; 36) şi
orice păcat mic devine mare când îl robeşte pe săvârşitor, adică, atunci când
devine dependent de el (cazurile de adicție), cum ar fi fumatul, alcoolul, vorbele
ușuratice, obișnuința de a vorbi vulgar etc. De aceea creştinul trebuie să se
ferească de săvârşirea oricărui fel de păcat, fie că e mic, fie că e mare.

Păcate prin comitere şi păcate prin omitere

O faptă este păcat prin comitere atunci când se încalcă legea care interzice
săvârşirea unei fapte şi subiectul uman care o săvârşeşte. Prin omitere, fapta este
păcat atunci când evită săvârşirea unei fapte pe care legea morală o indică în mod
expres să fie săvârşită (ex: iubirea faţă de semeni).
Păcatele faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de aproapele :
În mod curent, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu, a aproapelui şi faţă de
noi înşine. Dar sunt socotite păcate împotriva lui Dumnezeu cele împotriva
virtuţilor teologale prin care se lezează direct Dumnezeu şi ordinea vieţii faţă de
Dumnezeu. Păcatele faţă de noi înşine şi faţă de aproapele sunt cele care se opun
virtuţilor morale pentru că prin ele se încalcă poruncile privind atitudinea morală
faţă de lumea creată.

Păcate interne (sau ale inimii şi ale cugetului, sau stările pătimașe ale
sufletului) – sunt cele săvârşite cu mintea, cu imaginaţia, cu voinţa, dar în
interiorul nostru: desfătarea consimţită, bucuria păcătoasă, dorinţa păcătoasă.
Acestora le corespund păcatele externe, săvârşite prin cuvânt (defulările în
limbaj vulgar și obscen) şi faptă. Sunt păcate ale trupului şi ale sufletului (orice
păcat trupesc este şi sufletesc), dar există păcate ale sufletului care pot să nu se
manifeste niciodată trupeşte: invidia, ura, etc. Sunt păcate care se comit din
răutate, din slăbiciune sau din neglijenţă. Gravitatea lor nu este aceeaşi.

Păcatele de moarte
•Păcatele împotriva Duhului Sfânt
•Păcate strigătoare la cer
•Păcate capitale

Păcatele capitale
Se numesc ,,capitale” păcatele care devin ,,cap”sau cauze ale păcatelor mai
mari. Acestea se opun virtuţilor cardinale. De multe ori, acestea sunt înclinări,
patimi sau vicii, stări păcătoase care conduc la comiterea altor păcate. În literatura
ascetică ele sunt când 7, când 8 şi anume: mândria, avariţia (iubirea de arginţi),
desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfânt

Sunt cele care rezultă din împotrivirea îndărătnică faţă de lucrarea sfinţitoare a
Duhului Sfânt, fiind unite şi cu nesocotinţa sau lepădarea de darurile
dumnezeieşti. Acestea – ca hulă împotriva Duhului Sfânt – constituie culmea urii
împotriva lui Hristos. Ele sunt împotriva virtuţilor teologale:
a.contra credinţei – necredinţa, refuzul credinţei, apostazia, erezia.
b.contra nădejdii – încrederea semeaţă în îndurarea lui Dumnezeu;
deznădejdea faţă de bunătatea lui Dumnezeu.
c.contra iubirii – nepocăinţa şi dispreţul faţă de darurile lui Dumnezeu; ura,
invidia şi dispreţul aproapelui pentru darurile pe care Dumnezeu i le-a dat.
Aceste păcate nu se iartă atâta vreme cât omul persistă în ele. Şi aceasta pentru că
prin ele omul refuză în mod voit comuniunea cu Dumnezeu, nu pentru că
Dumnezeu ar vrea ca păcatele acestea să nu fie iertate.

Păcatele strigătoare la cer

Sunt cele care cer sancţiune chiar în lumea aceasta pentru ca răutatea să nu
mai persiste. Ele sunt păcate grave împotriva aproapelui, a societăţii şi împotriva
firii umane însăşi. Păcatele acestea se împotrivesc ordinii naturale şi sociale, în
felul acesta, prin ele se aduc grave prejudicii demnităţii umane şi modului normal
de convieţuire socială. Între acestea menţionăm pe următoarele:
1.omuciderea sau uciderea voită sau intenţionată. În aceeaşi categorie intră şi
diversele forme de cruzime, de tortură, a aproapelui, răpirea libertăţii aproapelui,
atentatul la bunul nume al aproapelui. Asemenea cu acestea sunt şi toate formele
de „ucidere” a aproapelui prin învăţătură, îndemnuri, sfatul cel rău, exemplul rău
prin care îl facem să cadă în păcate grele.
2.asuprirea văduvelor, a orfanilor, a săracilor și, în general, a oricărui om.
3.oprirea plăţii lucrătorilor. Păcatul acesta este deodată nedreptate şi atentat la
viaţa aproapelui. Aici intră și specula, dobânda, foloasele necuvenite, câștigul
disproporționat față de munca prestată.
4.perversiunile sexuale şi homosexualitatea, exploatarea sexuală, de orice natură
ar fi ea: pederastia, pornogtafia promovată de media, pornografia cu minori,
audio sau video. În Vechiul Testament păcatul homosexualităţii era singurul păcat
socotit spurcăciune în faţa lui Dumnezeu (Lev.18,22), pedepsit prin uciderea cu
pietre (Lev. 20,13). Iar, în Noul Testament, ea face parte din lista păcatelor despre
despre care Sf. Pavel spune că exclud omul de la Impărăția lui Dumnezeu ( I Cor.
6, 9; Gal. 5,19-20).
5. neascultarea faţă de părinţi, refuzul de a îngriji părinții, în cazul în care aceștia
au ajuns în neputințe. În Vechiul Testament cei care batjocoreau părinţii erau
ucişi cu pietre (Ieş. 21, 15-17).
Pentru gravitatea acestor păcate ele au fost numite „strigătoare la cer”, ele
impunând ca dreptatea lui Dumnezeu să le sancţioneze încă din lumea aceasta.
Nu înseamnă că cel pedepsit aici pentru asemenea păcate nu va fi pedepsit şi după
moarte. Prin urmare, gravitatea lor este înspăimântătoare.
De fapt, orice păcat este înspăimântător deoarece:
- el este refuzul actual și personal al omului de a trăi în intimitatea iubirii lui
Dumnezeu( cu consecințele pe care le presupune ieșirea din această intimitate în
care și pentru care omul a fost creat;
- este deturnare a modului firesc de trăire în care Dumnezeu a instituit toate din
momentul creației lor, înclusiv omul;
- creează în om o stare de indisponibilitate la prezența, voința și lucrarea lui
Dumnezeu. Obișnuirea cu păcatele, mari sau mici, creează în subiectul uman acea
stare de îndărătnicie față de lucrările lui Dumnezeu. Iar această îndărătnicie poate
infesta o întreagă colectivitate și o întreagă generație sau generații întregi
formate din indivizi insensibili la ceea ce, prin natura lui, omul trebuie să fie:
persoană deschisă comunicării și comuniunii. Creează și statornicește în
componenții anumitor comunități și ai anumitor generații un fel de ,,nesimțire”
spirituală, ca indispoziție aproape agresivă față de tot ceea ce vine din partea lui
Dumnezeu. Este ceea ce a caracterizat generația contemporană Mântuitorului, în
răndul căreia s-au găsit cei care L-au răstignit, despre care Mânuitorul spunea:,,O
neam/generație îndărădnică și necredincioasă, până când voi fi cu voi, până când
vă voi răbda?”
Păcatul, mare sau mic, este cădere din har. Or, scopul creştinului este să
dobândească har peste har, încât să aibă viaţă şi s-o aibă din destul. Revenirea
din păcatul personal și actual, din starea de indispoziție și aversiune față de
Dumnezeu, dar totodată și de predispoziție și disponibilitate de a deveni prieten și
(uneori) prieten al celui rău, este posibilă numai prin convertire (pocăință), care,
potrivit învățăturii Bisericii constă în:
- schimbarea radicală a modului în care omul gândește și-și gândește propria sa
existență;
-schimbarea totală a calității raporturilor pe care omul le are cu Dumnezeu; sau
schimbarea lipsei de relație conștientă sau inconștientă cu Dumnezeu, în raporturi
conștiente și voite cu Dumnezeu;
- schimbarea modului de a gândi și a acționa rău, în a gândi și a acționa bine, care
să marcheze întregul mod de comportare in viață.
Numai așa putem confirma că păcatul nu este mai puternic decât
virtutea și moartea pe care el o aduce nu este mai puternică decât viața.

CONDIȚIONĂRI ȘI RISCURI PSIHOLOGICE ÎN

SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII

 Sfânta Taină a Mărturisirii sau a Pocăinței este una dintre cele șapte
Sfinte Taine ale Bisericii și una una dintre Tainele absolut necesare mântuirii
celor care nu reușesc să păstreze neîntinată starea în care au fost așezați prin
nașterea din apă și din Duh în Taina Botezului.Nu există om care,după Botez,să
nu păcătuiască,făcându-se prin aceasta responsabil de ieșirea din intimitatea cu
Dumnezeu în care a fost așezat prin Botez. Prin harul lui Dumnezeu și slujirea
duhovnicului se realizează schimbarea modului de judecată a credinciosului cu
privire la calitatea modului său de activare în interiorul Bisericii,Trupul mistic al
lui Hristos,ca membru constitutiv al acestui Trup,cu privire la calitatea proiectului
de viață creștină asumat, și împlinit parțial sau neîmplinit deloc.Creștinul are
posibilitatea să evalueze calitatea vieții trecute în comparație,pe de o parte cu
ceea ce Dumnezeu a înfăptuit și înfăptuiește în purtarea sa de grijă față de
credincioși și cu împlinirea voii Sale,iar pe de altă parte în comparație cu
promisiunile lui Dumnezeu și cu nădejdea însăși a fiilor Bisericii,să compare
calitatea acestei vieți cu standardul pe care-l presupune calitatea de creștin
autentic.In situația în care creștinul,simțindu-se responsabil de slăbirea intensității
comuniunii cu Hristos și cu celelalte măduare ale Bisericii,regretând cele care-l
fac responsabil de scăderea calității acestor relații,hotărând să nu mai săvârșească
fapte care slăbesc intimitatea cu Dumnezeu sau îl exclud pur și simplu din această
intimitate și să se comporte în așa manieră,încât să refacă drumul spre Hristos,în
Taina Mărturisirii,credinciosul,pe baza generozității paterne a lui
Dumnezeu,primește iertarea și harul reintegrării în comuniunea din care s-a
autoexclus sau este pe cale să se autoexcludă.
Biserica numește această lucrare sfântă fie ,,Taina Pocăinței”,fie ,,Taina
Mărturisirii”,fie pur și simplu, ,,Spovedanie” . Ea presupune căință,pocăință și
mărturisire. Căința nu este suficientă pentru a te reașeza în ordinea din care ai
căzut.Ea este o stare de spirit produsă în subiectul uman de examenul pe care
fiecare om îl dă în fața propriei conștiințe morale. Ea presupune apăsarea,regretul
(de unul singur) pentru greșelile făcute,dar și nostalgia după starea avută mai
devreme,atunci când conștiința nu-ți impunea simțământul vinovăției. Căința nu
duce în mod necesar la pocăință,mai ales când omul care se căiește este
orgolios,ipocrit sau și una și alta.In cazul orgoliului,poate refula sentimentul de
vinovăție,în cazul ipocriziei,poate atât să refuleze simțământul vinovâție,cât și să
abuzeze de ceea ce,în mod formal,presupune pocăința.
Pocăința presupune reevaluarea întregului mod de gândire care te-a dus la
starea existențială în care ai început să te căiești,dar această metanoia (schimbare
a minții) presupune luarea în calcul și a celui față de care simți că ai ce să-ți
reproșezi pentru modul în care te-ai comportat față de el.Ea presupune totdeauna
smerenia,ca stare de spirit în care-ți recunoști limitele,dar și faptul că ,prin modul
de a gândi și a acționa,ai căzut din limitele/coordonatele în care se cuvenea să
gândești și să acționezi,în calitate de chip al lui Dumnezeu și mădular al Trupului
mistic al lui Hristos.Pocăința este stare de spirit individuală,dar capătă deja
dimensiuni eclesiale: presupune prezența semenilor în viața ta și,mai
ales,prezența lui Dumnezeu și suferința provocată de absența lui Dumnezeu din
viața ta,absență de care te simți responsabil. La rândul ei,pocăința presupune
mărturisirea – adică venirea la cel de care depinde rezolvarea tensiunii create de
răul pe care l-ai provocat,recunoașrterea căderii din comuniunea cu el,căința
pentru răul pe care i l-ai comis și pentru răul pe care ți l-ai provocat ție însuți prin
ieșirea voită din zona de manifestare a nevinovăției,exprimarea dorinței de
recuperare a ceea ce ai pierdut prin ieșirea din comuniune și a dorinței de a nu
mai gândi și săvârși răul de care te consideri responsabil,dar și cererea ajutorului
să redevii ceea ce ai fost mai devreme. Iată de ce iertarea pe care ne-o dorim ca să
trăim în normalitate psihologică,eclesială și socială presupune pocăință,iar
aceasta presupune căință și mărturisire,de ce ,,Pocăința și Mărturisirea sunt două
fețe ale aceleiași Taine .Este nevoie ca pocăința să se exprime în mărturisire,în
destăinuirea și exteriorizarea vinovăției și a răului și să fie pecetluită cu cerutul
iertării și cu acordarea iertării.Așadar,iertarea păcatelor ,care împlinește
pocăința,nu este posibilă fără mărturisire.”1
Taina Mărturisirii nu este doar dialog duhovnicesc, este mărturisire,dar
mărturisirea presupune dialogul. De calitatea acestui dialog depinde,de foarte
multe ori,efectul dăruirii harului iertării de către Dumnezeu celui care s-a
prezentat la duhovnic cu inima zdrobită și cu dorința reintegrării în comuniunea
Bisericii.
In taina Mărturisirii preotul duhovnic se verifică pe el țisuși su privire la
esența activității sale pastoral-misionare,dar este verificat de credincioșii înșiși
care au venit la el să-și deschidă sufletele ca să scape de anormalitatea
sentimentului vinovăției,este verificat de Dumnezeu însuși care i-a dat puterea
legării și dezlegării păcatelor,cu efecte atât pe pământ,cât și în cer
(Matei,16,18;18,18;Ioan,20,22-23).
Preotul duhovnic știe cât de greu este să asculți mărturisirea cuiva,să-l ajuți
eventual s-o facă,de dorit,cât mai completă,după cum știe cât de greu este s-o facă
el ânsuși altui preot duhovnic.Sunt de admirat enoriașii care merg frecvent la
duhovnic decât preoții care merg foarte rar sau aproepe deloc.Este o problemă de
sensibilitate a conștiinței,a lor și a noastră(în calitate de clerici).
Mărturisirea este o Sfântă Taină a Bisericii (un sacrament),care,spre
deosebire de celelalte șase Sfinte Taine,se săvârșește actualmente ,,în
taină”,exclusiv între preotul duhovnic și credincios.
Aceasta arată că viața creștină,trăirea dinamică a vieții creștine nu se
împlinește și nici nu se epuizează în cultul divin public (dar nu exclude acest
cult),în fenomenologia litrurgică,cu atât mai puțin în ceremonii sau spectacole cu
caracter liturgic în care,în numele respectului pentru Dumnezeu,fastul festivist și
podoabele slujitorilor riscă să se substituie misterului liturgic sau lasă,cel
puțin,această impresie.Dinamismul vieții creștine se se realizează în modul intim
de integrare a fiecărui creștin în procesul de prefacere duhovnicească.Cum viața
1
Pr.Mihail Kardamakis , Η Ορθοδοξη πνευματικοτιτα.Η αυηεντικοτιτα του ανθτωπινου ηθους,
Εδ.Ακτιτας,Ατενα,1982,π.207
creștină este o problemă duhovnicească,ea presupune modul individual și tainic
de integrare a creștinului pe calea aparent ,,strâmtă și cu chinuri”,dar,în același
timp având o sarcină ușoară,de vreme ce cărarea de care vorbim este urmarea lui
Hristos,iar greul sarcinii l-a dus și-l duce El,care,prin harul Duhului Sfânt,pe cele
neîmplinite le împlinește și pe cele neputincioase le vindecă.
Deși se săvârșește între duhovnic și fiul său duhovnicesc sau creștinul
practicant sau mai puțin practicant,într-un cadru intim,Taina Sfintei Mărturisiri nu
are caracter exclusiv individual.Ea are caracter eclesial (universal) pentru că în
cadrul ei,credinciosul,care nu mai are neîntinată haina luminoasă primită în baia
Botezului,se înnoiește,reprimește dinamismul organului sănătos în Trupul mistic
sănătos al lui Hristos.In acest trup este reașezat cu funcționalitatea sa integrală,la
locul său,în Trupul lui Hristos.Acesta este punctul de vedere al al Mărturisirii de
credință cu privire la consecințele efectelor acestei Sinte Taine în viața fiecărui
credincios în parte și cu privire la viața Bisericii. Aceast lucru nu se realizează
plenar prin simplul fapt că enoriașul s-a prezentat la scaunul mărturisirii și,făcând
un inventar,cvasiadministrativ,al conștiinței și al păcatelor sale,a prezentat
păcatele lui Dumnezeu,în fața martorului Acestuia,preotul duhovnic.
Implinirea finalității actului de mărturisire o realizează Dumnezeu prin
harul Său.Cum harul nu lucrează irezistibil,efectul Tainei depinde în bună măsură
de cât și de cum face mărturisirea credinciosul,de cât și de cum este pregătit
duhovnicul din punct de vedere teologic,cultural și duhovnicesc,încât să facă
eficientă lucrarea harului în cel venit spre vindecare.Cum Impărăția lui
Dumnezeu este populată de persoane fără meteahnă-sfinții-,Taina Mărturisirii nu
exclude posibilitatea ca cel căruia i se adresează să se însănătoșească
realmente,din punct de vedere psihic și fizic.Avem destule exemple în Sfânta
Scriptură,în tradiția Bisericii și în viața concretă care ne confirmă vindecarea
fizicăși psihică a persoanelor restabilite în ceea ce în general numim normalitate
duhovnicească.
In zilele noastre,creștinii vin din ce în ce mai puțin la mărturisire. Pe lângă
cei care vin sistematic la Taina Mărturisirii și cunosc motivul pentru care
vin,există altă categorie de creștini care vin dintr-o necesitate psihologică,nu una
morală și duhovnicească.Cum unii dintre ei merg și la psiholog (pentru că este la
modă),află de la acesta că păcatul nu este păcat,că nu este cădere și decădere din
demnitatea de fiu al lui Dumnezeu,că nu este boală duhovnicească,ci simplă
greșeală,inerentă existenței ca om în lume.Ei vin la duhovnic dintr-o simplă
curiozitate.In consecință,o altă experiență nu strică,din ea putând ieși ceva. Din
lipsă de cunoaștere,unii credincioși nici nu știu care este finalitatea acestei Sfinte
Taine și că ea este independentă de Sfânta Euharistie.Dimpotrivă,cred că
Mărturisirea este o convorbire duhovnicească necesară înaintea Sfintei
Euharistii.Există alții care vin să ,,spovedească” anumite păcate pentru care vor o
,,dezlegare” la obiect,fără să gândească la starea lor duhovnicească generală.Fie
sunt grăbiți,fie nu-și fac probleme în ceea ce privește alte răni huhovnicești din
trecut.Alții simt nevoia să spună cuiva ceea ce în acel moment îi deranjează din
punct de vedere psihologic,moral și duhovnicesc,cerând un sfat,nu neapărat
dezlegare,iar,alteori,nici sfat nu mai cer.Le este suficient că au spus cuiva ceea ce
îngreuia sufletul,că s-au,,ușurat”,spunând cuiva (care nu divulgă și nu privește
superficial) păsul lor.
Duhovnicul este dator să-l ajute pe credincios să facă mărturisirea după
toate exigențele prevăzute de doctrina și disciplina Bisericii,încât nimic să nu
zădărnicească lucrarea harului dumnezeiesc.In aceste situații duhovnicul trebuie
să-l facă pe enoriaș să înțeleagă rostul Mărturisirii ca taină și rostul unui simplu
dialog duhovnicesc.De ce duhovnic și nu psiholog,de ce mărturisire a păcatelor și
nu simplă ședință la psiholog sau ședință de psihanaliză.De duhovnic depinde să-l
facă pe credincios să înțeleagă faptul că întâlnirea cu el nu este similară sau
echivalentă cu întâlnirea cu psihologul și că rolul duhovnicului este,înainte de
toate,acela de a-l scăpa pe enoriaș de rănile care-l fac inapt de Impărăția lui
Dumnezeu și nu de deficiențele psihismului uman.Că acesta din urmă are toate
șansele să funcționeze normal curățit de eșecurile de ordin moral și duhovnicesc
este deopotrivă,adevărat,dar rolul duhovnicului este înainte de toate să-l împace
și să-l unească cu Sfânta Biserică în Iisus Hristos,Domul nostru. 2 ,,duhovnicul să
fie capabil să constate cu precizie starea generală a persoanei,să alăture în mod
corect acesteia evenientele concrete ale vieții cărora trebuie să le facă față și în
paralel să gestioneze lucrurile în așa fel,încât omul ,,strâmtorat” (de problemele
pe care le are).Aceasta presupune un demers psihologic aparte,atât din partea
duhovnicului,cât și din partea credinciosului.dacă nu totdeauna duhovnicul are
cunoștințe psihologice teoretice ,are sau ar trebui să aibe acea psihognozie,proprie
persoanelor înduhovnicite.El este duhonic pentru că ,,s-a născut el însuși din
Duhul Sfânt”3 și că are posibilitatea,,să-i renască”pentru Hristos pe cei care-i
solicită aceasta.
Că cel care mărturisește trebuie să fie el o persoană în duhovnicită este un
ideal și o responsabilitate a fiecărui duhovnic.Aceasta nu exclude necesitatea ca
el să aibe și cunoștințe adecvate privind sufletul omenesc.De aceea ,,duhovnicul
să fie capabil să constate cu precizie starea generală a persoanei,să alăture în mod
corect acesteia evenientele concrete ale vieții cărora trebuie să le facă față și în
paralel să gestioneze lucrurile în așa fel,încât omul ,,strâmtorat” (de problemele
pe care le are) să fie condus spre Dumnezeu.” 4

2
A treia rugăciune (moliftă) de la Sfânta Spovedanie,de fapt epicleza Tainei.In această rugăciune duhovnicul se
roagă tatălui ceresc,spunând printre altele,astfel:,,împacă-l (este vorba de cel care a făcut mărturisirea) și-l unește
pe el cu Sfânta Ta Biserică,în Iisus Hristos Domnul nostru”.Foarte curios,în practică,duhovnicii nu mai rostesc
această rugăciune,mergând direct la formula de dezlegare.Trebuie să fim atenți că formula de dezlegare,care
variază chiar în interiorul Bisericii Ortodoxe,după rânduială,se află după otpustul Tainei.In practica Bisericii
noastre formula de dezlegare este introdusă de Petru Movilă.Ea este un fel de ,,Cu pace să ieșim!”de la sfârșitul
Sfintei Liturghii.
3
Paul.Evdokimov, Ortodoxia, trad.din limba franceză de Dr.Irineu Ioan Popa,arhiereu vicar, EIBMO al
BOR,București 1996.p.313.
4
Prof.Ioannis Kornarakis , Η επανορθωτικη η διορθωτικη αγωγη που ασκειτε απο τον ποιμενα απετει ψυχολογικες
γνωσεις και ικανοτητες , în ,, Πρακτικα Α Συμποσιου Ποιμαντικης Ψυχολογιας και Εξομολογητικης ”Επιμελεια
Ιω.Κορναρακης-Αλ.Σταυροπουλου, Εκδοτικος Οικος Αφων Κυριακιδη,Θεσσαλονικη,1981,p.19
 Taina Mărturisirii presupune maturitate duhovnicească.Iar aceasta este
determinată de capacitatea moral-psihologică a credinciosului de a recunoște atât
răul comis și răul din el (maladia ca atare a păcatului și consecințele acestuia în
el),cât și distanța la care a ajuns față de semeni și față de Dumnezeu prin neluarea
în seamă nici a semenilor,nici a lui Dumnezeu.Având în vederea necesitatea
maturității moral-psihologice,Biserica recomandă săvârșirea acestei Sfinte Taine
numai persoanelor care dovedesc capacitatea exercițiului moral,mai precis,celor
care se găsesc în deplinătatea facultăților mintale și celor care sunt capabile să
distingă binele de rău.
Concret vorbind,Mărturisirea vizează latura neplăcută din noi.Din
nefericire avem și această latură.Omul este un întreg,cu tot ceea ce este în el
plăcut și neplăcut.Neplăcutul din el nu-i este firesc.De aceea el deranjează și
generează suferință acolo unde se află.Pentru acest motiv,pe de o parte,omul
simte nevoia să scape de el,iar,pe de altă parte,îi este greu să-l privească și cu atât
mai greu să-l arate altcuiva,fie această persoană chiar duhovnicul.Avem
responsabilitatea să cultivăm și să afirmăm continuu ceea ce este frumos și bun în
noi.In realitate,cultivarea și expunerea numai a ceea ce este frumos în noi,nu se
poate realiza prin neluarea în seamă și a răului pe care-l săvârșim și cu atât mai
mult prin ocultarea și refularea laturii neplăcute,urâte,din noi.Lipsa de grijă față
de existența acestei laturi neplăcute din om,înseamnă cultivarea și promovarea
parțială și voit insuficientă a persoanei umane.,,Grija” față de partea neplăcută din
noi nu înseamnă acceptarea ei cu resemnare sau cu triumfalism,potrivit versului
eminesciaan: ,,Lumea e așa cum este și ca dânsa suntem toți.” Este nefiresc să te
complaci într-o relație ,,firească” cu partea urâtă din tine și cu atât mai puțin să-i
dai drept existență alături și împreună cu ceea ce Dumnezeu a numit, în lume și în
om, bune foarte (λιαν καλα),cuvinte care s-ar putea treduce și prin ,,foarte
frumoase”.Dubla semnificație a adjectvului grecesc ,,kalos” ne arată că în
limbajul Reveleției biblice binele și frumosul sunt nedespărțite.Prin
urmare,existență care se menține în hotarele firii este alcătuită din bine și
frumos,din frumos și bine,nu dintr-o parte frumoasă și una urâtă,dintr-o parte
bună și una rea.De aceea,grija de partea neplăcută din noi este sinonimă cu
îngrijorarea că această parte urâtă există în noi,alături de ceea ce este bun și
frumos și cu grija ca ea să nu mai existe.Scoaterea din noi a acestui
,,locatar”nepofrit în edificiul prpriei noastre ființe s-a dovedit (în iconomia
răscumpărării prin Hristos) că nu este o problemă rezolvabilă la nivelul existenței
noastre firești.A fost și este nevoie de infuzia unei puteri din afară.Aceasta s-a
realizat în mod obiectiv în firea umană asumată de Fiul lui Dumnezeu făcut om,și
în mod subiectiv se realizează în fiecare om care dorește acest lucru.Una dintre
căile prin care se realizează scoaterea din noi a părții urâte,neplăcute este Taina
Mărturisirii.
In această Sfântă Taină omul își afirmă mai întâi maturitatea prin aceea că
are curajul să privească sincer și responsabil în interiorul ființei sale.Nu refulează
nimic din cele neplăcute și nu ascunde nimic din răul din sine, pe care nu-l vede
la semenii săi sau pe care-l vede la aceia și-l dezaprobă.Ca să vadă și,mai ales,ca
să-și asume în mod responsabil ceea ce este neplăcut în el,omul are nevoie de
credință puternică în Hristos și în ceea ce El a învățat,de nădejde tare în cele
promise de Hristos și de iubirea Impărăției lui Dumnezeu mai mare decât orice
formă de iubire egoistă,mai mare decât totalitatea formelor de iubire egoisă care
au creat în noi părți urâte,părți de dace nu ne pace și de care vrem să
scăpăm,altfel spus,care au întinat haina curată primită în apa sfințiră a renașterii
baptismale.
Mărturisirea este și dovada unui anumit tip de eroism duhovnicesc al acelei
persoane care privește responsabil partea eului său pe care omul obișnuit,fie n-o
bagă în seamă,fie consideră că face parte din natura sa,fie evită să o privească
(pentru că nu-i face plăcere) și o refulează (adică o aruncă în sunconștient),fie
evită să o evalueze,deși,nu de puține ori,nu-i este rușine să o lase să fie văzută de
alții sau să-i facă pe alții victimele formelor sale de manifestare.
Acceptarea ideii că în noi există partea neplăcută,privirea spre ea cu
responsabilitate,mărturisirea ei,regretul pentru faptul că artizanii ei suntem noi
înșine,dorința de a scăpa de ea prin iertare și pocăință sunt câteva dintre etapele
psigologice și de conduită ale procesului de normalizare morală și
duhovnicească.Este un proces pe care,dacă uneori omul poate să-l înceapă prin
ceea ce numeam mai sus ,,căință” și ,,regret”,nu-l va putea duce la bun sfârșit de
unul singur. El presupune reașezarea omului în sistemul de relații (cu semenii și
cu Dumnezeu) în care a fost așezat de harul lui Dumnezeu în Baia
Botezului.Relațiile dintre persoane nu se stabilesc unilateral.Presupun totdeauna
și cealaltă parte.Cum relațiile deteriorate dintre om și și semenii săi,dintr om și
Dumnezeu nu exclud semenii și pe Dumnezeu Însuși, este normal ca procesul de
revenire la normalitate a celui care simte aceste relații întrerupte să se realizeze
prin implicarea în restabilirea relațiilor a celorlalți,în cazul Tainei
Mărturisirii,membrii comunității eclesiale și Dumnezeu Însuși.De aceea revenirea
la normalitate nu este posibilă nici prin simplul (uneori,tragicul) regret,nici prin
justificări și explicații de ordin psihologic și social legate de evenimentele care
ne-au adus la simțământul perceperii necesității restabilirii normalității și cu atât
mai puțin prin satisfacția pe care ne-am angaja s-o dăm celor față de care am
greșit/păcătuit, sau prin acte de asceză individuală spre a ne justifica în fața
propriei noastre conștiințe.Se realizează totdeauna prin iertare.Nimeni nu-și poate
da singur iertarea decât vulgarizând și bagatelizând noțiunea și actul ca atare al
iertării.
In acest sens,vrednicul de pomenire Antonie,mitropolitul de
Suroj,spunea:,,Nu este posibil să-ți oferi singur iertarea.Nimeni nu are dreptul să
spună: << Am săvâeșit păcatul,am procedat nedemn față de cineva,m-am
murdărit,acestea au trecut,însă,și acum pot să uit toate >>.Aceasta înseamnă să
legalizezi starea ta păcătoasă,ar însemna să declari dreptul de a fi nedemn de
tine,de oameni și de Dumnezeu și de viață.De aceea,omul nu se poate ierta
niciodară pe sine însuși,nu are un asemenea drept.Pe de altă parte,omul trebuie să
fie în stare să primească iertarea ce i se oferă.”5
Omul care și-a asumat urâtul din el,adică toate căderile,scăderile și
decăderile voite și chiar ne-voite din rânduiala lui Dumnezeu este un datornic,dar
unul care s-a lipsit și de capacitatea plătirii datoriei.,,El se poate acuza în
interiorul său,poate regreta,dar acest lucru,important în sine,nu este totuși
suficient.Este de dorit să sacape de acuza pe care și-o adresează,să accepte
umilința în care se găsește ca debitor,cauzator de rău și aceasta o poate face
tocmai prin exercitarea regretului său afirmându-și vinovăția și cerând iertarea.”6
Iertarea nu are consecințe numai în ceea ce privește raporturile noastre cu
persoanele față de care ne simțim vinovați pentru deteriorarea raporturilor cu ele.
Ea are consecințe și în noi,asupra răului din noi.Orice ieșire din ordinea evaluată
de Dumnezeu ca bună foarte presupune intrarea în zona unei realități pentru care
lumea și omul nu au fost create,realitatea rea,înțeleasă și percepută ca atare atât
din punct de vedere metafizic,moral,cât și fizic.Omul nu rămâne neafectat în
modul său de a gândi, de a se comporta și de a fi atâta vreme cât se găsește în
câmpul de acțiune al acestei realități,necreată de Dumnezeu. Devine părtaș la
această realitate, în fapt, nedorită. Sau această realitate pătrunde în el,afectându-i
modul său de funcționare psiho- somatică.Prin ceea ce ea reprezintă și prin ceea
ce ea induce în ființa umană,iertarea are urmări benefice și sau mai ales la acest
nivel individual.Ea restabileşte normalitatea sistemului de relaţii în care omul se
defineşte ca om + fiinţă prin excelenţă relaţională + dar şi modul firesc de a fi om
în propria identitate a acestuia. După cum știm,răul șu urâtul s-au contituit în
afara lumii fizice și au pătruns în aceasta DATORITĂ RELEI ÎNTREBUINȚĂRI
A VOINȚEI. Acest rău și urât ,,puiază” (face pui)în interiorul fiecărui ins și de
fiecare dată când acesta acționează și reacționează rău,adică neconform cu ceea
ce a fost la început.Am putea spune,neconform cu starea în care s-a aflat după
botez.Acesta este răul din om asupra căruia iertarea are realmente efecte.
Iertarea trebuie dată de cel față de care ai greșit preferând căderea din
comuniunea cu el.Ea este un act de bunăvoință, un har oferit de cel care face acest
gest.Este un act de infuzie de energie vie care vine de la o persoană sau de la mai
multe către cel care are nevoie de această infuzie energetică compătimitoare spre
a fi readus la normalitate.Această infuzie de energie de dinafara noastră (din
partea celui ce iartă) este necesară pentru neutralizarea și scoaterea răului care și-
a făcut sălaș în noi prin faptul că,ieșind din zona celor ,,bune foarte” am intrat în
zona celor pentru care nu am fost creați și ne-am hrănit uneori cu fructe frumoase
la vedere și vrednice de dorit,adică cu tot felul de răutăți îmbrăcate în aparența
binelui.Prin iertare este restabilită dreptatea nu numai între subiecți,ci și
dreptatea din noi înșine.se vindecă toate tipurile de relație:dintre subiectul iertat și
membrii comunității,dintre acesta și Dumnezeu,dar și între diversele funcții ale

5
Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, trad.din limba rusă de Mihai Costiș,
Ed.Cathisma,2007,pp.133-134.
6
Anca Manolache , Pași spre mântuire,p.15.
propriei sale personalități.Restabilirea acestui tip de dreptate este echivalentă cu
îndreptarea și cu vindecarea de răul dintre noi și din noi. Pentru a fi eficient,actul
iertării trebuie să fie întămpinat de disponibilitatea toatală a celui care are nevoie
de ea și simte această nevoie.Cel care cere și așteaptă iertarea trebuie să fie
pregătit pentru a o primi.