Conștiința morală

Conștiința morală, libertatea morală și simțul valorilor sunt

indispensabile pentru înfăptuirea binelui moral. Prin fermitatea sau prin delicatețea
exigențelor sale, conștiința morală dă mărturie de nivelul moral la care se găsește
persoana umană. Morala creștină nu consideră însă că binele moral poate fi realizat
datorită activității exclusive a conștiinței morale, a libertății și a cunoașterii
valorilor naturale. Prin urmare, din punct de vedere al moralei creștine este nevoie
de toate aceste funcții ale personalității care, toate, arată diverse aspecte ale
activității personalității umane; dar este nevoie și de norma obiectivă, mai precis,
legea morala naturală și pozitivă, în funcție de care libertatea morală, conștiința
morală, simțul valorilor, capătă orientarea cuvenită. Când vorbim de un criteriu
exterior obiectiv care să dea orientare reală activității conștiinței, activității
libertății și simțului valorilor, sigur că ne gândim înainte de toate la evenimentul
Hristos din istorie și la chemarea lui Hristos de a-L urma, care, prin harul pe care
ni-l dă, supra-activează funcțiile naturale ale spiritului uman.

Fără o normă absolută a moralității, conștiința morală și libertatea morală ar

rămâne făclii neaprinse, voci fără cuvânt. Conștiința morală est facultatea spiritului
uman prin care persoana umană își poate verifică și îșă confruntă comportamentul
cu o instanță morală, omul având în felul acesta capacitatea de a-și evalua
comportamentul. Credința noastră este că prin conștiința morală strălucește lumina
lui Hristos în noi și cuvântul lui Dumnezeu se exprimă realmente prin vocea
conștiinței. Din păcate, există o literatură cu abordări psihologice care vorbesc
despre conștiință; dar toate vorbesc despre ceea ce altă dată, în limba română, se
spunea „conștiență”.

Din punctul nostru de vedere putem vorbi de conștiință psihologică și de

conștiință morală. Nu se confundă una cu cealaltă, deși una o presupune pe
cealaltă.

Conștiința psihologică

Conștiința psihologică este funcția prin care omul are posibilitatea să ia cunoștință d
e
1
tstările și de actele sale personale și să le raporteze la eu-l său personal,
stabilind raporturi, pe de o parte, între aceste trăiri, cuvinte și fapte și fapte și eul său, iar
pe de altă parte, conștientizează raporturile existente între respectivele trăiri, cuvinte,
emoții, fapte. Conștiința psihologică doar informează eul despre existența diverselor forme
de trăire, de contact cu mediul dinafară, procesează într-un anume fel diversele forme de
contact cu mediul dinafară, diversele idei care ne vin, diversele forme de sensibilitate
cărora le dă o anumită direcție, fără însă să le evalueze din punct de vedere moral.
Conștiința psihologică este un prim nivel la care omul ia cunoștință de ceea ce el este, prin
referință la ceea ce nu este (prin referință la alt subiect, prin referință la mediul
înconjurător etc.). În psihologie, termenul de conștiință desemnează fie conștientizarea
faptului că persoanele umane au propriile procese psihice, fie este funcția de control
exercitată de individ asupra propriilor procese psihologice.

2
 În primul caz, ne referim la posibilitatea subiectului uman ca în anumite
împrejurări să poată accede prin introspecție la conținuturile și la activitatea
propriei gândiri, exprimând acest acces prin forme verbale.

Sub al doilea aspect, conștiința este înțeleasă ca un fel de dispozitiv central

al gândirii care decide, care planifică, care supervizează activitatea altor
mecanisme care îi sunt subordonate.

Conștiința psihologică ,așadar, procesează informațiile din mediul ambiant,

făcându-ne ssă luăm act de ceea ce se petrece în jurul nostru și în propria noastră
individualitate; uneori ea poate să aibă forme pre-reflexive, adică să ne lase
impresia că în ea nu se poate vorbi de un proces de elaborare, de gândire (situațiile
în care avem sentimentul că știm să facem ceva fără să avem nevoie să ni se
explice respectiva formă de comportament sau să explicăm prin cuvânt acțiunea
respectivă), alteori, conștiința psihologică este reflexivă, în sensul că toate
elaborările interioare pe care le presupune îmbracă forma unei gândiri care se
exprimă prin cuvânt. Ideea că funcția aceasta psihologică, conștiința, este centrul
psihismului uman, idee introdusă de Iluminism, va fi contestată de către Freud în
prima jumătate a sec. al XX-lea. După Freud, conștiința este numai o parte a
psihismului, ba mai precis, ea nu are cunoștință de anumite fenomene care de fapt
sunt cele mai importante pentru determinarea comportamentului uman și care se
găsesc în ceea ce se numește subconștient.

Vorbim de conștiința de sine, după cum putem vorbi de o conștiință de grup

(socială), la care se face referință în psihologie și în psihanaliză atunci când se
pune problema reglementării comportamentului și refuzului de a face referință la
conștiința morală.

Prin firea lui, omul este o ființă relațională, prin urmare, o adevărată relație nu poate fi i
realizată decât cu realități de dinafara noastră; ori, prin conștiința psihologică, noi
nu facem evaluări ale realităților din afara noastră, evaluări în funcție de care noi
intrăm sau refuzăm să intrăm în relație cu acele realități. Aceste evaluări le face
ceea ce noi numim conștiința morală.

Conștiința morală este funcția prin care omul se pune într-o relație
axiologică foarte complexă cu realitatea obiectivă, mai ales atunci când se pune
problema binelui moral. Prin conștiința psihologică luăm cunoștință de noi înșine,
în timp ce prin conștiința morală l ia cunoștință de modul de existență în
3
concordanță cu binele moral, evaluat la rândul lui totdeauna de legea morală
înțeleasă ca normă obiectivă a moralității. Norma subiectivă a moralității rămâne
conștiința morală, iar norma obiectivă a moralității rămâne totdeauna legea
morală naturală și legea morală pozitivă (revelația supranaturală a lui Dumnezeu).
Mai concret, rămâne voința lui Dumnezeu, care nu se manifestă totdeauna prin
ceea ce noi numim ,,lege morală”, ci și prin sfaturi, prin învățături diverse, prin
dragostea lucrătoare pe care Dumnezeu și-a arătat-o în lume și față de om.

Dacă ne vom gândi la anumite raporturi care există între conștiința

psihologică și conștiința morală, putem spune următoarele: conștiința morală
afirmă dinamismul responsabil și creator al omului; conștiința psihologică ia act de
anumite stări de spirit și de anumite fenomene interioare pe care le raportează la
eu, fără să le raporteze la o realitate obiectivă, mai precis, fără să le raporteze la
norma exterioară obiectivă. Omul ca ființă socială, liberă, sociabilă, își
orientează viața, dar nu se orientează întâmplător, ci evaluând, încât putem numi
activitate umană liberă și conștientă numai activitatea evaluată prin conștiința
morală care, în fiecare caz concret, face referință la norma obiectivă a moralității.

4
 Raportul dintre conștiința psihologică și conștiința morală

Așadar, din momentul în care stările de spirit pe care le avem, gândurile,

faptele și vorbele noastre le raportăm la norma obiectivă a rațiunii umane, adică
atunci când evaluăm toate acestea la ideea de bine, avem de a face cu conștiința
morală. Prin urmare trebuie să reținem câteva lucruri:

1.)În primul rând, între conștiința psihologică și conștiința morală există un

raport cauzal și o întâietate de ordin temporal, în sensul că conștiința psihologică
precede conștiința morală și conduce personalitatea spre conștiința morală.

2.) În al doilea rând, conștiința psihologică constată existența

fenomenelor subiective interioare (intențiile, trăirile, diversele judecăți, pasiunile,
gândurile, cuvintele) și faptele exterioare fără să își pună problema bunătății sau
răutății acestora. Spre deosebire de conștiința psihologică, conștiința morală
pornește de la existența respectivelor intenții, trăiri, judecăți, pasiuni, gânduri,
cuvinte, fapte și evaluează calitatea mobilelor care au dus în ultimă instanță la
formularea cuvintelor, la săvârșirea faptelor, de unde evaluează și calitatea
cuvintelor, a faptelor, până și a gândurilor care ne animă într-un anumit tip de
comportament. Astfel, putem spune că numai omul are conștiință morală; numai
omul poate raporta faptele sale la legea morală și poate să evalueze aceste fapte în
funcție de această lege. Numai omul poate raporta faptele sale la Dumnezeu, prin
intermediul conștiinței morale. Conștiința morală presupune cunoașterea binelui,
cunoașterea scopului, ideea de responsabilitate, dar și mijloacele de realizare a
scopurilor, (moralitatea mijloacelor de realizare a scopurilor). Animalele au
conștiință psihologică rudimentară, ele fac diferența între plăcut și neplăcut,
durere și plăcere, fără să raporteze plăcutul sau neplăcutul la problemele morale;
animalul nu cunoaște onestitatea faptelor sale ( cu excepția celor dresate în acest
sens, în care, cu alte cuvinte, omul a investit, a făcut un anumit transfer de energie,
și-a pus oarecum pecetea personalității sale pe ele).

Conștiința psihologică și morală țin de trăirile intime ale fiecărei persoane,

dar fiind că viața sufletească a tuturor oamenilor prezintă un înalt grad de identitate
pornind de la stările de spirit ale fiecăruia dintre noi, conștiința psihologică și

5
conștiința morală ale fiecărei persoane p oa t e fi bază de pornire pentru
constatarea și evaluarea stărilor psihologice și a faptelor celorlalte persoane. Prin
analogie, legea morală, care este criteriul obiectiv al faptelor fiecărei persoane, va
rămâne referința obiectivă pentru evaluarea tuturor faptelor omenești. Evaluarea nu
se face în procesul de conștientizare (prin intermediul conștiinței psihologice), ci se
face prin intermediul conștiinței morale care are funcția evaluării gândurilor,
cuvintelor, faptelor, emoțiilor, tuturor stărilor de spirit, dar nici această conștiință
morală nu este ultima instanță care să se pronunțe cu privire la calitatea gândurilor,
emoțiilor etc. Totdeauna rămâne realitatea obiectivă (legea morală sau norma
moralității) care pentru noi este revelația lui Dumnezeu sau faptul, fenomenul,
persoana Mântuitorului Iisus Hristos și învățătura Lui.

6
 Spre deosebire de conștiința psihologică, conștiința morală este funcția
sufletească pr r i n care omul raportează gândurile, cuvintele și faptele sale,
nu numai la propriul său eu ci și la norma morală obiectivă. Conștiința morală este
o funcție a persoanei umane prin care aceasta raportează formele sale de
manifestare în calitate de ființă relațională liberă și responsabilă în cazuri concrete
la principiile legii morale. Dacă prin conștiința psihologică luăm act, așadar, de
modul nostru de a fi și de a ne comporta ca ființă între alte ființe, prin conștiința
morală raportăm modul nostru de a ne comporta la ideea de bine moral obiectiv,
nu subiectiv, evaluând modul nostru de comportare dacă este sau nu în concordanță
cu exigențele legii morale, respectiv cu exigențele voinței lui Dumnezeu.

Din definiția pe care am dat-o conștiinței morale reiese faptul că ea este o

manifestare specifică a personalității umane înțeleasă în integritatea ei: trup,
suflet (rațiune, voință și sentiment). Conștiința umană nu aparține uneia dintre
funcțiile psihismului uman, ci aparține în totalitate integrității ei.

Dacă din punctul nostru de vedere am făcut o distincție între

conștiința psihologică și conștiința morală, în interiorul conștiinței morale putem
distinge un anumit nivel la care constatăm existența principiilor morale
generale (bine și rău), numit în gândirea morală sindereză, și alt nivel denumit
sinidisis care este conștiința morală propriu-zisă prin care adevărurile morale
sunt aplicate la actele concrete. Între sindereză și aplicarea acestor principii la acte
concrete există o anumită relație genetică: se exprimă potrivit silogismului unde
premisa majoră este legea morală, premisa minoră este lucrarea intenționată a
omului, iar concluzia raționamentului este părerea că lucrarea îngăduită sau nu
este conformă sau nu cu norma moralității.

Conștiința morală acționează asupra faptelor noastre sub anumite aspecte:

1. Conștiința antecedentă: se manifestă înaintea săvârșirii unei fapte. In

acest moment cconștiința morală dă indicații asupra bunătății sau răutății faptei
care urmează a fi săvârșită; la a ,cest moment conștiința morală este un
ghid, un legiuitor, un sfetnic. Înainte ca fapta să fie săvârșită, conștiința morală
poruncește, oprește, aprobă sau sfătuiește în funcție de calitatea faptei care poate fi
săvârșită, raportată anticipat la norma obiectivă a moralității. Din punctul acesta
de vedere, subiectul agent care ține cont de existența normei morale obiective
devine responsabil de calitatea faptei care va fi săvârșită, fie bună, fie rea.
7
 2. Conștiința concomitentă: în timpul săvârșirii faptei, conștiința
apreciază fapta omului în lumina exigențelor morale, arătându-ne felul ei corect
sau incorect. În acest moment conștiința este un martor, dar nu un martor pasiv, ci
activ, în sensul că îndeamnă săvârșirea binelui și întoarcerea făptuitorului de la rău.
Conștiința consecutivă: după săvârșirea faptei, conștiința devine judecător, în fața căruia
atât fapta cât și făptuitorul sunt evaluate și sancționate. Sentința acestui tribunal al
conștiinței morale este imediată și promptă, constând în laudă sau blam. Ascultarea
de glasul conștiinței ca moralității, aduce o stare de mulțumire. Permanentizarea
acestei stări poartă numele de fericire, fericirea fiind binele moral și obiectivul
întregii vieți morale creștine.

8
 Consecința și riscul arbitrariului

Nu de puține ori, din nefericire, în numele conștiinței se petrec abuzuri,

confuzii, confruntând conștiința morală cu conștiința psihologică. În măsura în care
conștiința morală va fi înțeleasă ca instanță sufletească a cărei calitate nu este în
mod continuu evaluată și confirmată de norma obiectivă a moralității, apare riscul
unor situații în care, în numele conștiinței, oamenii își permit să își exprime
opoziția față de orice normă obiectivă, de orice valoare deja constituită în lume,
considerată fie desuetă, fie neînsemnată; așa se explică de ce în numele conștiinței,
omul se poate opune legilor statului, tradițiilor, învățăturii Bisericii și respectului
față de omul însuși. Asistăm, așadar, la tendința unei așa-zise privatizări a
conștiinței morale care se extinde asupra propriilor responsabilități în sensul că
această conștiință morală individuală, neraportată la norma morală obiectivă va
trebui să se impună în fața celorlalți și va avea dreptul să invoce obligația ca
societatea în care omul există să se comporte ea însăși în mod corespunzător cu
ceea ce conștiința individuală dictează unei anumite persoane și chiar societății.

Conștienți de faptul că omul nu poate fi om decât în relație cu alte persoane,

pentru a înțelege de ce alegerile morale nu sunt strict individuale, va trebuie să ne
evaluăm pe noi înșine ca părți ale unui anumit întreg (societatea, Biserica); deci
prin absolutizarea conștiinței individuale se poate ajunge la relativizarea valorilor
și a calității celorlalți.

Dacă vrem ca actele noastre să fie cu adevărat acte personale, va trebuie să

înțelegem faptul că nu putem reduce instanța evaluării modului nostru de
comportare, exclusiv la conștiința propriului eu. Faptele gândurile cuvintele sunt
acte personale tocmai atunci când sunt puse în referință cu tot ceea ce ține de
mediul în care trăim. Nu putem absolutiza funcția conștiinței și subaprecia
realitatea în care trăim cu tot atâtea conștiințe ale semenilor noștri, care, și ele,
revendică aceleași drepturi.. Conștiința morală individuală nu poate fi niciodată
alternativa normei morale obiective; nu ne putem sustrage de la dialogul constant
rațional și axiologic cu norma morală obiectivă și cu lumea în care trăim. Prin
urmare, ca omul să trăiască la nivelul unei autentice persoane responsabile de ceea
ce este, conștiința sa morală este și trebuie să rămână funcția spiritului uman prin
care se stopează tendința spre arbitrar, prezentă din nefericire, la acel nivel al
9
psihismului uman pe care psihologia îl numește sine.

Conceptul de sine a fost elaborat de Georg Groddeck (1922) și el va fi

preluat de către psihologie și psihanaliză. In viziunea lui Freud sinele reprezentând
nivelul cel mai de jos al psihismului uman care se manifestă în mod esențial prin
două aspecte: prin tendința de dominare a celuilalt și prin tendința de manifestare a
libidoului. Sinele acesta este nivelul cel mai dezorganizat al psihismului uman și el
va trebui să fie disciplinat sau educat în contactul persoanei umane cu eul (factorul
conștient subiectiv) si supra eul (factorul social). În felul acesta, tendința omului de
a relativiza valorile în funcție de ce vrea sinele va fi modelată în așa manieră, încât
să putem trăi în societate unii cu ceilalți. Astfel, invocând formele primare de
manifestare ale personalității conținute în sine, absolutizăm aceste tendințe primare
relativizând tocmai normele de comportare la nivel personal sau care ne califică
drept persoane într-o lume de persoane.

10
 Conștiința morală – fapt constatat și istoria termenului

Din Antichitatea cea mai depărtată, omul a constatat că are în el o

funcție cu o putere deosebită care îl ajută să își reglementeze viața din punct de
vedere al binelui și a răului. Constatarea aceasta a fost prinsă în gândirea
mitologică în așa manieră că în lumea greco-romană se vorbea de acele Furii și
Erinii care erau expresia sancțiunii acestei forțe pe care omul o are în el și care îi
reglementează acestuia comportamentul. Eriniile erau femei care arătau îngrozitor
și care îi hăituiau pe criminali având șerpi în păr și făclii aprinse în mâini. Eriniile
și Furiile sunt personificarea conștiinței.
Egiptenii vorbesc în mitologia lor de judecata viitoare când se va face
cântărirea inimii adică a conștiinței. Despre marea judecată și despre examinarea
inimii vorbesc și asirienii și perșii și babilonienii și chinezii și indienii. Grecii
antici vorbeau de eumenide care erau spirite războinice care urmăreau și
pedepseau nedreptatea, crima, fărădelegea și nu îl lăsau pe făptuitor nesancționat,
pedepsindu-l mai întâi în conștiință și apoi în viață.

În sec V î.Hr., sofiștii considerau că valorile umane nu erau altceva decât

convingeri care își găseau puterea în legile cetății sau în aprobarea sau dezaprobare
pe care concetățenii cuiva o arătau față de comportamentul anumitor persoane.
Distanțându-se de sofiști, Socrate ( 469- 399 a.Hr) credea că dincolo de toate
aceste obișnuințe pe care societatea le-a impus omului, în om există o anumită
prezență, un anumit daimon care îl împiedică pe om să făptuiască răul.

Prin personajul său Kefalos, Platon va vorbi despre pacea sufletească de care
are parte cel care are o viață curată, dar vorbește și de chinurile celui care nu a
ascultat de glasurile acestui daimon și a făcut nedreptăți. Platon, fără să
denumească această funcție cu termenul de conștiință, consideră că ceea ce noi
numim conștiința morală purcede de la conștiința de sine, obținută prin întoarcerea
persoanei la ea însăși printr-un proces de interiorizare. În al doilea rând, ceea ce noi
numim conștiință morală vine din cunoașterea valorilor, mai precis a ideilor
platoniciene, care sunt exterioare individului. Aceste idei nu și le dă omul lui
însuși, ci el le atrage prin acest proces de întoarcere a realității din afară spre
interior. Și astfel, îmbogățit cu ceea ce reprezintă lumea ideilor, omul poate trăi în
armonie cu el și cu Universul, să câștige acea bună- stare existențială.

Cât privește pe Aristotel, acesta este mai realist decât Platon și consideră că
11
ceea ce îl deosebește pe om față de animal, este faptul că omul poartă în sine
sentimentul de bine și rău, de drept și de nedrept și sentimentul celor care
seamănă sau se găsesc într-o anumită relație cu binele, cu răul, cu dreptul sau cu
nedreptul; acest sentiment este înnăscut în om. Omului nu îi rămâne altceva decât
să pună în lucrare proprietățile gândirii și să acționeze în funcție dde principiile pe
care el le are înnăscute.

12
 Cei care vor da un nume funcției care reglementează comportamentul moral
al omului vor fi stoicii; mai precis Hrisip (282-280 î.Hr.) este cel care îi va da
denumirea de συνειδισις ,syneidesis - sinidisis (ceea ce știm cu, sau ceea ce vedem
împreună cu). Stoicii sunt cei care au elaborat doctrina prezenței Logosului în
Univers. Ei au constatat că sufletele celor care se căiesc sunt nefericite, și aceasta
pentru că ele se căiesc pentru anumite nedreptăți care au făcut în așa manieră, încât
armonia dată de Logos în întregul Univers este perturbată de modul în care cel care
a greșit se căiește pentru nedreptățile pe care le face. Problema importantă pentru
om va fi cum să realizeze relația dintre armonia existentă în Univers și dată de
Logos, de raționalitatea din Univers, cu realitatea pe care o reprezintă fiecare om
în parte.

După stoicii, conștiința, acest tip de cunoaștere specială, face ca Logosul să

fie prezent în rațiunea umană sub forma legii morale; exercitând și urmând acest
principiu de coerență, adică ceea ce exprimă cuvântul syneidesis, omul își pune în
practică înțelepciunea și prin urmare poate ajunge la fericire. Funcționalitatea
conceptului de syneidesis presupunea o anumită tehnică metafizică prin
intermediul căreia legea naturală sau raționalitatea Universului, pătrundea până în
adâncul ființei umane, încât omul putea deveni o ființă cu adevărat rațională. În
egală măsură, conștiința presupunea și o tehnică psihologică, care presupunea o
examinare a ceea ce omul face sau nu face, în funcție de ceea ce îi spune
pedagogul (educatorul).

Rezultatul tehnicii metafizicii, de integrare a cosmosului în structura

microcosmosului, îi va face pe stoici să spună că synεidesis este un fel de Deus in
nobis (Dumnezeu în noi).

Trecând în spațiul latin, cuvântul syneidesis avea să fie folosit de către

Cicero, care îl va traduce prin cuvântul conscientia, adică „acțiunea de a ști
împreună cu”.

„Conștiința morală este un instinct divin” (Jean Jacques Rousseau).

Instinctele sunt funcții sacre puse de Dumnezeu în noi cu finalității precise; ele
sunt însoțite totdeauna de sentimentul plăcerii, iar omul are posibilitatea să
deturneze finalitatea sacră a instinctului, savurând numai plăcerea care întotdeauna
însoțește funcția instinctuală. În această perioadă iluministă asistăm la o
divinizare a omului natural încât se ajunge la conștiința că dacă nu se poate vorbi
13
de un Deus in nobis, dăm omului o satisfacție că de fapt el este absolutul în
Univers și conștiința lui reprezintă totul; de unde se ajunge la idea că această
funcție poate fi uneori exaltată, alteori contestată, încât se ajunge ca prin exaltarea
ei să credem că ceea ce dictează conștiința individuală este absolut sau să
contestăm în numele conștiinței individuale toate valorile pe care societatea, sau
mediul le reprezintă.

Prin urmare, s-a ajuns la un fel de transfer al transcendenței în

individualitatea umană care la rândul ei absolutizată într-o lume ale cărei ideologii
Îl exclud pe Dumnezeu poate să ducă la catastrofe în numele conștiinței. Într-o
asemenea situație, creștinismul care a preluat întreaga gândire cu privire la funcția
conștiinței din gândirea antică și care vine cu contribuția lui din tradiția
fundamentată pe Revelație, aduce aportul său cu privire la ceea ce trebuie să fie și
să rămână conștiința morală.

14
 Conștiința morală în Vechiul Testament

Cuvântul conștiință nu îl găsim decât în Înțelepciunea lui Solomon 17, 10;

dar referințe la conștiință în calitate de instanță morală avem de-a lungul întregii
Scripturi a Vechiului Testament. Pentru a indica această instanță, aghiografii au
folosit, fie cuvântul inimă fie cuvântul minte, fie rărunchi etc. Chiar de la începutul
Sf. Scripturi se cunoștea fenomenul conștiinței care l-a condamnat pe om pentru
căderea în păcat. Adam și Eva, după ce au mâncat din pomul oprit, au realizat că
au încălcat porunca lui Dumnezeu. De aceea, după mintea lor s-au rușinat și s-au
ascus de prezența lui Dumnezeu. De asemenea Cain după ce l-a ucis pe Abel,
David și alții. Avem și cazuri în care conștiința îl felicită pe om după săvârșirea
unei fapte bune, încât judecarea conștiinței în Vechiul Testament este considerată
glasul lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, nu ne întâlnim cu un interes foarte mare cu privire la

funcția conștiinței morale dat fiind faptul că omul se simțea tot timpul că se
întâlnește cu Dumnezeu, că Iahve făcea parte din viața lui; aceasta apropiere în
trăirea foarte intimă a relației omului cu Dumnezeu făcea ca omul Vechiului
Testament să nu se intereseze foarte mult de instanța pe care o reprezenta
conștiința, dat fiind faptul că Dumnezeu Însuși îl instruia și care îi spunea ceea ce
l trebuia să facă sau nu.

Ideea că inima (conștiința) ar fi o entitate autonomă în interiorul omului este

necunoscută în Vechiul Testament. Inima (conștiința) apare ca realitate limitată,
relativă, totdeauna în relație cu Dumnezeu care îi dă și măsura.

Conștiința morală în Noul Testament

În Noul Testament constatăm că Mântuitorul nu folosește cuvântul

conștiință; folosește cuvântul lumină (Matei 6, 32; Luca 11, 36). Apostolul Ioan
vorbește despre inimă care îl condamnă sau îl încurajează pe om, reluând de altfel
modul propriu de a se exprima omul crescut în mentalitatea iudaică. (I Ioan 19,
21).

Termenul de conștiință îl găsim la Sf. Pavel de 20 de ori în Epistole, de 2 ori

în Faptele Apostolilor, de 5 ori în Epistola către Evrei și de 3 ori în Epistola întâi a

15
Sf. Petru. Conceptul de synoidesis se regăsește în Sfânta Scriptură de 30 de ori,
nefiind găsit în Evanghelii.

La Sfântul Apostol Pavel, conștiința morală este universală (Romani 2, 14-

15). Aici Sf. Ap. Pavel vorbește despre existența unei anumite legi la cei care nu au
beneficiul pe care l-au avut evreii prin primirea Torei. Conștiința morală este un
martor incoruptibil și în acest sens ea orientează spre legea lui Dumnezeu, va
asimila prescripțiile acesteia interiorizându-le. Prin conștiință, omul ocitește Legea
și o interpretează; orientată spre faptele omenești conștiința va face o evaluare a
aacestora în conformitate cu binele ca expresia a voinței lui Dumnezeu. În felul
acesta, conștiința va juca rolul de receptor și interpret al calităților faptelor
noastre; conștiința va fi și un martor al

16
sincerității oamenilor (Romani 8, 1, Faptele Apostolilor 24, 7).
Când se pronunță asupra faptelor, conștiința are o serie de funcții: ea ascultă de legea lui
Dumnezeu, adică funcționalitatea ei e garantată în măsura în care, raportându-se la
legea lui Dumnezeu, această raportare nu o pune în conflict cu norma obiectivă, și
în al doilea rând, ea aplică mesajul normei obiective la viața concretă a omului.
Este o funcție foarte importantă care cunoaște realitatea în relație cu realitatea
obiectivă (revelația). În viziunea Sf. Pavel, conștiința obligă, deci nu este o funcție
față de care noi să avem o atitudine indiferentă (Romani 14, 20-21) încât în
viziunea lui tot ceea ce nu este făcut după conștiință este păcat (Romani 14, 23).
Conștiința este instanța ultimă a judecății morale individuale. Acest principiu va câștiga
importanță din ce în ce mai mare în gândirea creștină ulterioară. Rolul jucat de
conștiința morală este scos în evidență de Sf. Pavel de mai multe ori, încât putem
spune că autoritatea creștinului se apreciază întotdeauna în funcție de conștiință
chiar și în raporturile cu autoritățile.
Sf. Pavel scoate în evidență faptul că dincolo de calitatea deosebită a
conștiinței, aceasta este o funcție care trebuie educată. El nu crede că funcția
aceasta ar fi un câștig imuabil primit odată pentru totdeauna de la Dumnezeu sau
din firea noastră; ea este supusă unei evoluții, este un dat existențial variabil care
este legat de calitatea naturii celui în care ea se afirmă. Așa se face că Sf. Pavel
vorbește de conștiință bună (I Timotei 1, 5, 3, 9, II Timotei 1, 3, Evrei 13, 18).
Puritatea conștiinței morale va observa greșelile și o anumită practică inspirată de intenții
corecte. Credința contribuie la purificare. Timotei este sfătuit de Sf. Pavel să se
întărească cu armele credinței. Există și o conștiință rea, bolnavă, întinată,
intoxicată de rău (I Timotei 1, 15; 4, 2) care nu va putea distinge binele de rău și
din acest moment va înceta să mai fie ghidul vieții morale.
Apostații sunt oameni cu conștiință rea (I Timotei 4, 1). Conștiința slabă este
și cea care nu are o suficientă deschidere a spiritului spre a deosebi binele de rău.
Dacă conștiința variază de la unul la altul, și riscă să se înșele, ea este o funcție
care presupune și educația; educarea conștiinței va fi posibilă prin: părinți,
aproapele, autoritatea politică și prin biserică (I Corinteni 8, 11-13, Romani 13,
5, I Timotei 1, 5)
Sf. Pavel acordă un rol foarte important conștiinței morale, dar în gândirea
lui, conștiința morală nu este un Deus in nobis. Ea are o mare importanîă, dar
conceptele cheie cărora Apostolul neamurilor le acordă o atenție deosebită sunt
17
 mai degrabă credința, ascultarea, iubirea, slujirea, care, fiecare în parte, exprimă o
relație care trece dincolo de propria persoană, de propria subiectivitate; conștiința
este o funcție reală foarte importantă a subiectivității, dar ea nu este înțeleasă
niciodată în Noul Testament drept o funcție exclusivă sau exclusivistă; nu este
înțeleasă drept o funcție a spiritului străină de tot ceea înseamnă natura umană;
dimpotrivă, reprezintă o funcție perfectibilă și se perfecționează prin credință.
Conștiința morală este o putere interioară care ne stimulează să primim învățătura
lui Hristos și să ne integrăm mesajului pe care îl presupune această învățătură; a te
întoarce de la învățătura lui Hristos echivalează cu a avea o conștiință fățarnică (I
Timotei 4,2) și ,în mod contrar, conștiința desăvârșită este cea eliberată de și prin
credință și pe care o animă iubirea față de Dumnezeu și de aproapele.
Origen o socotea conștiința călăuza sufletului, iar Sf. Ioan Gură de Aur, spune că: „creând pe om,
Dumnezeu a sădit în firea acestuia judecata nemincinoasă a binelui și a răului”, adică
norma conștiinței, iar Fer. Augustin: „Omule, poți fugi de toate dacă vrei, numai de
conștiința ta, nu. nIntră Intră în casă, retrage-te în lăuntrul tău: nici un loc nu vei afla unde
să te ascunzi dacă păcatele te vor roade”.

18
 Conștiința morală și autoritatea

Conștiința morală nu este un oracol care cu propriile sale puteri ar face să

impună adevărul moral pe care l-ar crea ea însăși. Specificul conștiinței morale este
sasă stabilească armonia între voința umană și binele recunoscut ca atare și sa
indemne pe om sa caute binele înainte de toate și sa ia decizii și sa actionze în
aceasta perspectiva. În acet sens, conștiința și binele obiectiv se spijina reciproc,
binele obiectiv nefiind altceva decât autoritatea lui Dumnezeu. Conștiința morală
cere ea însăși sa fie educată și ghidata. Ea este luminata de armonia creatiei dar mai
ales de deplinatatea minunanta, are voința lui Dumnezeu, făcuta prin Fiul Său,
Hristos. Iluminarea adusa de conștiința umană prin faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a
facut om este accesibila fiecarei fiinte umane care crede în acest Hristos, Om
adevărat și Dumnezeu adevarat și se impartășește de tot ceea ce este adevevărat, de
firea umana asumata de el din Sfânta Fecioara. Deci, Fiul lui Dumnezeu, a
asumat firea umana individuală intreagă din Sfânta Fecioară (nu ideea generală
de om cum spune Biserica romano-catolică sau totalitatea individualităților
umane de peste tot și de oricând, cum spun protestanții) ci pârga,(primitiae,
απαρχη) cα realitate reprezentativă a firii umane. Cu aceasta s-a unit
neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Ea a fost îndumnezeită,
trecută prin moarte și înviată. Pe aceasta a proslăvit-o prin înălțarea la cer și
șederea de-a dreapta Tatălui.
La aceasta fire umană, proslavită, neamestecată, neimpărtită și
nedespartită participăm și în ea ne impartasim de tot ceea ce Dumnezeu a realizat
pentru noi.. Deci, conștiința noastră se intareste din contactul mai mult sau mai
putin intens, cu firea umana asumata de Hristos. Fiecare persoană care intra în
Biserică (Trupul mistic al lui Hristos), crezand în Hristos, se împărtășește de
darurile pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, i le ofera. Astfel se normalizeaza firea
fiecaruia dintre cei care se integreaza în Biserică și în noua ontology deschisă prin
faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și a indumnezeit ceea ce a asumat .

Deci Biserica este prima autortitate de care constiinta va tine seama în

evaluarea faptelor omenești, dat fiind faptul că pe de o parte este mediul ambiant în
care omul găsește firea adecavată cu Cel care este prin excelenta etalonul
normalitatii – Hristos, și pe de alta parte, pentru că numai prin Biserică ni se

19
 conferă Harul Duhului Sfant, care ,,pe cele bolnave le vindecă și pe cele
neputincioase le întărește”.
Conștiința se ssupune Bisericii care se supune autorității lui Dumnezeu. Se supune și
autorității politice, dat fiind faptul că aceasta are o legitate prin legea naturală
conferită de revelație, pe de o parte, și pe de alta parte dat faptului că aceasta
funcție, conștiința morală, are nevoie de ajutorul societatii pentru a-si manifesta
judecățile sale. Sociectatea civilă, nu de putine ori a vrut și se vrea izvor creator al
oricarui drept. În aceasta situație, apar conflicte între autoritatea societății,
autoritatea obiectivă, și autoritatea pe care o are în noi conștiința morală. În ceea ce
ne privește, nu putem sa acordam consideratie unei societăți care nu recunoaste că
trebuie sa se gaseasca în acord cu conștiința morală și cu legea morală naturală și
pozitivă. Și aceasta ,pentru că legile nu obliga decât dacă sunt în acord cu legea
morală într-o societate normala. Pentru a lua decizii morale omul trebuie să facă
apel la instanta ultimă care NU este societatea ci conștiința armonizată de legea
morală, nu de legile civile.

20
 Libertatea de conștiință și libertatea de opinie

Articolul 18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) spune :,,

Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie.”
Această formulare a dat și dă mult de gânditi oamenilor politici și eticienilor.
Inseamnă aceasta că omul are dreptul să acționeze peste tot și în orice împrejurare
după bunul său plac, invocând dreptul la libertatea de gândire și de conștiință ?
Acest articol legitimează, oare orice conduită ? Recunoașterea libertății de gândire
și de conștiință ar putea, oare, legitima forme de comportament care să favorizeze
tendința unor persoane de a se eschiva de la exigențele pe care le presupun
Adevărul și Binele ? Derive din acest punct de vedere există, din păcate. Sunt ele
justificate din punct de vedere moral ? Putem face uz de libertatea de conștiință și
de libertatea de opinie în orice împrejurare ? Mai jos vom încerca să dăm un
răspuns acestor întrebări.
În față legilor civile, omul poate face uz de libertatea de conștiința și de
obiectia de conștiința. așa se explica unele conflicte din unele societăți și au stiut sa
gestioneze cazurile intitulate libertate de conștiința. În ceea ce privește aceasta
liberate de constiință – își gasește originea în libertatea demnitatii umane.
Libertatea de conștiința cauta sa își gaseasca justificarea în ceea ce general vorbind
reprezintă Drepturile Omului. Libertatea de constiinta nu trebuie sa fie opusa
adevarului și binelui moral. În ceea ce privește domeniul relios, sfera credinței,
libertatea de conștiința este un drept fundamental, adica orice persoană are dreptul
la libertate religioasă, deci nu poate fi constrânsa sa nu creada sau sa creada altceva
decât conștiința sa îi permite. Libertatea religiasă nu este altceva decât libertatea
mintii umane responsabile. Dar, trebuie precizat faptul că atuci cand vorbim de
libertate de conștiința nu trebuie sa înțelegem acea libertate drept libertatea lasata
constiintei de a crede și de a face ceea ce i se pare ei că este bun din punct de
vedere subiectiv și obiectiv.
Exersandu-se, ea nu trebuie sa duca la relațivism că și cum toate opiniile ar fi
echivalente și că și cand ar fi imposibil sa facem o judecata de valoare adevarata.
Conștiința nu este liberă sa caute sau sa nu caute adevărul și binele moral.
Adevărul și binele moral sunt condițiile înseși ale bunei functionari a constiintei.
Adevărul și binele moral există înaintea existentiei fiecarei persoane în parte.
Libertatea de conștiință se sprijina pe de o parte pe libertățile publice din
adevăratele democratii, iar, pe de alta parte, pe protectia naturala pe care si-o ofera
21
 omul însuși în ceea ce numim obiectia de conștiința.
Obiectia de conștiința desemneaza refuzul ascultarii de care este capabila o persoană, în
numele valorilor, principiilor obiective, general recunoscute, sau în numele unei
legi superioare. Obiecția de constiință nu poate fi invocata în cazuri de lașitate sau
când ea va fi invocată ca un subterfugiu pentru a scapa de o obligație legitimă,
pentru a scapa de consecintele unei fapte rele. Obiecția de conștiința nu poate fi
invocata decât impotriva unei legi omenesti pozitive dovedita că fiind rea. Nu se
poate face caz de obiecție de conștiința în față legilor lui Dumnezeu. și nici
impotriva legii morale naturale sau conștiința morală pozitivă. Din moment ce își
trage esenta din voința divinăea s-ar nega pe sine. Se poate prezenta în doua
cazuri :
1. cand legea sau ordinul sunt obiectiv rele atunci cand legea sau ordinul contravin
exigențelor binelui moral că realitate general recunoascuta.
2. când legea sau ordinul nu sunt în mod obiectiv rele dar rânesc convingerile și valorile
socotite de subiectul uman foarte importante, daca nu chiar superioare legii sau
ordinului respective. Obiecția de conștiința ramâne refuzul de a se supune, dar care
va fi insotit de o compensatie pentru că ea să nu devina un factor de dezordine
sociala. Obiecția de conștiință nu trebuie confundat cu libertatea de opinie
subiectivă și individualistă pentru că în acest caz vom avea de aface cu o conștiință
de-a dreptul eronată.

22
 Ființa conștiinței morale

Conștiința morală este o facultate a spiritului uman, distinctă de rațiune, de

voință și de sentimente. Așezată în adâncul personalității umane, conștiința morală
conferă omului înțelegerea semnificației vieții sale, nu doar constatarea existenței
sale, conferă omului înțelegerea faptului că există unui plan dumnezeiesc superior
oricărei orânduiri omenești sau pur naturale și în funcție de acest plan, omul
percepe vocația sa în lume și că în interiorul acestui plan își împlinește vocația în
calitate de ființă liberă și responsabilă.

Conștiința morală este instanța subiectivă în fața căreia omul este chemat să-
și asume responsabilitățile sale fundamentale față de Dumnezeu; de aceea ea are o
dimensiune religioasă. Conștiința morală este o manifestare integrală a
personalității umane, de aceea în constituirea ei nu putem nega elementele
intelectuale, elementele afective, elementele voliționale, fără însă să reducem
conștiința morală la vreunul dintre aceste trei elemente.

Intenționând, așadar, să vorbim despre conștiința morală, mai întâi am spune

câteva lucruri despre ce nu este conștiința morală:

1. Conștiința morală nu se identifică cu conștiința psihologică; conștiința

psihologică este o formă de cunoaștere subiectivă, conștiința morală este o formă
de cunoaștere axiologică, adică în funcție de judecățile de valoare pe care le facem.
Conștiința psihologică nu se angajează, pe când conștiința morală este un judecător
care apreciază; conștiința psihologică oferă un suport funcționării conștiinței
morale;
2. Conștiința morală nu se menține numai la nivelul principiilor
generale; ea este o cunoaștere practică, pentru că se coboară la cazurile concrete.
De aceea ea nu are siguranța și nici infailibilitatea judecăților cu simțț moral, ci
dimpotrivă cunoaște și o serie de nereușite, încât nu nu exclude eroarea, dubiul,
angoasa. Conștiința morală desemnează atât simțul înnăscut pe care îl îl avem cu
privire la constatarea simțurilor morale generale, dar ea veghează și asupra
aplicării acestui simțământ prin care noi recunoaștem principiile generale ca să
le aplicăm la cazuri concrete.
3. Conștiința morală nu se confundă cu judecata pe care o facem să
alegem întrere contrarii sau atunci când vrem să alegem o variantă dintre mai
23
multe. Judecata făcută de conștiința morală este una reală; ea presupune
activarea capacităților intelectuale ale personalității, dar judecățile acestea
raționale de care e susceptibilă conștiința morală sunt fertilizate de judecățile
axiologice. Fără a se confunda cu funcțiile sufletului omenesc (rațiunea, voința și
sentimentul), conștiința este o funcție care dă mărturie, care obligă, care judecă și
este un act în care se aplică un anumit tip de cunoaștere la cazuri concrete
(cunoașterea valorilor morale); de aceea ea nu interzice și nu stimulează pentru o
anumită faptă, decât pentru faptul că ea presupune întotdeauna o judecată de
valoare. Ea aprobă sau condamnă anumite fapte, fie pentru faptul că ea face o
judecată explicită, metodică, cu privire la faptele respective, fie dând sentimentul
de satisfacție și de mulțumire care în primul rând este produsul unor mecanisme
care

24
se produc în subconștientul omului și care sunt de cele mai multe ori mult mai profunde
decât cele care se petrec prin actul de raționalizare, de teoretizare, de gândire logică.

Dacă conștiința morală este o judecată, putem spune că ea este mai degrabă
o funcție în care domină capacitățile intelectuale ale personalității; noi recunoaștem
elemente intelectuale în alcătuirea funcționării conștiinței morale, dat fiind faptul
că nu putem să facem o evaluare fără să judecăm asupra ei. Fiind așadar funcția
prin care normele generale ale moralității se aplică la cazuri concrete, conștiința
presupune un proces de judecată.

Ființa conștiinței morale nu este dominantă de funcția raționalității ființei. În

ea seconstată și o doză foarte puternică de afectivitate. Iubirea binelui presupune o
ură irepresibilă împotriva răului. Dorința împlinirii datoriei morale și a valorilor
morale generale presupune atașarea afectivă față de ele, după cum bucuria pentru
făptuirea unui bine și a datoriei este de dorit și de așteptat în modul nostru de
comportare, așa cum nu așteptăm regretul, nu așteptăm remușcarea și nu ni le
dorim pentru faptele pe care le-am săvârșit. De multe ori, atașarea față de valorile
morale este mult mai eficientă decât raționamentele reci; de foarte multe ori
rațiunea nu poate explica elementele puternice ale naturii emotive, legate de stările
de conștiință.

Cu toate acestea, nu putem spune că ființa conștiinței morale s-ar reduce la

nivelul angajamentului afectiv sau al lipsei acestuia; de multe ori te poți angaja și
pe căi foarte greșite, încât nu putem admite că ființa conștiinței ar sta într-o
legătură profundă față de valorile morale. Conștiința morală este o facultatea a
spiritului uman cu puternice elemente voliționale care îndeamnă persoana să
accepte și să înfăptuiască binele; omul moral are anumite predispoziții pentru
înfăptuirea binelui moral și evitarea răului, dar aceste predispoziții nu sunt, cum
spunea Jean-Jaques Rousseau, un instinct al binelui. Instinctele sunt funcții care au
întotdeauna un scop precis: instinctul de foame nu se satisface bând apă. De aceea
Jean-Jacques Rousseau exagera: avem predispoziții pentru împlinirea principiilor
morale care sunt foarte puternice, dar care nu exclud nici aspectul afectiv, nici
aspectul rațional, nici aspectul axiologic din modul în care funcționează conștiința
morală. Cele 3 funcții ale personalității umane se recunosc în substanțialitatea
sufletului omenesc unde mintea cu puterea ei judecă și apreciază, dar se și
cutremură atunci când din motive obscure de ordin afectiv sau volițional se opune
judecăților clare și evidente ale rațiunii; la rândul ei, voința se cutremură când se
25
lasă rătăcită de mirajul unei afectivități superficiale și de imaginarul iluzoriu; de
fapt se cutremură sufletul însuși, rănit de confuzia si din neînțelegerea propriilor
sale facultăți.

Așadar, în ființa conștiinței morale nu putem vorbi de vreo întâietatea a

vreuneia dintre cele 3 facultăți ale spiritului uman ci toate își au rostul lor, dar
constatăm că ceea ce noi socotim conștiință morală are o putere asupra oricăreia
dintre cele trei funcții și mai totdeauna asupra celor trei luate împreună. Prin
conștiința morală, omul trebuie să se recunoască o ființă integrată în ceea ce prin
revelație am aflat că au fost create bune foarte de Dumnezeu. Deci, dacă nu va fi
unit cu realitatea Binelui absolut, omul nu poate să fie o ființă cu adevărat integră,
iar pentru aceasta este ajutat tocmai de conștiința morală.

26
 Conștiința morală este funcția persoanei umane prin care aceasta este
oarecum împinsă să caute unitatea desăvârșită, iar această unitate desăvârșită nu
poate fi găsită atâta vreme cât omul nu se simte unit cu binele absolut și cu
frumosul autentic. Recunoaștem in același timp că societatea exercită o influență
deosebită asupra modului în care funcționează conștiința morală, fără ca aceasta să
fie produsul societății; recunoaștem în egală măsură că de-a lungul istoriei asistăm
la schimbări ale modului în care s-a făcut raportarea la bine, încât de-a lungul
istoriei nu putem nega faptul că au existat influențe asupra modalității de
funcționare a conștiinței morală. Conștiința morală a fost întotdeauna influențată de
modul în care omul s-a înțeles pe sine în Univers.

Sigmund Freud spunea despre conștiința morală că aceasta este un fel de

super-ego pe care societatea îl impune indivizilor; de aceea el recomandă
educarea conștiinței morale. Conștiința morală este o funcție care presupune efort
educativ.

Din punct de vedere creștin, conștiința morală este funcția sau aptitudinea
ființei umane prin care comportamentul uman este evaluat din punct de vedere
moral, chiar dacă principiile moralității nu sunt înțelese peste tot la fel. În ceea ce
privește calitatea aprecierii morale a comportamentului uman, conștiința morală
presupune o educație, presupune influența mediului așa cum le presupune și
celelalte funcții ale personalității umane. De vreme ce omul este creația lui
Dumnezeu, rezultă că și la originea conștiinței morale se află tot Dumnezeu. El
este cel ce l-a înzestrat pe om cu anumite funcții somato-psihice ca să fie apt pentru
împlinirea chemării sale în lume. Toate aceste funcții au finalitatea lor, la fel și în
cazul conștiința morală; ea este norma morală subiectivă a moralității și funcția
care veghează la aplicarea și la împlinirea normei obiective a modalității. Ea este
un dar al lui Dumnezeu pe care omul îl are din faptul creației, nu și l-a constituit
de-a lungul evoluției sale istorice și nici nu l-a primit după căderea sa în păcat, cum
spun protestanții. Dacă înainte de păcat, conștiința morală nu era supusă
remușcărilor, după păcat ea va depune mărturie asupra dezbinării și păcatului,
devenind un mijloc de pregătire pentru răscumpărare. După păcatul primilor
oameni, conștiința s-a slăbit, s-a debilitat, de aceea ea are nevoie de restaurare și
are nevoie de educație.

În al doilea rând, conștiința morală nu este o funcție autonomă în raport cu

celelalte funcții ale spiritului uman. Recunoaștem o anumită posibilitate de control
27
a conștiinței morale asupra celorlalte funcții ale personalității, dar ea nu
funcționează independent de ele. Are o anumită dependență și de educația
subiectului uman și față de mediul în care subiectul uman a trăit. Puterea ei vine de
la firea însăși și în măsura în care noi înțelegem că firea restaurată prin har are
posibilitatea să facă în așa manieră încât funcțiile ei să se manifeste la alt nivel, la
fel și conștiința morală a unei ființe restaurate și integrate în Biserică poate face
dovada unui simț mai dezvoltat cu privire la raportarea faptelor concrete la
norma obiectivă a moralității decât conștiința altei persoane care n-a avut
posibilitatea restaurării ei prin har.

Conștiința morală nu poate fi produsul obișnuinței sau produsul societății. Ea

poate fiacoperită de întuneric, dar nu poate fi nimicită pentru că este de la
Dumnezeu. Autoritatea pe

28
care conștiința morală o are în viața fiecărei persoane sănătoase este dată tocmai de faptul
că ea este un dar al lui Dumnezeu. Este una din funcțiile personalității, dar mai
profundă decât acestea o confirmă faptul că: judecățile raționale, oricât de perfecte
din punct de vedere formal s-ar dovedi, în cazurile mustrării de conștiință nu sunt
suficiente; rațiunea nu controlează modul de funcționare al conștiinței morale, care
în sine este profund rațională, chiar dacă conceptul de
„rațional” nu este totdeauna sinonim cu conceptul de „logic”. În modul ei de funcționare,
pe lângă logică, conștiința morală presupune și axiologia și responsabilitatea față
de norma obiectivă a moralității, față de revelație. Funcția aceasta, conștiința
morală, este funcția sufletului omenesc cu care a fost dotat omul în vederea
cunoașterii scopului și a responsabilității sale morale; numai prin modul corect de
funcționare a acesteia, omul dobândește înțelegerea necesității respectării legilor, a
ordinii morale, precum și necesitatea trăirii în armonie cu toate punctele de
referință între care ne-a fost dat să trăim. De aceea a nu asculta de această facultate
a spiritului, înseamnă a nu asculta de ordinea morală și, în ultimă instanță,
înseamnă a nu asculta de voința lui Dumnezeu.

Felurile conștiinței morale

I. Din punct de vedere al cuprinsului, conștiința este:

1. Conștiință morală obligatorie, atunci când îndeamnă sau oprește la săvârșirea unei
fapte, în conformitate cu legea morală obiectivă;
2. Conștiința morală permisivă, dacă se referă la o faptă permisă sau indiferentă.

II. Cu privire la fapta săvârșită:

1. conștiința aprobă, justifică și răsplătește
2. dezaprobă, acuză și pedepsește

III. Din punct de vedere al raportului în care se găsește cu legea morală:

1. Dreaptă, atunci când judecățile ei sunt în concordanță totală cu legea morală
obiectivă;
2. Sigură, atunci când se fundamentează pe conștiința și cunoștința reală a
îndatoririlor pe care omul le are;
3. Rătăcită, atunci când judecățile ei sunt în dezacord cu legea morală obiectivă;
4. Îndoielnică, atunci când găsește suficiente motive, atât pentru săvârșirea cât
29
 și pentru nesăvârșirea anumitor fapte; este starea indecisă în care se găsește
subiectul agent, dar această conștiință îndoielnică se datorează faptului că omul nu
cunoaște suficient exigențele normei obiective ale moralității.

IV. Din punct de vederea al intimității funcționale:

1. Poate fi trează, atunci când sesizează prompt și eficace în ce măsură fapta săvârșită
este conformă normei morale a moralității sau nu;

30
2. Poate fi adormită și laxă, acea conștiință morală care diminuează gravitatea
faptelor săvârșite, datorită unor principii false pentru care omul optează uneori sau
datorită lipsei unor principii foarte bine fixare în subconștient. Așa se face că o
asemenea conștiință vede păcatele grele ușoare și păcatele ușoare grele. Laxismul
nu se confundă cu conștiința morală generoasă, care vede întotdeauna principiile;
conștiința laxă se datorează slăbirii simțului moral, conștiința generoasă se
datorează smereniei care îl poate stăpâni pe subiectul uman. Conștiința scrupuloasă
este atunci când greșeli foarte mici sunt văzute ca fiind foarte grave, încât persoana
se găsește într-o continuă angoasă. Această scrupulozitate se poate datora uneori
unor deficiențe de ordin psihic. Pe de altă parte se poate datora lipsei de clar-
viziune cu privire la viața morală. Sunt oameni care sunt măcinați de grija de a
nu cădea în păcate ușoare. Această scrupulozitate e o mare problemă încât poate
duce la un moment dat la stări patologice sau la laxism. Conștiința scrupuloasă se
constituie și în momentul în care persoana este controlată de sentimentul de frică și
nu de iubire, că Dumnezeu pedepsește, nu iubește.
3. Poate fi fariseică, acea conștiință ipocrită în care toate formele noastre de
comportament în esență par a fi normale, dar, de fapt, sunt cu totul altceva decât ar
trebui să fie în realitate.

Toate aceste tipuri de conștiință le putem aplica la oamenii sănătoși, în

sensul general al cuvântului (chiar dacă un om cu adevărat sănătos nu este nici lax,
din punct de vedere moral, nici scrupulos,nici ipocrit). Atunci când avem de a face
cu infantilism, cu cazuri de instabilitate neuropsihică, lucrurile se schimbă; în
evaluarea acestor lucruri vor intra și alți factori, mai ales factorii medicali.

Conștiința morală și educația

Conștiința morală fiind o funcție ca celelalte funcții ale spiritului uman, a

unei ființe într- un proces de desăvârșire presupune raportarea ei la anumite
autorități, presupune posibilitatea educării ei. Funcția centrală a conștiinței morale
este aceea de a realiza armonia între voința individuală și binele obiectiv
recunoscut ca atare îndemnându-l pe om să înfăptuiască acest bine; în felul acesta,
binele obiectiv este împlinit în funcție de recunoașterea autorității în care el se
integrează și anume revelația lui Dumnezeu.

Uneori în fața legislației civile, omul poate face uz de libertatea de conștiință

și de libertatea de opinie, dar trebuie să realizăm că în situații de genul acesta nu
31
putem să împingem libertatea de conștiință și libertatea de opinie până într-a acolo
încât în numele acestora eu să devin un element care nu mai ascultă de nicio
autoritate. Conștiința morală are nevoie să fie educată și educarea aceasta trebuie
să fie făcută de factori responsabili în acest sens: familie, Biserică, societate, încât
putem afirma că spiritul cel mai puternic în procesul de educarea a conștiinței
morale este credința dreaptă, credința iluminată de puterile rațiunii și harul lui
Dumnezeu. Credința autentică spulberă îndoiala scrupulosului și indiferența
laxistului; rugăciunea făcută din credință este un mijloc excelent de
consolidare morală. Pentru consolidarea conștiinței morale este nevoie ca omului
să i se ofere o educație adecvată în familie și școală, de unde îndrumarea
duhovnicească nu poate lipsi, dimpotrivă duhovnicul având un rol foarte important;
el îl echilibrează pe scrupulos și îl poate stimula pe laxist spre împlinirea menirii
sale în lume.

32
 Educația conștiinței morale presupune obișnuirea omului cu
exigențele normei morale obiective, dar pentru împlinirea acestei
obișnuințe trebuie să fie luată în calcul perceperea efectivă a binelui real în
viața noastră. În felul acesta, conștiința va fi înțeleasă nu ca o simplă lege
obiectivă, nu ca un îndemn cinobic, ci va fi înțeleasă ca o funcție pe care
omul este privilegiat că o are, care îl ajută pe acesta să cunoască realmente
binele și să îl împlinească. Ori a cunoaște binele nu este o problemă de
ordin teoretic, ci este o problemă de amestec, de unire existențială.

33