TRUPUL MORȚII ȘI AL SLAVEI

-scurtă introducere la o terapeutică a trupului-

I. Trup însuflețit, suflet viu

Creștinismul este cu adevărat religia întrupării și învierii trupului: ”Cred (...) într-Unul
Domn, Iisus Hristos, (...) și a înviat din morți. (...) Aștept învierea morților”-astfel
mărturisește Crezul niceo-constantinopolitan, sau ”învierea trupului”, cum preferă Crezul cel
numit ”al Apostolilor”.
Trupul exprimă persoana, nu este doar un obiect al acestei lumi, ci este cineva,
manifestarea, limbajul unei persoane. În Sfânta Scriptură omul este desemnat fie ca ”trup
însuflețit”, fie ca ”suflet viu”. Omul nu are un suflet, ci este un trup însuflețit. Organele
fiziologice simbolizează și întrupează cumva o dimensiune sau alta a sufletului. Duhul omului
este acea ”inimă” adâncă în care persoana își adună și deschide trupul creat ca să fie însuflețit de
Duhul Sfânt. Trupul poate, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, să devină ”duhovnicesc”, dar
dacă el se leapădă, își caută identitatea în sine exclusiv, trupul reprezintă mărginirea pecetluită
de moarte a creaturii despărțite de Creatorul ei și astfel duhul va deveni ”trupesc”. În Rai, Adam
și femeia lui erau goi și nu se rușinau, dar când s-a stins lumina care-i îmbrăca(și care se poate
aprinde iarăși într-o iubire adevărată), li s-au deschis ochii și au cunoscut că erau goi.
Omul este prezent în lume numai prin realitatea sa trupească pe care însă, uneori, o
depășește dezvăluind astfel ireductibilitatea persoanei străbătută și întemeiată de o chemare
pentru care, dacă trebuie, își poate sacrifica trupul. Omul se reabilitează ca vocație personală
”dându-și viața pentru prietenii săi”. Persoana poartă în adâncul ei nu numai un dor pe care
nimic din această lume nu-l poate potoli, dar și ”palatul memoriei” pe care-l cerceta tânărul
Augustin, această misterioasă unitate care, de-a lungul vieții, sintetizează și integrează
momentele timpului și ”țărâna pământului”.

II. Trupul lui Hristos și trupul liturgic

Un creștin nu poate vorbi despre trup decât pornind de la Întruparea Cuvântului, de la

Pătimirea și Învierea Sa. Trupul Său de jertfă și de rugăciune devine trupul unificat al omenirii
și al universului pătruns de comuniunea treimică. Trupul lui Hristos este întregul univers și
omenirea întreagă, asumate prin iubirea fără de margini, cară dăruiește și iartă, re-creează. Prin
Învierea lui Hristos moartea noastră, toate morțile care ne taie viața, devin cale de înviere. Între
Cruce, pogorârea la iad și zorile Paștilor, locul absenței Sale este umplut pe veci de Însuși
Dumnezeu.
Adevărata Sa Transfigurare, prefigurată pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față, a avut
loc în întunecimea morții și a iadului, pentru ca trupul stăpânit de stricăciune să fie îmbrăcat în
lumină(veșmântul alb cu care e îmbrăcat noul botezat și prin care se redobândește trupul din
Rai). Prin Înviere, ființa întreagă a lucrurilor este mântuită și trăiește deplin și pentru totdeauna,
spune Sfântul Dionisie Areopagitul. În Adam Cel desăvârșit, trupul precar, supus mărginirii
1
și morții, devine trupul Învierii, trupul slavei. Această transfigurare a universului rămâne
iradiere ascunsă, tainică, la care, deci, și noi revenim tainic prin Sfintele Taine. Prelungind
cuvântul Sfântului Grigorie de Nazianz: ”Câteva picături de sânge au reînnoit tot pământul”, lui
Serghei Bulgakov îi plăcea să spună că pământul, primind sângele țâșnit din coasta străpunsă a
lui Hristos a devenit un imens Graal(Potir)...
Prin Sfânta Liturghie omul se statornicește în acest Trup viu și de viață dătător. Olivier
Clement o denumește ”trupeasca Liturghie”. În Sfânta Liturghie oamenii, fiecare și împreună,
trebuie să-și facă ucenicia trupului ca trup liturgic, ca trup care înviază prin participarea
euharistică la Trupul Celui Înviat. Cultul creștin, care este în căutarea comuniunii și nu a transei,
constituie singura posibilitate de a exorciza o sacralizare narcisiacă și angoasă a trupului, având
în același timp puterea de a vindeca prin ansamblul său tradițional de gesturi. Sfânta Liturghie
ne așează pe fiecare la locul lui în Trupul lui Hristos, spațiu nemărginit al Suflării care poartă
lumea, dar și lăcaș al Tatălui. Trup în care comuniunea Sfintei Treimi se oferă comuniunii
omenești. Liturghia face timpul permeabil la Împărăția care vine și față de care și timpul, la
rândul său, se deschide. Ciclurile astrale nu-l mai robesc pe om, ci îi celebrează libertatea,
gravitând în jurul ”Soarelui dreptății”. Nașterea Domnului îi oferă solstițiului de iarnă întreaga
sa semnificație de întoarcere a sensului: noaptea își oprește creșterea și renaște ziua. Paștile sunt
”noaptea luminoasă”, din momentul în care echinochțiul echilibrează lumina și întunericul, iar
întunericul e luminat de luna plină. Temporalitatea săptămânii își găsește sensul în ziua de
Duminică, întâia și a opta zi, reprezintă în Hristos(Alfa și Omega) proiectul paradisiac și
desăvârșirea din Împărăție. În Sfânta Liturghie trupul devine limbaj, el ascultă Cuvântul în
desfășurarea Sa imnografică și Îi răspunde prin întreaga lui capacitate de a se exprima prin
gesturi: prosternându-se, cu fruntea lipită de pământ, trup de smerenie făcut țărână, devenit
pământul cel bun în care sămânța rodește o sută, după parabola Semănătorului; în picioare, în
libertatea de fiului adoptiv, mijlocitor chemat să desăvârșească sintezele hristologice – a
pământului cu Raiului, a lumii sensibile cu lumile îngerești, a vizibilului cu invizibilul, a creației
cu Creatorul. În Sfânta Liturghie se săvârșește sacramental și taina lucrurilor, această
binecuvântare a cosmosului care, reluată în rugăciunea particulară, cea a meselor de exemplu
dobândește o mare importanță pentru societatea noastră care caută din instinct șocul revitalizant
al elementelor. Treptat, dacă rugăciunea personală reînnoadă, permanentizează, interiorizează
rugăciunea liturgică, ”trupul morții” începe să se prefacă în trupul vieții, angoasa din adâncul
nostru se transformă în încredere și ubirea de sine în lepădare de sine. În Sfânta Liturghie omul
învață să devină ființă liturghisitoare, e chemat să participe la doxologie cu întregul său trup și
mai ales cu sufletul.
Totul, în acest trup al lui Hristos și adunare eclesială, începe și se desăvârșește în Sfintele
Taine. Botezul ne altoiește în trupul proslăvit al lui Hristos, semănând în noi sămânța trupului de
slavă. Ungerea cu Sfântul și Marele Mir e inseparabil legată de Botez. Mirul este un adevărat
poem de miresme, un ulei parfumat cu toate parfumurile lumii pe care preotul îl depune peste
noi ca pe o flacără a Cincizecimii. Spunând de fiecare dată ”Pecetea darului Sfântului Duh”,
unge organele de simț, urechile, ochii, nările și gura, apoi pieptul, adică inima, centrul și altarul
omului, apoi mâinile și picioarele, astfel încât de aici înainte omul să absoarbă prin toate
simțurile sale Suflarea Duhului și să lucreze și să meargă în Viața înviată. În Sfânta Euharistie,
Taina Tainelor, Dumnezeu Întrupat, Răstignit și Înviat Se face pentru noi băutură și mâncare,
satisfăcând deplin dorința fundamentală a omului, elanul spre o viață mai puternică decât
moartea.

2
 Sfânta Liturghie ne ajută să discernem în întâlnirile cu ceilalți oameni, cât și în relația cu
natura, infinite potețialități euharistice. ”Mulțumiți pentru toate”(Faceți din toate o
euharistie) scria Sfântul Apostol Pavel Tesalonicenilor și poate că aceasta este cea mai bună
definiție a vieții creștine. În Hristos, mădularele trupului Său devin preoții lumii. Nu mai există
nici o ruptură între sacru și profan, totul trebuie să fie Euharistie, în care fiecare primește o
umanitate reunificată, părtașă la taina Treimii, care unește nedespărțit unicitatea și alteritatea.
Suntem chemați să realizăm dogma socială a comuniunii otologice a tuturor oamenilor și să
slujim necondiționat unicitatea fiecăruia. Sfânta Liturghie este profetică; ne ajută să ne formăm
într-o contemplare creatoare a ființelor și lucrurilor prin care slobozim slava îngropată în ele,
care, de acum înainte, poate circula liber, în Hristos, între pământ și cer. Euharistia ne învață că
trupul exprimă persoana când, în Hristos închipuie consubstanțial pe Tatăl, devine chipul mereu
mai fidel al lui Dumnezeu, și prin aceasta ”consubstanțial” cu toți ceilalți.

III. ”Omul cel tainic al inimii”(I Petru 3, 4)

Trupul trebuie să devină conștient de învierea sa în Cel ce a înviat din morți și de aceea
scopul ascezei și al spiritualității creștine este de a trezi în ”trupul morții” ”trupul slavei”, cu
puterea biruinței pascale a lui Hristos. Asceza(=exercițiu, luptă) urmărește omorârea elementelor
morții legate de existența noastră pentru ca să urce în noi viața lui Hristos, ne ajută să
descoperim lumea ca dar al lui Dumnezeu, ca dialog între El și omenire.
Patima care le condiționează pe toate celelalte este moartea. Patimile sunt în același timp
fugă din fața acestei angoase și sete de absolut, dar în necunoașterea absolutului. Energia
uzurpată de patimă nu trebuie suprimată, ci metamorfozată. Întoarcerea se face prin metanoia,
care înseamnă o reînnoire a felului de a sesiza realitatea. Păcatul(cel esențial fiind cel prin care
”pe mine însumi idol m-am făcut”-Canonul Sfântului Andrei Criteanul) este despărțire,
confuzie, narcisism metafizic. Cele două ”maici” ale tuturor patimilor sunt lăcomia și mândria.
Credința(încrederea în Dumnezeu) și smerenia(acceptarea că existența este dată de El) prefac
treptat patimile în virtuți, în puteri divino-umane, forme de participare la energiile dumnezeiești
prin firea umană îndumnezeită a lui Hristos. ”Pomenirea morții”, scoțând la iveală starea de
moarte spirituală, devine astfel ”pomenirea lui Dumnezeu” Cel Înviat, care nu încetează să
coboare în iadul nostru lăuntric pentru a ne dezrobi. Patima, transfigurată prin Pătimirea lui
Hristos, se transformă în com-pătimire în sensul cel mai puternic al cuvântului.
Pentru unirea treptată a inimii cu mintea este nevoie de ”păzirea inimii”, de distanțarea
de fluxul psihismului, prin ancorarea de stânca Numelui lui Iisus. Pornind de la ”inima-minte”
reunificată și iluminată, harul se comunică întregului trup care devine în mod conștient împăcat
cu sine, dar nu în narcisism, ci în binecuvântare, în bucuria ființei nepătimitoare. În această stare
omul devine preotul lumii în altarul inimii sale, preotul liturghiei cosmice. Mântuirea cere
descifrarea universului, înălțarea lui ca ofradnă la cele cerești. Pentru cel care se roagă în inima
lui, lumea întreagă este o biserică.

3
 IV. Asceza și dorința

Asceza nu poate fi înțeleasă decât din perspectiva trupului ce va învia, a trupului liturgic.
Ea ăi îngăduie omului să vadă și altceva decât obiecte de posedat, de consumat, de distrus, să
vadă în lucruri ”cuvintele” fără grai ale Cuvântului, aceleași care se fac auzite în Scriptură și se
dăruiesc ca mâncare în Sfânta Euharistie.
Întreaga epocă, mai ales în momentul ”revoluției sexuale” care a urmat după prăbușirea
dramei din 1968, ca o consecință sau compensație, a exaltat concretețea trupului și a dorinței, a
trupului ca trup al dorinței. Care este scopul dorinței? Creștinismul, în expresia sa patristică, îi
dezvăluie întreaga semnificație: dorința este dinamismul pe care Dumnezeu îl insuflă creației
Sale pentru ca aceasta să se avânte către El. Erosul este astfel în așteptarea lui agape. Dumnezeu
are ”două mâini”, spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Duhul aprinde în
făptură o dorință ce nu poate fi potolită decât prin revelația Fiului. Cele două ”mâini” ale lui
Dumnezeu se întâlnesc în Întrupare. Patimile sunt dorință întoarsă asupra relativului pe care-l
distruge căutând zadarnic absolutul în el. Numai Învierea lui Hristos îi deschide dorinței calea
adevărată, dezvăluindu-i că este constestare a morții, aspirație după agape.
În ce privește monahul, în el dorința este în mod direct atrasă, magnetizată, consumată și
mistuită de Fața Domnului, în tragica și fulgerătoarea Sa frumusețe, în lumina căreia se
descoperă fața aproapelui în transcendența ei personală. Monahul este, astfel, deodată ”despărțit
de toți și una cu toți”, după cum spunea Evagrie Ponticul. La monah erosul nu e distrus, ci
transfigurat, după cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: ”Dragostea trupurilor să-ți fie chip al
dragostei de Dumnezeu”; ”Fericit este cel ce are față de Dumnezeu un dor asemănător celui pe
care-l are îndrăgostitul nebun față de iubita lui”.

V. Postul și tăcerea

În Rai Adam a primit poruncă să postească: trebuia să-și stăpânească dorința, pentru a-și
conștientiza și desăvârși relația cu Ziditorul său și pentru a nu privi lumea ca pe o pradă, ci ca pe
o euharistie. Neascultarea apare deci ca o atitudine de captare: omul ”mănâncă” ”fructul”,
consumă lumea în loc să o transfigureze. Al doilea Adam, dimpotrivă, după Botez a postit în
pustie patruzeci de zile, acest post însemnând pentru Hristos biruirea ispitelor capitale: cea de a
reduce dorința omului numai la necesitățile sale, cea a minunii magice care fascinează și cea de
a face să reușească prin atotputernicie o istorie și o omenire rupte de taină.
Pentru noi postul înseamnă așteptarea Mirelui. Cel care postește se îmbracă în Hristos
Cel Smerit pentru a se putea îmbrăca mai deplin conștient în Hristos Cel Slăvit când va veni
bucuria pascală, euharistică. Postul ne modifică relația cu Ziditorul și cu zidirea Lui și relația
dintre suflet și trup. Universul nu mai este perceput doar ca o înlănțuire ”orizontală” de cauze și
efecte în care omul își afirmă dominația, ci ”vertical” în rădăcinile lui spirituale. Postul îl face pe
om în stare să trăiască în propria sa ființă foamea profundă a întregii făpturi, foamea pe care
numai Duhul o poate sătura. Căci numai Duhul dă mereu putere și finalitate postului și
rugcăiunii. El, Cel ce toate le plinește, fără măsură și dincolo de orice nevoie. Postul ca limitare
a hranei nu este nimic dacă nu este doar un aspect, un simbol, un ajutor pentru postul spiritual.
Postul spiritual, după cum spunea Vladimir Soloviov, constă între altele, să postești de puterea și
4
de slava omenească; tot el spunea că mai există și un post al minții, care constă în abținerea de la
speculațiile zadarnice, de la cunoștințele înmulțite numai de dragul cunoașterii fără folos, pentru
aproapele și pentru lucrarea lui Dumnezeu. La acestea trebuie să se adauge postul impresiilor, al
zgomotelor și al imaginilor care nu încetează să ne asalteze în civilizația audiovizualului. Omul
trebuie să își impună momente de tăcere și singurătate, de ascultare a adâncului lui și a
Cuvântului lui Dumnezeu care ne fertilizează și ne adună mintea, în familiaritatea icoanelor care
ne fac, cum s-a spus, ”să postim cu ochii”. Postul trebuie să cuprindă și abținerea de la vorbirea
de rău, după cum scrie Sfântul Isaac Sirul: ”Lasă-te bârfit și nu bârfi. Întinde haina ta peste cel
ce a greșit și acoperă-l. Și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi și certarea și
rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina.” Postul își găsește sensul în iubirea aproapelui,
în împărțirea bunurilor cu cei săraci și lepădați. Pomana, un cuvânt imposibil de folosit astăzi,
nu era în Biserica primară un dar neglijabil, ci o adevărată împărțire de bunuri. Postul și în
sensul fizic și în cel duhovnicesc trebuie adaptat la condițiile culturale de astăzi: să se situeze la
polul opus publicității, să se îndepărteze de imaginarul prefabricat și de informațiile unilaterale,
de simulacre, de jocurile ”nemateriale”, de imaginile și zgomotele audio-vizualului.
De post este legată și castitatea, care este unificare în iubire, integrare a forțelor haotice
ale vieții într-o relație personală: fie în adevărul iubirii omenești, fie de către monahim direct cu
Dumnezeu. Postul și castitatea fac posibilă trezvia, așteptarea veghetoare a Mirelui ce vine la
miezul nopții, luminând cu frumusețea Sa ființele și lucrurile.
Actualitatea tăcerii ține mai întâi de inflația contemporană a limbajului, de înmulțirea
mașinilor care fac zgomot și-l fac să pătrundă în psihicul și trupul nostru. ”E mai bine să taci și
să fii, decât să vorbești fără să fii. Cel care are cu adevărat cuvântul lui Iisus poate să-I audă
chiar și tăcerea(isihia) pentru ca să lucreze prin cuvântul Său și să se facă cunoscut prin tăcerea
Sa.”
Sfântul Ioan al Crucii: ”Tatăl n-a rostit decât un Cuvânt, pe Fiul Său și, într-o veșnică
tăcere, Îl spune mereu. Sufletul trebuie să-L audă în tăcere”. Cuvântul și Tăcerea sunt de
nedespărțit, așa cum de nedespărțit sunt Verbul și Duhul care-L enunță. Tăcerea este inima
Cuvântului, Duhul Se odihnește de mai înainte de toți vecii în Fiul și, atunci când Se întrupează,
este ungerea Lui mesianică. Orice cuvânt omenesc care vrea să se facă ecoul acestei taie trebuie
să se întemeieze și el în tăcerea care, în Liturghie, nu este altceva decât frumusețea păcii și a
comuniunii. Cugetarea la Cruce ne reduce la tăcere și în adâncul nostru, Duhul murmură
suspinul tăcerii: Avva, Părinte. În rugăciunea curată sau în rugăciunea de dincolo de rugăciune
încetează orice cuvânt și tăcerea devine plenitudine.
Kirkegaard: ”În starea actuală lumea și viața întreagă sunt bolnave. Dacă aș fi medic și aș
fi întrebat ce sfaturi pot să dau, aș răspunde: Faceți liniște, faceți-i pe oameni să tacă. În aceste
condiții cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit.”

VI. Erosul și iubirea

Dincolo de atracția biologică, trebuie să afirmăm taina persoanei, și mai ales a femeii ca
existență personală și nu doar ca simplă născătoare de copii. În Bizanț, femeia, de acum
”creștină”, era și mai puțin liberă și responsabilă decât fusese în Roma ”păgână”. Mulți Părinți ai
Bisericii n-au văzut în crearea femeii – de altfel în veci vinovată pentru ”păcatul originar” -

5
decât o precauție a Divinului care, prevăzând căderea, a vrut să asigure prin ea continuitatea
neamului omenesc.
Taină a iubirii, creștinismul a pus capăt autonomiei sexualității. Cine încearcă să fie
creștin nu mai poate să spună că în relația sexuala ar putea fi antrenat doar trupul, fără nici o
referire la persoană. Sexualitatea implică persoana a cărei formă se înscrie în materia lumii,
pentru a o transforma în ”templul Duhului Sfânt„ (I Corinteni 6, 19). Din punct de vedere
creștin, sexualitatea trebuie să devină o dimensiune a persoanei, un limbaj al relației dintre
persoane, întreaga imensitate a vieții devenind interioară întâlnirii lor și participând astfel la
marea binecuvântare divină de la origini, așa cum a fost reamintită de Iisus: Bărbatul și femeia
devenind ”un singur trup”(Geneză 2, 24; Matei 19, 6) într-o uimitoare relație de față către față.
Această unitate nu înseamnă numai unirea trupurilor, ci întreținerea a două existențe. Numai
soții foarte înaintați în viață și eliberați de sexualitate știu ce înseamnă să devii ”un singur trup”.
Atracția resimțită pe neașteptate nu are prea mult în comun cu iubirea. Sexualitatea nu
este rea în sine, dimpotrivă, ea este fundamental bună ca participare a două persoane la Suflarea
care poartă lumea, pentru că e cel mai violent limbaj pe care două ființe și-l pot spune, pentru că
ea face din cele două ființe ”un singur trup”. Adesea, în aceste ”scurte întâlniri”, nu suntem
demni de sexualitatea noastră pentru că folosim acest limbaj când nu avem nimic, sau aproape
nimic, să ne spunem. În vremea noastră, a iubi cu adevărat, în mod responsabil, implică o mare
maturitate. Dar s-ar putea sugera ce înseamnă a iubi cu adevărat? Înseamnă să descoperi și să
slujești alteritatea celuilat. Acest lucru nu înseamnă în mod obligatoriu să te îndrăgostești, să
simți o atracție irezistibilă. Adesea începe cu o profundă prietenie: te simți în armonie cu
celălalt, te simți bine, recunoscut ca cel mai bun, presimțind la rândul tău că și el e cel mai bun
pentru tine, cu această capacitate - care este un har unic - de a-l ajuta să se maturizeze, să
devină mai profund, așa cum într-o zi, poate, îl vei ajuta, în pacea plină de candoare a trupurilor
care îmbătrânesc, să înainteze în vârstă și să moară.
Și când vine, cu totul natural și pe de-a întregul supranatural întruparea întâlnirii, tocmai
această intuire a alterității celuilalt face posibilă unirea erosului cu agape, a erosului cu
tandrețea, atenția la păacerea celuilalt mai mult decât la a ta, pentru ca plăcerea să devină
schimb, limbaj dincolo de cuvinte
VII. Taina iubirii

Tinerilor care se opun căsătoriei legale sau religioase invocând motivul că: ”de ce să
amestecăm niște instituții în secretul nostru?”, am putea să le răspundem că juridicul confirmă o
realitate socială, dar mai ales trebuie să le spunem că Taina Căsătoriei nu ține de Biserica-
instituție, ci de Biserica-”taină a vieții”. Este ceva mistic, nu are sens decât în credința lui
Hristos, în Evanghelie, în certitudinea că faptele lui Hristos, așa cum le vedem derulându-se în
Evanghelii, se continuă în Biserică, în Sfintele Taine; și astăzi Hristos poate schimba apa în vin
ca la nunta din Cana Galileii.
A te adresa unor tineri cu limbaj de judecare a sexualității, în perspectiva a ceea ce este
permis și ce nu, reprezintă, în contextul în care ei nici măcar nu știu dacă cred în Dumnezeu sau
nu, o absurditate, care îi va îndepărta de Hristos și de Biserică. Mai întâi, trebuie să li se facă
așa-numita evanghelizare, să îi facem să înțeleagă, fără constrângere, că nu sunt niște orfani care
dârdâie de frig într-o lume absurdă, lipsiți de nădejdea unei siguranțe. Dacă inima lor se
întoarce, dacă merg spre Hristos, apoi spre Biserică, prin foame de Cuvânt și de Prezența
6
euharistică, dacă ating deja o anumită maturitate spirituală, atunci li se poate vorbi despre
castitate, adică despre integrarea erosului în tandrețe. Iubirea adevărată, cu acel ceva al ei de
veșnică adolescență, poate constitui un loc privilegiat de evanghelizare. Iubirea este adesea o
experiență spirituală ”în stare sălbatică”, dorința pasională ca celălalt să existe și dincolo de
moarte, iubirea să fie mai tare decât moartea. Astfel, le-am putea vorbi despre biruința lui
Hristos asupra neantului și că Dumnezeul nostru este izvorul tainic al oricărei întâlniri
adevărate, locul subînțeles al oricărei încercări de comuniune.
Numai dacă vom ști să le arătăm tinerilor - și celor mai puțin tineri – caracterul
sacramental al iubirii, îi vom putea face să înțeleagă sensul Tainei Cununiei, care înalță,
binecuvintează, deschide spre taina deja pregustată a nemuririi. Cântarea Cântărilor este un cânt
de iubire tandră și erotică ce simbolizează unirea lui Dumnezeu cu sufletul, și dacă este astfel
este că iubirea omenească are o legătură cu Dumnezeu și rămâne pentru mulți una dintre
singurele experiențe mistice care le sunt date în viața de aici. Pasajul din Epistola către Efeseni
(5, 21-33) care se citește la Slujba Cununiei, unește fără cea mai mică discontinuitate Taina
iubirii omenești cu cea a Botezului și, mai cuprinzător, cu relația dintre Hristos și Biserică:
”Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32), cu nemărginita relație
dintre Dumnezeu și pământ.
Sfânta taină, adică intrarea în lumina Învierii, îl ajută pe om să regăsească adevărata față
a celuilalt. Ea adâncește, stabilizează în el harul acela unic care îi oferă șansa să îl presimtă pe
celălalt ca pe o revelație, astfel încât, iubind în cel care se schimbă și schimbarea, și refuzând să
imobilizeze un destin, va presimți pe cel sau pe cea care nu se schimbă. Va presimți chipul său,
vocația sa, de parcă Dumnezeu l-ar fi asociat la iubirea pe care o are El pentru el/pentru ea din
vecii vecilor, la această chemare pe care din veci i-o adresează.
A fi fidel cuiva înseamnă să regăsești în sine o revelație pe care nimeni altcineva nu o
poate avea. În adevărata iubire trebuie să fie respect și dăruire. Respect, pentru că știu că celălalt
nu-mi aparține și că prin aceasta depășesc ceea ce poate persista cu acaparare în demersul erotic.
Fiecare trebuie să poarte în el și să respecte în celălalt această lăuntrică chilie monahală unde are
loc întâlnirea ”celui singur cu Cel Singur”. Respect înseamnă să faci în fața lui Dumnezeu
făgăduința că vei trăi, că vei muri chiar pentru ca celălalt să existe. Nici fuga de plăcere, căci
Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu sadic Căruia I-ar plăcea ca noi să nu avem nici o
plăcere, nici căutarea plăcerii în sine, ca pe un drog, ci ”litughia trupurilor”, praznicul vieții,
splendoare împărtășită. Aceasta este adevărata castitate a iubirii omenești. Nu abstinența care
este folositoare în anumite momente și pe care Biserica o recomandă când rânduiește postul,
căci subliniază distanța, nu îngăduie obișnuința, ci integrarea elanului într-o adevărată întâlnire,
o stare ce nu poate fi separată de sexualitate astfel încât ea devine imposibil, în ciuda obsesiilor
epocii, să mai vorbești atunci de sexualitate. Fiecare persoana învață că celălalt este după chipul
lui Dumnezeu și că iubirea lor este de asemenea după chipul lui Dumnezeu până în expresia sa
trupească.

VIII. Despre avort și alte câteva probleme

Gravitatea avortului este că ființa umană există din momentul procreării. Femeia care
refuză copilul pentru că nu acceptă că această bucățică de trup aflat în continuitate cu trupul ei
este cu adevărat altcineva, asupra vieții căruia nu are nici un drept. Femeia care recurge la avort
7
și se obișnuiește cu acesta își distruge propria alcătuire spirituală, însă pentru acest avort ea nu
este mai răspunzătoare decât bărbatul sau decât societatea. Prăbușirea natalității în societățile
noastre dovedește că astăzi nihilismul devine biologic și el nu poate fi combătut prin
sancționarea avortului, ci inventând o politică, un stil, o spiritualitate a ”vieții pline de viață”, a
vieții duhovnicești și personale, care nu este alta decât puterea Duhului Sfânt. Opusul
nihilismului nu este așadar, interdicția, ci credința. Vameșii, desfrânatele, bolnavii pot ajunge
înaintea ”adevăraților” creștini în Împărăția lui Dumnezeu.

IX. Moarte, ne-murire

În societatea contemporană pudoarea cu privire la moarte a înlocuit pudoarea cu privire

la noțiunea de sexualitate, creându-se astfel o civilizație care se înconjoară din toate părțile cu
neantul și o masă de oameni care a uitat Învierea. Nu Dumnezeu este Cel Care a creat moartea,
ci a îndurat-o cu o atroce suferință și a sfârșit prin a Și-o asuma până la Cruce ca să o umple de
lumina Sa și să o deschidă Învierii, deci moartea nu este naturală, ci fundamental împotriva
naturii. Există puteri care au fost create bune, dar în setea lor de autoîndumnezeire, s-au lăsat
umplute de neant dându-i acestuia o paradoxală consistență și posibilitatea de a înjosi zidirea lui
Dumnezeu. Păcatul(în definitiv nu există decât un singur păcat-uitarea lui Dumnezeu, a
aproapelui și a miracolului de a exista) permite puterilor neantului să multiplice haosul, să-L
descalifice pe Dumnezeu pe Care ”șarpele” nu încetează să Îl descrie omului ca fiind un tiran
gelos și răspunzător de existența răului.
Frica morții este frica în care fiecare se cramponează de sine însuși și de bunurile sale, cu
sentimentul nemărturisit că totul îi scapă, chiar și propria viață. Dar moartea, reinterpretată de
Dumnezeu, devine binefăcătoare: pune capăt păcatului, face posibilă conștientizarea adevăratei
condiții umane; este cel mai profund și semnificativ eveniment al vieții noastre în ciuda faptului
că fugim de atâtea ori din fața ei. Ea pune în mod inevitabil problema sensului vieții. Hristos nu
a îndurat moartea, ci și-a asumat-o. Fără de păcat, El a luat asupra Sa păcatul lumii, nu iluzia lui,
ci reversul de minciună și neant, nu ”patimile”, ci ”Pătimirea” ca permanență. Numai El poate să
știe cu adevărat ce înseamnă moartea, căci numai El i-a măsurat abisul. În fața morții prietenului
Său, Hristos a lăcrimat, iar în Ghetsimani sudoarea Lui de sânge arată că atunci I s-a dezvăluit
de deplin că moartea este împotriva firii. Cu Învierea și Înălțarea, trupul lui Hristos, firea lui
umană, și în ea tot trupul pământului, au intrat în spațiul treimic, aducând totul la același nivel în
Tainele Bisericii, inima cea de taină a omenirii și a cosmosului. Închisoarea acestei lumi este
distrusă, porțile morții desființate, puterea Paștilor e oferită tuturor. Orice viață duhovnicească se
poate defini ca o creștere în noi a ”trupului de slavă”, a ”omului celui tainic al inimii”. ”Moartea
mistică” este o coborâre lucidă în moarte pentru a-L întâlni aici pe Hristos și a intra în
dinamismul Învierii Sale.
Nimeni nu se mântuiește singur, ci în comuniune cu toți, cu întreaga omenire devenită,
fie că o știm, fie că nu, Trupul lui Hristos. Sfântul este cel care, încă de aici, a trecut prin
moartea mistică pentru a deveni conștient de învierea sa. Moartea sa este o adormire, el trece lin
de partea cealaltă a lucrurilor, dar el nu poate să cunoască fericirea desăvârșită singur sau într-o
comuniune încă incompletă, ci trebuie mai întâi să-i ajute pe toți oamenii să treacă pe celălalt
țărm, pe țărmul Noului Ierusalim. Nu există decât un singur Trup care-și așteaptă întreaga

8
restaurare și chiar Hristos așteaptă, slava Sa neputând să strălucească decât la formarea deplină a
Trupului al cărui Cap este.
Sfântul Isaac Sirul scria: ”Păcatul e să nu înțelegi harul Învierii. Unde este gheena care
ne poate întrista pe noi? Unde este pedeapsa care ne înfricoșează în multe chipuri și poate
copleși bucuria iubirii Lui? Ce este gheena pe lângă harul Învierii Lui, când ne ridică pe noi din
iard și face pe acest stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune și pe cel căzut în El îl ridică întru
slavă?” Împărăția lui Dumnezeu este deci bucuria întâlnirii veșnice a celor ce se iubesc și
împreună Îl iubesc pe Dumnezeu.

Nota 1
Despre reîncarnare

”Spiritualitatea” difuză care se manifestă în zilele noastre anunțând o ”Nouă Eră”

vorbește cu predilecție despre reîncarnare, denunțând concepția creștină ca fiind absurdă și
crudă.
Trupul lui Hristos cuprinde întreaga fire umană și o smulge din neant. Biserica nu este
decât partea ieșită la suprafațî a icebergului, grupându-i pe cei care dau slavă și luptă, slujesc și
se roagă pentru viața lumii. În această unitare care are ca centru Euharistisa, dar ale cărei
margini nu ne sunt cunoscute, morții nu sunt mortți: noi ne rugăm pentru ei și ei se roagă pentru
noi.

Nota 2
Despre sinucidere

Ceea ce frapează astăzi este înmulțirea sinuciderilor în rândul tinerilor, băieții mai mult
decât fetele, deoarece acestea, simțindu-se într-un mod neînțeles purtătoare de viață, par a
prefera tentativele de sinucidere nefinalizate, care sunt tot atâtea chemări la iubire. Omul, chip al
lui Dumnezeu, este chemat să participe chiar la viața modelului său, este chemat la o existență
personală în relație și, totodată, să primească lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu pe care să I-o
reofere la rândul lui ca ofrandă și să o împartă cu ceilalți. Sinuciderea apare de acum ca refuz al
acestei întreite vocații: divină, umană și cosmică. Moartea lui Saul și cea a lui Iuda sunt ”găuri
negre” în fața cărora resimțim un fel de oroare supranaturală.
Sinuciderea implică mai mult decât o deznădejde, o nesperanță, un fel de indiferență de
gheață care îngustează conștiința, o face prizoniera unei clipe obsesive. Lipsa de sens, pulsiunea
morții și a narcisismului sunt, în concepția lui O. Clement, cei trei factori care, amestecându-se
adesea între ei, explică această pătrundere abuzivă a tenebrelor. Numai un influx divin, trecând
prin breșa pe care a deschis-o Crucea lui Hristos în zidurile închisorii acestei lumi, poate aduce
puțină iubire fără ură, un pic de bunătate adevărată, puțină frumusețe fără estetism, o viață mai
tare ca moartea.

9
 Sinuciderea, mult mai frecventă astăzi, devine martorul cel mai evident al nihilismului.
Mai rămâne ca cei ce sunt creștini să înțeleagă că Dumnezeu Cel Răstignit pe tot răul din lume
este cu adevărat Dumnezeul celor-fără-de-Dumnezeu, că mulți dintre sfinți sunt sinucigași care
au ratat sinuciderea pentru că, în ultima clipă, au auzit murmurul Paștilor, iar de acum înainte,
întregul iad poate deveni Biserica în care răsună: ”Hristos a înviat!”.

Concluzii
Dacă ne deschidem vieții Celui Înviat, dacă ajungem să ”respirăm Duhul Sfânt” putem
trezi în noi trupul slavei și să facem din trupul nostru un clavecin oferit Marelui Muzician al
lumii. Puțin cânte puțin se va putea trece de la eul psihobiologic moștenit, condiționat, la
subiectul personal propriu-zis pentru că este re-legat, în Hristos, de Tatăl și de aproapele. Atunci
persoana devine trupul său, devine trupul lumii, devine Biserică după cuvântul Sfântului Maxim
Mărturisitorul din Mistagogia sa. Omul devine mai degrabă macrocosmos, fiind chemat să
depășească și să înglobeze universul, pentru a-l transfigura. Când simțim că Dumnezeu este
”Viața vieții noastre”, trupul slavei tresare și crește în noi, zi și noapte, fie că luăm seamă, fie că
nu, ca sămânța de muștar care a crescut și s-a făcut plantă atât de mare încât se odihnesc și se
adăpostesc în ea păsările cerului.
Dacă trăim, oricât de puțin, viața Celul Înviat, dacă ne lăsăm de propria moarte să se
pârguiască în noi ca un fruct de lumină, atunci plecarea ne va fi o cea de pe urmă trecere, în
însuși sensul Paștilor(ebr. Pesah=trecere). Murind în Hristos intrăm pe căile Învierii. Martirii, în
momentul cel mai acut al suferinței, pentru că se abandonau și se întrupau în Domnul lor Cel-
Răstignit, erau copleșiți de bucuria Învierii. Păgânii în primele veacuri creștine, îi numeau pe
creștini ”cei care nu se tem de moarte”. Pentru că ei sunt mereu acea preoție-împărătească, acei
profeți încoronați de flacăra Duhului Sfânt, ”Duhul Slavei”.

10