29.11.

2016

Drept Bisericesc – Curs 7

Acest principiu canonic fundamental pentru organizarea si functionarea

Bisericii, indentifica o prima cateogorie: a ierarhiei.

Biserica nu poate sa functioneze doar cu clerici (membri ierarhiei). Ea este

comunitatea tututor persoanelor care cred si-L maturiesc prin viata lor pe
Mantuitorul Hristos.

Cum se aplica principiul ierarhic in viata Bisericii? In structura Bisericii se

constata mai intai existenta unui grup de persoane care sunt strans legate intre ele
prin aceeasi credinta, prin aceeasi nadejde a mantuirii si pri aceeasi legatura a
desavrasirii care este dragoste crestina, in Hristos. Aceste persoane care cred si
marturisesc pe Hristos in viata si activitatea lor sunt membrii ai Bisericii si, din punct
de vedere al starilor harice, acestia se impart in 2 categorii:

a) Credinciosi crestini/ laici/ mireni – aceasta stare este cunoscuta drept

starea laica sau starea mireneasca;
b) Clericii – starea lor se identifica prin expresia “starea clericala”.

Incepand cu secolul al III-lea in Orient si secolul V in Occident, in Biserica, unii

membrii doresc si aleg o viata elevate dpdv spiritual care se manifesta prin dorinta
unei asceze personale sau de comuniune dupa modelul Mantuitorului Iisus Hristos.
Astfel, in Biserica, in randul membrilor ei apare o a treia categorie de persoane,
anume aceea a

c) monahilor sau a calugarilor, iar starea acestora este identificata cu starea

monahala.

Astfel, din momentul in care biserica primeste libertatea juridica de a se

organiza si functiona in Imperiul Roman, membrii acesteia puteai fi clasificati in 3
categorii sau stari: starea laica, clericala si monahala.

Primele doua stari, cea laicala si cea clericala, se deosebesc intre ele prin
starea lor harica. Starea monahala nu se deosebeste de primele doua stari prin vreo
stare harica deosebita. Ea se deosebeste esential printr-o stare morala aparte de a
celorlalte doua stari, caracterizata prin faptul ca membrii starii monahale isi impugn
sa vietuiasca la un nivel duhovnicesc mai inalt, in special prin stricta observare a celor

1
trei sfaturi evanghelice: al ascultarii, al saraciei de buna voie si al castitatii. In biserica,
incepand din secolul al 4-lea, nu mai avem asadar numai doua stari. Sub raport haric,
membrii starii monahale pot face parte fie din starea laica, fie din cea clericala. Unii
monahi se afla in starea clericala pentru ca au primit taina hirotoniei, fiind hirotoniti
intr-una din cele 3 slujiri ale preotiei de instituire divina. Oricum, starea monahala nu
constituie un element constitutive esential al Bisericii, asa cum sunt clericii si laicii, ci
constituie un element auxiliar care a aparut prin diferentierea in timp a celor care au
ales din proprie initiative si in mod liber o viata mai elevate din punct de vedere
spiritual prin stricta observare a celor trei sfaturi evanghelice, adica monahii sau
calugarii. De aici rezulta si faptul ca din punct de vedere haric, elemental monahal nu
are importanta eccleziala pe care o au starea laicala si cea clericala fara de care
Biserica nu poate exista.

Sub numele de cler se intelege, in general, totalitatea slujitorilor bisericesti

care sunt instituiti prin hirotonie. Prin termenul de cler sunt identificati cei care sunt
chemati. Dpdv etimologic, expresia poate fi tradusa prin “cel chemat prin soarta”.
Clericii sunt cei care sunt chemati. Pr. Floca sustine ca “clericii sunt chemati la starea
starea preoteasca sau la soarta slujirii preotesti.” Dpdv al teologiei canonice, clericii
sunt acei crestini care sunt chemati a fi slujitori ai Bisericii intr-una din cele 3 slujiri ale
preotiei de instituire divina.

Ierarhia, dpdv etimologic, provine din ieros si arhe, si se traduce prin

“capetenie sau conducere sfanta”. Astfel, in limbajul teologic, termenul de ierarhie
este folosit atat pentru a exprima cele 3 slujiri ale preotiei de institutie divina, cat si
pentru a define notiunea de cler sau cea de preotie. Termenul de ´preotie’ provine
din grecescul o presbiteros, care dpdv etimologic are sensul de “batran” si e folosit si
pentru acela de conducator sau capetenie. Din punct de vedere teologic, termenul de
preot indica o stare harica superioara starii commune a credinciosilor laici si mireni
care se creeaza prin conferirea harului sfintitor atunci cand respectiva persoana este
hirotonita intr-una din cele 3 slujiri ale preotiei de instituire divina. Prin urmare, din
starea clericala fac parte toti acei crestini care au fost hirotoniti intr-una din cele 3
slujiri ale preotiei. Unii autori diferentiaza trei stari: arhiereasca sau episcopala,
presbiterala sau preoteasca si cea diaconala. Starea clericala este o categorie de
membri ai Bisericii alcatuita din acei credinciosi carora li s-a conferit harul sfintitor
intr-una din cele 3 slujiri ale preotiei de instituire divina. Avand in vedere faptul ca
preotia constituie prin ea insasi unul dintre mijloacele cu care insusi Mantuitorul
Hristos a inzestrat Biserica, si anume acel mijloc fara de care nu este cu putinta
continuarea lucrarii mantuitoare a Bisericii, rezulta in mod evident ca preotia exista si
se manifesta doarin Biserica si nu in afara ei, si nici deasupra ei, ci numai in trupul

2
Bisericii ca parte constitutiva a acesteia. Privita in acest sens, preotia de instituire
divina reprezinta un element al puterii bisericesti, adica al insusirii pe care o are
Biserica de a savarsi prin ea o lucrare absolut necesara pentru mantuirea celor care
cred si il marturisesc pe Hristos.

Preotia, fiind mijlocul principal prin care se lucreaza mantuirea credinciosilor in

Biserica, se situeaza prin aceasta actiune pe cel mai inalt sau cel mai avansat loc al
vietii Bisericesti si, prin urmare, preotia formeaza astfel elemental indrumator,
conducator sau de pastoratie al Bisericii prin insasi starea, lucrarea si rolul ei. Astfel,
preotia este cea dintai chemata, nu doar sa lucreze mantuirea membrilor Bisericii, ci
si sa pastreze pentru a le putea folosi intr-un mod eficace toate mijloacele cu care, pe
langa preotie, Hristos a inzestrat Biserica Sa. Totalitatea acestor mijloace au fost
transmise Bisericii prin Sfintii Apostoli si, din acest motiv, acestea sunt considerate ca
formand impreuna mostenirea lasata de la Sfintii Apostoli sau ceea ce noi numim
succesiunea apostolica. Rezulta, asadar, ca preotia este in totalitatea ei purtatoarea
succesiunii apostolice pe care trebuie sa o pastreze pentru a o folosi in lucrarea ei
mantuitoare deoarece fara mijloacele care intra in alcatuirea acestei succesiuni
apostolice, lucrarea mantuitoare nu poate fi savarsita. Astfel, trebuie subliniat faptul
ca preotia nu trebuie confundata in niciun caz cu succesiunea apostolica, ci trebuie
avut mereu in vedere faptul ca succesiunea apostolica a fost lasata Bisericii careia i-a
fost lasata ca parte a acestei succesiuni si preotia. Astfel, pastratoarea principala a
succesiunii apostolice este Biserica in totalitatea ei, nu doar clerul, ci clerul impreuna
cu ceilalti credinciosi (laici si monahi), sub calauzirea Duhului si avand in fruntea lor
pe Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Rezulta asadar ca preotia (starea clericala), desi chemata la lucrarea de

pastorire (conducere) a Bisericii, la slujirea clericala si la conducerea comunitatilor
credinciosilor, ea doar in unire cu toti ceilalti membrii ai Bisericii si numai incadrata in
trupul Bisericii isi poate indeplini lucrarea si misiunea sa. Asadar, in succesiunea
apostolica, starea clericala detine in mod special cele 3 ranguri ale puterii bisericesti
prin care se lucreaza efectiv mantuirea: puterea invatatoreasca, puterea sfintitoare si
puterea pastorala (conducatoare). Toate acestea sunt detinute de starea clericala in
baza hirotoniei si le primeste prin actul propriu-zis al hirotoniei, adica prin
incorporarea respectivelor persoane in starea cea mai presus de fire a vaselor alese
ale harului sfintitor. Totodata, trebuie precizat si faptul ca starea clericala nu detine
decat ca o indatorire acea parte a puterii bisericesti care nu deriva din starea sa
harica sau pe care nu o implica sau nu o cuprinde acea stare, si anume puterea de a
pastra nealterat adevarul de credinta, pentru ca aceasta putere i s-a dat numai
Bisericii in totalitatea ei si numai in aceasta totalitate o poate folosi sau exercita.

3
 Vazuta in acest context, starea clericala apare si mai clar doar ca un mijloc al
bisericii si doar ca o parte a succesiunii apostolice, care consta, dupa cum se stie, din
2 parti esentiale: din credinta si din har. Credinta o pastreaza in mod nealterat doar
Biserica in intregimea ei. Harul il detine starea clericala in totalitatea ei, in cele 3
slujiri ale preotiei de instituire divina, si nu numai intr-una dintre acestea. Astfel,
starea clericala are ca principal responsabilitate pastrarea adevarului de credinta si
impartasirea harului sfintitor pentru ca prin ele sa poata fi asigurata mantuirea
credinciosilor. La aceasta lucrare participa intreaga stare clericala, caci preotia, desi
este impartita in 3 slujiri, este totusi una si nedespartita in fond, dupa cum si Biserica
este una, dupa cum si harul este unul, si credinta este una, si la fel si lucrarea
mantuitoare. Privita in acest fel, starea clericala in toate cele trei slujiri ale sale este
purtatoare a sccesiuni apostolice si continuatoare a lucrarii mantuitoare.

Cele trei slujiri ale preotiei au existat din epoca apostolica si s-au pastrat
neintrerupt dupa randuielile statornicite in timp, pana si in zilele noastre. Cei dintai si
dintai au fost sfintii apostoli, care apoi au chemat la slujirea Bisericii prin alegerea de
catre comunitatea credinciosilor si prin punerea mainilor pe slujitorii din cele trei
slujiri ale preotiei. Chemarea la slujire a acestor clerici s-a facut de catre Sfintii
Apostoli din mandat divin, adica din indrumarea si porunca Mantuitorului Hristos, iar
nu prin simpla decizie si chibzuinta Sfintilor Apostoli. Din acest motiv, cele trei slujiri
se numesc slujiri ale preotiei de instituire divina. In canonul 16 al Sinodului Trulan se
face o explicitare a cap. 6 din FA referitoare la felul si numarul, slujirea diaconilor.
Deoarece clericii au responsabilitatea de a exercita puterea sfintitoare, inclusiv
administrarea Sfintelor Taine, in unele lucrari este folosita si expresia “ierarhia
sacramental”, expresie care nu este corecta. Sacramentul in limba latina inseamna
Sfinte Taine. Dar atunci cand definim starea clericala, o definim in functie de modul in
care pot intra in starea clericala. Aceasta nu s-a facut intr-un mod arbitrar, ci din
mandat divin. Trebuie mentionat aici si faptul ca episcopii nu sunt singurii urmasi
(succesori) ai Sfintilor Apostoli, ci ei sunt numiti urmasi ai Apostolilor in special pentru
ca episcopii detin starea clericala in penitudinea ei si deci, ca exponenti ai acesteia,
sunt si pot fi numiti astfel. Nu insa in sens exclusiv ca si cand celelalte doua slujiri ale
starii clericale neotestamentare nu ar fi partase la succesiunea Apostolica. In acest
sens, Sf. Ciprian afirma: “Clerus unus est! Cuius asingulis insolidum pas tenetum”.

Prin termenul de mirean se intelge totalitatea credinciosilor crestini, membrii

ai Bisericii care nu au starea preoteasca (clericala) in niciuna din cele trei slujiri. Unii
afirmau aici ca laicii sunt aceia care nu sunt nici hirotoniti, dar nici hirotesiti intr-una
din treptele auxiliare ale clericilor. Nici termenul de laic, nici cel de mirean nu exprima

4
in mod real starea in care se gasesc crednciosii nehirotoniti, intrucat aceasta nu este
o stare profana de neinitiati, si dimpotriva.

Motivele sunt urmatoarele:

1. Credinciosii nehirotoniti au o stare harica destul de complexa, care

initiaza sau incepe cu starea creata prin Botez si Mirungere si care se poate amplifica
prin harul ce poate fi conferit prin celelalte Sfinte Taine: spovedanie, euharistie,
maslu si casatorie. Astfel, credinciosul nehirotonit se gaseste in Biserica intr-o stare
numita “Preotie sfanta”.

2. Credinciosii nehirotoniti pot administra in situatii speciale Botezul de

necesitate, adica o Sfanta Taina.

3. Prin primirea Botezului si a Mirungerii, credinciosul nehirotonit devine

colaborator al starii clericale in savarsirea eficienta a Sfintelor Taine.

4. Prin Taina Botezului si a Mirungerii, credinciosul devine membru atat al

Bisericii ca trup al lui Hristos, cat si subiect al drepturilor si responsabilitatilor care ii
revin in aceasta calitate.

In aceasta indoita calitate, credinciosul nehirotonit participa impreuna cu

clerul la pastratrea nealterata a adevarului revelat precum si la toate celelalte lucrari
pe care clerul le savarseste in exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericesti.

In Biserica, credinciosii au participat si participa continuu la exercitarea puterii

bisericesti prin cele trei ramuri ale sale. Astfel, indatoririle de constiinta eclesiala ii
obliga pe credinciosii nehirotoniti sa marturiseasca invatatura de credinta (puterea
invatatoareasca) ca raspuns la indemunul Manutitorului care spune: Matei cap. 10,
22-23. De aceea credinciosii nehirotoniti isi lucreaza propria mantuire colaborand cu
harul sinfitor primind Sfintele Taine cu vrednicie. Cea mai elocventa expresie a acestei
colaborari dintre credinciosii si clerici in exercitarea puterii sfintitoare este
necesitatea prezentei acestora la orice lucrare sfintitoare. Totodata, credinciosii
nehirotoniti participa si la exercitarea puterii pastorale (conducatoare) fiind prezenti
in organisemele de conducere eclesiala.