10 mai 2016

Libertatea creștină

De-a lungul secolelor oamenii s-au preocupat de problema libertății și au explicat-o în

diverse chipuri, dar înainte de toate ei au constatat că o au sau că nu o au. În afara tradiției iudeo-
creștine sistemele etice nu și-au pus foarte profund problema libertății individuale și a libertății
interioare. Au insistat mai degrabă pe problema libertății ca stare de fapt, între individ și societate.
Așa găsim și la Platon și la Aristotel; Socrate schimbă lucrurile și pune problema la nivel
individual, dar în interiorul tradiției iudeo-creștine problema libertății îmbracă haina autentică,
nereferindu-se numai la aspectul social, la raportul individului cu societatea, ci referindu-se înainte
de toate la raportul omului cu el însuși și cu Dumnezeu. Problema libertății este una dintre
problemele esențiale ale eticii.
Tradiția iudeo-creștină aduce o noutate prin faptul că leagă libertatea de păcat și de
Dumnezeu, analizează libertatea autentică a omului în funcție de păcat, ca încălcare a voinței lui
Dumnezeu și ca decădere dintr-o stare ontologică privilegiată, și în funcție de Dumnezeu, Care este
punctul de referință absolut în funcție de Care trebuie să se orienteze viața omului și respectiv
calitatea lui de ființă liberă. Vechiul Testament afirmă libertatea omului fără să aprofundeze
această problemă, ci doar constată că omul este liber să aleagă: ”Viaţă şi moarte ți-am pus eu astăzi
înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.”(Deuteronom 30,
19)-Moise face referire aici tocmai la această calitate a omului de a se autodetermina și în funcție de
această autodeterminare să se împlinească întru libertate. În textele biblice, deși nu găsim o
aprofundare a acestui concept, găsim ceva mult mai important: acolo nu este vorba să se precizeze
față de ce este omul liber, ci se precizează în vederea a ce este omul liber. Creat după chipul lui
Dumnezeu, omul nu a primit de la Acesta doar funcția de a se pune în raporturi conștiente cu restul
creației, ci și calitatea de persoană așezată într-un dialog creator cu Dumnezeu Însuși. Ceea ce-l
definește ca om și ceea ce-l distinge de animalele asupra cărora el are putere de stăpânire este
tocmai capacitatea de a fi în relație cu Dumnezeu, într-o relație conștientă care nu cuprinde numai
acte de rugăciune sau aducere de jertfe, ci întregul său comportament moral. Jertfele nu reflectau
viața morală concretă a poporului, de aceea Dumnezeu spune prin gura profetului Isaia: ”Ce-mi
foloseşte mulţimea jertfelor voastre? Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt
dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi
prăznuirea voastră e nelegiuire!.”(Isaia 1, 11-13). Prin urmare, esențialul devenirii omului în
tradiția biblică vechi-testamentară era comportamentul moral care să îl mențină pe om într-un
dialog liber, dinamic, conștient cu Dumnezeu, iar toate jertfele, ritualurile se înscriau în acest
dialog. Nu se petrecea ceea ce se petrecea la religiile greco-romane, unde credința în zei era
irevelantă, dar actul în sine de a aduce jertfă era foarte important, zeii nu trebuiau desconsiderați în
public. În Vechiul Testament avem, așadar, afirmarea responsabilității și libertății omului, fără a se
face o filosofare pe marginea acestora. Omul era înțeles doar exprimându-și capacitatea libertății
sale în calitate de supus al lui Dumnezeu, Singurul Care îl putea elibera din robie.
Nici în Sfintele Evanghelii nu se insistă foarte mult pe problema libertății, cu toate că
aceasta este afirmată cu multă tărie(Predica de pe Munte, minunile pe care Hristos le făcea în
funcție de voința și credința oamenilor). În Noul Testament libertatea este legată de credință, de
intensitatea cu care omul se raporta la Iisus Mântuitorul. Credința este un fapt al libertății, al
voinței, de aceea Fericitul Augustin spunea că ”nu crede decât cel care vrea să creadă”. În faptul
credinței, libertatea persoanei joacă deci un rol foarte important. Mântuitorul nu a silit pe nimeni să
creadă, ci toate formele Sale de manifestare au fost în sensul stimulării capacității omului de a se
determina în mod liber spre credință.
Problema libertății a fost abordată mai intens în epistolele Sfântului Apostol Pavel, mai
ales în confruntarea mesajului creștin cu lumea greco-romană. După Sfântul Pavel, creștinul are un
comportament cu adevărat liber de orice formă de teamă și de alienare, liber cu o libertate atât de
clară, încât aceasta îi surprinde și pe dușmani. Libertatea este înțeleasă de Sfântul Pavel ca un bun
mântuitor oferit de Dumnezeu în dar, gratuit, care de fapt îl eliberează pe om de toate forțele, chiar
și de puterea morții: ”Legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a
morţii”(Romani 8, 2). În felul acesta, Sfântul Pavel sugerează că libertatea are o dimensiune
eshatologică, este o funcție care se manifestă în prezent, dar cu perspective eshatologice. Din
scrierile sale și din doctrina Bisericii, s-a dedus că libertatea creștină se manifestă sub trei aspecte:
1. Libertatea față de, înțeleasă ca eliberare de orice mecanisme externe și interne care s-ar
exercita asupra ființei umane spre a o împiedica să-și împlinească vocația sau ca eliberare de patimi;
2. Libertatea întru, înțeleasă ca integrare, rostuire într-o nouă ontologie, Biserica, în
adevărul, în binele și în frumosul mântuitor.
3. Libertatea pentru, înțeleasă ca libertate care devine angajament pentru realizarea tuturor
valorilor care vin să ne confirme faptul că prin credință, prin Botez și în calitate de membri ai
Bisericii, suntem într-o nouă ontologie, într-un alt mod de a fi, fii ai lui Dumnezeu prin har.
Având în vedere aceste trei aspecte ale libertății pe care le aduce Creștinismul, și având în
vedere ceea ce Sfântul Apostol Pavel spune despre libertate, libertatea creștină este:
În primul rând o eliberare. Lucrarea de eliberare de către Dumnezeu era deja foarte mult
subliniată în Vechiul Testament: eliberarea din robia egipteană era punctul de la care se pornea de
fiecare dată atunci când Dumnezeu prezenta exigențele Sale poporului: ”Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei”(Ieșire 20, 2;
Deuteronom 5, 6). Mântuitorul Hristos, în calitate de Învățător și Mântuitor al lumii, se înscrie tot
pe această linie a eliberării omului: ”Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să
binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor
dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut
Domnului”(Luca 4, 19; Isaia 61, 1). Omul botezat, îmbrăcat în Hristos, este obiectul și obiectivul
acestei eliberări, dar aceasta nu se referă la ”eliberările” din punct de vedere politic sau social, ci la
eliberarea de păcat. În acest sens, Sfântul Pavel spunea Romanilor: ”Deşi eraţi robi ai păcatului,
v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi, și izbăvindu-vă de
păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii”(Romani 6, 18); ”Atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi
liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că
sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu,
aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică”(Romani 6, 20-22).
Cel care a fost răscumpărat, eliberat și înfiat prin Hristos se ”înrolează” în lucrarea de
eliberare a lui Dumnezeu, pe care El și-a asumat-o cu privire la întreaga omenire. Pentru acest
motiv, după convertirea sa, Sfântul Pavel va vedea în Thora o constrângere, care îi arăta omului că
este păcătos, dar care nu putea să îi aducă mântuirea. Acea Lege impunea precepte care erau bune în
ele însele, dar nu mântuitoare. Prin urmare, supunerea față de Lege va fi depășită, fără să se nege
aspectul moral al Legii Vechiului Testament, de supunerea față de Hristos, în Duhul Sfânt, prin
credință.
 În al doilea rând, libertatea creștină este oferită tuturor. Prin tipul acesta de eliberare
creștinul capătă o nouă cetățenie, devine membru al Bisericii. Condiția socială nu are nimic de-a
face cu o libertate regăsită de om în Biserică. Aici opozițiile sociale sunt depășite; sclavul botezat
are aceleași drepturi cu omul liber botezat: ”Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în
Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici
elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că
voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”(Galateni 3, 26-28). Lucrul acesta este foarte important, dar
astăzi în lumea contemporană apar multe diferențe, unii dintre cei bogați consideră că nu pot sta
alături de cei săraci din Biserică; din acest fapt reiese o religiozitate superficială. În Biserică se
regăsește o libertate care ne eliberează de anumite comportamente ce ne distanțează de confrații
noștri, împreună cu care suntem mădulare ale aceluiași Trup; trebuie deci să fie prezentă o armonie
desăvârșită între membrii Bisericii.
În al treilea rând, libertatea trebuia să caracterizeze situația omului înainte de păcat, dar cum
în Adam toți am păcătuit, Dumnezeu oferă libertatea tuturor celor care cred în El, ca un semn al
nemăsuratei Sale bunăvoințe. Răscumpărarea lui Hristos și participarea conștientă a fiecărui ins în
parte la acest proces face ca prezența Duhului Sfânt să se găsească în cel integrat în procesul de
răscumpărare, iar Duhul Sfânt, prin energiile Sale, este un principiu de libertate. Din învățătura
Sfântului Pavel, fiecare creștin este ”templu al Duhului Sfânt”(I Corinteni 6, 19), deține într-un fel
lucrarea Duhului Sfânt, care este forța activă a lui Dumnezeu, care produce renașterea întregului
om. Duhul lui Dumnezeu prezent în om dă omului putere spre a împlini binele, care este un efort de
durată, ce se va împlini în Împărăția eshatologică a lui Dumnezeu, atunci când creația însăși va fi
eliberată din sclavia stricăciunii pentru a intra în libertatea slavei lui Dumnezeu: ”Pentru că şi
făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Romani 8, 21).
În al patrulea rând, libertatea, în viziunea Sfântului Pavel și a Bisericii, este supunerea
totală față de Dumnezeu. Cel care a fost învestit cu puterea Duhului Sfânt își schimbă
comportamentul, dat fiind faptul că în el a început procesul îndumnezeirii. Libertatea pe care a
primit-o în calitate de membru al Bisericii nu este o proprietate, ci este un dar și o condiție a slujirii
celorlalți. Cel botezat a fost eliberat prin Jertfa lui Hristos pentru a I se pune totalmente la dispoziție
Lui. Libertatea creștină nu este o libertate în sine, o libertate care ar fi indiferentă de sistemele de
referință în funcție de care ea se constituie ca libertate, nu presupune o independență solitară,
singuratică, ci o libertate integrată, orientată spre cineva, fie că e vorba de aproapele, fie că e vorba
de Dumnezeu, sau spre ceva, atunci când vorbim de Împărăția lui Dumnezeu. O libertate care este
indiferentă la acest ceva sau cineva nu poate fi decât o spontaneitate nevrotică ce nu poate fi
considerată cu adevărat libertate. O libertate înțeleasă ca stare de independență față de sistemul de
referință în care suntem integrați ca ființe umane nu este o libertate mântuitoare.
În al cincilea rând, libertatea creștină este în vederea slujirii aproapelui, care este cel de-al
doilea corp al iubirii creștine. Când spunem ”iubire” nu ne limităm la o stare afectivă, ci ea este
acțiune, cu fapte doveditoare. De aceea, libertatea creștină se regăsește în credință și în iubire, iar
iubirea creștină se angajează în slujire. Încredințându-se totalmente voinței lui Dumnezeu Cel
Iubitor, cel botezat se va angaja să îl iubească și pe aproapele așa cum Îl iubește pe Dumnezeu.
Libertatea creștină nu este, așadar, un absolut, ci ea își regăsește statutul său deplin într-o relație
mult mai profundă, în slujirea fraților, în modul de comportare care să dea posibilitatea confraților
noștri din interiorul trupului mistic al Bisericii să își afirme personalitățile. Libertatea creștină nu
este însușirea cuiva care favorizează pierderea aproapelui: ”Dar vedeţi ca nu cumva această
libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi.”(I Corinteni 8, 9); ”De aceea, dacă o
mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui
meu.”(I Corinteni 8, 13). Libertatea creștină exclude termenii firești în care noi ne găsim într-o
concurență naturală în societate și în Biserică, unde vrem să ne afirmăm eul, sinele. În Biserică
totdeauna trebuie să se pună în evidență calitatea celui de lângă tine. Creștinul adevărat trebuie să
aibă calitatea de a suporta slăbiciunile aproapelui și de a-l stimula să își afirme calitatea de membru
al trupului lui Hristos, în măsura în care el poate. Este deci exclusă tendința de dominare asupra
celuilalt, Hristos fiind Cel dintâi Care S-a făcut slujitorul tuturor. Libertatea creștină va ocupa un
loc cu totul special între două libertăți-libertatea lui Dumnezeu și a aproapelui, care nu se confundă
sau confruntă una cu cealaltă, ci se includ una pe cealaltă, încât putem spune că voința divină este
ca o mamă pentru voința noastră. Înainte și după săvârșirea unei fapte voința divină este cea care ne
ține în dragostea ei și ne întărește în toate acțiunile noastre.
Sfinții Părinți ai Bisericii merg pe linia înțelegerii libertății dată de Sfântul Apostol Pavel.
Ei au legat problema libertății de relația concretă între Creator și om, încât așa cum au apărat
libertatea lui Dumnezeu față de necesitatea promovată de filosofia și de sistemele etice antice, tot
așa au insistat asupra responsabilității omului, care este ăspunsul său la chemarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu se impune omului, ci doar îl invită pe acesta, fapt argumentat și de Sfinții Părinți,
care au accentuat totdeauna necesitatea ca omul să fie liber.
Sfântul Vasile cel Mare spune în Hexaimeron că ”dacă omul nu ar fi liber, el nu ar avea
nici un merit dacă ar săvârși binele fără să îl fi voit”.
Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că libertatea omului constă în procesul de asemănare
cu Dumnezeu, Care este fără stăpân și suveran; Sfântul Grigorie, folosind termenul de
ομοίωσις(omiosis=asemănare), arată că libertatea, pentru care folosește termenul
ελευθερία(eleftheria), este un proces, un dinamism în direcția Celui Care prin fire este Stăpân și
Suveran. În vreme ce Aristotel definea libertatea omului ca manifestare liberă, conștientă, cugetată,
în perspectiva unui scop, Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că scopul mișcării libere a omului
este Dumnezeu și că libertatea este o funcție, dar și o stare, însă nu stare pe loc, ci un mod de a fi
dinamic, în direcția lui Dumnezeu, Cel cu Care dorim să ne asemănăm.
Omul cade din libertate în momentul căderii în păcat și este restabilit în libertate prin
procesul de asemănare cu Dumnezeu, în momentul în care intră în noua ontologie primind harul lui
Dumnezeu. Harul restaurează libertatea ca mod de a fi în procesul de asemănare cu Dumnezeu, de
unde și calitatea desăvârșită a funcțiilor sufletești ale omului, care sunt altele față de cum erau când
omul era lipsit de har. Ca o stare ontologică nouă, libertatea celui răscumpărat se împlinește
continuu, în mod corespunzător gradului de participare prin har la suveranitatea lui Dumnezeu,
corespunzător nivelului la care omul lasă să se activeze în el suveranitatea lui Dumnezeu. Acest
mod de creștere continuă întru libertate este totodată participare conștientă și liberă la Cel Care este
Atotputernic prin natura Lui, și în aceeași măsură este modul prin care omul dă posibilitate
atotputerniciei lui Dumnezeu să activeze în el. De aceea și spunem în rugăciunea ”Tatăl nostru”
”vie Împărăția Ta”.
Punctul de vedere al Bisericii este paradoxal oarecum: pe de o parte omul este liber, pentru
că altfel nu ar putea fi responsabil de faptele sale, pe de altă parte, în calitate de ființă creată,
libertatea lui este libertatea unei ființe create, deci limitate, ba mai mult, o ființă căzută în păcat, cu
o fire afectată de consecințele căderii din procesul de asemănare cu Dumnezeu. Toate acestea arată
că libertatea dată omului depinde și de alte realități personale: de Dumnezeu, de semeni, de mediul
în care omul trăiește și chiar de firea sa. Acest lucru a făcut pe unii gânditori să considere că de fapt
omul nu este liber, ci determinat de fiziologia sa, de cultura sa sau de lipsa ei, de educație etc; acești
gânditori au ajuns să spună că de fapt omul nu este liber. Învățătura Bisericii spune că dincolo de
aceste forme de determinare, s-a constatat că afirmațiile libertății vin de cele mai multe ori în
contrast cu toată cauzalitatea pe care noi o invocăm în susținerea determinismului psihologic,
social, biologic. Lucrul acesta se afirmă în om de la vârstă fragedă. Există acea cauzalitate statistică
datorită căreia se poate prevedea modul de comportare al unei anumite ființe, însă omul este mai
presus de aceasta, are capacitatea de a crea surprize. Actul de afirmare a libertății ține de persoană,
de nivelul ei spiritual, unde nu mai operează totdeauna capacitățile ei biologice, afective, și nici
toată cauzalitatea lineară sau statistică pe care am invoca-o în a nega capacitatea omului de ființă
liberă. Omul, în calitate de ființă liberă, nu poate să-și definească libertatea făcând abstracție de
mediul înconjurător și de propria lui ființă creată, dar în egală măsură, el are capacitatea de a-și
afirma originalitatea ca om în dialogul în care a fost instituit prin faptul creației, cu Dumnezeu.
Libertatea sa este deci o libertate supusă legilor biologice și cosmice, este supusă suferințelor fizice
și pasiunilor, este supusă morții în cele din urmă, dar este și motivată de determinările raționale și
mai ales de nădejdea pe care omul o are în Hristos Cel Viu. Dincolo de toate formele de
determinare a libertății umane, omul este și va fi liber în măsura în care se eliberează de ceea ce îl
împiedică să ajungă cu adevărat participant la libertatea lui Dumnezeu, prin ceea ce el nădăjduiește
și crede. Determinarea creștinului autentic este înainte de toate în funcție de ceea ce crede și în
funcție de ceea ce nădăjduiește: ”Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce
crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.
”(Marcu 9, 23-24). În măsura în care omul se integrează în Hristos, Care i-a dat toate motivele să Îl
iubească și să creadă ceea ce El spune, această credință și nădejde în făgăduințele Sale sunt
adevăratele determinări ale libertății omului, care nu îi răpesc acestuia calitatea de ființă liberă, ci
dimpotrivă. Din punct de vedere ontologic omul nu are libertate absolută, identică cu libertatea lui
Dumnezeu, ci una în limitele naturii sale create, dar el deține libertatea de alegere între bine și rău,
între bine și mai bine, între diversele modalități de a alege și înfăptui binele. Libertatea de a alege
între contrarii, între diversele posibilități de a înfăptui binele este libertatea ființei create, nu
libertatea absolută. Libertatea absolută, neatârnarea, o are numai Dumnezeu, pentru că El are
posibilitatea de a decide și modul Său de fi dincolo de orice determinare și dependență, dincolo de
orice necesitate, limitare, și cu posibilitatea de a crea din nimic. Omul are însă libertatea morală,
liberul arbitru, care este hotărâtor pentru fiecare nivel la care el se găsește din punct de vedere al
modului său de a fi, acea stare de ελευθερία(eleftheria), care este totdeauna împlinită la un nivel
superior sau decăzut în funcție de modul în care el își întrebuințează facultatea de liberă
autodeterminare. Această autodeterminare nu înseamnă o stare de indiferență față de puncte de
referință-bine și rău, bine și mai bine sau diverse modalități de înfăptuire a binelui, ci din contră,
autodeterminarea ia în calcul mereu aceste repere, totdeauna ființa personală privind spre Cel Care
este Neatârnat, Dumnezeu Însuși. Omul va participa la atotputernicia lui Dumnezeu pe de o parte
datorită diverselor forme de kenoză pe care Dumnezeu Și le-a asumat de-a lungul istoriei;
Dumnezeu renunță frecvent la slava Sa pentru a-l provoca pe om să-L caute și să-și găsească astfel
libertatea; pe de altă parte, omul participă la libertatea lui Dumnezeu prin împărtășirea de harul Său
și prin efortul lui continuu de a lăsa să activeze în el acest har.
Raportul dintre har și libertate
Harul nu silește natura umană, ci o întărește, o restabilește în normalitate, o însănătoșește,
încât ea să acționeze ca o natură realmente liberă. Libertatea omului este un indiciu că omul este
chip al lui Dumnezeu; ea este șansa pe care omul o are să adere în mod conștient și liber la
Dumnezeu, și în felul acesta să își asigure libertatea într-o deplină fericire. Omul nu este liber dacă
nu este fericit; libertatea se împlinește în fericirea promisă. Chipul lui Dumnezeu acționează cu
adevărat liber atunci când, eliberat de pulsiunile instinctive, de constrângerile patimilor, care sunt
piedici interioare, și de constrângerile exterioare impuse de mediul în care omul trăiește, va alege în
mod conștient și liber, în funcție de convingerile sale personale și de vocația sa, Împărăția lui
Dumnezeu. Prin căderea în păcat chipul lui Dumnezeu în om a fost întunecat, de aceea restaurarea
prin har înseamnă repunerea omului în autentica-i libertate. Datorită harului pe care omul îl
primește în noua ontologie, acesta se va repune în ordinea primordială încât libertatea sa nu va
consta în posibilitatea de a face orice cu condiția ca aceasta să producă plăcere, ci în împlinirea
efectivă și integrală a ceea ce este propriu persoanei umane, ca una care este chip al lui Dumnezeu,
adică ajungerea la asemănarea cu El prin har. Harul îl repune pe om în acest proces de asemănare
cu Dumnezeu treptat: mai întâi prin credință și prin Botez, apoi prin fiecare Taină care se oferă în
Biserică. Harul ni se oferă de fiecare dată în orice mod de comportare prin care afirmăm libertatea
ca eliberare de ceea ce ne împiedică să fim în relație normală cu semenii și cu Dumnezeu. Harul ne
eliberează de consecințele căderii protopărinților și ne dă posibilitatea să ne aflăm într-un proces de
continuă afirmare existențială, să ne eliberăm continuu de limitările și categoriile naturii create. Prin
urmare, harul nu constrânge natura umană, ci o restaurează încât ea să se poată manifesta liber.
 În ce măsură atotștiința lui Dumnezeu se împacă cu libertatea umană?
Aceasta este o problemă regăsită mai ales la protestanți, care confundă atotștiința lui Dumnezeu
cu modul Lui de a acționa, ajungând în acest fel la predestinație relativă(la lutherani) și absolută(la
calvini). Învățătura ortodoxă spune că preștiința lui Dumnezeu nu presupune și intervenția Lui în
viața umană.
Raportul dintre poruncă și libertate
 În ce măsură libertatea omului este respectată, atâta vreme cât omul primește de la
Dumnezeu anumite porunci?
Poruncile lui Dumnezeu sunt indicatoare pentru omul care a fost așezat într-o anumită stare de
demnitate, după care a primit de la El o serie de porunci, pe care omul împlinindu-le, va rămâne în
acea stare privilegiată. Omul trebuie să se manifeste la nivelul demnității sale de chip al lui
Dumnezeu în funcție de o serie de repere, între care se numără și poruncile-formele prin care
Dumnezeu Își arată voința Sa cu privire la om. Libertatea omului are nevoie de poruncile lui
Dumnezeu spre a se direcționa spre ceea ce se cuvine să se orienteze. Libertatea umană este o
funcție a personalității umane, deci ea nefiind suverană, nu își dă sieși propriul său început. Prima
poruncă a lui Dumnezeu „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui
şi răului să nu mănânci...”(Facere 2, 16-17) ne arată că libertatea omului nu este nelimitată, ci că ea
se sprijină pe porunci, care nu sunt numai expresie a voinței lui Dumnezeu, ci și expresia binelui
absolut. Cum aspirația după împlinirea binelui este inima libertății, împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu nu este înțeleasă ca un act de constrângere a libertății, ci ca răspunsul corespunzător dat
celei mai înalte aspirații umane, aceea de a împlini binele. Când susținem libertatea umană, nu
susținem autonomia cu privire la poruncile lui Dumnezeu; Același Dumnezeu Care l-a creat pe om
este Același Care a dat și poruncile. Nu susținem nici indiferența față de legea morală, ci susținem
exigența împlinirii legii morale și a poruncilor și asumarea acestora ca singura cale de acces la
împlinirea binelui real și autentic, care corespunde adevărului aspirațiilor umane.
Prin faptul că este dată de Dumnezeu, porunca presupune punerea noastră în ordine, încât noi nu
putem vedea porunca Sa ca pe o opreliște în fața propriei libertăți, ci ca pe o modalitate prin care El
ne integrează în ordinea întru devenire, voită de El. Omul trebuie să fie plasat într-o anumită ordine
și ierarhie în interiorul creației. El este ordonat să găsească locul cel mai conform cu ființa sa, care îi
va permite să acceadă pe deplin la viața sa proprie și să dea viață celorlalți.