19 aprilie 2016

Viziunea Sfinților Părinți ai Bisericii cu privire la libertatea morală

Sfinții Părinți au abordat profund problema libertății, chiar dacă în Sfânta Scriptură nu avem
explicații extinse cu privire la aceasta, deși avem destule dovezi în care se afirmă libertatea de
alegere a omului. După pătrunderea mesajului creștin în spațiul culturii greco-romane, teologii
creștini au trebuit să intre în contact cu modul de abordare a acestei probleme de către cei în
mijlocul cărora trăiau și propovăduiau Evanghelia. Prin urmare, au fost provocați să cugete mai
adânc cu privire la libertatea omului, respectiv în ce măsură omul este liber sau nu între celelalte
ființe de pe pământ. Modul în care au răspuns Sfinții Părinți la această problemă a făcut în așa fel
încât creștinismul să aducă o noutate în abordarea problemei libertății.

Prin moartea și Învierea Sa, Mântuitorul Hristos a înlăturat credința anticilor că omul nu
poate face nimic mai mult decât ceea ce este scris. Creștinismul vine cu ideea noii ontologii care
presupune starea Mântuitorului Hristos cel Înviat, o nouă ontologie în care omul intră prin Botez,
iar Biserica reprezintă spațiul în care omul intră într-un proces de eliberare continuă de tot ceea ce
poate să împiedice progresul lui duhovnicesc. În Sfântul Botez omul moare și înviază cu Hristos,
primește apoi prin Taina Mirungerii harul Sfântului Duh și intră într-un proces de creștere întru
libertate, în libertatea care nu este străină de libertatea pe care omul a avut-o înainte de păcat. În
ciuda fatalismului antic, mesajul creștin venea cu afirmarea că omul poate să aleagă viața, că poate
și trebuie să facă aceasta, având speranța confirmată de Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat că viața
lui autentică este și în altă parte, nu numai aici. Părinții Bisericii au vorbit și au scris împotriva
fatalismului antic, dar și împotriva gnosticismului. Ei au legat libertatea omului de raporturile
corecte existente între Creator și om; au apărat înțelegerea conceptului de libertate a lui Dumnezeu
atunci când au vorbit despre Providență. Tot așa, ei au insistat asupra responsabilității omului în
răspunsul acestuia la chemarea dumnezeiască. Ei au scos în evidență faptul că Dumnezeu doar îl
invită pe om la un anumit mod de a trăi, neimpunându-i niciodată acest mod de viață.

Sfântul Vasile cel Mare va spune că dacă omul nu ar fi liber, el nu ar avea nici un merit
atunci când săvârșește binele, de vreme ce nu l-a voit.

Sfântul Grigorie de Nyssa aprofundează conceptul de libertate într-un mod propriu,

pornind de la afirmația Scripturii potrivit căreia omul a fost creat după chipul și în perspectiva
asemănării cu Dumnezeu. El înțelege libertatea omului ca asemănarea cu Cel Care este fără stăpân
și suveran, proces de asemănare care ne fusese dat de Dumnezeu încă de la creație. Folosind
termenul de ομοιωσις (omiosis) Sfântul Grigorie de Nyssa arată că libertatea omului, ελευτερια
(elefteria) este deodată stare și proces. Starea acestei libertăți este dată prin ceea ce în Scriptură este
denumit prin chip, dar fiind un chip viu, omul nu poate fi decât într-un proces de mișcare, iar
mișcarea lui autentică este spre Dumnezeu; nu este vorba de orice fel de mișcare, ci libertatea
omului este dată de acest proces de mișcare orientată. Sfântul Grigorie de Nyssa vede libertatea
omului în acest dinamism al omului spre Cel care în natura Sa este Stăpân și Suveran. Libertatea
omului este o stare, dar este și o funcție. Funcția aceasta o numește proeresis (προερεσις), liberul
arbitru. Prin urmare, omul cade din libertate în momentul în care cade în păcat și este restabilit în
libertate în momentul în care alege bine, dar mai ales în momentul în care a intrat în noua ontologie
prin harul primit în Taina Sfântului Botez. Harul lui Dumnezeu pe care îl primim în baia Botezului
restaurează și libertatea, în sensul că îl reașează pe om în situația de a se asemăna cu Dumnezeu. În
măsura în care creștem în acest proces de asemănare cu Dumnezeu, devenim din ce în ce mai
vrednici de prezența lui Dumnezeu în noi și în felul acesta participăm la suveranitatea lui
Dumnezeu, la starea de neatârnare de ceva sau de cineva, pe care o are Dumnezeu prin fire. În
măsura în care ne asemănăm mai mult cu Dumnezeu, în această măsură libertatea Lui se face
prezentă în noi; și astfel, prin participare, nu prin natură, noi ne împărtășim și de acest tip de
libertate. Ca stare ontologică, libertatea omului se împlinește continuu, în mod corespunzător
gradului de participare la suveranitatea lui Dumnezeu, mai precis, în mod corespunzător nivelului la
care lăsăm să activeze în noi suveranitatea lui Dumnezeu.

Acest punct de vedere al Bisericii din perioada patristică este oarecum paradoxal: pe de o
parte, Biserica învață că omul este liber, pentru că altfel n-ar putea să fie responsabil de faptele sale,
iar pe de altă parte, el este ființă creată, de unde libertatea lui este deci limitată, ba mai mult, fiind o
ființă căzută în păcat, are o fire afectată de consecințele căderii din procesul de asemănare cu
Dumnezeu. Tocmai din acest motiv se impune precizarea că libertatea îi este dată omului, dar că ea
depinde de alte realități personale, în raport cu care omul s-a găsit din momentul creației sale sau cu
care s-a găsit în anumite raporturi din momentul creației sale. Omul are o libertate, dar ea depinde,
pe de o parte, de realități personale cu care el s-a găsit în relație din momentul creației (Dumnezeu
și semeni), iar pe de altă parte, de mediul în care omul trăiește și chiar de firea sa. Libertatea omului
este libertatea unei ființe supuse legilor biologice și cosmice, afectată de diversele forme de
suferință fizică și sufletească, o libertate supusă în cele din urmă morții, dar și o libertate motivată
de speranțele pe care omul le are, speranțe fundamentate pe revelația lui Dumnezeu și mai ales pe
Învierea lui Hristos.

Atunci când vorbim de libertatea în limitele naturii noastre, noi avem în vedere natura de
dinainte de păcat și înțelegem libertatea omului ca efortul de a se asemăna cu Dumnezeu. În efortul
acesta de continuă creștere spre libertate și de continuă eliberare de ceea ce ne împiedică să ne
asemănăm cu Dumnezeu, rolul important îl deține liberul arbitru, care în fapt nu e capacitatea
omului de a alege între bine și rău, ci capacitatea omului de a alege între bine și mai bine, sau de
a alege între diversele posibilități de înfăptuire a binelui.

De aceea, libertatea absolută o are numai Dumnezeu, dat fiind faptul că El are posibilitatea
de a decide și modul Său de a fi este dincolo de orice dependență, dincolo de orice limitare, precum
are și posibilitatea de a crea din nimic. Omul ca ființă liberă, cu o libertate proporțională ființei sale
create, are și libertatea morală sau liberul arbitru ca funcție de autodeterminare și acțiune,
determinante pentru libertatea sa ontologică.

Accesul omului la libertatea înțeleasă de Părinții Bisericii ca neatârnare de nimic, care este
specifică lui Dumnezeu, este posibil prin har, înțeles ca act de bunăvoință a lui Dumnezeu, dar și ca
energie necreată care ni se conferă în Biserică.

Libertatea absolută pe care omul poate să și-o împroprieze se va găsi în comuniunea totală
cu semenii și cu Dumnezeu. În comuniunea cu Dumnezeu Cel Personal, omul va fi cuprins în actul
de iubire suverană a lui Dumnezeu, în interiorul libertății Sale absolute în care omul nu va mai
putea fi limitat de nimic: nici de firea sa, nici de frica morții. Și în felul acesta va putea participa la
libertatea absolută a lui Dumnezeu, fără să confunde această libertate cu capacitatea lui de a alege
între contrarii. Această participare corespunde nu cu dorințele imediate, ci cu ceea ce este mai
profund în aspirațiile firii umane autentice. Libertatea reală a omului în viziunea Sfinților Părinți nu
este sinonimă cu emanciparea individuală sau individualistă față de condiția în care omul trăiește ca
om, sau emanciparea față de legitatea în funcție de care toate cele create există și subzistă, ci este,
mai degrabă, roada cunoașterii Adevărului celui Viu.

Acest punct de vederea al Sfinților Părinți a întâmpinat mai multe întrebări:

1. Cum este compatibilă libertatea omenească cu atotștiința lui Dumnezeu? Atotștiința și

preștiința lui Dumnezeu nu afectează libertatea umană?

„Nu confundăm preștiința lui Dumnezeu cu acțiunea lui Dumnezeu” (Clement

Alexandrinul). Dumnezeu nu intervine în libertatea noastră; Dumnezeu creează toate condițiile ca
libertatea noastră să acționeze corect, nu intervine în modul ei de acțiune, știut fiind că El poate să
folosească până și răul spre bine. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că „Dumnezeu acționează
precum părintele care vede copilul umblând cu cucuta, dar nu intervine, deoarece în eventualitatea
în care copilul s-ar otrăvi, El are și antidotul”. Dacă Dumnezeu ar interveni în libertatea omului,
înseamnă că ar reduce acest chip al Său la nivelul unei ființe lipsite de ceea ce este esențial ca să fie
chip al lui Dumnezeu.

2. Cum se împacă libertatea omului cu poruncile lui Dumnezeu?

Poruncile lui Dumnezeu nu sunt opreliști, ci indicatoare care ne ajută să trăim în

normalitate; prin urmare, încălcarea poruncilor ne face să cădem din normalitate. Noi nu cucerim
normalitatea împlinind poruncile, ci împlinind poruncile rămânem în normalitate. Atunci când ne
aflăm în starea de anormalitate, împlinim poruncile înțelegându-le ca pe tot atâtea căi de revenire la
normalitate. Atâta vreme cât libertatea nu va fi înțeleasă în afara ordinii create de Dumnezeu și nici
ca dreptul de a fi independent de aspirațiile profunde ale naturii umane, ea nu va intra niciodată în
coliziune cu poruncile lui Dumnezeu.

3. În ce măsură, primind harul dumnezeiesc, omul mai este liber?

În Răsărit s-a rezolvat problema precizându-se faptul că harul nu silește natura, ci o

înnoiește, o restabilește în normalitate, o însănătoșește, ca ea să acționeze ca natură liberă, să scape
de acele metehne pe care le-a căpătat în urma căderii. Libertatea omului este un semn că el este
chipul lui Dumnezeu, iar libertatea de alegere este șansa pe care omul o are de a adera în mod liber
la Dumnezeu, de a-și asigura desăvârșirea într-o deplină fericire. Chipul lui Dumnezeu acționează
cu adevărat liber atunci când, eliberat de pulsiunile instinctive, de constrângerile pătimașe care sunt
tot atâtea piedici interioare, sau de constrângerile exterioare impuse de vreo autoritate, va alege în
mod conștient și liber în funcție de convingerile sale personale, în funcție de vocația sa naturală și în
funcție de speranțele sale. Știm că prin căderea în păcat chipul lui Dumnezeu a fost întunecat, de
aceea restaurarea prin har înseamnă repunerea omului în autentica sa libertate. Așadar, ajutată de
har, firea umană se va repune în ordinea primordială, încât libertatea ei nu va fi permisiunea de a
face ceea ce îi place omului, cu condiția să-i producă acestuia plăcere, ci împlinirea efectivă și
integrală a ceea ce este propriu persoanei umane, chip al lui Dumnezeu, care este constituită și
instituită în mod firesc în procesul de asemănare cu Dumnezeu. Harul divin, departe de a atenta
asupra libertății umane, mai întâi în Taina Botezului, apoi în toate celelalte Sfinte Taine și acte de
cult, îl repune pe om în situația de a se comporta liber față de tot ceea ce îl împiedică să își
împlinească vocația. Harul ne eliberează de consecințele căderii primordiale și ale căderilor
individuale, ajută natura să se repună într-un proces de continuă eliberare, de tot ceea ce o împiedică
să acceadă la stări de libertate superioară. Altfel spus, harul ne ajută să ne eliberăm continuu de
categoriile naturii obișnuite, ne restaurează libertatea fără să o constrângă, așa cum restaurează și
firea noastră umană fără să o constrângă în vreun fel.

Dacă în sensul cel mai larg prin libertate înțelegem modul de a acționa fără o constrângere
exterioară și interioară, în sens restrâns înțelegem modul de a acționa conștient fără constrângere și
cu sens. S-a pus foarte mult problema în ce măsură omul este liber în situația în care, vrând-
nevrând, se află în condiția de a suferi presiunea unor constrângeri fizice, încât putem spune că în
asemenea situații, se poate atenta la libertatea care este sinonimă cu spontaneitatea. Se poate atenta
la libertatea care presupune activare exterioară a libertății interioare, dar nimeni nu poate atenta
asupra libertății interioare.

În ce măsură această libertate interioară este sau nu afectată în actele pe care noi le
săvârșim? Cu privire la acest aspect, încă din Antichitate s-a spus că omul acționează exclusiv în
funcție de o serie de cauze, cunoscute sau necunoscute, încât el, fiind o parte a întregului Univers,
nu poate să iasă prin actele sale în afara a ceea ce se constată în întregul Univers. Omul este
determinat atât fizic, cât și interior de nenumărate cauze, încât el nu poate fi liber. Este ceea ce se
numește în morală și în filosofie determinism.

Acest determinism va căpăta mai târziu două nuanțe: un determinism cosmic și un

determinism teist, potrivit căruia omul nu poate să mai facă nimic deosebit de ceea ce Dumnezeu i-a
rânduit din veci. Ideea aceasta a determinismului cauzal avea să fie serios zdruncinată odată cu
apariția în fizică a teoriei cuantice, potrivit căreia susținătorii au introdus în fizică conceptul de
cauzalitate statistică. Aceștia spuneau că modalitatea aceasta de cauzalitate statistică face în așa
manieră încât până și fizica nu mai poate să fie atât de precisă cum se credea înainte.

La nivelul personalității umane există diverse forme de manifestare a persoanei umane, care
de multe ori sunt produsul unei cauzalități statistice. Lucrul acesta ne confirmă faptul că omul nu
este o ființă determinată în mod absolut de cauzalitatea internă sau externă, determinată de faptele
sale.

În fizică a apărut o altă teorie care ne afectează și pe noi: teoria variabilelor ascunse. După
savanți, particulele cuantice sunt caracterizate de anumite proprietăți încă nedescoperite, denumite
variabile ascunse. Din cauza acestor proprietăți cuantele de energie se comportă oarecum ciudat; au
un tip al lor de libertate. Variabilele ascunse ar putea reprezenta fundamentul unui mecanism
teoretic pe baza căruia ar putea să se ajungă la o potrivire mai exactă între modele obținute la nivel
teoretic și structura observată a variației cosmice de fond. Aceste variabile ascunse ar putea să ne
afecteze și pe noi și care ar putea juca un rol foarte mare în convertirea unor persoane.

Această problemă a cauzalității statistice sau a variabilelor ascunse poate fi preluată și în

etică în ceea ce privește cât suntem sau nu liberi sau cât suntem sau nu determinați, încât
determinismul logic apărut în secolul al XVII-lea actualmente este depășit, scoțându-se în evidență
faptul că persoana umană are o multitudine de taine care îi confirmă calitatea de ființă liberă.