02.11.

2016

Drept Bisericesc – Curs 4

Regulile pastorale emanate de sinoadele locale/ Sf. Parinti trebuiau sa fie fixate
in scris. Incepand cu secolul al IV-lea, regulile pastorale emanate de sinoadele locale
au fost reunite in colectii de canoane sau colectii canonice. Motivul principal al
aparitiei acestor colectii este constituit de faptul ca, dupa primele reuniuni ale unor
sinoade locale, s-a simtit nevoia de a avea si canoanele aprobate anterior de alte
sinoade de episcopi. Despre primele colectii de canoane nu exista marturii directe
(manuscrise), ci s-au pastrat doar referinte sau mentiuni referitoare la acestea in
documente ulterioare. D.p.d.v. practice, primele colectii au luat nastere din dorinta
parintilor ca, in cazul intalnirii unui sinod, sa aiba idee daca respectivele aspect s-au
mai discutat si ce hotarari au fost luate.

Primele colectii alcatuite in Biserica erau organizate d.p.d.v. cronologic,

intrucat numarul mic de canoane nu impunea o organizare sistematica a acestora.
Prima colectie de canoane despre care avem cunostinta se intituleaza Consequentia
canonum (enumerarea canoanelor) si cuprindea canoanele Sinodului de la Ancira din
314 si canoanele Sinodului din Neocezareea din 315. Nu se cunoaste autorul, insa
este cu siguranta un cleric din administratia bisericeasca. Ulterior, aceasta colectie a
fost completata cu canoanele Sinodului I de la Niceea (325) si Gandra (341).
Interesant este ca in aceasta colectie, primele sunt canoanele de la Sinodul I
Ecumenic, subliniind importanta acestuia. De asemenea, nu au fost incluse canoanele
Sinodului de la Antiohia din 341, fapt pentru care istoricii au emis ipoteza ca autorul
acestei colectii ar fi un antiohian si ca aceasta colectie ar fi fost alcatuita in dioceza
Pontului (Asia Mica).

In secolul V, aceasta colectie s-a dezvoltat si mai mult prin introducerea

canoanelor Sinodului de la Antiohia si, probabil, a altor canoane ale unor sinoade
locale, care nu au fost insa citate in actele sinodului IV ecumenic de la Calcedon.
Istoricii afirma ca in aceasta colectie ar fi fost cuprinse si canoanele Sinodului de la
Laodiceea din 343 si cele ale Sinodului II Ecumenic, ajungand astfel sa contina un
numar de 165 de canoane. Pe baza analizei marturiilor referitoare la aceasta colectie,
unii istorici afirma ca autorul acestei colectii este Meletie din Antiohia, care ar fi
intocmit-o in perioada 342-381, in Antiohia, motiv pentru care aceasta colectia a mai
fost numita si Sintagmae Antiohiene (Corpus canonum orientali). O teorie recenta
unui istoric francez de origine armeniana afirma ca aceasta colectie ar fi fost

1
intocmita de Euzoios al Antiohiei, in jurul anului 370. Incepand cu a doua jum. A
secolululi V, in colectie au fost introduse si canoanele Sinodului de la Sardica, si ale
Sinoadelor III si IV Ecumenice. O prima marturie expresa referitoare la existent
acestei colectii o gasim in actele Sinodului IV Ecumenic, unde se face referire la o
colectie de canoane numita Codex Canonum, fara insa sa i se acorde vreo valoare
oficiala. In aceasta colectie, canoanele erau numerotate continuu, nemaitinandu-se
cont de numerotarea data de sinoadele respective si ajungandu-se ca in colectie sa
fie incluse 193 de canoane.

Reunirea acestor canoane cu alte canoane, in special cu cele apostolice sau cu

cele formulate de sinoadele africane (Cartagina), s-a facut exclusiv in cadrul
traducerilor textelor grecesti in limba latina, mai ales ele fiind cunoscute din
traducerile realizate de Dionisie Exiguul in cele 3 editii successive publicate de la
sfarsitul secolului al V-lea si pana la sfarsitul secolului 20 (?). Dionisie nu a publicat
toate cele 85 de canoane apostolice, asa cum sunt ele cunoscute din capitolul 8 al
Constitutiilor Apostolice, ci a tradus doar primele 50 de canoane in limba latina.

In secolul al 16-lea, in Franta, a existat o ntensa vointa de recuperare a

manuscriselor vechi, in special a celor grecesti, si multe dintre acestea au fost
publicate in original si traduse in latina. Astfel, la inceputul secolululi al 17-a, Cristoff
Justel a incercat reconstituirea materiala a primei colectii cronologice de canoane
urmand unele presupuneri personale in ceea ce priveste manuscrisele grecesti. Astfel,
in 1610, la Paris, a fost publicat volumul Codex Canonum Ecclesiae Universae a
Iustiniano Confirmatus, care continea cele 207 canoane ale Sinoadelor de la Niceea,
Ancira, Neocezareea, Gandra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol, Efes si Calcedon,
urmate de ample comentarii ale canonistului protestant francez. Aceasta editie a fost
ulterior inclusa si amplificata in volumul Bibliotheca Iures Canonici Vaeteris, editata
tot la Paris in 1661 in Fiul lui, Henry Justel, si de un collaborator al acestuia, Guillaume
Boelli. Din pacate, aceste 2 editii nu pot fi considerate ca avand un caracter stiintific,
ci doar opinii personale ale editorilor, intrucat nu s-au pastrat manuscrise ale
primelor doua colectii de canoane.

Prima colectie de canoane pastrata este Sinopsa, atribuita lui Stefan Efeseanul,
care reprezinta o culegere de texte prescurtate ale canoanelor publicate pana in
secolul al VI-lea. Aceasta colectie cuprindea canoanele apostolice, pe cele de la
Niceea, Neocezareea, Gandra, Antiohia, Laodiceea si Constantinopol. Avand in vedere
faptul ca aceasta colectie provine din perioada in care canoanele Sinodului de la Efes
erau receptate in colectiile oficiale, iar cele ale Sinodului de la Sardica (343) nu erau
inca receptate, este evident ca aceasta colectie este anterioara colectiei lui Ioan

2
Scolasticul. Ordinea din aceasta colectie era una cronologica, cu precizarea ca, in
final, la canoanele existente, s-au adaugat si cele ale Sinodului de la Efes din 431.
Ulterior, aceasta colectie s-a dezvoltat in raport direct cu inmultirea numarului de
canoane acceptate de Biserica, a.i. la sfarsitul secolului al VII-lea, prin canonul II al
Sinodului Trullan, s-a oficializat, pe baza acestei colectii, un nou Corpus Canonum
Ecclesiae, care cuprindea canoanele apostolice, ale Sinoadelor Ecumenice, ale unora
locale, precum si canoanele unor Sfinti Parinti. Aceasta noua colectie a fost
identificata de istorici cu numele de Collectio Trullana. Tot in sec. XVII, cei doi
canonisti francezi au publicat 2 colectii continand 2 sinopse de canoane aproape
identice, una atribuind-o lui Simeon Magistrul si Logofatul, iar cealalta canonistului
bizantin din secolul XII Alexios Aristen. Diferenta dintre cele 2 colectii e data de modul
de organizare a distributiei canoanelor dar, ca si in celelalte cazuri, nu reprezinta
decat idei personale.

In afara de aceste colectii care reuneau toate sinoadele validate de biserica,

din sec. IV circular si colectii de canoane emise de sinoade locale, ce circulau doar
intr-o anumita regiune si reuneau colectii de canoane ale sinoadelor din acea regiune,
de exemplu din Africa (Cartagina), Franta, Italia (de ex. Col. Isidoriana), Spania
(Hispanice) etc.

Incepand cu secolul al VI-lea, constatandu-se ineficienta colectiilor cronologice,

s-a procedat la alcatuirea de colectii sistematice in cadrul carora canoanele erau
organizate thematic. Prima colectie sistematica este Colectia in 60 de titluri, al carui
continut, redactat de un autor necunoscut, cel mai probabil in jurul anului 535, nu s-a
pastrat. Din marturiile ulterioare, s-a constatat ca aceasta colectie cuprindea toate
canoanele din colectia Enumerarea canoanelor si din Sinopsa lui Stefan Efeseanul,
impreuna cu cele 85 de canoane apostolice si cu canoanele Sinodului de la Sardica.
Mentiuni despre existenta acesteia avem in prologul Colectiei in 50 de titluri in care
se precizeaza ca prima colectie sistematica de canoane era impartita in 60 de titluri
fara a fi subdizivata in capitol, canoanele fiind enumerate fara nicio separate. Istoricii
izvoarelor de drept, pe baza analizei manuscriselor medieval existente afirma ca
aceasta colectie era secondata de o anexa care cuprindea toata legislatia imperiala
referitoare la viata bisericeasca. Mai precis, in aceasta colectie este vorba despre 25
de legi imperial ce reglementau problem ecclesiastice, motiv pentru care ea a ramas
in istorie cu titlul de Colectia in 25 de titluri. Aceasta colectie de legi imperiale a fost
publicata la Leipzig in 1938 in varianta bilingva (text grecesc si latin). Dupa aceasta,
aveam Colectia de 50 de titluri alcatuita in jurul anului 550 in Antiohia de catre Ioan
Scolasticul. Acesta s-a nascut in secolul VI, in localitatea Seremi de langa Antiohia, in
familia unui cleric. A devenit avocet in 550 in Antiohia si a fost apoi hirotonit preot de

3
catre Patriarhul Antiohiei, Dominus. Ulterior, a fost trimis apocrisiarh al Patriarhiei
Antiohiei la C-tinopol, unde s-a distind nu doar prin cunostintele teologice si juridice,
ci si prin abilitatile sale si acuratetea credintei ortodoxe, fiind preferat de Imparatul
Iustinian ca succesor al Patriarhului Eutihie (care fusese depus din motive
doctrinaire). Astfel, din 565 pana in 577 a slujit ca patriarh al Constantinopolului.
Apocrisiarh = delegat oficial al unei patriarhii ca reprezentant pe langa alta patriarhie.
Ioan Scolasticul, luand ca model colectia oficiala a Imperiului Bizantin numita
Pandecte, incepe sa alcatuiasca o colectie sistematica de canoane, probabil si la
indemnul lui Iustinian, in care include cele 85 de canoane apostolice, 224 de canoane
ale Sinoadelor Ecumenice de pana atunci si a unor Sinoade locale, precum si 68 de
canoane ale Sf. Vasile cel Mare, extrase din epistolele II si III adresate lui Amfilohie.
Aceste canoane erau organizate in urmatoarea ordine in colectie: canoanele
apostolice, cele ale Sinodului de la Niceea, Ancira, Neocezareea, Sardica, Gandra,
Antiohia, Laodiceea, Constantinopol, Efes, Calcedon, urmate apoi de canoanele Sf.
Vasile. Pentru ca aceasta colectie era impartita in 50 de titluri (teme), a primit aceasta
denumire. La aceasta colectie, Ioan Scolasticul a intocmit o anexa care cuprindea
toate novelele lui Iustinian referitoare la viata Bisericii. Aceasta colectie avea 87 de
capitol si a primit numele de Colectia in 87 de capitole.

In secolul IX, Colectia in 50 de titluri a fost tradusa in slavona, devenind

principal colectie a Bisericilor de limba slava. O editie critica, realizata pe baza
manuscriselor existente a acesteia a fost publicata de istoricul Vladimir Benesevic a
St. Petersburg in 1914, fiind ulterior reeditata la Munchen in 1972. Spre sfarsitul
secolului al Vi-lea, a fost intocmita o Colectie in 14 titluri care a fost redactata in jurul
lui 580 de 2 patriarhi ai Constantinopolului, Eutihie si Ioan Postitorul. Ea difera de
colectia in 50 de titluri a lui Ioan Scolasticul prin 3 elemente principale: a) erau incluse
canoanele sinoadelor africane de pana atunci in traducere greceasca; b) erau incluse
canoanele Sinodului local din Constantinopol din 394; c) erau incluse si canoane ale
altor Sf. Parinti. Din secolul al VI-lea, devine in Biserica o practica din ce in ce mai
folosita alcatuirea de colectii mixte, ce cuprindeau atat canoanele Bisericii, cat si
legislatia in vigoare in imperiu referitoare la viata bisericeasca. Aceste colectii mixte
au fost identificate prin termenul de nomocanoane. Cea mai cunoscuta colectie mixta
e Nomocanonul in 14 titluri, numit de unii si al lui Fotie, care a fost aprobat ca si
Corpus Canonum Ecclesiae in 920 in cadrul unui sinod endemic desfasurat la
Constantinopol. Unii autori nu sunt de acord cu faptul ca Fotie ar fi alcatuit aceasta
colectie in 843, motivand prin faptul ca numele patriarhului nu apare in niciunul din
manuscrisele acestui canon. In plus, se afirma ca primul care ar fi introdus in circulatie
aceasta teorie conform careia Fotie ar fi autorul, este canonistul bizantin Teodor

4
Balsamon. Corpusul de canoane cuprins in acest nomocanon cuprinde 4 categorii de
canoane: pe cele apostolice, ale Sinoadelor Ecumenice, unor Sinoade locale si Sfinti
Parinti. Ulterior, aceasta colectie a fost tradusa si in alte limbi, si ulterior au fost
produse colectii ca Indreptarea Legii. Cu toate ca ele au cunoscut o larga raspandire
si circulatie, ele nu au fost niciodata declarate ca si colectie oficiala a Bisericii. In
secolul XIX, la Atena, a fost publicata o colectie intitulata Sintagma Sfintelor si
Dumnezeiestilor Canoane, care reunea textul grecesc al canoanelor imrepuna cu
comentarii ale unor canonisti bizantini din secolele 11 si 12, anume Alexios Aristen,
Ioan Zonaras si Teodor Balsamon. Nici aceasta colectie nu a fost declarata oficiala. In
prezent, colectia oficiala a Bisericii, e cea cuprinsa in Nomocanonul in 14 titluri,
aprobata in 920. In romana, textul canoanelor a fost tradus fie in traducerea unor
colectii straine, fie direct in limba romana (e.g. Pr. Foca).