Formarea Canonului Noului

Testament

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian TOFANĂ

Arhid. Lector Univ. Dr. Nicolae-Olimpiu Benea
Dr. Ovidiu Neacșu
 Preliminarii
• Sfârşitul veacului întâi creştin, găseşte toate
cărţile care alcătuiau Noul Testament la
destinaţiile lor

• Nu toate cărţile Noului Testament au fost

cunoscute, de la început, de către toţi creştinii

• Multe dintre Evangheliile apocrife, Faptele

apocrife, Epistolele apocrife erau în circulaţie în
cursul secolului al doilea, fiind acceptate de
mulţi creştini.
• Date fiind aceste împrejurări s-au ridicat şi se ridică
întrebări ca acestea:

- Pe baza căror criterii au fost acceptate unele cărţi

ca fiind canonice, iar altele au fost respinse?

- Când au fost adunate laolaltă cele patru Evanghelii,

Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, soborniceşti şi
Apocalipsa, alcătuind canonul Noului Testament, în
timp ce alte scrieri, aproape la fel de vechi, au fost
excluse?

- Când s-a încheiat acest proces de selectare şi

colecţionare a cărţilor care urmau a forma canonul
scrierilor Noului Testament?
 1. Criteriile canonicităţii
• Canonul nu poate fi stabilit în întregime numai pe baza
acceptării cărţilor lui de către Biserică (unele
acceptate, altele nu).

• Distincţia între cărţile canonice şi cele necanonice

poate fi socotită ca fiind produsul unei conştiinţe
spirituale crescânde a Bisericii

a. Apostolicitatea
- 21 cărți - originea nemijlocit – Apostoli (Matei, Ioan,
Petru, Pavel)
- 6 cărți – Ucenici ai apostolilor (Marcu, Luca, Iacob,
autorul Epistolei către Evrei)
 b. Inspiraţia

- caracterul inspirat al Scripturii

Din pruncie cunoști sfintele Scripturi, cele
care pot să te înțelepțească spre mântuire,
prin credința cea întru Hristos Iisus. Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de
folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepțirea (povățuirea) cea
întru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu să
fie desăvârşit (deplin), bine pregătit pentru orice
lucru bun (2 Tim. 3, 15-17).
Misiunea şi activitatea Apostolilor, fie orală, fie
scrisă, se desfăşoară sub auspiciile puterii și a
inspirației divine
- "Prin descoperire mi s-a dat această taină,
precum pe scurt apucai a vă scrie. ... "
(Efes.3,3-5).
- "pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o
de la om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos"
(Gal.1,12).
- ”luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de
la noi, nu aţi luat cuvânt omenesc, ci precum
este adevărat, cuvântul lui Dumnezeu, care şi
lucrează întru voi cei ce credeţi" (I Tes. 2,13).
• Inspiraţia scrierilor Noului Testament mai rezultă:

- din conţinutul lor intrinsec, sau din hristocentrismul

lor - toate având ca subiect central persoana şi
lucrarea Mântuitorului Hristos

- din efectele lor etice şi spirituale în viaţa omenirii

- din mărturia istorică a Bisericii creştine, care va arăta

valoarea atribuită acestor cărţi, în special, în evoluţia
formării canonului Noului Testament în primele patru
secole creştine.
 2. Evoluţia canonului Noului Testament în
primele 4 secole creştine
• Cărţile Noului Testament sunt scrieri ocazionale (43-
98)

• Erau socotite de creştini un bun spiritual comun

• Schimbul de epistole - între diferite centre şi

comunităţi creştine, este recomandat chiar de
Apostolul Pavel: "Şi după ce scrisoarea aceasta se
va citi de către voi, faceţi să se citească şi în
Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să
o citiţi şi voi" (Col. 4,16) (epistola către Efeseni?)

• Această râvnă creştină a dat primele colecţii de cărţi

 a. Canonul Noului Testament la Părinţii
Apostolici
Barnaba - în jurul anului 96 d.Hr. - scrie o Epistolă (PSB vol.
I, Buc. 1979, 109-139).

Din cuprinsul ei se poate observa că autorul cunoaşte:

- Evanghelia lui Matei, pe care o citează (Mt. 2,14)
- pe cea a lui Ioan (se pare)
- Faptele Apostolilor
- epistolele Sf. Pavel către Romani, Efeseni, Filipeni,
Pastoralele, Evrei, iar, în cele din urmă, Iacob, I-II Petru şi
Apocalipsa.

Autorul nu le înşiră cu numele, dar face aluzii la citate din ele

• Sf. Ignatie Teoforul (+107) (ucenic al Apostolului
Ioan), vorbeşte în scrierile sale (7 Epistole- PSB 1) de
eÙanggšlion şi ¢pÒstoloi, pe care le pune alături de
"Lege" şi "Prooroci".

• Papias (episcopul de Hierapolis din Frigia, ucenic şi el al

Ap. Ioan şi prieten cu Polycarp)
- Din lucrarea sa Log…on kur…akîn
Ex»ghsij, (Explicarea Cuvintelor Domnului) în 5 vol. –
are cunoştinţă despre Evangheliile după Matei,
Marcu şi Luca, precum şi de Faptele Apostolilor şi
Epistolele catolice
Clement - episcopul Romei

- în jurul anului 95 d.Hr. adresează o Epistolă

Bisericii din Corint (PSB vol. I , Buc. 1979, 37-104)

- aluzii - Romani, I-II Corinteni, Galateni,

Efeseni, Coloseni, I-II Timotei şi Tit.

-se pot întâlni şi "multe idei şi uneori chiar

pasaje întregi din Epistola către Evrei".
 b. Canonul Noului Testament în secolul II

• Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, grec de origine,

din Siria

- În lucrările sale "Dialogul cu iudeul Trifon“

(PSB 2, 1980) şi cele două Apologii (PSB 2), - în
fiecare duminică - se citea t¦ ¢pomnhmoneÚmata
tîn ¢postÒlwn (memoriile apostolice), ¹ t¦
sungr£mmata tîn profhtîn (cărţile profeţilor).

- nu include operele Sf. Ioan (Evanghelia,

Epistolele soborniceşti şi Apocalipsa)
• "Canonul" lui Marcion, ereticul, scris în jurul anului
144 d.Hr. ( – Sinope – Pont – tatăl - Episcop)

Canonul lui consta din:

- Evanghelia după Luca, (fără primele două capitole
care vorbesc de naşterea din fecioară)

- 10 epistole ale lui Pavel, excluzând Epistolele

Pastorale şi Evrei.
Lista lui începea cu Galateni, după care urma I-II
Corinteni, Romani, I-II Tesaloniceni, Efeseni (pe care
a numit-o Laodiceni), Coloseni, Filipeni şi Filimon.
Canonul - scoate în evidenţă 2 adevăruri:

1. cărţile pe care le-a inclus în "Canon" -

considerate indiscutabil autentice;

2. cărţile pe care le-a respins - socotite

canonice de marea majoritate a
contemporanilor săi.
• "Fragmentul Muratori“ – (un manuscris latin
compus în sec. II, în jurul anului 170 d.Hr, găsit sec. VII, în
Biblioteca ambroziană din Milan şi editat pentru prima oară de
învăţatul Ludovico Muratori, în anul 1740)

• Conține o listă a scrierilor Noului Testament

dimpreună cu o descriere a originii şi a
conţinutului lor.

• în sec. II, creştinii din Roma socoteau canonice:

- 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor
- 13 Epistole pauline (Epistola către Evrei nu
este amintită)
- unele Epistole catolice (mai puţin Iacob şi
Petru) şi Apocalipsa.
• Despre cele ale lui Iuda şi Ioan, autorul afirmă
că au putut să nu fie compuse de cei doi
Apostoli, ci numai să le poarte numele pe
nedrept.

• Sf. Pavel ar fi scris încă două epistole, una

către Laodiceeni şi alta către Alexandrini – nu
pot fi primite "nu se poate amesteca mierea cu
fagurele"
• Sf. Irineu, episcopul Lyonului (+ 202) (cultura
şi formaţia sa teologică în Răsărit).

- În lucrarea sa "Adversus Haeresis“ - cele 4

Evanghelii erau un fapt axiomatic fiind
comparate cu cele 4 colţuri ale pământului

În concluzie - apologeţii sec. II folosesc, ca

fiind socotinte canonice, aproape toate scrierile
Noului Testament, cu excepţia epistolelor către
Filimon şi III Ioan.
Mai puţin folosite au fost epistolele către Evrei,
II Petru, Iacob, Iuda şi Apocalipsa
 c. Canonul Noului Testament
în secolul III

• Clement Alexandrinul (+211-216)

- Stromate - dintre multele Evanghelii recunoaşte

canonicitatea doar la patru.

- Hipotipoze – amintește şi de aşa-numitele "cărţi

controversate", cum sunt Epistola lui Iuda,
precum şi celelalte Epistole soborniceşti, apoi
Epistola lui Barnaba şi Apocalipsa lui Petru.
Referitor la Epistola către Evrei

- o atribuie Sf. Pavel, afirmând că a fost

adresată evreilor în limba lor proprie

- Luca, după ce a tradus-o, cu grijă, a editat-o

pentru elini în limba lor

Sf. Ioan ar fi scris o Evanghelie duhovnicească

• Origen – (urmaşul lui Clement la conducerea Şcolii
catehetice din Alexandria)

- "Hexapla“ - întemeietorul criticii textului

- "De Principiis“ - originea divină a scrierilor

Noului Testament, spunând: "Cărţile canonice
nu sunt un produs al spiritului omenesc, ci
operă a Duhului Sfânt. Semnul cunoaşterii lor
este originea apostolică şi tradiţia unanimă a
Bisericii”
- ”canonice” sunt:

- cele 4 Evanghelii
- Faptele Apostolilor
- toate Epistolele pauline, mai puţin Epistola
către Evrei
- dintre Epistolele soborniceşti: I Ioan, I-II Petru
şi în cele din urmă Apocalipsa.
• Meritul mare al lui Origen - stabileşte pentru
prima oară, care scrieri ale Noului Testament
au aprobarea unanimă a Bisericii şi care sunt
acelea asupra cărora există îndoieli.

• Împarte scrierile în 3 clase:

1. ÐmologoÚmena - adică "acelea asupra
cărora nu există îndoieli în Biserica lui
Dumnezeu de sub cer" - 4 Evanghelii, 13
epistole pauline, I Petru, I Ioan, Faptele
Apostolilor şi Apocalipsa
2. ¢mfiballÒmena - asupra cărora există îndoieli
în privinţa canonicităţii lor - II Petru, II-III Ioan,
Evrei, Iacob şi Iuda

3. pšudh - din care fac parte scrieri care au fost

respinse, ca fiind falsuri eretice

Epistola către Evrei – autorul - ”Dumnezeu

știe!”
• Dionisie (Urmaşul lui Origen la conducerea şcolii catehetice
din Alexandria)

- disputa cu Nepos din Arsinoe – ”Împotriva

alegoriștilor” – Apoc. 20,3 - literal

- Dionisie în - ”Despre făgăduințe”, declară

Apocalipsa carte ”necanonică” – autor- un prezbiter -
Ioan

- Hypolit – ucenicul Sf Irineu – consideră Apocalipsa

- ”carte sfântă” - autorul ei - Ioan Apostolul
Concluzie:

4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 Epistole pauline

(în Apus cu oarecare îndoieli asupra epistolei către
Evrei) şi 4 Epistole soborniceşti (I Petru, I Ioan, Iacob
şi Iuda),

- rămân îndoieli cu privire la canonicitatea epistolelor

lui Iacob şi Iuda.

Mai puţin citate au fost de la Dionisie încoace:

Apocalipsa, II Petru, II-III Ioan, dar nimeni nu le-a
socotit însă apocrife
 d. Canonul Noului Testament în secolul
IV

Eusebiu de Cezareea
1. ÐmologoÚmena - cărţi recunoscute canonice de
toţi - 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 Epistole
pauline "şi dacă i se pare cuiva şi Apocalipsa"

2. ¢ntilegÒmena - asupra cărora au existat anumite

îndoieli sau au fost mai puţin folosite în sec. II-III –
II Petru, II-III Ioan, Iacob şi Iuda.
3. nÒqa - scrieri care pe nedrept au fost atribuite
Apostolilor - nu trebuie incluse în canon -
Faptele lui Pavel, "Păstorul lui Herma",
"Apocalipsa lui Petru", "Epistola lui Barnaba",
"Didahia celor 12 Apostoli" şi apoi "Apocalipsa
lui Ioan", "aceasta fiind respinsă de unii, iar de
alţii fiind primită între cele recunoscute".

În anul 332 – Împăr. Constantin cel Mare îi cere

lui Eusebiu să scrie Sf. Scriptură în 50
exemplare – 26 cărți N.T ?
• Sf. Ciril al Ierusalimului

- într-una din Catehezele sale din anul 348, ţinute

catehumenilor – recomanda:

- să se citească numai aşa-zisele "cărţi divine“ -

corespunzătoare omologumenelor lui Eusebiu

- de "scrierile inspirate", corespunzătoare

antilegomenelor, să nu se intereseze deloc.
- între cele numite "divine“:
- 4 Evanghelii,
- Faptele Apostolilor
- cele 7 Epistole catolice
- cele 14 Epistole pauline.

Din canonul său lipseşte Apocalipsa.

• Sf. Grigorie de Nazianz

- trece peste susceptibilitatea antecesorilor săi - pune

Apocalipsa alături de Evanghelia Sf. Ioan - numind-o
"Scriptură sfântă
• Sf. Atanasie cel Mare (+ 373)

- în Epistola sa festivă a 39-a, face o distincţie netă

între "Scripturile inspirate de Dumnezeu... încredinţate
părinţilor noştri de către cei care au fost martori oculari
şi slujitori ai Cuvântului de la început" şi aşa-numitele
"scrieri tainice" ale ereticilor

- dă o listă a cărţilor Noului Testament, care

corespunde întru totul canonului de astăzi - 4
Evanghelii, Faptele Apostolilor, Iacob, I-II Petru, I-II-III
Ioan, Iuda, Romani, I-II Corinteni, Galateni, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, I-II Tesaloniceni, Evrei, I-II Timotei,
Tit, Filimon şi Apocalipsa.

- "Acestea - spunea Atanasie - sunt izvoarele

mântuirii... şi nimeni să nu adauge sau să scoată
ceva din ele".
• Sinodul local din Laodiceea, din anul 360, în
canonul 59 - la serviciile divine să se folosească
numai cărţile canonice, urmând ca în canonul 60 să se
dea lista acestor cărţi în număr de 27, identică cu cea
de azi.

• La îndemnul Fer. Augustin, Sinoadele africane din

Hippo (393) şi Cartagina (397) declară toate cele 27
de cărţi ale Noului Testament canonice, în Biserică
fiind permis a se citi numai din acestea.

• Hotărârile amintite, alături de cea din Laodiceea, sunt

consfinţite apoi pentru întreaga Biserică de Sinodul
ecumenic Trullan (692) şi de Sinodul VII ecumenic
(787).
 Concluzii generale

• Nu toate cărţile actuale ale Noului Testament

erau cunoscute sau acceptate de toate
bisericile din Răsărit şi din Apus în perioada
primelor patru secole creştine.

• Nici una din cărţile canonului Noului Testament

nu a fost acceptată de bisericile creştine
datorită unei obligativităţi ecleziastice
• Aparenta reţinere cu care au fost acceptate în
canon unele cărţi precum Iacob, II-III Ioan şi
Iuda nu înseamnă că acestea au fost lipsite de
autenticitate.

• Epistolele Filimon, II-III Ioan şi Iuda sunt cărţi

atât de scurte, încât ele au fost citate numai
arareori şi, în afară de aceasta, ele au fost
adresate unor persoane al căror loc de
reşedinţă s-ar putea să nu fi fost prea bine
cunoscut.
• În primele 4 secole cele mai disputate şi mai omise
cărţi au fost Iacob, Iuda, II Petru, II-III Ioan, Evrei şi
Apocalipsa.

• Pot fi propuse câteva motive pentru care aceste cărţi

au fost neglijate:

- Epistola lui Iacob a fost adresată evreilor din

Diasporă şi conţinea puţine elemente doctrinare
interesante care să facă apel la gândirea speculativă
a creştinilor greci

- Epistola lui Iuda, II-III Ioan sunt atât de scurte, încât

conţin prea puţine lucruri care să fie de interes
general.
A II-a Epistolă a lui Petru a fost discutată până pe
vremea lui Eusebiu de Cezareea.

Fer. Ieronim afirmă că Părinţii Bisericii au ezitat să

accepte această epistolă datorită stilului ei diferit de 1
Petru.

Va fi probabil greu de ştiut vreodată dacă nu cumva

aparenta diferenţă dintre II Petru şi I Petru nu se
datorează în întregime faptului că Petru a folosit doi
secretari diferiţi.
 Bibliografie selectivă

• Mircea Basarab, Autoritatea Sfintei Scripturi în

Biserica Ortodoxă, în "Ortodoxia", nr. 2, 1980

• Prelipceanu, Inspiraţia Sfintei Scripturi, în

"Ortodoxia", XIV, nr. 4, 1962

• Oscar Cullmann, Noul Testament, Bucureşti

1993
• Didahia celor 12 Apostoli", vezi PSB, vol. 1,
Bucureşti 1979

• Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, "Dialogul cu

iudeul Trifon", în PSB, Apologeţi de limba
greacă, vol. 2, Bucureşti 1980

• Nicolae Macsim, Concepţii protestante mai

noi despre Sf. Scriptură, (teză de doctorat),
Iaşi 1975
• Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc,
Introducere în Studiul noului Testament, Sibiu 2001.

• Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului

Testament.( vol.I ).Text şi Canon. Epoca Noului
Testament, Cluj-Napoca 2000

• Silviu Negruţiu, Dan Moldovan, Florin Codrea,

Mirela Măţăoanu, Stelian Tofană (coordonator),
Cercetarea noutestamentară românească – Ghid
bibliografic -, Cluj-Napoca 2004
• H.Y.Gamble, The New Testamnet Canon: Its
Making and Meaning, Fortress, Philadelphia 1985

• B.M. Metzger, The canon of the New Testament,

Oxford 1987

• W.R.Farmer şi D.M. Farkasfalvy, The Formation of

the New Testament Canon, New York 1985

• Vasile Mihoc, Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi

văzute din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia”,
nr. 1-2, 1997, p. 22-33
• G.M. Hahneman, The Muratorian Fragment
and the Development of the Canon, Oxford
1992

• D.A. Carson – D.J.Moo, Introducere în Noul

Testament, Oradea 2007

• R.E. Brown, S.S. Joseph a Fitzmeyer, SJ R. E.

Murfy, O. Carm, Introducere și Comentariu la Sf.
Scriptură, Vol. I, Galaxia Gutenberg 2005