INTRODUCERE ÎN NOUL TESTAMENT

Sfânta Scriptură este calea de transmitere a revelaţiei compusă din

Vechiul Testament şi Noul Testament.
Sfânta Scriptură fiind inspirată de Dumnezeu este indispensabilă,
adică nu se poate fără ea, dar nu absolută, adică nu doar ea.
Ştim că Vechiul Testament s-a scris într-un timp de 1000 de ani, între
sec XV şi V î.Hr. cuprinzând istoria poporului evreu şi descoperirea
divină indirectă prin patriarhi şi profeţi.
Noul Testament este descoperirea directă a voii lui Dumnezeu, prin
Fiul Său (Evr.1,1), şi pusă în scris de Apostolii Domnului sau ucenici ai
lor, inspiraţi de Duhul Sfânt. Mai e numit şi Noul Legământ.(gr.diatiki)
Pentru înţelegerea Sfintei Scripturi nu este suficientă citirea, ci pentru
a pătrunde înţelesul adânc al ei avem nevoie să cunoaştem:
1. împrejurările externe a apariţiei textului, limba în care s-au scris,
cultura epocii, şi starea de spirit .
2. dificultatea traducerii din greaca veche, azi folosindu-se destul de
puţine cuvinte în greaca modernă
3. dificultatea interpretării, deoarece pe lângă adevăruri naturale şi
supranaturale sunt multe vedenii, profeţii şi se poate ajunge la erori
destul de uşor (2 Pt. 3,16)
4. unele adevăruri depăşesc raţiunea – nici ei nu ştiau interpretarea
(trebuie înţelese prin credinţă)

În sprijinul studierii Noului Testament în mod aprofundat stau foarte

strâns legate următoarele:
1. Isagogia – istoria cărţilor, a traducerilor, date despre autor,
destinatar, scopul scrierii, limba, autenticitate, împrejurările
scrierii.
2. Arheologie biblică – contextul social, geografic, cultural, politic,
temporal
3. Istoria şi gramatica limbii greceşti
4. Interpretarea sau exegeza – Apostolii spun „tâlcuieşte-ne pilda
aceasta” sau pe drumul Emausului „ne tâlcuia scripturile”
 5. Teologia Noului Testament – sistematizarea sau organizarea pe
teme a învăţăturilor

Noul Testament are 27 de cărţi scrise de 8 autori : Matei, Marcu,

Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iuda, Iacov
Împărţirea pe capitole a fost făcută de cardinalul Ştefan Langton( †
1228) în sec XIII, iar cea pe versete de editorul Robert Ştefan în 1548.

Metode de cercetare.
Scopul urmărit în studiul Noului Testament este de a stabili un text
cât mai aproape de textul originar şi a scoate înţelesul autentic.
Până în sec XVII metoda clasică de cercetare a fost cea istorică, în
care părerile Sfinţilor Părinţi sunt supremul argument. În protestantism
apare atunci metoda critica istorică, folosindu-se aparatul ştiinţific
asupra textului. În sec XVIII apare metoda istorico-critică, o îmbinare a
celei istorice cu cea critică, folosindu-se atât arsenalul ştiinţific cât şi
părerile Sfinţilor Părinţi, ca unii care au fost mai aproape de timpul şi
înţelesul primar al Noului Testament. După acestea protestanţii au mers
mai departe ajungând la metode critice liberale sau literare, unii
desfiinţând autenticitatea unor cărţi ale Noului Testament.

Canonul Noului Testament (Canon = listă)

Cărţile Noului Testament au fost scrieri ocazionale pe care Apostolii
sau ucenici ai lor le-au scris unor Biserici sau persoane particulare, între
anii 43 – 98. Erau socotite de creştini un bun comun şi de aceea le
schimbau între ei pt folosul tuturor (Col 4,16). Aşa au început
colecţionarea a cât mai multor scrieri creştine în unele centre mari, atât
pentru păstrarea lor intactă, cât şi pentru ferirea de falsuri.
Cum s-a format canonul? Ce cărţi au mai fost? Cine le-a selectat şi
după ce criterii?
În anii 140-150 apare ideea de canon întrucât Biserica nu mai putea
controla tradiţiile ce se înmulţeau necontenit. La începutul sec II existau
mai mult de 4 Evanghelii, precum şi Fapte ale Apostolilor şi multe
epistole puse chiar pe seama Apostolilor(Evg Petru, Toma, Iacov, Iuda,
Apocalipsa lui Petru) sau a Maicii Domnului, pentru a avea autoritate,
unii încercând să-şi justifice ereziile , să le transmită credincioşilor şi să
le argumenteze cu aceste scrieri.
Criteriile prin care Biserica a stabilit canonul Noului Testament sunt:
1. Apostolicitatea - Cartea să fie scrisă de un Apostol sau ucenic al
acestuia
2. Inspiraţia divină – In 14,26; Ef 3,3-5; 2Tim 3,16 – Dumnezeu l-a
inspirat pe autorul sfânt şi l-a păzit de greşeli astfel încât o scriere
inspirată nu poate avea decât pe Hristos în centrul ei, trebuie să îndrume
spre o viaţă spirituală, să aibă mărturia Sfinţilor Părinţi.

Mărturii sec I:
Epistola lui Barnaba – anul 96 d.Hr. , Sf. Ignatie, Clement Romanul
(Eps 1 Cor – anul 90d.Hr.), Policarp al Smirnei, Papias, Învăţătura celor
12 apostoli, Epistola către Diognet. Dau citate din aproape toate cărţile
Noului Testament.
Sec II:
Sf Iustin Martirul şi Filosoful, Taţian Asirianul, Teofil al Antiohiei,
Meliton de Sardes, Irineu de Lyon
Canonul lui Marcion. Respinge Evg. Mat., Mc., Ioan, epistolele
pastorale şi Evrei (acceptă doar 10 eps ale Sf Pavel) Stărneşte reacţii
pentru că aceste cărţi erau recunoscute de majoritatea Părinţilor
Fragmentul Muratori. 170 d.Hr. autor necunoscut. Reiese că în sec II
creştinii din Roma socoteau canonice 4 Evanghelii, Fapt Apost., 13
epistole ale Sf Pavel (fără Evrei), câteva eps pastorale (fără Iacov şi
Petru) şi Apocalipsa. Mai cuprinde Apocalipsa lui Petru şi Înţelepciune
alui Solomon. Se vorbeşte de cartea Păstorul lui Herma că e bună de citit
dar nu poate fi folosită la slujbe. Se mai aminteşte despre două epistole ,
către Laodiceeni şi Alexandrini puse pe seama Sf Ap Pavel dar susţinând
erezia lui Marcion, şi de aceea „nu pot fi primite pentru că nu se poate
amesteca fierea cu mierea”
În sec II doar Eps către Filimon şi III Ioan nu sunt socotite canonice
de către Părinţi.
Sec III
Clement Alexandrinul, Origen, Tertuluian, Ipolit, Sf Ciprian. Citează
din toate cărţile, chiar şi din Eps către Evrei şi din Apocalipsă
 Sec IV
Pamfil, Petru din Alexandria, Eusebiu de Cezareea, Sf Chiril al
Ierusalimului, Sf Grigorie de Nazianz
Sf Atanasie cel Mare – anunţă lista oficial în Eps 39 festivă. Sinodul
din Laodiceea (360) stabileşte să se citească la serviciile divine numai
din cărţile canonice şi dă lista celor 27 care le avem azi.

Luther – accentueză Evg Ioan, Eps Rom, Gal, 1 Petru, celelalte

spunând că sunt de mai puţină importanţă. Despre Evrei spune că epistola
pe lângă aur curat conţine lemne, paie şi fân, iar despre Iacov (pentru că
îi contrazice doctrina mântuirii prin credinţă), spune că e epistolă „de
paie”şi chiar o consideră neinspirată
Zwingli – Apocalipsa nu e inspirată
Calvin – se îndoieşte de canonicitatea eps 2 Pt; 2, 3 Ioan, Iacov şi
Iuda.
Johan Semler – nou principiu: Fiecare credincios este îndreptăţit să se
pronunţe personal asupra canonului Noului Testament. Karl Barth
consideră că Biserica n-are legătură cu formarea canonului şi nici că
acesta s-ar fi încheiat, ca urmare se pot adăuga şi alte cărţi în Noul
Testament.
Astfel Biserica a înlăturat orice carte care conţinea învăţături diferite
de tradiţia apostolică păstrată în Biserică şi prin aceasta vedem limpede
că Noul Testament s-a format în funcţie de învăţătura Bisericii, iar nu
învăţătura Bisericii după Noul Testament.

Textul Noului Testament păstrat până azi:

 85 manuscrise papirus, 256 manuscrise majuscule (P52 fragm
Evg Ioan,secII, codex Sinaiticus, tot Noul Testament, sec IV)
 Vechile traduceri ale textului sfânt (siriene, latine şi coptice)
 Citatele Sfinţilor Părinţi

În limba română: Psaltirea (sec XV), Evangheliarul (1550), Noul

Testament de la Bălgrad(1648), Biblia de la Bucureşti, a lui Şerban
Cantacuzino(1688), Biblia de la Petersburg(1819), Buzău(1854), a lui
Şaguna (1858), Biblia din 1911(Niţulescu), Cornilescu(1921)
tendenţioasă, folosită de Societatea Biblică., Biblia din 1914,
1938,1968,1975,1982,1988,2001(Bartolomeu)
ISTORIA EPOCII NOULUI TESTAMENT

Lumea greco-romană

Imperiul roman era în expansiune, ceea ce a ajutat foarte mult la

răspândirea creştinismului în lumea greco-romană. Împărţirea imperiului
era pe provincii, cu conducere centralizată la maxim.
Trebuie semnalată cetăţenia romană ca un privilegiu special şi greu
de dobândit (Fpt. 22:25-28)(în jur de 5.000.000 aveau cetăţenie romană) ,
în opoziţie cu sclavii, care nu aveau nici un drept (Fil. 11,16).
Filosofia vremii era marcată de stoici şi epicurei, sisteme filosofice
care încercau diferite răspunsuri raţionale asupra lumii şi vieţii.
Gnosticismul, un sistem filosofic religios avea două extreme: un
Dumnezeu foarte îndepărtat şi ideea că materia este rea în sine. (Col. 2:8)
Sisteme religioase:
Marcionismul – susţine existenţa a doi dumnezei, unul rău în Vechiul
Testament (răzbunător, crud) şi unul bun în Noul Testament (al iubirii,
milei şi iertării)
Maniheismul – lumea e într-o continuă luptă între cele două principii
egale – binele şi răul
De remarcat prezenţa zeităţilor atât romane cât şi greceşti şi intrarea
lor în declin. Ex: Zeiţa Artemis în Efes (Fpt. 19.27-35). Chiar cultul
împăratului devine mai accentuat.

Iudaismul epocii Noului Testament

Moise şi profeţii s-au strădit să apere unitatea poporului evreu

stăruind asupra păstrării credinţei şi respectării tradiţiilor strămoşeşti
(Deut. 4,1-9), dar evreii nu au luat aminte, şi astfel, cu legea în mână s-au
format mai multe partide religioase cu diferite orientări, fie liberale, fie
naţionaliste sau misticiste.
 Fariseii: o grupare de rezistenţă prin respectarea Legii. Se separau de
poporul de rând, care nu cunaoşte Legea (vb paras = a separa). Erau
aprox. 6.000. Se remarcau prin cunoaşterea precisă a Legii lui Moise şi a
tradiţiei orale, care adapta legea la diferite împrejurări, dar atribuindu-i
aceeaşi autoritate ca şi Torei, i-a făcut robii ei, eschivându-se prin ea şi
deformând Legea.
„Vai”-urile pe care le adresează Mântuitorul arată cum deformau ei
Legea:1.Închid Împărăţia, 2.fac eforturi pentru prozeliţi şi apoi îi fac fii
pierzării, 3. dau valoare jurământului pe aurul din templu, şi desconsideră
templul şi altarul, 4. dau dajdie din toate mărunţişurile dar nesocotesc
mila şi dreptatea, 5. spală vasele pe dinafară dar ignoră întinarea
sufletului, 6.se îngrijesc de cele de suprafaţă ignorând lăuntrul –
morminte văruite, 7.zidesc şi împodobesc mormintele celor pe care ei i-
au persecutat
Cunoaşterea Legii i-a făcut orgolioşi şi mândrii apoi formalişti şi
invidioşi pe oricine câştiga simpatia poporului. Întindeau capcane
inteligente pentru a discredita în public. Se bucurau de influenţă a
maselor.

Saducheii: grupare mai mică, formată din arhierei şi marile familii

preoţeşti. Erau în conflict cu fariseii. Respectau doar Scriptura, în special
cele 5 cărţi ale lui Moise, templul şi cultul fiind totul, şi respingeau
tradiţia orală. De aceea ei negau existenţa îngerilor, învierea trupurilor,
nemurirea personală răsplătirea şi pedepseleveşnice (Fpt. 23:8).

Esenienii: o grupare de aprox 4.000 de agricultori care studiau şi

interpretau Scriptura, erau celibi, nu deţineau sclavi, nu aduceau jertfe
animale, nu făceau jurăminte, se îngrijeau de cei ce nu puteau munci,
practicau toate virtuţile. Au apărut datorită decadenţei clerului şi trăiau în
comunităţi retrase. Intrau în grupare după 3 ani de noviciat. În 1951
săpăturile făcute la Qumran au descoperit o comunitate eseniană foarte
bine organizată, inclusiv o mulţime de manuscrise ale cărţilor Vechiului
Testament extrem de valoroase. Nu se ştie exact dacă după anul 70 s-au
convertit la creştinism sau au continuat existenţa în alte părţi.
 Cărturarii: sau învăţători ai legii. Un fel de jurişti, moralişti, teologi
prezenţi în Iudeea mai ales dar şi în Galileea: ex Gamaliel (Fpt. 5:34-39),
Hillel şi Şamai – întemeietori de şcoli.Făceau parte din Sinedriu.
Activitatea lor: Păstrau Legea ca apărători fideli, adunau ucenici pentru
învăţarea Legii, aplicau Legea în calitate de judecători în Sinedriu (Mt
22:35, Fpt 4:5). Cea mai importantă lucrare a fost Talmudul , o
compilaţie de texte şi comentarii la Vechiul Testament .

Sinedriul : tribunalul suprem al iudeilor.şi religios şi civil. Începutul

– cei 70 de bărbaţi care l-au însoţit pe Moise în pustie (Num. 11:16-24).
Ezdra reorganizează sinadriul după exil (Ezdra 7:25-26). Sub romani s-a
extins puterea sinedriului, guvernarea internă a ţării fiind în mâinile lui.
La început erau predominanţi saducheii, apoi au fost introduşi şi fariseii
şi cărturarii. Sf. Pavel îi dezbină lansând motivul pentru care e judecat,
învierea morţilor (Fpt. 23:1-9)
Se întâlnea la date stabilite, niciodată în sărbători sau Sabat. Erau
aşezaţi în semicerc şi avea doi grefieri. Unul pentru înregistrarea
voturilor achitării celălalt ale condamnării. Votul se făcea în picioare, de
la cel mai tânăr începând. Pentru achitare era suficientă o majoritate
simplă, pentru condamnare trebuiau două treimi din majoritate. Procesul
Mântuitorului se dovedeşte astfel o gravă eroare judiciară.

Irodienii: nu erau o sectă religioasă, ci partizani ai lui Irod cel Mare

(Mt 22:16). Vedeau în susţinerea lui Irod singura modalitate de a salva
independenţa ţării. Nu avem multe informaţii despre ei. Se asociază cu
fariseii. Ex. Ca să-L prindă pe Mântuitorul în culpă politică îi întind cursă
fără scăpare. (Mt 22:18-21)

Zeloţii: întruchipau naţionalismul extremist, fiind produsul setei de

libertate a evreilor. Ţineau trează nădejdea unui Mesia eliberator şi
luptau cu toate mijloacele împotriva stăpânirii romane şi a oricui o
susţinea, chiar ucideau şi instigau la revoltă.

Samaritenii: În 722 î.Hr. Samaria sau Regatul de Nord cade în mâna

asirienilor care aduc alte populaţii, iar o amre parte din evrei sunt
împrăştiaţi în tot Imperiul Asirian. În perioada persană li se permite
evreilor să se reîntoarcă din exil iar clasa conducătoare din Samaria se
împotriveşte reconstruirii templului. În vremea lui Ezdra şi Neemia, zelul
pentru puritatea rasei respingea orice amestec cu samaritenii (Ezdra 9:10)
mai ales că aceştia îşi construiseră un templu pe muntele Garizim, ceea
ce face ruptura mai mare, având loc chiar conflicte dure între iudei şi
samariteni. Ei acceptau doar primele 5 cărţi ale lui Moise şi în teologia
lor credeau într-un singur Dumnezeu, Moise era primul şi ultimul
prooroc, Tora este scriptura insuflată de Dumnezeu lui Moise, muntele
Garizim este capitala primului regat israelit şi locul ales de Dumnezeu
pentru jertfă, credeau în ziua judecăţii şi învierea morţilor.

Ce limpede se arată acum multe din cuvintele Scripturii, când

cunoaştem mai multe detalii despre ceea cum era lumea când Domnul
Iisus a început să propovăduiască, şi apoi cum au ştiut apostolii să ducă
Evanghelia la toate neamurile începând de la Ierusalim şi până la
marginile pământului.
În acest context au trăit primii creştini stările duhovniceşti arătate de
Faptele Apostolilor. De aceea urmând lor şi analizând contextul lumii în
care trăim noi, va trebui să aplicăm la starea noastră bucuria creştină prin
învăţătura apostolilor, părtăşie frăţească, frângerea pâinii şi rugăciune
(Fpt. 2:42).

Părintele Iosif spune că un învăţat s-a apucat să scrie o carte despre

soare. Şi-a luat o mulţime de cărţi şi citea noaptea la lumina unei lămpi.
Ce faci? îl întreabă un prieten, studiezi soarele la lumina lămpii? Aceasta
se face decât ziua, privind soarele şi binefacerile lui.
N-am vrea să studiem mai multe despre Biblie decât Biblia însăşi,
nici să predicăm despre Biblie şi despre Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-
L lăsăm să lucreze El, ci căutând să înţelegem anumite detalii, să fim
provocaţi la a citi mai atent, mai serios, mai hotărâţi să aplicăm la viaţa
noastră Cuvântul lui Dumnezeu.
 EVANGHELIE ŞI EVANGHELII

EVANGHELIE = vestea cea bună (EV + Anghelion) - Mc.1,1

- cuvântul apare de 75 ori în Noul Testament
Care e vestea? În Iisus se împlinesc toate profeţiile deci a sosit timpul
mesianic => El este Hristosul, Mesia
(Compară Isaia 29,18-19 cu Matei 11,4-5, apoi Luca 4,18-21)
Pentru Sf. Pavel Evanghelia = cuvântul viu (1Tes 1,5; Rom.1,16;
1Cor.9,16; Ef.6,19; 2 Tim.1,8; Gal.1,11-12)
Doar din sec. II cuvântul Evanghelie se referă la o operă literară, la cele 4
cărţi pe care le avem noi.
Nu există mai multe, ci o singură Evanghelie (Gal 1,8). Forma de plural
abia mai târziu. Taţian – Diatesaron, o compilaţie a celor 4 Evanghelii.
Mărturii:
Sf. Iustin Martirul şi Filozoful (†165)– la serviciul divin se citea din
memoriile apostolice şi cărţile profeţilor*
Sf Irineu de Lyon (†202): „Precum există 4 regiuni ale lumii, la fel
trebuie să fie şi 4 evanghelii, cei 4 stâlpi pe care se sprijină Biserica
întemeiată în lume”
Fer. Ieronim dă simboluri Evangheliştilor, preluate apoi în pictura
Bisericească:
- Matei - înger (pentru că Evanghelia începe cu genealogia şi
vestirea îngerului venit la Iosif)
- Marcu - leu (începe cu predica lui Ioan Botezătorul curajos ca
un leu)
- Luca - taur (începe cu sacrificiul pe care preotul Zaharia îl
aduce la Templu)
- Ioan - vultur (care arată înălţimea ideilor din Evanghelia sa)

Etapele şi motivele formării Evangheliilor

FAZA ORALĂ – Iisus nu a scris, şi nu a poruncit să se scrie nimănui, ci:
învăţaţi, vestiţi, spuneţi! (Fpt.20,35)
A povesti, o nevoie vitală - pocăinţa (Mc.1,14; Lc. 4, 18-21)
- Împărăţia cerurilor (Mt.12,22-29; Lc.2,14.22)
- Patimile şi Învierea (Fpt. 2)
Misiunea. Au apărut creştinii dintre păgâni, şi tot mai mulţi voiau să
ştie despre Domnul Iisus.Motivul cultic-liturgic- la care se citea despre
faptele şi învăţăturile Domnului Iisus, cerea scrieri cât mai serioase şi
detaliate, şi chiar moartea Apostolilor şi a martorilor oculari era un motiv
al scrierii Evangheliei (Lc1,2).
FAZA SCRISĂ
Probabil au fost şi alte scrieri despre Domnul Iisus, dar nu s-au păstrat
(Lc.1,1)
Cele 4 Evanghelii s-au scris între anii 60 şi 100 d.Hr. Evanghelia
după Matei a avut şi o variantă în aramaică (limba vorbită) dar s-a păstrat
doar varianta greacă. Toate celelalte scrieri ale Noului Testament sunt în
limba greacă. Primele 3 Evanghelii s-au scris în jurul anului 63, iar Ioan
la sfârşitul sec I (98-100). Unele epistole au fost scrise înaintea
Evangheliilor (vezi tabelul)
Câteva caracteristici:
a. autorii n-au fost scriitori de meserie *
b. compunerea s-a făcut din necesităţi misionare şi cultice
c. nu se vor documente istorice (cu date şi evenimente înşirate
cronologic, nici complete) -Compară de exemplu patimile
Mântuitorului *
d. tradiţiile orale au stat la bază
e. autorii fixează în scris o parte a tradiţiilor orale, plus amintirile
personale
f. autorii au preluat şi prelucrat aceste tradiţii orale pentru a acoperi
nevoile liturgice, didactice, fiind şi documente împotriva erorilor
g. existau unele formule tradiţionale fixate în cult înainte de scrierea
Evangheliilor (Compară Mt.26,26-29; Mc.14,22-25; Lc.22,13-20;
1Cor.10,16-17;11,23-30)
h. sau de exemplu rugăciunea „Tatăl nostru” (Mt 6,9-15; Lc 11,2-4)
Valoarea Cuvântului Evangheliei s-a văzut în decursul timpului
acţionând asupra oamenilor şi societăţii. Sfinţii Părinţi au preţuit-o până
la citire zilnică şi învăţare, apoi meditaţie şi tâlcuire. Părintele Iosif Trifa
numeşte Oastea Domnului o luptă pentru dospirea vieţii cu aluatul
Evangheliei, iar în „Biblia – Cartea vieţii”părintele scoate câteva
simboluri fascinante pentru a arăta valoarea Scripturii pentru fiecare om.
Ea este pâine, apă, ploaie, foc, sămânţă, scut, sabie, făclie, ciocan, aur şi
argint , precum şi miere. Cunoaşterea, trăirea şi răspândirea Evangheliei
rămâne pentru orice creştin, şi mai ales pentru ostaş lucru de căpetenie.
Evangheliile sinoptice SIN + OPSIS = a privi împreună
Primele trei Evanghelii vedem limpede că sunt scrise cam în acelaşi
mod, găsind multe similitudini între ele, de aceea pot fi studiate împreună
ca un tot unitar. Încercând să explice acest fenomen s-au emis mai multe
ipoteze, unii biblişti susţinând că Marcu a fost folosit sigur de Matei şi
Luca, dar ultimii doi au mai avut o sursă (aceasta a fost numită Quelle =
sursă -în lb.germană) sau LOGIA (cuvinte)
Papias, episcop de Hierapolis, în sec II, apoi Policarp, episcopul
Smirnei şi mai apoi Eusebiu de Cezareea au referir la „Logia” dar nu
ştim exact ce cuprindea, decât cuvinte ale Mântuitorului.
Statistic: din 661 de versete ale lui Marcu – 600 apar la Matei şi 350 la
Luca. Matei şi Luca au 250 de versete comune.
Fiecare Evanghelist are ceva specific, exceptând Marcu, de aceea, ca
să vedem cum împreună formează vestea cea bună, vom arăta că ele se
completează reciproc subliniind caracteristicile fiecărei Evanghelii:
Matei: - magii , fuga în Egipt şi uciderea pruncilor(cap 2), pilda cu
neghina (13,24-30, 36-43), comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare
preţ(13,44-46), Cele 10 fecioare (25,1-13), Judecata de apoi (25,31-46),
Arătarea pe muntele Galileii (28,16-20)
Luca: - Buna Vestire şi vizita la Elisabeta (1,26-56), Păstorii din
Betleem (2,1-10), Iisus printre învăţători la templu (2,41-52), Maria şi
Marta (10,38-42), Zaheu (19,1-10), Tâlharul mântuit (23,39-43),
Episodul Emaus (24,13-35), Samarineanul milostiv (10,29-37), Fiul
Risipitor (15,11-32), Iconomul necredincios (16,1-13), Vameşul şi
fariseul (18,9-14)
 Ioan: - Nunta din Cana (2,1-12), Discuţia cu Nicodim (3,1-21),
Samarineanca (4,1-42), Vindecarea orbului din naştere (9), Învierea lui
Lazăr (11,1-44), Spălarea picioarelor (13,1-20), Cuvântarea de despărţire
şi rugăciunea din grădina Ghetsimani (cap 14-17)
Data şi locul scrierii şi cuprinsul cărţilor Noului Testament
Cartea Locul Data Capitol Versete
e
Matei Palestina / Aram.44/45- 28 1071
Siria gr.63?
Marcu Roma 62-63 16 677
Luca Ahaia / 63 24 1151
Roma
Ioan Efes Sf sec I 21 879
Faptele Roma ? 63 28 1006
Apostolilor
Romani Corint 57-58 16 433
I Corinteni Efes 56 16 437
II Corinteni Macedonia 57 13 256
Galateni Efes 54-55 6 149
Efeseni Roma 63 6 155
Filipeni Efes sau 57 sau 63 4 104
Roma
Coloseni Roma 63 4 95
I Corint 50 5 89
Tesaloniceni
II Corint 51 3 46
Tesaloniceni
I Timotei Macedonia 64-65 6 113
II Timotei Roma 66 / 67 4 83
Tit Macedonia 64-65 3 46
Filimon Roma 63 1 25
Evrei Italia Înainte de 13 303
70
Iacov Palestina 60-62 5 108
I Petru Babilon sau 63-64 5 105
Roma
II Petru ? 66-67? 3 61
I Ioan Efes Sf sec I 5 105
II Ioan Efes Sf sec I 1 13
III Ioan Efes Sf sec.I 1 15
Iuda ? 70-80? 1 25
Apocalipsa Patmos / 95 22 405
Efes

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI

Cea mai folosită în epoca primară.

AUTORUL: textul nu oferă dovezi directe despre autor, singurele

dovezi – Tradiţia

- Papias : „Matei a strâns în limba ebraică cuvintele lui Iisus”.

LOGIA = cuvinte (nu ştim dacă se referă la Evanghelia care o avem şi
noi sau la altceva)
Unii protestanţi afirmă că Evanghelia ar fi fost scrisă mai târziu de un
anonim, după LOGIA lui Matei (care conţinea doar cuvintele Domnului
nu şi faptele Sale)şi alte scrieri fragmentare.

Părinţii sec 2 toţi cunosc în afirmaţia lui Papias Evanghelia lui Matei.
Rom 3,2 TA LOGIA TOU THEOU exprimă Evanghelia nedespărţind
cuvintele de faptele lui Iisus.
- Sf Irineu de Lyon: „Petrecând printre evrei, Matei a publicat o carte a
Evangheliei în dialectul lor.”
- Origen: „După cum am prins din Tradiţie, în legătură cu cele 4
Evanghelii, care sunt şi singurele recunoscute de Biserica lui Dumnezeu,
câtă se află sub cer, mai întâi a fost cea „după Matei”, cel care fusese
vameş, iar apoi a devenit apostol al lui Iisus Hristos, şi pe care a
redactat-o pentru creştinii proveniţi din iudaism, compunând-o în limba
ebraică”.
- Panten : Eusebiu de Cezareea scrie despre el: „Se pare că şi Panten a
fost dintre aceştia şi de aceea se şi spune că a mers până în India, iar
acolo se zice că i-a luat-o înainte Evanghelia după Matei, pe care a
aflat-o la nişte localnici care cunoşteau învăţătura creştină; la oamenii
de acolo propovăduise bartolomeu, unul dintre apostoli, lăsându-le
Evanghelia după Matei în limba ebraică păstrată până în timpul de care
vorbim”.

Datele interne:
- a fost scrisă de un evreu (cunoaşte bine limba , societatea, obiceiurile,
sărbătorile, legea veche)
- era creştin (e convins că Iisus e Mântuitorul lumii)
- era unul din Apostoli (cunoaşte în amănunt lucrarea şi activitatea
Mântuitorului)
- Matei sau Levi? Diferiţi? (Mt.10,3; Mc.2,14;Lc.5,27) Schimbă numele
la chemare.
- priceput în finanţe, => vameş - Mt 22,19 dajdia / comp cu Mc 12, 15
;Lc 20,24 dinarul

MEDIUL APARIŢIEI
Pentru creştinii proveniţi dintre iudei. Evanghelia Palestiniană.

Vocabularul : numai el - “a lega şi dezlega” (16,19;18,18) raka,

mamonas, sau chiar faptul că nu explică precum Marcu, unele cuvinte
ebraice: Boanerghes, talita kumi, corban, effatta, dar traduce altele:
Emmanuel,Golgota, Eli Eli, lamma sabahtani.

Consemnează obiceiuri şi tradiţii ale evreilor: darul la altar(5,20),

purtarea preoţilor în templu în ziua sabatului(12,5)dorinţa de prozeliţi,
zeciuiala, mormintele văruite.

Limba: aramaică mai întâi, apoi greacă în jurul anului 80

Timpul şi locul: înainte de anul 44 la Antiohia Siriei? sau Ierusalim?

Destinatari: creştinii proveniţi din iudaism (Origen, Sf Ioan Gură de Aur,
Sf Irineu)
Scopul: - Didactic-doctrinar: să dovedească cu citate din Vechiul
Testament că Iisus este Mesia Cel proorocit (peste 20 de
citate)
- Apologetic-polemic: răspunde calomniilor legate de Iisus
(naşterea curată, că desfiinţează legea, că nu cinsteşte sabatul,
că scoate demonii cu Belzebul)

PLANUL TEOLOGIC AL EVANGHELIEI

5 discursuri despre Împărăţia cerurilor încadrate de introducere

(Genealogia şi naşterea lui Iisus) şi epilog (patimi, moarte şi
înviere)

Copilăria /Predica de Trimiterea Cuvântarea

Cuvântarea Discursul | Patimi
lui Iisus / pe Munte ucenicilor în parabole
bisericească eshatologic | Moarte
//
| Înviere
1-2 // 5-7 10 - 12 13 – 17 18 –
22 23 – 25 | 26 - 28
/
|
Prologul / Promulgarea Vestirea Taina Biserica –
faza Venirea | Temelia
/ Împărăţiei Împărăţiei Împărăţiei iniţială a
Împărăţiei Împărăţiei | definitivă

Schiţa planului doctrinar

A. Prologul (cap. 1-2)
1. Prezentarea originii lui Iisus:
a) Genealogia (1, 1-17)
b) Buna-vestire mateeană (1,
18-25)
2. Iisus adorat de păgâni şi
respins de iudei:
a) Naşterea Domnului (2, 1-
12)
b) Fuga în Egipt (2, 13-15) (cap. 11-13,52)
c)Uciderea pruncilor (2, 16-
18)
d) Intoarccrea in Tara Sfântă
şi aşezarea în Nazaret (2,
19-23)
B. Împărăţia cerurilor în
propovăduirea luiIisus
(3,1- 25,46)
I. Promulgarea împărăţiei
Cerurilor (cap. 3-7)
1.Secţiunea narativă (cap. 3-4)
a )Activitatea lui Ioan
Botezătorul şi Botezul lui lisus
(cap. 3)
b )Ispitirea lui lisus şi chemarea
primilor ucenici (cap. 4)
2.Cuvântarea evanghelică-Predica
de pe Munte(cap.5-7)
II. Vestirea Împărăţiei cerurilor
(cap. 8-10)
1. Secţiunea narativă (cap. 8-9)
a)Vindecarea slugii unui sutaş,
a soacrei lui Petru; liniştirea
furtunii pe mare; vindecarea a
doi demonizaţi (cap. 8)
b) Vindecarea paraliticului din
Capernaum, Chemarea lui
Matei vameşul, Învierea fiicei
lui Iair, vindecarea a doi orbi
şi a unui mut (cap. 9)
2. Cuvântarea apostolică:
Trimiterea apostolilor la
propovăduire (cap. 10)
III. Taina Împărăţiei cerurilor
1.Secţiunea narativă (cap. 11-12)
a)Trimişii lui Ioan Botezătorul;
Mărturia lui Iisus despre Ioan;
Cetăţile nepocăite (cap.11)
b)Spicele de grâu culese
sâmbăta; Blasfemia împotriva
Duhului Sfânt; Adevaratele
rude ale lui Iisus (cap. 12)
2.Cuvântare:Împărăţia lui
Dumnezeu în parabole(cap.13)
IV. Biserica - faza iniţială a
Împărăţiei cerurilor (cap. 13, 53-18)
1. Secţiunea narativă (cap. 13,53-
17)
a)"Fraţii lui Iisus"; Tăierea
capului lui Ioan Botezătorul;
Înmulţirea pâinilor (săturarea
celor 5000; Umblarea pe mare;
vindecarea de bolnavi prin
simpla atingere (cap. 13,53-14)
b )Spălarea mâinilor; Femeia
hananeiancă; A doua înmulţire
a pâinilor (săturarca celor 4000
de oameni); mărturisirea lui
Petru în Cezareea lui Filip;
 Prima vestire a patimilor;
Schimbarea la faţă; Vindecarea
unui lunatic; A doua vestire a
patimilor; Dajdia pentru templu
(cap. 15-17)
2. Discurs eclesiologic: Despre 25)
viaţa interioară a comunităţii.
(cap. 18)
V. Venirea apropiată a Împărăţiei arătările după Inviere (cap. 26-28)
cerurilor (cap.19-25)
1. Secţiunea narativă (cap. 19-23)
a)Despre desfacerea căsătoriei;
Binecuvântarea copiilor;
Tânărul bogat (cap . 19)
b)Parabola lucrătorilor viei; A
treia vestire a patimilor;
Preocuparea pentru întâietate;
Vindecarea a doi orbi (cap. 20)
c) Intrarea în
Ierusalim;Alungarea
vânzătorilor din
templu;Smochinul
neroditor;Două parabole
(cap.21)
d)Parabola nunţii fiului de
împărat şi darea cuvenită
cezarului; Marea poruncă din
lege; Mesia - Fiu şi Domn al lui
ERMINEUTICĂ ŞI EXEGEZĂ BIBLICĂ
David (cap. 22)
e )Rechizitoriul făcut fariseilor şi
cărturarilor de către Iisus (cap.
23)
2. Discursul eshatologic (cap. 24-
C. Patimile, Moartea, Învierea şi
l. Complotul împotriva lui Iisus
şi Ultima Cină; Arestarea,
Faza procesului iudaic
(aspectul religios); Lepadarea
lui Petru (cap. 26)
2. Faza procesului roman al lui
Iisus – Iisus în faţa lui Pilat
(aspectul politic); judecata lui
Pilat; Răstignirea, moartea şi
îngroparea lui Iisus; Paza
mormântului (cap.27)
3. Învierea Domnului: arătările
lui Iisus înviat femeilor
mironosiţe (Mariei Magdalena
şi celeilalte Marii) şi celor 11;
Porunca şi mesajul Învierii
(cap. 28)
ERMINEUEIN = a tălmăci , a explica, a interpreta după reguli clar stabilite
EXEGESIS = explicaţie, comentariu; se înţelege interpretarea unui text
Ermineutica – disciplina regulilor sau principiilor ce permit descifrarea
adevăratului sens al unui text
Exegeza – desemnează punerea în practică a principiilor puse la îndemână de
ermineutică
Necesitate: -Mântuitorul Hristos pe drumul Emausului (Lc 24, 27).
-Apostolii cer după anumite învăţături ale Mântuitoruluii să le explice
„Lămureşte-ne nouă...” (Mt. 13,36;15,15)
-Famenul etiopean şi Filip (Fpt Ap. 8,31)
Această tendinţă este prelucrată şi continuată în Biserica creştină de
Sfinţii Părinţi, convinşi fiind că pentru interpretarea corectă e nevoie pe lângă
rugăciune şi viaţă curată şi de o călăuză care să marcheze drumul (Deuter.
32,7), pentru că autorii înşişi ai cărţilor Scripturii spun că sunt în ea lucruri cu
anevoie de înţeles care pot duce la pierzare interpretate fără pricepere şi
ştiinţă. (2 Pt 3,16).
Pr Iosif Trifa -Biblia–Cartea vieţii,pag.184-189 Numai pentru înnotători
Fer. Augustin: „Dumnezeu şi-a ascuns în figuri înţelepciunea Sa nu
pentru a o refuza celor harnici la învăţătură, ci pentru a o închide celor
neglijenţi”. Când Apostolii întreabă „de ce le vorbeşti în pilde?” Mântuitorul
le spune: „ca privind să privească şi să nu vadă, auzind să audă şi să nu
înţeleagă ca nu cumva să-şi revină şi să li se ierte” (Mc. 4,12).Citând din Isaia
6, 9-10 se referă la cei care refuză efortul cunoaşterii preferând comoditatea
ignoranţei, prin aceasta refuzându-şi mântuirea. (Notă subsol, Biblia
Bartolomeu).
Motivele: cuprinde voinţa lui Dumnezeu transmisă oamenilor, cărţi vechi
(limbă, obiceiuri, stil, autori diferiţi), caracterul figurativ-simbolic, nu e un
sistem dogmatic de învăţături expuse sistematic, caracterul inspirat. Istoria
interpretării arată primejdiile părerilor personale ce nu ţin seama de
principiile ermineuticii biblice.
Protestanţii simt acută nevoia ermineuticii întrucât fără principii clare e
distrusă unitatea interpretării Sfintei Scripturi. Interpretarea personală
arogantă a dus la mari denaturări ale Scripturii şi implicit a vieţii
duhovniceşti aducând mari înşelări (ex. Călugărul mândru din Pateric)
O primă interpretare este însăşi traducerea, pentru că ea contribuie mult la
înţelesul textului sfânt. Biblia–Cartea vieţii,pag202
Apoi trebuie ţinut seamă de sensul biblic:
- sensul literar al cuvintelor – intenţia autorului, ideea literară, istorică
- sensul tipic – tip / antitip – semnul lui Iona(Mt.12,39, )Adam (Rom.5,14)sau
Melchisedec(Evr.7,3) îl prefigurează pe Hristos
Epist lui Barnaba: „Domnul Însuşi avea să aducă jertfă pentru păcatele noastre
vasul Duhului – Trupul Său, ca să se împlinească închipuirea (tipul) oferită
de Isaac, care a fost adus jertfă pe altar” (cap. 7).
Origen: sensul trupesc sau somatic = sens literar-istoric; psihic sau sufletesc =
sens moral; spiritual sau duhovnicesc = asociază alegoria accesibilă doar
iniţiaţilor
Sf. Ioan Gură de Aur: sens literar sau gramatical; sens anagogic sau profetic;
sens alegoric; sens tipic
„Litera învaţă cele întâmplate, alegoria ceea ce este de crezut, morala ceea ce
trebuie să faci, iar anagogia ceea ce trebuie să nădăjduieşti”.
Sensul acomodat – prin care se încearcă actualizarea mesajului Scripturii atât
prin folosinţă catehetică cât şi liturgică la societatea fiecărei epoci.
Sensul plenar – constă într-o aprofundare teologică a cuvântului sfânt prin
critică literară, textuală, istorică, ţinându-se seama de analogia credinţei, de
Tradiţia Bisericii şi consensul Sfinţilor Părinţi.
Din toate acestea putem concluziona câteva principii clare de care să ţinem
cont la fiecare citire a Sfintei Scripturi:
1. Contextul literar. Să se încadreze textul în paragraf, în capitol şi în
întreaga carte.
2. Contextul istoric-social. Autorul, locul şi timpul scrierii precum şi
destinatarii.
3. Contextul biblic. Legătura cu celelalte paragrafe ce au legătură cu
subiectul - locuri paralele.
4. Contextul patristic. În lumina Sfinţilor Părinţi, adică interpretarea să ţină
seama de învăţătura Bisericii.
5. Principiul progresivităţii. Să se ţină seama de progresivitatea înţelegerii
şi însuşirii revelaţiei divine în timp, precizările clare fiind făcute abia după
provocările ereziilor şi a necesităţii lămuririi învăţăturii adevărate (Sinoadele
Ecumenice şi scrierile patristice).
EXEGEZA IUDAICĂ, LA MÂNTUITORUL ŞI LA SFINŢII PĂRINŢI
a) evreii: După exilul babilonic, nu mai ştiau ebraica biblică, nevoia de
scribi (la început doar traducători, mai târziu dau şi interpretări)
Hiller:trăieşte în vremea lui Irod Idumeul, este un exeget conservator. Scoate
la iveală nu numai litera, ci şi spiritul cărţilor arătându-se destul de liberal şi
îngăduitor în interpretarea poruncilor legii.
Şamai: trăieşte în aceeaşi perioadă, dar e fundamentalist şi rigid. Fanatic
adversar al oricărei stăpâniri, obliga copiii la post din leagăn, evita
corespondenţe în ajunul sărbătorilor, refuza să cumpere zarzavat pentru care
nu s-a dat zeciuială.
De la Hiller s-au păstrat câteva reguli de interpretare folosite mai apoi în
exegeza iudaică:
1.nevoia analizării fiecărui text în parte; 2.comparaţia între textele
asemănătoare; 3.scoaterea concluziei din ideile anterioare; 4.scoaterea
concluziei prin analogie; 5.armonizarea concluziei cu sensul întregului
context; 6.întărirea concluziei prin exemple
Urmaşii lui Hiller n-au prea ţinut seama de aceste reguli şi au adoptat excesul
lui Şamai =>conflict cu Mântuitorul şi creştinii.
Interpretarea cabalică: sensuri ascunse sub fiecare literă, gematrie(literele=
cifre) notaricon (Fac 1,1- BEREŞIT = la început,
cuprinde şi ideile următoare în el:BARA=a crea, RAGHIA= firmament, faţă a
pământului, EREŢ= pământ, ŞAMAIM= cerul)
Temurah –schimbarea locului literelor în cuvânt pentru a obţine noi înţelesuri.
De aici chiar şi unii creştini sunt influenţaţi spre interpretări alegorice
ascunse desconsiderând sensul literar istoric.
Filon din Alexandria- litera se aseamănă cu umbra trupului, realitate având
numai sensul ascuns al cuvintelor, sensul literar fără valoare.
b) Mântuitorul:
Predica de pe Munte-Mântuitorul declară că n-a venit să strice Legea, ci s-o
plinească(Mat.5,17). Aici începe exegeza creştină.
Lc. 4, 17-21 – începutul activităţii; astăzi s-au împlinit cuvintele în urechile
voastre
Mat 4,1-11- respinge ispitirile diavolului cu citate biblice printr-o altă
interpretare a cuvântului revelat.
Ilustrează învăţătura Sa cu exemple din cărţile lui Moise, inaugurând
principiile contextului şi a locurilor paralele. (Ex Mt.10,15; 12,3; Lc. 4, 25-
27)
Combate cu asprime atitudinea cărturarilor şi saducheilor faţă de Sfânta
Scriptură printr-o nouă interpretare a ei (Mt15,1-20; 22, 29-45), arătând
 ucenicilor spiritul cel nou prin care trebuie eplicate proorociile despre El
sau datinile vechi(Mt.12,40-42). Fariseilor le interpretează legea arătând
iubirea de Dumnezeu şi aproapele şi tot lor le demonstrează că au înlocuit
cuvântul lui Dumnezeu cu datini omeneşti(Mt.15, 3-6).
Ca metodă- sensul literar : „Ce scrie în lege? Cum citeşti?”=>necesitatea
stabilirii sensului literar şi abia apoi să se caute o înţelegere mai înaltă, mai
profundă a cuvântului lui Dumnezeu. În predica de pe munte găsim adăugat
şi sensul spiritual: „Aţi auzit că s-a zis...Eu vă spun” şi chiar sensul tipic
este folosit (Mt 12, 40-42, In 3, 14-15)
c) Şcolile exegetice din Antiohia şi Alexandria
Alexandria Egiptului- centru cultural religios . Alegorismul .
Clement Alexandrinul: reguli:
1. În Sfânta Scriptură există o învăţătură ascunsă pe care Mântuitorul a
încredinţat-o Apostolilor iar aceştia urmaşilor lor
2. Nu oricine poate înţelege şi interpreta Scriptura numai cei iniţiaţi în
învăţătura Bisericii
3. din cauza imperfecţiunilor umane, omul nu poate pătrunde în profunzime
sensurile cuvântului revelat
4. cheia cu care se deschid uşile Scripturii este alegoria
Origen: asumă tot din Alexandria - ştiinţă artă, morală. Inteligenţă uimitoare,
iubitor al studiului biblic. Principii:
1. Din cauza imperfecţiunilor trupului omul nu poate pătrunde desăvârşit în
Sfânta Scriptură
2. Sfânta Scriptură e inspirată de la primul până la ultimul cuvânt
3. Sfânta Scriptură nu conţine erori, inexactităţi sau contraziceri cu ea însăşi
sau cu adevărurile de ştiinţă
4. Inspirate sunt numai textele ieşite de sub pana scriitorilor sfinţi aşa că
orice interpretare pleacă de la stabilirea critică a textului original
5. Scriptura are 3 sensuri: trupesc(literar), psihic (alegoric) şi duhovnicesc
(spiritual-moral)
6. Interpretarea necesită pregătire intelectuală, morală şi religioasă care se
dobândeşte prin studiu îndelung, practicarea unei vieţi duhovniceşti şi
rugăciune străuitoare
7. interpretul trebuie să se desprindă de povara trupescului, să depăşească
sensul psihic şi să încerce să ajungă la sensul duhovnicesc, singurul demn de
autorul ei şi de cei ce vor a se uni cu Dumnezeu
8. cheia care deschide drumul duhovnicesc e interpretarea alegorică ale
cărei reguli sunt analogia biblică şi cea naturală
9. călăuza supremă în domeniul interpretării e învăţătura Bisericii (scrierile
Sfinţilor Părinţi)
10. în orice controversă şi neclaritate ultimul cuvânt aparţine de drept
autorităţii Bisericeşti
Au rămas de la origen: Hexapla, o îmbunătăţire a textului sfânt, apoi
comentarii la aproape toate cărţile Bibliei, precum şi o mulţime de scrieri
epistolare, morale, dogmatice în care argumentarea Biblică e pe primul loc.
Pierde mult din realism.

Antiohia Preoţii Lucian şi Dorotei, sec III . Diodor din Tars, Teodor de
Mopsuestia, Teodoret de Cir, Sf. Ioan Gură de Aur
Sf Ioan Gură de Aur - cel mai mare exeget.Dă atenţia cuvenită sensului literar,
importanţa cuvenită contextului şi locurilor paralele, nefiind neglijat sensul
alegoric. Reprezentantul celor mai importante şi mai corecte exegeze de-a
lungul veacurilor:
1. Sfânta Scriptură e cuvântul lui Dumnezeu, cel dintâi izvor al descoperirilor
divine, carte destinată tuturor creştinilor
2. pentru înţelegerea şi explicarea Scripturii trebuie însuşite cunoştinţele
introductive despre autor, timp, scop, destinatari
3. exegetul nu trebuie să expună ideile sale, ci să pătrundă gândurile pe care
Dumnezeu a vrut să le comunice prin autori
4. sensul tipic trebuie sprijinit pe sensul literar-gramatical-istoric, respectând
strict contextul şi cu atenţie textele paralele
5. după aflarea sensului fiecărei pericope e o datorie a face cunoscute
consecinţele pentru viaţa practică, insistând asupra datoriei de a se
conforma conduita creştină: fapte gânduri, intenţii după voinţa lui
Dumnezeu din textul studiat.
Părinţii răsăriteni consideră interpretarea nu doar un act ştiinţific după anumite
metode, făcut de oameni inteligenţi dar neimplicaţi în viaţa duhovnicească
în mod personal, ci o trăire a cuvântului prin contemplaţie, lucrare
împreună a omului cu Duhul Sfânt care călăuzeşte la tot adevărul şi slăvire
a lui Dumnezeu prin cuvânt şi viaţă curată în Hristos.
Părintele Iosif Trifa se arată un interpret care ţine seama serios de principiile
marilor exegeţi, de aceea lucrările lui sunt încununate de o înţelegere şi o
 mişcare a minţii, inimii şi voinţei spre hotărârea de a urma lui Hristos.
Majoritatea scrierilor Părintelui Iosif sunt scrieri exegetice.
PREDICA DE PE MUNTE

Auditoriul : ucenicii dar şi mulţimile prezente Locul: Muntele

Coarnele Hatinului
Comparat cu Luca6, 17-49 - 33 versete; Matei 107versete.

Structura – circulară - în mijloc Rug. Domnească:

Iisus se urcă pe munte urmat de mulţimi (4,23 -5,2) Iisus se coboară

din munte urmat de mulţimi (7,28-8,1)
Predica de pe Munte (5,3-7,27)
Introducere (5,3-16)
Concluzie (7,13-27)
Corpul Principal (5,17-7,12)
Introducere la secţiunea principală a predicii (5,17-20) Concluzia
secţiunii principale a predicii (7,12)
Antiteze Torah (5,21-48)
Aspecte sociale (6 19-7,11)
Cult (6,1-18)
Milostenia (6,2-4) Postul
(6,16-18)
Rugăciunea (6,5-15)
Nu ca păgânii (6,7-8) Iertarea
(6,14-15)
Rugăciunea Domnească (6,9-13)
PLAN
Introducere : Fericirile (5, 1-12)
Vocaţia ucenicilor : sarea pământului şi lumina lumii (5,13-16)
Partea I : Dreptatea desăvârşită:
1. Împlinirea Legii (5,17-20)
2. Exemple concrete sub forma a şase antiteze (5,21-48)
- Mânie (5,21-26) cauza uciderii, plănuirea
- Adulter (5,27-30) intenţia păcătoasă
- Divorţ (5,31-32) indisolubilitatea căsătoriei creştine
 - Jurământ (5,33-37) valoarea cuvântului da şi nu –
sinceritatea creştinului
- Legea talionului (5,38-42) legea iertării prin iubire
- Iubirea faţă de vrăjmaşi (5,43-48) desăvârşirea iubirii
Partea a II-a: Faptele bune (cap. 6)
1. Principiu general (6,1)
2. Exemple concrete (6,2-34)
- milostenia în taină (6,2-4)
- rugăciunea în taină (6,5-6)
- Rugăciunea „Tatăl Nostru” (6,7-15)
- Postul practicat în taină (6,16-18)
- comoara în cer (6,19-21)
- luminătorul trupului (6,22-23)
- Dumnezeu şi Mamona (6,24)
- încrederea în Providenţă (6,25-34)
Partea a III-a : Avertismente (cap 7)
1. Nu judecaţi! (7,1-2 )
- parabola paiului şi a bârnei (7,3-5)
- nu profanaţi cele sfinte (7,6)
- cereţi, căutaţi, bateţi (7,7-11)
- regula de aur (7,12)
- poarta cea strâmtă (7,13-14)
2. Fugiţi de proorocii mincinoşi! (7,15)
- parabola pomului şi a roadelor sale (7,16-20)
3. Niciodată nu v-am cunoscut! (7,21-23)
- parabola celor două case (7,24-27)
Încheiere (7,28-29)

Predica de pe Munte comparată cu Darea Legii lui Moise pe Muntele Sinai.

Fericirile: paradox- Hristos promite fericirea dacă săvârşim lucruri care în

mod natural (omeneşte vorbind) sunt tocmai contrariul a ceea ce ne-am
aştepta să ne aducă fericirea.
Sf Grigorie de Nyssa: Fericit cu adevărat e numai Dumnezeu, iar omul e
fericit în măsura în care participă la viaţa adevărată care este în El.
 Fericirile au caracter hristologic – se împlinesc în Iisus Hristos. Pornind de
la prima (sărăcia cu duhul) se dezvoltă celelalte, că Hristos e blând cu
adevărat şi al lui este pământul, El deţine dreptatea şi satură pe ce care o
doresc, prin mila faţă de călăi El ne învaţă pe toţi iertarea deplină, pe
Dumnezeu nu L-a văzut nimeni, decât Fiul, şi El îl descoperă celor curaţi cu
inima, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu şi vrea să-i facă pe toţi fii ai lui
Dumnezeu prin efortul împăcării.
Dacă putem citi fericirile cu uşurinţă şi în confort, ca pe o poezie, înseamnă
că suntem într-o stare spirituală jalnică. Deci avem nevoie de pocăinţă
neîntârziată.
Fer. Augustin pune în paralel Fericirile cu cele şapte daruri ale Duhului
Sfânt din Isaia 11:2-3
1. frica de Dumnezeu – 1 şi 8 sărăcia cu duhul şi prigoana pentru dreptate
sunt luate împreună
2. credincioşia – cei blânzi
3. cunoştinţa – cei ce plâng
4. curajul – cei flămânzi şi însetaţi de dreptate
5. sfatul – cei milostivi
6. întelegerea – cei curaţi cu inima
7. înţelepciunea – făcătorii de pace
structura: 1.fericiţi, 2.categoria de persoane, 3. binecuvântarea

Predica de pe Munte este o dezvoltare a fericirilor, iar însăşi Evanghelia

lui Matei este o dezvoltare a Predicii de pe Munte.

Voi - cerc restrâns Sarea – gust , conservare, sens / Lumina –

culoare, activează şi protejează binele

A strica – a distruge, a nimici (o neînţelegere răspândită despre Iisus, că

distruge Legea şi profeţii) - Iisus niciodată nu dezaprobă aşezămintele cultice
ale vechiului Testament (templul, sinagogile, preoţia, legea lui Moise)-Rom
3,31
Accentul este mutat pe împlinirea lăuntrică prin iubire. Iisus aduce propria
interpretare a Legii desăvârşindu-i sensul, mergând dincolo de ceea ce se vede
la suprafaţă..
Fapta bună are valoare când e făcută în smerenie. Împărăţia nu e
cunoaştere teoretică, ci trăire prin asceză.
Milostenia, postul şi rugăciunea sunt elemente absolut necesare unui
creştin.
Adevăratele valori nu sunt cele preţuite în lume, ci cele veşnice.
Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu e mai justificată pentru
oameni decât pentru animale şi plante. Fii lui Dumnezeu au încredere în
Tatăl lor.