În cartea Arta predicării adevărului biblic, Haddon Robinson îşi propune să

ofere câteva principii esenţiale în elaborarea unei predici/studiu biblic. Teza cărţii este
următoarea: Predicarea eficientă şi relevantă este enunţarea, explicarea şi aplicarea
ideii principale dintr-un text biblic.
Cartea este structurată pe 10 capitole înlăţuite logic în 230 de pagini relevante pentru
cititorul avizat. La sfârşitul fiecărui capitol autorul enunţă şi explică cuvintele cheie
din capitolul respectiv şi propune câteva exerciţii bazate pe materialul redat. La
sfârşitul cărţii autorul a adăugat trei anexe utile pentru predicatorii şi învăţătorii
vremii. În prima anexă sunt date răspunsurile exerciţiilor fiecărui capitol, în a doua
este redată transcrierea structurală a textului Efeseni 4. 11-16, iar în a treia este oferit
un exemplu de formular pentru evaluarea predicii.

Capitolul 1 – Pledoarie pentru predicarea expozitivă.

În primul capitol Haddon Robinson face o pledoarie pentru predicarea expozitivă,

considerată de el „tipul de predică ce transmite cel mai bine forţa autorităţii divine”.
În opinia autorului, în societatea contemporană actul predicării se află într-un declin
semnificativ. S-a depreciat nu numai predicarea expozitivă, ci predicarea la modul
general. Cauzele sunt multiple: portretul predicatorului (lipsa de autoritate a
predicatorului), suprasaturarea societăţii cu informaţii din media, teologia speculativă,
acţiunile sociale ale comunităţii creştine etc.

Autorul aduce trei argumente în favoarea predicării. În primul argument, Robinson

apelează la un exemplu biblic: Apostolul Pavel avea o dorinţă puternică să predice
Evanghelia creştinilor din Roma, chiar dacă le-a scris o Epistolă. Al doilea argument
vizează efectul predicării eficiente: predicarea eficientă realizează convertirea
necredincioşilor şi înnoirea credincioşilor. Al treilea argument se referă la
semnificaţia reală a actului predicării: predicarea este actul prin care Dumnezeu
vorbeşte.
În opinia autorului cel mai elocvent mod de a transmite Cuvântul lui Dumnezeu unei
comunităţi, este predicarea expozitivă. Predicarea expozitivă semnifică „comunicarea
unui concept biblic, derivat şi transmis printr-un studiu istoric, gramatical şi literar al
pasajului în contextul său, concept pe care Duhul Sfânt îl aplică mai întâi la
personalitatea şi experienţa predicatorului şi apoi îl aplică, prin el, ascultătorilor”.

Capitolul 2 – Importanţa ideii centrale.

În al doilea capitol Haddon Robinson continuă dezvoltarea conceptului de „predică

expozitivă”. În opinia autorului o predică expozitivă eficientă şi relevantă este
coagulată în jurul unei idei principale. Robinson pledează pentru o predică cu o
singura idee principală dezvoltată de idei secundare. Fiecare text biblic emite o idee
principală. Principala muncă a predicatorului este să descopere ideea principală a
textului de predică, şi să o emită inductiv (la început) sau deductiv (la sfârşit). Ideea
centrală a unui text este descoperită cu ajutorul a două întrebări: 1. Despre ce este
vorba în text? şi 2. Ce se spune despre ce este vorba în text?

Ideea centrală oferă esenţă predicii, o face mai relevantă, eficientă şi aplicabilă în
mintea şi viaţa ascultătorilor. Donald G. Miller conchide: „Orice predică trebuie să
aibă o temă şi acea temă trebuie să fie tema porţiunii de Scriptură pe care se bazează.”

Capitolul 3 – Uneltele

Conform autorului, fiecare predicator/învăţător trebuie să aibă o metodă personală de

studiu în vederea elaborarării predicilor/studiului. Începând cu al treilea capitol,
autorul oferă cititorului avizat un model eficient de studiere a unui text biblic,
enunţând primele trei etape. Acestea sunt: 1. Alegerea pasajului, 2. Studierea
pasajului şi însemnarea lui, şi 3. Realizarea legăturilor dintre părţile textului,
pentru a stabili ideea exegetică şi dezvoltarea ei. Robinson afirmă că în alcătuirea unei
predici, predicatorul trebuie să ţină cont de unităţile de idei ale textului şi de lungimea
timpului de predicat. În funcţie de aceste două coordonate predicatorul îşi organizează
predica. Capitolul abundă de informaţii referitoare la uneltele ajutătoare studiului
Bibliei: lexicoane, dicţionare, cărţi de gramatică a limbilor antice, concordanţe şi
comentarii.
Capitolul 4 – Drumul de la text la predică

În al patrulea capitol Haddon Robinson enunţă şi explică următoarele două etape în

alcătuirea unei predici biblice şi relevante. Acestea sunt: 4. Analizarea exigentă a
ideei exegetice, şi 5. Formularea ideei homiletice. Ideea exegetică trebuie supusă
unui sever test al întrebărilor. Rolul lor este să şlefuiască ideea aşa încât să fie cât mai
fidelă textului şi relevantă comunităţii în care este susţinută. Întrebările sunt: „Ce
înseamnă aceasta?”, „Este adevărat?” şi „Ce importanţă are?” Răspunsurile acestor
întrebări oferă ideei exegetice o explicaţie, veridicitate şi relevanţă.
În urma descoperirii idei exegetice, predicatorul trebuie să formuleze ideea
homiletică, care este o reformulare şi contextualizare a ideii exegetice. Ea trebuie
formulată clar, succint, uşor de memorat şi relevant. Ideea homiletică trebuie să fie
cea mai atrăgătoare şi captivantă parte a predicii. Robinson afirmă: „Când ideea apare
în mintea predicatorului clară ca şi o lună fără nori, atunci el are mesajul pe care
trebuie să îl predice.”

Capitolul 5 – Forţa scopului.

În capitolul cinci Robinson enunţă a şasea etapă în alcătuirea unei predici, şi

anume:stabilirea scopului. Predicatorul trebuie să ştie de ce predică, ce efect va
trebui să aibă predica sa asupra comunităţii. Scopul predicii se stabileşte în acord cu
ideea textului. Dacă ideea enunţă un adevăr, scopul arată ce ar trebui să realizeze acel
adevăr. Predica trebuie să fie punct ochit punct lovit, să aibă un scop precis, bine
stabilit. Scopul predicii are un rol aplicativ, practic. Scopul bine stabilit face predica
relevantă în mintea şi inima ascultătorilor.
Capitolul 6 – Forme pe care le ia predica.

A şaptea etapă în elaborarea predicii este: stabilirea modului în care va fi abordată

ideea textului, aşa încât predica să îşi atingă scopul propus.
Predicatorul/învăţătorul are la dispoziţie o gamă variată de moduri în care poate
aborda ideea textului biblic. Astfle, el  poate alege unul din următoarele moduri:
explicativ, argumentativ, aplicativ, narativ sau completând prin puncte un subiect
enunţat la început.
A opta etapă în alcătuirea predicii este realizarea schiţei de predică. Robinson
consideră că schiţa predicii nu trebuie să fie prea tehnicizată ci simplă şi uşor de
asimilat. O schiţă corectă oferă coerenţă şi logică predicii.
Capitolul 7 – Aducerea la viaţă a oaselor uscate.

A noua etapă în alcătuirea predicii constă în completarea schiţei cu un material

ajutător. Rolul materialului ajutător este să explice, să argumenteze şi să aplice
adevărurile enunţate în predică. Predicatorul îşi poate dezvolta schiţa prin diverse
practici cum ar fi: reformularea ideilor principale, explicare şi definirea ideilor,
folosirea citatelor şi ilustraţiilor etc. Metodele de dezvoltarea a schiţei trebuie să
evidenţieze ideile principale pentru a le face uşor de reţinut şi aplicabile. Citatele şi
ilustraţiile trebuie să fie obiective şi veridice. Folosirea lor în exces provoacă confuzie
în mintea ascultătorilor, ceea ce duce inevitabil la descalificare predicatorului în
mintea ascultătorilor.
Capitolul 8 – Introducerea şi încheierea unei predici expozitive.

A zecea etapă în alcătuirea predicii este pregătirea introducerii şi a concluziei.

Ambele trebuie să fie de mici dimensiuni şi să atingă anumite scopuri. Introducerea
trebuie să capteze atenţia ascultătorilor, să evidenţieze nevoile acute ale celor care
ascultă predica şi să orienteze ascultătorii spre ideea centrală a predicii. Formularea
introducerii arată dacă predicatorul merită să fie ascultat sau nu. Dacă atenţia este
pierdută în introducere, ea va fi pierdută pe tot cuprinsul predicii.
Încheierea predicii trebuie să ofere o concluzie nu numai un sfârşit. În încheiere se
repetă ideea textului şi diviziunile principale. Predicatorul îşi poate alege modul de
încheiere în funcţie de ideea predicii şi modul de expunere. Astfel, predicatorul poate
conclude printr-un rezumat, o ilustraţie, un citat, o întrebare, o rugăciune sau prin
îndrumări specifice. Introducerea şi încheierea trebuie să fie scurte, la obiect, clare şi
relevante.

Capitolul 9 – Veşmântul gândului

În capitolul nouă Haddon Robinson acordă o atenţie deosebită limbajului şi stilului
oratoric. O predică poate fi plăcută sau dizgraţioasă în funcţie de limbajul şi stilul
predicatorului. Autorul vorbeşte despre câteva caracteristici ale unui stilul de vorbire
care face predica să fie plăcută la auz şi uşor de asimilat. Un predicator trebuie să
vorbească clar, să folosească propoziţii scurte şi simple, să aibă o exprimare directă,
personală şi vioaie. O predică reuşită este presărată cu figuri de stil, care au rolul de a
înfrumuseţa, de a reda precis o anumită stare. De altfel, figurile de stil pot explica mai
bine ceea ce predicatorul exprimă prin cuvinte obişnuite.

Capitolul 10 – Cum să predici aşa încât oamenii să te asculte

În ultimul capitol al cărţii Haddon Robinson tratează cu acurateţe, simplitate şi

aplicabilitate limbajul nonverbal al predicatorului. Conform unui studiu al
psihologului Albert Mehrabian, în rostirea unui discurs eficient contează: cuvintele
7%, 38% vocea şi 55% expresia feţei. Predicatorul comunică la fel de mult prin
aspectul fizic şi mimic cât comunică prin cuvinte. De aceea el trebuie să aibă ţinuta şi
îmbrăcămintea adecvate mediului în care trăieşte, să facă mişcările şi gesturile cu tact
şi în acord cu ceea ce el rosteşte. Gesturile predicatorului trebuie să fie spontane şi
hotărâte. De asemenea contactul vizual este extrem de important în receptarea
mesajului. Vocea predicatorului trebuie să fie flexibilă, cu intonaţie şi intensă unde
este cazul.

Putem afirma că Arta comunicării adevărului biblic este o carte de referinţă

atât pentru novicii în arta predicării cât şi pentru predicatorii experimentaţi. Scrisă
coerent şi într-un limbaj simplu dar bogat, cartea oferă un standard de predicare.
Haddon Robinson oferă un model homiletic de alcătuire şi susţinere a predicilor,
atingându-şi în acest fel scopul propus. Dintre punctele tari ale cărţii enunţăm
următoarele: explicarea cuvintelor de specialitate la sfârşitul fiecărui capitol,
exerciţiile aferente fiecărui capitol, înşiruirea logică a etapelor privitoare la realizarea
predicii. Cartea este bine documentată atât cu surse bibliografice, cât şi cu experienţa
personală a autorului. Având în vedere cele menţionate putem afirma că, Arta
comunicării adevărului biblic se califică în grila cărţilor care merită citite de
toţi cei care slujesc lui Dumnezeu prin predicare sau studiu biblic.
Daniel Păstrăvanu