Vindecări psihologice- exorcizări- făcute de Fiul Omului.

Relația dintre calitatea Sa de

Om-Dumnezeu și sursa puterii Omului

Tipurile de boli și neputințe pe care Iisus le-a vindecat se încadrează în trei categorii
etiologice principale: organice, inexplicabile și posedări demonice. Prima categorie include
boli, cum ar fi orbirea, boli de piele, paralizie, hemoragie, nefuncționarea membrelor, febră,
șchiopătare și edem. Cauza acestor boli sau afecțiuni nu era oferită de obicei, deși detalii, cum
ar fi durata sau incapacitatea medicilor de a ajuta, ocazional, s-au dat. Acest lucru este în
concordanță cu tendința generală a evanghelistilor de a evidenția evenimentul miraculos de
vindecare, nu cauza problemei inițiale. Într-un număr de cazuri (categoria a doua), boala nu a
fost identificată; persoana sau oamenii au fost pur și simplu s-a descriși ca fiind „bolnavi”.
Acest lucru a fost valabil și în multe din versetele care au vorbit în general despre vindecările
unui mare număr de oameni. Cea de a treia categorie, posesia demonică, justifică unele
discuții. Ideea de demoni care cauzează boala poate fi dificilă pentru mulți oameni
contemporani să înțeleagă, dar aceasta a fost o viziune larg acceptată în lumea antică.
Populațiile evreiești și alte popoare din Orientul apropiat, au fost similare cu vecinii lor
egipteni, perși și greci în credința lor în diferite tipuri de duhuri rele sau necurate, care ar
putea provoca boli și nenorociri. Religia iudaică în timpul ultimelor secole înaintea erei
noastre a fost treptat influențată spre concepția unei lumi în care ființele malefice coexistatau
împreună cu binele.1
Conform credinței populare, mii de demoni locuiau în jurul fiecărei persoane, în mod
constant gata să intre în persoana respectivă si să cauzeze boli si probleme. 2 Nu este
surprinzator, atunci, faptul că există un număr mare de boli și necazuri descrise în Evanghelii,
care s-au declarat a fi cauzate de demoni, numite duhuri necurate. Evangheliile după Marcu,
Matei și Luca conțin fiecare aproximativ zece descrieri ale posesiei demonice și ale altor
mențiuni de demoni. Interesant, Evanghelia lui Ioan nu conține nicio mențiune despre demoni
și posedări. Diverse necazuri au fost atribuite duhurilor rele sau necurate în Evanghelii.
Acestea au provocat comportamente violente sau manifestări nebune (Marcu 5,1-5 și Matei
8,28), orbire (Matei 12,22), incapacitatea de a vorbi (Matei 9,32) sau auzi (Marcu 9,25),
tulburări psihice cum ar fi epilepsia (Luca 9,39) și tendințele auto-distructive (Matei 17,15).3

1
Kris D’Atri, art. cit., p. 5.
2
J.K. Kuemmerlin-McLean, „Demons: Old Testament”, in Anchor Bible Dictionary, vol. 2, New York, NY:
Doubleday, 1992, p. 140.
3
Kris D’Atri, art. cit., p. 5-6.
 Niciun autor al Evangheliilor nu a explicat în mod lămurit relația dintre demonizare și
boală, deși cele două categorii ar putea fi separate de autori folosind nuanțe de limbaj. De
exemplu, în limba greacă, boala era de obicei „vindecată” sau „tămăduită”, în timp ce demonii
erau „aruncați/scoși afară.” Marcu, mai mult decât Matei și Luca, a avut grijă să separe
demonizarea de boală folosind doar verbul grecesc „a vindeca” (therapeuo), în ceea ce
privește bolnavii non-demonizati. Matei, pe de altă parte, foloseste uneori cuvântul therapeuo
pentru a descrie vindecări în cazuri de exorcizare. În plus, o analiză a limbii grecești la Matei
10,1 indică faptul că vindecarea ucenicilor de boală și de posesie de demoni derivă ambele din
aceeași autoritate asupra duhurilor necurate.4 În cele din urmă, faptul că forma miracolului
exorcizarii urmează, în general, miracolului vindecării indică faptul că linia dintre boala
„naturală” și posesie este una subțire (a se vedea, de exemplu, omul cu duhul necurat din
Marcu 1,21-28 și Luca 4, 33-37, sau povestea omului posedat din Marcu 5,1-20, Matei 8, 28-
34, și Luca 8,26-39).5
Exorcismele, care sunt acte de eliberare a persoanelor afectate de influența răuvoitoare
a demonilor, se deosebesc de alte forme de vindecare care implică restaurarea sănătății celor a
căror boală sau afecțiune nu a fost considerată ca având o cauză demonică (Marcu 1, 32-34;
Matei 8,16, Luca 4, 40; 1,39; 3, 10, Luca 13,32). Modul lui Iisus de vindecare a bolnavului
implica, de obicei, atingerea mâinii Lui, dar în exorcizări El a evitat folosirea mâinii Lui și S-a
concentrat pe adresarea către demon cu comenzi scurte, autoritare. 6 Șase relatări ale
exorcizărilor efectuate de Iisus sunt păstrate în Evangheliile Sinoptice:
1. Mc. 1, 21-28 par Lc. 4, 31-37;
2. Mc. 5, 1-20 par Mt. 8, 28-34; Lc. 8, 26-39;
3. Mc. 7, 24-30 par. 15, 21-28;
4. Mc. 9, 14-29 par. 17, 14-21; Lc. 9, 37-43;
5. Mt. 9, 32-34;
6. Mt. 12, 22 par Lc. 11,14.
În două dintre cele șase relatări despre exorcizare (Mt. 9, 32-34 și Mt. 12, 22), nu se
spune nimic despre tehnica folosită de Iisus, iar în trei dintre acestea, Iisus expulzează
demonii cu comenzi scurte, succinte: „Şi Iisus l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el.” (Marcu
1,25); „Ieşi duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8); „Iar Iisus, văzând că mulţimea dă
năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să

4
J.K. Kuemmerlin-McLean, art. cit., p. 141.
5
Kris D’Atri, art. cit., p. 6.
6
G. W. Bromiley (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, Revised, Vol. 2, Wm. B. Eerdmans,
2002, p. 244.
nu mai intri în el!” (Mc 9,25 Luca 9,42). Structura și autoritatea unor astfel de porunci și
absența invocării numelor divine sau angelice contrastează cu lungimea de implorări și
invocări care caracterizează formulele văzute în papirusuri, ce descriu magia și vrăjitoria în
primele veacuri. Că Iisus a putut să poruncească demonilor și să primească ca răspuns
obediență din partea acestora indică faptul că El are deplinătatea puterilor supranaturale
necesare pentru îndeplinirea acestor fapte.7
Într-o anumită situație, Iisus a întrebat un demon numele său (Mc 5, 9; Lc 8,30), iar
convulsiile și zguduirea ocazională a victimei ar oferi o dovadă vizibilă a expulzării
demonilor (Marcu 9,26) , în timp ce conform textului de la Mc 5,13 demonii au abandonat
posedatul de la Gadareni pentru a intra într-o turmă de porcine, care apoi a fost aruncată în
mare într-un act de autodistrugere.
În plus față de referințele la exorcizările efectuate de Hristos, trei cuvântări ale Sale se
referă în mod special la exorcizări:
1. În Mc. 3, 19-27, Iisus este acuzat de vrăjmașii săi că ar efectua exorcizări „în
numele lui Beelzebul, cu domnul demonilor, alungă demonii”, un mod indirect de a-L acuza
de practicarea magiei. La aceste acuzații, Mântuitorul le răspunde cu tact pedagogic, în pilde:
„Cum poate satana să alunge pe satana? Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea
împărăţie nu mai poate dăinui. Şi dacă o casă se va dezbina în sine, casa aceea nu va mai
putea să se ţină. Şi dacă satana s-a sculat împotriva sa însuşi şi s-a dezbinat, nu poate să
dăinuiască, ci are sfârşit. Dar nimeni nu poate, intrând în casa celui tare, să-i răpească
lucrurile, de nu va lega întâi pe cel tare, şi atunci va jefui casa lui.”
2. În Lc. 11, 20 este clar că scopul primordial al lui Hristos în realizarea exorcizilor nu
a fost acela de a scuti de suferință persoanele afectate (deși elementul compasiunii nu este
lipsit de importanță), ci de a demonstra prezența și puterea Împărăției lui Dumnezeu prin
activitățile și mesajul Său: „Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns
la voi împărăţia lui Dumnezeu.”
3. Textul de la Lc. 13,32 arată că lucrarea lui Hristos de vindecare și exorcizare a fost
parte integrantă a slujirii Sale, al cărei scop a fost ultima călătorie a lui Iisus în Ierusalim.
Lupta lui Iisus împotriva demonilor ar trebui privită în contextul speranței eshatologice
evreiești că duhul necurat va fi alungat din Israel în cele din urmă și decisiv: „Şi în ziua aceea,
zice Domnul Savaot, voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-i mai pomenească; de
asemenea voi da afară din ţară pe proorocii lor şi duhul cel spurcat” (Zaharia 13, 2).8

7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 245.
 Evangheliile conțin dovezi că numele lui Iisus a fost folosit în timpul vieții Sale
pământești de către apostoli în exorcizare (Matei 7,22, Luca 10,17, Mc 16,17), precum și de
către alți evrei exorciști ce nu erau formal asociați cu El: „Învăţătorule, am văzut pe cineva
scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge
după noi. Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele
Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este
pentru noi” (Marcu 9,38-40).9
În Faptele Apostolilor, prin pronunțarea numelui lui Iisus, se fac vindecări și
exorcizări (3, 6,16; 4, 7,10,30; 9,34). Numele lui Iisus a fost considerat atât de eficient încât a
fost preluat și de exorciștii necreștini, cei şapte fii ai lui Scheva, un arhiereu iudeu: „Şi au
încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau
duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel!
(Faptele Apostolilor 19,13). Putem remarca faptul că numele lui Iisus era atât de puternic
încât era eficient chiar și atunci când era folosit de oamenii răi.10
În Fapte există un accent general pus pe minuni, exorcisme și magie, deoarece autorul
dorește să demonstreze nu numai că Evanghelia proclamată de apostoli a fost confirmată de
demonstrații supranaturale de putere, dar și că magia și exorcismul evreiesc și păgân era
becisnic prin comparaţie. Incidența exorcismelor este menționată în general în Faptele
Apostolilor: „Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi
şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (5,16); „Căci din mulţi care aveau duhuri
necurate, strigând cu glas mare, ele ieşeau şi mulţi slăbănogi şi şchiopi s-au vindecat” (8, 7);
„Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se
depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (19,12). Singurul exorcism relatat în mod
specific în Faptele Apostolilor este cel pe care l-a făcut Sf. Pavel în Faptele Apostolilor 16,
16-18: „Dar odată, pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh
pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi
după noi, striga, zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă
vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel mâniindu-se şi
întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel
ceas a ieşit.”

9
Ibidem.
10
Ibidem.
 Evanghelia care accentuează cel mai mult activitate Mântuitorului de exorcizare este
cea după Marcu11. Niciun cititor al Evangheliei sale nu poate observa interesul său față de
problemele demonice. Evangheliile sinoptice enumeră exorcizarea în itinerarul de practici ale
lui Iisus, care împreună cu alte dovezi străvechi sugerează istoricitatea reputației Sale ca
exorcist. În Marcu, Iisus efectuează patru exorcisme (1,21-28; 5,1-20; 7,24-30 și 9,14-29) și
se implică în două dispute despre acestea (3,22-30 și 9,38-41). Primul dintre aceste exorcisme
este de fapt primul act al puterii pe care Iisus îl îndeplinește în mod public și poate fi văzut
atât ca incipient cât și paradigmatic pentru lucrarea Sa ulterioară. Termeni ca δαίμων,
δαιμονίζομαι, πνευμα [ακάθαρτου] și πνευμα [κακόν/πουηρόυ] sunt folosiți în forme
combinate de 26 de ori, spre deosebire de Evanghelia lui Matei unde îi găsim doar de 15 ori,
constituind o accentuare atât verbală, cât și tematică. Acești termeni sunt sinonimi la Marcu,
din moment ce în diferite pericope ele alternează în raport cu aceeași entitate.12
Interpretarea exorcismelor din Evanghelia după Marcu necesită o abordare mai
nuanțată, prin reducerea lor la un rol simbolic funcțional sau implicit funcțional. „Semnele nu
au doar o funcție didactică; ele nu devin nesemnificative atunci când sunt împotrivite realității
pe care o indică ... Noul Testament nu vede minunile ca pe niște modalități de a vorbi despre
Dumnezeu în cele din urmă inadecvate. Miracolele sunt, în schimb, o componentă reală a unei
noi realități care, deși se întinde cu siguranță dincolo de miracolul în sine, totuși își găsește

11
Demonologia lui Marcu a provocat o serie de probleme interpretative în istoria exegeticii moderne ale Noului
Testament. Aceste probleme fac parte dintr-un complex de dificultăți hermeneutice care cuprind relatări
miraculoase. Exegeții Bisericii primare și cei medievali au avut tendința de a accepta valoarea literală a
miracolelor, precum și o varietate de semnificații analogice. Iluminismul și perioada post-iluministă, în contrast,
au fost înclinate să transforme sau să respingă în mod categoric narările despre exorcizare atât la nivel literar, cât
și la nivel analogic. Acest lucru pare a fi datorat în primul rând tendinței occidentalului iluminist de a nu crede în
implicarea supranaturalului în lumea observabilă. Alternativele la această abordare implică (re-)definirea
credințelor și a principiilor interpretative referitoare la ideile supranaturale împotriva celor iluministe sau
fundamentaliste. Indiferent de modul în care oamenii din perioada modernă s-au raportat la demoni, posesie și
exorcism, nu a fost ceea ce antecedenții lor medievali sau primari aveau în gând nici pe departe. De asemenea,
permutările criticilor istorice, textuale, retorice și literare au întâmpinat aceleași probleme atunci când tratau
narațiunile despre exorcizare și au tendința de a oferi aceleași soluții, chiar dacă uneori sunt prezentate în termeni
diferiți. În ciuda unui interes exegetic ocazional pentru minunile biblice, cei mai mulți teologi din secolul al
XVIII-lea și al XIX-lea, raționaliști și antiraționaliști, au respins miracolele exorcizării ca atare. Refuzurile lor au
luat o varietate de forme în relații diferite cu întrebările minunilor biblice în general. Exorcismele au fost cel mai
frecvent explicate ca remedii aparente de tipul placebo pentru afecțiuni care au ajuns să fie identificate ca fiind
boli mintale, o explicație care rămâne proeminentă atât în exegezele științifice, cât și în exegezele generale, deși
în formă submersibilă sau modificată. Mai recent, savanții au căutat să explice exorcismele Noului Testament, în
special exorcismele din Evanghelia după Marcu, în termeni sociologici sau politici. Toate aceste abordări,
aplicate cu atenție, pot da o perspectivă asupra lumii textului. Cu toate acestea, interpretările care se bazează pe
ele prea mult, în exclusivitate, pot oferi concluzii doar cu privire la principiile sociologice sau politice
generalizate, în care textele de la Marcu devin studii de caz literar, mai degrabă decât să contribuie la o
înțelegere a textului în sine (E. Rosenberg, The Representation and Role of Demon Possession in Mark, McGill
University, Ottawa, 2007, p. 3-4).
12
Eliza Rosenberg, The Representation and Role of Demon Possession in Mark, McGill University, Ottawa,
2007, p. 1-2.
punctul de plecare exact în minune”.13 În lumea textuală a lui Marcu, există în realitate ființe
nefaste, invizibile și supranaturale, care preiau mințile și trupurile oamenilor și le provoacă
suferință din motive nespecificate. În Marcu, demonii și duhurile rele care posedă oameni sunt
reali și trebuie înțelese în mod literal. Același lucru este valabil și pentru exorcizările realizate
de Iisus, pe care Marcu le descrie ca fiind o componentă a triumfului Său asupra puterii lui
satana, o componentă intrinsecă a eshatonului care se desfășoară. Situația de la începutul
Evangheliei este cea în care lumea este sub controlul lui Satana, așteptând pe mesia care o va
elibera. Perspectiva textului în sine este cea a unei lumi în care se desfășoară în curs procesul
de eliberare.14 Nevoia continuă de exorcism pare să fi fost o temă larg răspândită în Biserica
primară: „Sf. Justin Martirul și Filosoful, Irineu, Păstorul lui Herma, Tertulian, Minucius
Felix și Origen, toți mărturisesc că demonii pe care i-au văzut expulzați au fost de același fel
ca aceia pe care Iisus i-a alungat ... Toată Biserica a rămas la rândul ei, așa cum am văzut,
atestă că demonii exorcizați în interiorul bisericii erau aceiași cu cei exorcizați din ea.
Demonii nu au fugit în urma rostirii vreunui alt nume decât cel al lui Iisus Hristos”.15
Dar cine sunt acești demoni și care este originea și scopul lor? Demonii apar în
întreaga literatură antică ca fiind ființe inteligente cu minte, voință și personalitate
independente, mai puțin corporale, mai puțin fizice decât ființele omenești. Motivațiile lor nu
sunt specificate, dar când dobândesc controlul asupra unei gazde umane, ei vor să păstreze
controlul și să provoace suferință. Vorbind despre originea duhurilor rele, Sf. Grugorie de
Nazianz explică faptul că îngerii căzuţi îi urăsc pe oameni, fiindcă nu suportă să îi vadă ajunşi
acolo de unde au căzut ei, dar că Dumnezeu nu i-a distrus pe loc, dar nici nu i-a lăsat cu totul
liberi, ci vor fi pedepsiți sfârşitul veacurilor şi pedeapsa va fi cu foc.16 Îndepărtându-se de
lucrarea îndumnezeitoare, duhurile căzute s-au demonizat şi au pierdut desăvârşirea, devenind
puteri negative şi distrugătoare. Astfel, demonii sunt duhuri făcătoare de rele ce au ca scop
distrugerea operei de mântuire, abandonând „chiar locaşul lor de existenţă. Prin urmare,
departe de lucrarea îndumnezeitoare şi de slavă, demonii tind spre nimic în ceea ce priveşte
bunătatea, dezvoltând puteri distructive”.17 Cu alte cuvinte, demonii sunt entități ale terorii și
răului, în conflict sau cel puțin în opoziție față de forța divină supremă. Ei sunt dependenți de
oameni în sensul că par a fi incapabili să acționeze dacă nu au luat în posesie o ființă umană

13
K. Berger, Identity and Experience in the New Testament, Minneapolis, Fortress P, 2003, p. 13.
14
Eliza Rosenberg, op. cit., p. 5.
15
F.C. Conybeare, „Christian Demonology IV”, in JQR, Vol. 9, No. 4, 1897, p. 600-601.
16
Sfântul Grigorie de Nazianz, Opere dogmatice, trad. din limba greacă de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald,
Bucureşti, 2002, p. 54.
17
Nikolaos Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, Demonologia, vol. II, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin
Coman, Pr. Prof. Drd. Cristian Chivu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 141.
pe care o pot folosi ca instrument al lor. Cunoasterea lor, pe de alta parte, este superioara celei
omenesti.18
Vladimir Lossky explică: „Ei sunt înspăimântători; opoziţia lor conştientă faţă de har
i-a transformat în îngeri ai întunericului. Dat fiind prin natură, îngerii posedă o putere uriaşă.
Cei mai mici dintre ei ar putea distruge pământul dacă harul divin nu i-ar fi făcut neputincioşi
în ura lor faţă de creaţia lui Dumnezeu. Ei se străduiesc însă să distrugă fiinţa dinlăuntru,
orientând libertatea umană spre rău”.19
Sf. Evanghelist Marcu îi prezintă ca obiecte de tulburare și frică, surse de teroare
dincolo de înțelegerea imediată. Demonii privează ființele umane de viețile lor, de rețelele lor
sociale, de capacitățile lo mintale și de umanitatea lor. Victimele lor, precum și oamenii din
jurul victimelor lor, par a fi neajutorați în fața lor. Marcu nu permite cititorilor să înțeleagă
sau să clasifice demonii într-un mod sistematic, deoarece nu este posibil să se facă acest lucru.
Însăși natura lor este definită în multe privințe numai în opoziție cu natura divină, care
depășește capacitatea lui Marcu sau a oricărui alt autor teologic de a o descrie. 20 Pr. Ion Bria
menționează puterea lor limitată:
„Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de
Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov şi după cum este scris în Evanghelii despre
porci. Dar odată ce Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor după
fantezia lor. Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea,
proorocesc. Îngerii proorocesc pentru că Dumnezeu le revelează şi le porunceşte să proorocească.
Pentru aceea se realizează toate câte spun ei. Dar şi demonii proorocesc: uneori pentru că văd cele
ce se întâmplă, alteori prin conjunctură. Pentru aceea de multe ori mint şi nu trebuie crezuţi, chiar
dacă, uneori spun adevărul”.21

Manifestările fizice ale posesiei sunt evidente în unele cazuri. Cel puțin unii demoni
sunt predispuși la violență și chiar la omucidere. Duhul care posedă baiatul în Marcu 9,46
provoacă episoade care seamănă cu convulsii, chiar dacă Marcu nu descrie băiatul ca fiind
„σεληνιάζεται” (Mt 17,15). Tatăl băiatului îi oferă lui Iisus și, prin urmare, cititorului, un
rezumat al simptomelor, explicând că are un fiu „lunatic” și care „pătimește rău, căci adesea
cade în foc şi adesea în apă”. La vederea lui Iisus, duhul oferă audienței o manifestare
exterioară: „Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se

18
Bass van Iersel, Mark: A Reader-Response Commentary (JSNT Sup. Ser. 164) (1997), Sheffield: Sheffield
Academic P, 1998, p. 136.
19
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia ortodoxă, traducere din limba engleză de Lidia şi Remus Rus,
Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 181.
20
E. Rosenberg, op. cit., p. 99.
21
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti, 1999, p.
100.
zvârcolea spumegând.” (Mc 9, 20).22 Lunatismul se asociază cu epilepsia, crizele bolii
manifestându-se în raport cu fazele lunii, de aici şi denumirea bolii. În Vechiul Testament
putem citi că "cel nebun se schimbă cu luna" (Ecl 27,11), fapt constatat şi de tatăl copilului,
îndurerat de suferința fiului său și dezamăgit de neputința ucenicilor de a-l vindeca. Copilul
mai era stăpânit şi de un demon, viața fiindu-i agresată din multiple laturi. Ajuns în fața
Mantuitorului, tatăl copilului își însoțește cererea de gesturi liturgice, îngenunchează, se
închină, se roagă, invocând mila dumnezeiască și își mărturisește credința în puterea lui Iisus:
"Cred Doamne, ajută necredinței mele" (Mc 9,24). Mișcat de durerea tatalui, Hristos
poruncește aducerea copilului la Sine (Mt 17,17), indicând ideea că apropierea de El este
sursa oricărei vindecări.23
Evanghelistul Marcu nu oferă prea multe detalii nici despre fiica femeii păgâne din
Fenicia Siriei. Femeia însăși este menționată ca nefăcând nimic altceva decât că L-a rugat pe
Iisus să arunce demonul din fiica sa (Mc 7,26). Iisus nu cere nicio informație suplimentară și
nu conversează cu demonul, nici măcar nu-i comandă direct, exorcizând-o doar prin voință
(Mc 7,29). Când femeia se întoarce acasă, după îndemnul lui Iisus, ea găsește copila culcată în
pat, iar demonul ieşise (v. 30). Poziția sa indică un anumit grad de forță sau violență, așa cum
se poate observa în cazurile demonizatului din Capemaum și a baiatului lunatic (Mc 1,26;
9,26). Dacă aceasta este situația, o ieșire violentă ar putea fi un fel de manifestare finală a unei
posedări violente sau cel puțin perturbatoare.24
Faptul că femeia își găsește fiica pe pat ar putea avea, de asemenea, mai multe
conotații decât ar apărea la prima vedere. Posibila forță a plecării demonului, sau chiar
oboseală după recuperarea dintr-o stare de rău, ar putea explica situația în întregime, dar este
posibil ca aceasta să fie doar o parte a ecuației. Demonizații, după cum sugerează unele texte,
sunt predispuși la rătăcire. Demonizatul din ținutul Gadarenilor avea obiceiul de a striga în
morminte și prin munți (Mc 5,5), având locuinţa în vecinătatea mormintelor, dar nu se
limitează deloc la ea, în ciuda eforturilor de a-l lega. În strâmtorarea sa, omul posedat se bătea
cu pietre (Mc 5,5), constituind un pericol pentru sine, dacă nu pentru întreaga comunitate.
Când Iisus se confruntă cu demonii, căci erau mai mulți, aceștia Îl roagă „mult să nu-i trimită
afară din acel ţinut” (Mc 5,10), identificat ca fiind al Gadarenilor, ceea ce ar indica, prin
urmare, o distincție între un duh local și unul sedentar. Stâncile și prăpăstiile, mai ales în

22
E. Rosenberg, op. cit., p. 16.
23
Calinic Botoșăneanul, Botosaneanul, Calinic, Minunile - revelaţii ale Sfintei Treimi în Sfânta Scriptură, Ed.
Apolonia, Iasi, 2016.p. 320.

24
E. Rosenberg, op. cit., p. 17.
lumina pericolului de distrugere, amintesc soarta turmei de porci din ţinutul Gadarenilor.
Condiția de izolare socială a demonizatului adaugă o nouă dimensiune a suferinței.25
Demonii din Evanghelia după Marcu posedă, pe lângă tendințele violente și itinerante,
cunoștințe spirituale pe care le comunică prin gazdele lor. Obiceiul lor de a transmite
adevărata identitate a lui Iisus martorilor la minunea exorcizării pare să contribuie la unele
dintre problemele de control ale mulțimii pe care le întâmpină Iisus. El îi instruiește pe
ucenicii săi să ia măsuri astfel încât mulțimea să nu-l îmbulzească pentru că a vindecat atât de
mulți și ori de câte ori „duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau,
zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, iar Iisus „le certa mult ca să nu-L dea pe faţă” (Mc 3,9-
11). Plângerile provin de la demonizați, cel puțin pe nivelul fiziologic al vocalizării: niciun
duh nemulțumit nu vorbește vreodată în Evanghelia după Marcu, textul nu menționează nicio
astfel de situație în mod independent, iar conversațiile lui Iisus cu demonii au loc întotdeauna
înainte de a–i arunca afară. Duhurile rele nu vorbeau niciodată cu El - și aparent nici Iisus nu
le vorbește niciodată - după ce îi eliberează pe oamenii care au fost vindecați. Prima
exorcizare relatată de Marcu confirmă faptul că demonii vorbesc folosind aparatele vocale ale
ocupanților: „Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat.
Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos” (Mc 1,34).26
Demonii au, deci, o cunoaștere de care oamenii obișnuiți nu dispun - ucenicii nu
reușesc în mod constant să observe că Iisus este Fiul lui Dumnezeu - dar aparent necesită
gazde umane pentru a-și exprima această cunoaștere. Acest lucru este clar în pericopa
demonizatului din Gadareni, care-L întâmpină pe Iisus (Mc 5,2), alergând către El și
închinându-I-se. Textul clarifică faptul că Isus vorbeste mai degrabă cu demonul decât cu
omul: „Şi strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui
Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul
acesta” (Mc 5,7-8). Omul este obiectul indirect al acestui schimb, în timp ce Iisus și demonul
sau, în mod corespunzător, demonii, sunt participanții. Nu se menționează nimic despre o
eventuală conversație a omului în cauză decât după exorcizare, când Iisus părăseste zona, la
cererea mulțimii, iar „cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El” (Mc 5,18). Demonii, pe
de altă parte, sunt tăcuți odată ce Iisus le permite să intre în turma de porci (Mc 5,13).27
Exorcizările sunt acte dramatice ce implică trăiri intense. Scriind despre exorcism în
manualul său, Arhiepiscopul ortodox rus rus, John Shahovskoy, precizează că furia este

25
Ibidem, p. 18-19.
26
Ibidem, p. 21-22.
27
Ibidem, p. 22-23.
necesară pentru o exorcizare de succes: „Un exorcism pronunțat cu fermitate, cu curaj, din
inimă, cu credință deplină și indignare dreaptă împotriva demonilor, are întotdeauna
efect...”28. În timp ce această practică ortodoxă se bazează, în mod cert, pe textele Noului
Testament, cred că aceasta reflectă și o practică mai largă și poate fi folosită pentru a explica
aceste texte. Exorcizarea cu succes se bazează pe implicarea emoțională a exorcistului; cu cât
emotiile sunt mai puternice, cu atât spiritul vindecătorului este mai implicat. În Noul
Testament, cel care face exorcizarea permite Duhului Sfânt să lucreze prin el - prin Duhul
Sfânt demonii sunt alungați, iar nu prin forța personalității ucenicilor. Vindecătorul este
„posedat” de Duhul Sfânt, în timp ce cel care are nevoie de eliberare este posedat de un
demon. Poate mânia pe care unii o consideră atât de necaracteristică pentru Iisus a fost
interpretată ca expresia Duhului Sfânt în El. Sf. Marcu nu precizează dacă Iisus era iritat, dar
mânia Lui este ușor dedusă. Când citim că duhul necurat I-a răspuns, ne imaginăm în mod
natural că Iisus a fost puternic în răspunsul Său, așa cum sugerează verbul „έπετίμησεν”
(„mustrat”) în Marcu 1,25. Tonul Său pare autoritar în adresarea către demoni.29 În cuvântul și
în lucrarea Sa, Iisus este înzestrat cu autoritatea suverană a lui Dumnezeu.
Dacă demonii nu depun rezistenţă în fața autorității lui Hristos, nu același lucru se
poate spune și despre oameni:
„În exorcismele biblice, Mântuitorul nu întâlneşte rezistență din partea demonilor, ci, în mod
paradoxal, din partea conducătorilor poporului, care, neputând suporta, din invidie, faptul că
mulţimile îşi găsesau refugiu în Hristos, în anumite ocazii, Îl cataloghează drept posedat sau Îl
acuză că ar exorciza cu ajutorul domnului dracilor, Beelzebub (nume împrumutat de teologia
iudaică din mitologia filistenilor, care cinsteau pe Baal ca stăpân al muştelor şi care la evreii din
perioada celui de-al doilea templu îl desemna pe stăpânul infernului). Aceste calomnii ale iudeilor
sunt considerate de Iisus drept lipsite de orice logică elementară (cf. Mc. 3, 22-26; Mt. 9, 34; 12,
22-27; Lc. 11, 14-19) şi, pe deasupra, ca fiind adevărate blasfemii”.30

Efectele posesiei demonice ar putea fi asemănătoare bolilor mentale sau tulburărilor

psihice, cum ar fi epilepsia, iar Sf. Marcu indică un grad de suprapunere între simptome și
patologii. Aceste categorii nu par să se excludă în antichitate și probabil că nu se exclud
reciproc în Evanghelia după Marcu. Se pare că a fost posibil să se atribuie simptome similare
posedării demonice și tulburărilor psihice, fără a se neglija posibilitatea diagnosticării
alternative în unele cazuri. O înțelegere precisă a portretizării posesiei demonice la Marcu

28
Archbishop John Shahovskoy, The Orthodox Pastor: A Guide to Pastoral Theology, Crestwood: St Vladimir’s
Seminary Press, 2008, p. 78.
29
T. Löfstedt, „Jesus the Angry Exorcist: On the Connection between Healing and Strong Emotions in the
Gospels”, in Svensk Exegetisk Årsbok, Nr. 81/2016, p. 116-118.
30
Gabriel Marincaş, „Diavolul și practica exorcizării ecleziastice”, în Studia Theologica IV, Vol. 3/2006, p. 295.
confirmă o ușoară asemănare cu unele forme de boală mintală, dar este fundamental diferită
de tulburările psihologice obișnuite. Demonii, chiar dacă atacă mintea, ci distrug sufletul.31 O
descriere mai amănunțită a caracteristicilor celui posedat este oferită de G. Marincaș:
„Acţiunea diavolului în cazul demonizaţilor nu este una pur exterioară, morală ci fizică, organică,
diavolul acţionând asupra organelor fizice ale posedatului. Starea celui ce a ajuns lăcaş pentru diavol
devine din ce în ce mai ciudată, maladivă, dezvoltându-se în paralel cu evoluţia unor boli organice
sau psihice şi însoţită de manifestări care depăşesc cadrele naturale, prin prezenţa fenomenelor
inexplicabile. Persoana este cuprinsă de agitaţie incontrolabilă, solicitarea la maxim a sistemului
nervos, însingurare înfrigurată, toate însoţite adesea de boli cunoscute ca: epilepsie (cf. Mt. 4, 24),
paralizii (cf. Lc.13, 11.16), mutism, orbire sau asurzire în ciuda sănătăţii organelor corespunzătoare
vorbirii, auzului sau vederii (cf. Mt. 9, 32; 12, 22; Mc. 9, 24) şi altele (cf. Mt. 8, 16; 15, 22; Mc. 1,
32.34.39; 7, 25; Lc. 4, 41; 7, 21; 8, 2). Fenomenul posesiunii diabolice nu este întotdeauna însoţit de
bolile înşiruite mai sus, ci uneori au loc fenomene contrare, ca mărirea forţei musculare, furia
nestăpânită însoţită de scrâşnirea dinţilor, strigăte înspăimântătoare sau atracţia faţă de elemente
naturale distructive, ca focul şi apa. În astfel de condiţii, demonizatul devine de temut, iar în cazul
în care nu poate face rău altora adesea se întoarce împotriva sa, zgâriindu-se, rănindu-se sau
mutilându-se. Influenţa diavolească nu se limitează la organele corpului, ci se extinde şi asupra
imaginaţiei şi memoriei iar prin acestea derutează chiar inteligenţa. Se stabileşte un fel de simbioză
nenaturală între diavol şi om, puterea inteligenţei disociindu-se, ceea ce determină pierderea
coerenţei, aparenţa demenţei. Uneori însă au loc fenomene contrare: persoana în cauză devine
capabilă de a face sau cunoaşte lucruri pe care nu este în stare să le facă în mod natural”.32

Cauzele posesiei demonice sunt adesea cunoscute, dar ele fac trimitere la atitudinea
omului față de rău, păcatul strămoşesc cu toate urmările lui, infestarea naturii umane,
individualismul exagerat al societăţii contemporane, indiferenţa religioasă şi pierderea
valorilor morale. Cu cât omul se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât el face loc
apropierii diavolului, devenind vulnerabil. „Diavolul însuşi devine agent al degradării
persoanelor trăitoare în afara relaţiei cu cel ce le-a creat. Nu este vorba aici despre fatalism, ci
despre constrângerea naturii personale a omului care se constituie ca relaţie în relaţie”.33
Prezența lui Iisus Hristos a presupus nimicirea lucrării demonice din oameni şi
eliberarea tuturor celor care aleargă la ajutorul Său. În mod similar, Biserica este într-o
permanentă izgonire a forțelor demonice din viața creștinului și a întregii creații,prin puterea

31
E. Rosenberg, op. cit., p. 97.
32
G. Marincas, art. cit., p. 337
33
Ibidem, p. 468.
Sf. Cruci, a Sf. Taine și slujbe bisericești, exorcizarea fiind o lucrare pe termen lung a
Bisericii.34

34
Calinic Botoșăneanul, op. cit., p. 272.