NOUL TESTAMENT

CURS AN I
2022-2023

Ce este Biblia?

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană

Arhid. Conf. Univ. Dr. Nicolae-Olimpiu Benea
Dr. Ovidiu Neacșu
 Cuprins

1. Ce nu este Biblia?
2. Ce este Biblia?
3. Biblia – adevăr sau mit?
4. Cuvântul lui Dumnezeu și societatea
modernă
a. paradoxul contemporan
b. Cauzele nerodirii cuvântului
 Contextul revelării Cuvântului

• Iconomia (οἰκονομία) lui Dumnezeu –

Efeseni 1,3-14
= planul de mântuire al lui Dumnezeu

• Panoplia lui Dumnezeu (τὴν πανοπλίαν

τοῦ θεοῦ) – Efeseni 6,10-20
= armura lui Dumnezeu
• ἐνδύσασθε τὴν πανοπλίαν τοῦ θεοῦ
πρὸς τὸ δύνασθαι ὑμᾶς στῆναι πρὸς τὰς
μεθοδείας τοῦ διαβόλου

• Îmbrăcați-vă cu toată armura lui

Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva
uneltirilor diavolului (Ef 6,11)
• ἐνδύσασθε
- timpul aorist:
O îmbrăcare pentru totdeauna a armurii, fără a
mai fi dată jos vreodată
- modul imperativ:
O comandă cu conotație militară, în care soldații
își iau întreg echipamentul militar și pleacă în
luptă
- diateza reflexivă:
Participăm ca subiect la rezultatele acțiunii, ne
împărtășim din beneficiile ei
 • Atitudinea creștină în războiul
duhovnicesc:

• Victoria presupune

– să luăm toate armele

– și să le purtăm pe toată durata conflictului
1. Ce nu este Biblia?

O carte! (istorie, cosmologie, de știință etc.)

2. Ce este Biblia?

a. ”Biblioteca” - t¦ B…blia = pl –
cărțile – (”Biblioteca prin excelență, singură
și singulară în dumnezeiasca ei omenitate”
– Bartolomeu Anania, Biblia, 7)
b. Cuvântul lui Dumnezeu

Moise către popor

”Puneți în inima voastră toate cuvintele pe care eu vi

le-am spus astăzi și să le lăsați măștenire copiilor
voștri, ca să se silească și ei a împlini toate poruncile
legii acesteia.
Căci acestea nu sunt vorbe goale, ci sunt viața
voastră și prin acestea vă veți îndelunga zilele (veți
trăi ani mulți)” (Deut 32,46-47)

”Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit sunt duh și sunt

viață” (In 6,63)
• Cea mai impresionantă mărturisire despre
importanţa cuvântului lui Dumnezeu, pentru
viaţa omenească, este Psalmul 118:

”Se topeşte sufletul meu după cuvântul Tău...

Acesta m-a mângăiat întru necazul meu,
pentru că cuvântul Tău m-a făcut viu...
Cuvintele gurii Tale sunt mai de preţ decât mii
de comori de aur şi de argint... De n-ar fi fost
legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru
necazul meu... Făclie picioarelor mele sunt
cuvintele Tale şi lumină cărărilor mele...” (Ps.
118, 72. 92. 105)
c. Vorbirea lui Dumnezeu către lume

“După ce Dumnezeu odinioară (p£lai), în

multe rânduri şi în multe chipuri (polumerîj kaˆ
polutrÒpwj) a vorbit părinţilor noştri prin
prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă
(™p ™sc¦ton tîn ¹merîn ) ne-a grăit -
ἐλάλησεν (Evrei 1,1 BYZ) (ne vorbește)
nouă (ἡμῖν) prin Fiul (™n uiù)” (Evr 1,1).
 Dumnezeu VORBEȘTE

destinatari (părinții)
Trecut
intermediari (prooroci)

destinatari (NOI)
Prezent
”intermediar” (FIUL)
3. Biblia – adevăr sau mit?

- O credinţă ca cea a primelor generaţii creştine,

care implica o loialitate absolută, chiar cu preţul
vieţii, faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, nu se putea
baza decât pe adevăr şi pe incontestabilitatea
faptelor descrise, şi nu pe legende sau date
inventate
- jertfele martirilor
- Biserica până azi – la bază cuvântul Scripturii
- Biblia cea mai citită și tradusă carte din lume
- tradusă în peste 1280 limbi
- 2000 – peste 4000 traducători
4. Cuvântul lui Dumnezeu și societatea
modernă

a. Paradoxul contemporan
cea mai citită carte
- Biblia
cea mai tradusă carte

- fără roade ??!!

Încercare de răspuns: Pilda semănătorului (Lc
8,5-15)
b. Cauzele nerodirii cuvântului

- abordarea acestuia cu necredință

- Iisus în Nazaret

”Şi venind în patria Sa îi învăţa pe ei în sinagoga lor,

încât ei erau uimiţi şi ziceau: De unde are El
înţelepciunea aceasta şi puterile? Oare nu este acesta
fiul teslarului? Au nu se numeşte mama sa Maria şi
fraţii Săi Iacob şi Iosif şi Simon şi Iuda şi surorile lui
oare nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate
acestea?... Şi se poticneau întru El... Şi n-a făcut
acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor” (Mt. 13.
54-58; Lc 4,16-30).
I Tes. 2,15

”Cuvântul lui Dumnezeu lucrează ( ˜nergeita… )

în voi, cei ce credeţi (™n Ømin to‹j pisteÚonsin )
 - Separarea cuvântului lui Dumnezeu de
experienţa euharistic – liturgică

• Fer.Ieronim:

“Noi mâncăm şi bem trupul şi sângele Său în

dumnezeiasca Euharistie, dar şi în lectura Scripturilor”.

• Origen

“Dacă pentru trupul şi sângele Mântuitorului

manifestăm o grijă deosebită ca nu cumva vreo
fărâmitură să cadă pe jos şi să o pierdem, atunci
aceeaşi grijă datorăm şi faţă de cuvintele lui Hristos din
Scriptură, pentru că păcatul este acelaşi în cazul
pierderii”.
• ”Hristosul Cuvântului” se descoperă deplin numai în
”Hristosul euharistic”

- Descoperirea de la Emaus (Lc 24)

- Neimplicarea existenţial-ontologică a destinului uman

în realitatea cuvântului dumnezeiesc.

David și Natan (2 Regi 12,1-5.7.9-10.12-13)

când știa numai = prigonea
Saul
când l-a trăit pe Iisus = exclamă: ”De acum
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,
20)
EU

Biblia
Biblia
Biblia

EU
”Biblia e singura carte care cere un
răspuns !”

Ai dat un răspuns?

Ai un răspuns?
 Introducere în Studiul Noului Testament

1. Noțiunea de “Noul Testament”

2. Necesitatea studiului Noului Testament

3. Disciplinele Studiului Noului Testament

4. Împărţirea cărţilor Noului Testament

5. Metode de cercetare
 Sfânta Scriptură
- depozitară a unei părţi din Revelație
colecţia V.T.
patriarhi, prooroci

- sec. XV - sec. V î.d.Hr.

dublă colecţie de cărţi

colecţia N. T.
descoperirea supranaturală
- direct prin Dumnezeu Fiul - Evr.1,1
 1. Noţiunea de "Noul Testament"
• Prima colecţie de cărţi sfinte, care se încheiase în sec. V
î.d.Hr., a fost numită în greaca vorbită pe vremea Mântuitorului
diaq»kh (legământ).

• La apariţia colecţiei a doua de cărţi sfinte - B…blia nšaj

diaq»khj ( kain¾j diaq»khj ) cărţile Legământului Nou -
Legământul Nou)

• Numirea de diaq»kh – apare în momentul în care autorii

Septuagintei (prima traducere grecească a cărţilor sfinte
cinstite de iudei – sec III i.Hr) au tradus cuvântul ebraic „berit”, 
care însemnează "legământ", "învoială", "pact", prin cuvântul
grecesc diaq»kh
ִ֥
berith chadashah ,‫ְּברית חֲ דָ ָֽׁשה‬ •
•  
• Pe la mijlocul sec. II d.Hr. - Sfânta Scriptură a
fost tradusă în limba latină (Itala), grecescul
diaq»kh a fost tradus prin latinescul
"testamentum".

• justificare în citatul din Evrei 9,15, unde diaq»kh

are sensul de "dispoziţia din urmă".

• moartea Mântuitorului pe cruce a încheiat cu

omenirea un aşezământ nou, care rămâne
definitiv, deoarece, Cel care l-a încheiat, a
murit.
 2. Necesitatea studiului Noului
Testament
• un studiu complex şi sistematic al Noului
Testament, trebuie să ia în considerare câteva
aspecte:
a - necesitatea studiului împrejurărilor externe
ale apariţiei textului, a limbii în care a scris autorul,
a culturii epocii sale, sau a sa personală, a stării de
spirit în momentul scrierii etc.

b - dificultatea traducerii textului originar dintr-

o limbă veche, care nu se mai vorbeşte, şi din a cărei
vocabular, grecii de azi, mai folosesc doar jumătate.
c - textul sfânt cuprinde pe lângă adevăruri naturale şi
adevăruri supranaturale - descoperite aghiografilor
fie prin vedenii, fie prin acţiuni şi imagini simbolice, fie
prin pilde, asemănări etc., aşa încât pe unele nici chiar
autorii nu le-au putut descifra deplin.

Aplicând la descifrarea acestor expuneri doar regula

generală a sensului literal, uşor se poate ajunge în
erori.

d - multe din adevărurile de credinţă -depăşesc

raţiunea
• Problema restabilirii unui text cât mai aproape
de cel original şi a interpretării lui corecte - o
preocupare de bază a teologiei, în general, şi
scopul imediat al Studiului biblic, în special

• Origen - la abia două secole numai de la

apariţia acestei dumnezeieşti opere se întreba:
• Cine sunt autorii cărţilor sfinte?
• Ce cultură au avut?
• Ce înţeles au dat ei anumitor cuvinte?
• De unde diferenţele, nu puţine, de la text la
text, de la traducere, la traducere? etc
 3. Disciplinele Studiului Noului Testament
1. Introducerea sau isagogia cărţilor Noului
Testament

• Obiectul introducerii = de a urmări istoria cărților

sfinte din momentul apariţiei lor până în zilele noastre.
• Are 2 părți
- partea generală - istoria canonului Noului
Testament; istoria textului Noului Testament; istoria
traducerilor Noului Testament.
- partea specială - problema autorului,
împrejurările scrierii, scopul, destinatarii, limba scrierii,
autenticitatea, integritatea ei etc.
 2. Arheologia biblică
- o disciplină mai nouă - oferă informaţii privind
împrejurările sociale, geografice, politice, culturale,
religioase ale timpului scrierii şi apariţiei cărţilor
canonului Noului Testament.

3. Istoria şi gramatica limbii originale

(greceşti) a Noului Testament.

4. Istoria epocii Noului Testament

- stabileşte cadrul istoric al datelor şi evenimentelor
cuprinse în cărţile Noului Testament, în funcţie de
istoria poporului iudeu şi a lumii greco-romane (de la
Alexandru cel Mare, până la ultima mare răscoală
iudaică - sec. IV î.Hr. - 135 d.Hr.).
5. Hermeneutica biblică

- începuturile acestei discipline biblice îşi are

rădăcinile în sec. II, în lucrarea episcopului Meliton de
Sardes - h kleij (170 d.Hr)
- obiectul hermeneuticii = fixarea principiilor şi a
regulilor cu ajutorul cărora să se poată realiza o
exegeză corectă a textului sfânt

Hermentica se împarte în 3 capitole mari:

- Noematica - teoria sensurilor Sf. Scripturi
- Euristica - aflarea şi identificarea sensurilor în
diferite texte biblice.
- Proforistica - aplicarea sensului celui mai potrivit
textelor biblice, dificil de interpretat.
 6. Exegeza sau interpretarea Noului
Testament

- cea mai veche şi cea mai importantă dintre

disciplinele Studiului biblic.
- pilda Semănătorului –"Tâlcuieşte-ne nouă
pilda aceasta" (Mt.13, 36).

7. Teologia Noului Testament

- o sistematizare a adevărurilor de credinţă
evidenţiate de textele sfinte.
 4. Împărţirea cărţilor Noului Testament

• Cea mai veche grupare - sec. II - Evanghelii şi Apostol

• Mai recentă - în 3 grupe, după cuprinsul cărţilor şi după
genuri literare:
a) cărţi cu caracter istoric - Sf. Evanghelii și
Faptele Apostolilor –

b) cărţi cu caracter didactic-doctrinar - Epistolele

Sf. Pavel şi Epistolele soborniceşti.

c) cărţi cu caracter profetic - Apocalipsa, descriind

prin acţiuni simbolice, vedenii şi descoperiri supranaturale
prezentul şi viitorul Bisericii lui Hristos în lupta definitivă cu
puterea celui rău şi victoria deplină asupra acestuia.
• Împărțirea pe capitole și versete:

- capitole - sec. XIII - de la cardinalul

Stephen Landgton (+1228) - după apariţia
tiparului, a fost adoptată în toate edițiile tipărite
ale Bibliei

- versete - editorul Robert Stephen, care o

introduce în ediţia Vulgatei din 1548.
 5. Metode de cercetare

Scopul urmărit în Studiul Noului Testament este:

• a - de-a stabili un text al Noului Testament

cât mai aproape de textul original, prin cercetarea şi
comparaţia manuscriselor, a lecţionariilor, citatelor şi
traducerilor din primele secole creştine, cu ajutorul
filologiei comparate, paleografiei şi arheologiei.

• b - de a scoate înţelesul autentic exprimat de

autorii Noului Testament în scrierile lor.
Metode :
- metoda istorică şi care domină până la
sfârşitul sec. XVII. În folosirea acestei metode,
părerile Sfinţilor Părinţi, sunt supremul
argument.

- metoda critică istorică inaugurată de

Richard Simon prin trei lucrări ale sale apărute
la Rotterdam între 1689-1693

- metoda "istorico-critică“ – sec. XVIII - o

îmbinare a metodei istorice cu cea critică -
întrebuinţată până azi.
• În Protestantism, din metoda inaugurată de Richard Simon
se dezvoltă trei metode mai însemnate:

• 1 - metoda critico-istorică, adoptată de

protestantismul conservator şi reprezentată în domeniul biblic
prin Fr. Delitzsch, Th. Zahn. B.Weiß etc. Deosebirea faţă de
metoda istorico-critică este că se dă întâietate cercetărilor
critice cu mijloace ştiinţifice asupra textului, dovezile istorice
venind numai ca o confirmare a rezultatelor obţinute.

• 2 - Metoda critică liberală (critică negativă), cu

principalele două şcoli:
- şcoala tübingiană extremistă, întemeiată de F.Chr.
Baur, având urmaşi pe Zeller, Renan
- şcoala neocritică întemeiată de A. Ritschl cu urmaşii
Hilgenfeld, Julicher, Wrede etc.
Prin această metodă, cărţile Noului Testament sunt cercetate
ca şi oricare alte cărţi ale literaturii universale, inspiraţia este
contestată, dovezile patristice sunt nesocotite.
• Noi direcţii în interpretarea Sf. Scripturi

- interpretarea existenţialistă
- interpretarea profund psihologică
- interpretarea feministă
- interpretarea materialistă
- interpretarea sociologică
- interpretarea contextuală
- interpretarea intertextuală etc.
Curs 1

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană

Arhid. Conf. Univ. Dr. Nicolae-Olimpiu Benea
Dr. Ovidiu Neacșu
 Preliminarii
Noțiunea de Evanghelie

• Cuvântul evanghelie – derivă din “tÕ ™uaggšlion”

- vestea cea bună a mântuirii neamului
omenesc
- propovăduirea acestei veşti bune (Mc.1,1)

Cuvântul n-a desemnat la origini o carte sau o operă

literară sau istorică
• Cititorul modern - rămâne adesea deconcertat
în faţa aceste literaturi – evanghelia -

- la prima vedere oferă o incoerenţă evidentă în

relatarea evenimentelor

- oferă un plan lipsit de unitate, de continuitate

a ideilor

- contradicţii care par a fi insurmontabile

• În acest sens trebuie să precizăm următoarele:

• Autorii n-au fost scriitori de profesie şi de aceea

nu redau istoria vieţii şi activităţii lui Iisus
Hristos după un plan bine stabilit

- excepţie oarecum Evanghelia a-IV-a - potrivit unei

informaţii a lui Clement Alexandrinul, Ioan scrie la
cererea ucenicilor săi o Evanghelie pnevmatică în
care el trebuie să accentueze, spre deosebire de
sinoptici, persoana şi dumnezeirea lui Iisus Hristos).
• Redactarea evangheliei s-a făcut din raţiuni şi
necesităţi mai mult cultice ale Bisericii primare,
decât ştiinţifice.

• Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia

Mântuirii, a făcut minuni, a murit spre decepţia
unora, apoi a înviat spre mirarea altora, dar mai
mult spre bucuria acelora care au crezut în El.
• După moartea şi învierea Sa, Apostolii Săi au
propovăduit (Mt 28,19-20) învierea Sa, apoi, faptele,
cuvântările şi minunile Sale, urmând în primul rând
necesităţile Bisericii primare.

• Se formează, în intervalul câtorva decenii, tradiţiile

orale privind viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus
Hristos şi care apoi sunt transmise şi altor generaţii
prin propovăduire, liturghie, cateheză, etc.
 - preiau tradiţia orală
- fixează o parte în scris
- adaugă amintirile personale ale acelora
care au fost martori oculari ai vieţii şi activităţii
Logosului Întrupat

• Evangheliştii au preluat şi prelucrat în stil

propriu tradiţiile orale sau fixate
• Existenţa unor astfel de formule tradiţionale, ori a unor părţi
compacte ale tradiţiei primare fixate în scris şi intrate în uzul
liturgic -, se poate observa din relatarea Cinei pascale - în 4
versiuni: Matei, Marcu, Luca și I Corinteni şi care se pare că se
reduc la cel puţin 2 tipuri de tradiţii:

- una reprodusă de Matei şi Marcu: Mt. 26, 26-

29 şi Mc. 14, 22-25 – actul binecuvântării – uzanță
palestiniană

- alta reprodusă de Luca şi Pavel: Lc. 22, 13-20;

I Cor. 10, 16-17; I Cor. 11, 23-30 - verbul ”a mulțumi” –
mediul elenistic
Sfântul Pavel transmite - ceea ce a primit (I Cor
11,23)

Evangheliştii, departe de a istorisi cina pascală în

toate detaliile, centrează relatarea lor pe gesturile şi
cuvintele lui Iisus Hristos, care au fost repetate şi
care au constituit un anume tip de tradiţie pentru o
anumită Biserică.
• Un alt exemplu de utilizare a diverselor versiuni apărţinând
aceleaşi tradiţii, dar cu coloratură diferită:

- Rugăciunea Domnească (Mt 6,9-15; Lc 11, 2-4)

- Fericirile (Mt 5, 12; Lc 6, 20-26)

Adesea s-au pus întrebări:

- Ce credit poate fi acordat unor astfel de tradiţii care

au existat în uz înainte de a fi fost fixate, în scris, în
Evanghelii?
- Care este raportul lor cu ceea ce a însemnat istoria
lui Iisus ?
Răspuns

Aceste tradiţii până au ajuns să fie fixate de

Evanghelişti în scrierile lor au fost deja
- probate
- interpretate
- verificate chiar de către martorii oculari, fiind
inţelese ca exprimând adevărul credinţei
despre persoana şi lucrarea lui Iisus Hristos,
care a existat real într-un timp istoric, precis
delimitat.
 Numărul şi titlul Sfintelor Evanghelii
• Deși după informaţa Sfântului Luca (Luca 1,1), au
existat mai multe încercări de istorisire a vieţii şi
activităţii Mântuitorului, Biserica a recunoscut de la
început numai 4 Evanghelii canonice.

• Cele mai vechi titluri pe care le întâlnim în codici sunt:

- Evanghelia după Matei - kat¦ Maqaion
- Evanghelia după Marcu - kat¦ Markon
- Evanghelia după Luca- kat¦ Loukan
- Evanghelia după Ioan - kat¦ Iwannhn
• Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că aceste titluri
n-au fost date chiar de la început de autorii
Sfintelor Evanghelii, însă toate acestea sunt de
origine veche, datând de la începutului
secolului al II-lea.
• Folosirea prepoziţiei “kat¦ - după”, i-a facut pe unii
critici protestanţi să afirme că unele Evanghelii nu
arată existenţa evangheliştilor menţionaţi, ci ar fi doar
prelucrări făcute de autori anonimi după Matei, Marcu,
Luca şi Ioan.

• eleniştii obişnuiau a folosi prepoziţia kat¦ pentru a

indica autorul unei scrieri.

• prepoziţia kat¦ este perfect aleasă pentru a indica o

Evanghelie în patru forme de expunere, ea însemnând
“potrivit cu” sau “în conformitate cu cele scrise de”
 Ordinea şi caracteristica Sfintelor Evanghelii

• În ceea ce priveşte ordinea - 2 criterii:

- criteriul cronologic al scrierii

- criteriul importanţei ierarhice a autorilor lor

• Evangheliile sunt documente istorice prin excelență –

dar accentul s-a pus mai mult pe faptele şi învăţătura
lui Hristos, care au facut o impresie mai puţin evidentă
asupra martorilor oculari, dar care au avut un impact
mai puternic şi mai elocvent asupra lumii ulterioare
vieții lui Iisus.
• Evangheliştii au căutat fiecare să
suplinească ceea ce nu exista la celălalt.

Aşadar, Evangheliile nu sunt biografii

complete ale vieţii şi activităţii
Mântuitorului - și aceasta, în primul rând,
pentru că autorii nu şi-au propus acest
lucru.
 Bibliografie
• Simon Légasse, L’Évangile de Marc, tom. 1, Paris 1997, cap.
Qu’est-ce qu’un Évangile ?, p. 28-34;

• W. G. Kümmel, Einleitung in das Neue Testament, Heidellberg

1983, p. 11-13;

• Raymond E. Brown, An Introduction to the New Testament,

New-York 1997, cap: Gospels in general p. 99-111;

• R. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, O Carm,

Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, vol. I, Ed. Galaxia
Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2005

• Dictionar Biblic, Oradea 1995;

• Udo Schnelle, Einleitung in das Neue Testament, Gottingen,
1994, cap. Die Gattung “Evangelium”, p. 183-188;

• Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament,

Stuttgart-Berlin-Köln 1990, editat de Gerhard Kittel, p. 705-737

• R. A. Burridge, What are the Gospels ? A Comparison with

Graeco-Roman Biography (INTSMS 70) Cambridge 1992;

• J. F. O’Grady, The Four Gospels and Jesus Tradition, New-

York 1989;

• D.A. Carson, Douglas J. Moo, Introducere în Noul Testament,

Ed. ”Făclia”, Oradea 2007
• Silviu Negruţiu, Dan Moldovan, Florin Codrea, Mirela
Măţăoanu, Stelian Tofană (coordonator), Cercetarea
noutestamentară românească – Ghid bibliografic -, Cluj-Napoca
2004

• Aune D.E., The Problem of the Genre of the Gospels, în GP 2,

1981, p. 9-60 ;

• Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în

Studiul Noului Testament, Sibiu 2001.

• Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament

• ( vol.I ).Text şi Canon. Epoca Noului Testament, Cluj-Napoca
2000

• Donald Guthrie, New Testament Introduction, Illinois SUA,

1990